UNIREA IPOSTATICA

Toate ipostasurile umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas

ultim. Dar firea omenească a lui Hristos Îl are pe Dumnezeu-Cuvântul
ca ipostas într-un mod atât de intim, că ea nu mai are un ipostas
propriu, ca în ceilalţi oameni. Numai aşa aceştia pot aveaşi ei în mod
mai deplin pe Dumnezeu Cuvântul ca ipostas ultim. În acelaşi timp
ipostasurile lor se întăresc prin relaţie cu cel mai ferm ipostas al firii
umane, căci acesta e cel care o deschide pe aceasta cel mai mult, iar prin
ea,şi ipostasurile lor ca ferestre deschise spre Dumnezeuşi între ele.

Aşa cum în om trupul e încadrat în orizontulşi libertatea spiritului

uman, fără să fie anulat, ci împlinit în rostul lui, tot aşa în Hristos, firii
omeneşti i se deschid orizontul infinit al vieţii divineşi posibilităţile
libertăţii divine în ea, fără să fie anulată, ci împlinită în aspiraţia ei.
Spre acest orizont aspiră orice fiinţă umană ş i în oarecare măsură seşi
împărtăşeşte din el prin relaţia cu Logosul neîntrupat. Dar în Hristos
acest orizont se deschide naturii umane nu prin relaţie cu Logosul ca
relaţie cu altă persoană, ci în unitatea Persoanei divino-umane, din care
faceşi firea omenească parte. Iar acest orizont ni-1 comunică Hristosşi
nouă într-un mod mai direct, prin faptul că Logosul Se află cu noi acum
în relaţie directă în care ne aflăm fiecare cu semenii.
 Dacă natura umană e făcută pentru trăirea neconfundată a ei în
nemărginire, în existenţa ca ipostas aparte ea îşi trăieşte această
tendinţă, dar nu o împlineşte dintr-o dată, ci înaintează veşnic în ea. Dar
în existenţa ei reală în Ipostasul Cuvântului trăieşte dintr-o dată toată
deschiderea reală spre nemărginire, dar nu se confundă cu
nemărginirea dumnezeiască. Ca om, Hristosştie mereu că Se
împărtăşeşte de infinitate, că Se odihneşte în ea, darştie în acelaşi timp
că nu ca om e sursa acestei infinităţi, ci ca Dumnezeu.

Astfel toate persoanele umane se întăresc în calitate de ipostasuri

sau de persoane prin faptul că intră în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu,
devenit, ca ipostas al firii umane, în mod mai accentuat ipostasul lor
ultim. Ele erau, înainte ca Logosul să le devină prin asumarea firii
umane în Ipostasul Lui, ipostasul lor ultim mai accentuat, în oarecare
măsură fără un suport ipostatic apropiat. În Hristos primind pe Logosul
întrupat ca ipostas ultim mai apropiat, El le dă deplina consistenţă şi
deschidere ipostatică din puterea Lui de ipostas supraconsistentşi
supraconştient al tuturor ipostasurilor umane. Umanitatea oamenilor
nu era încă deplină înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om,
înainte de a fi devenit El ipostasul naturii umane, zice Nicolae
Cabasila.43 „Naşterea Capului membrelor a fost naşterea celor fericiţi,
în aceasta a stat constituirea membrelor (toV susthvnai taV mevlh), în
naşterea Capului.”

Urmările unirii celor două firi în Hristos pentru noi. După Nicolae
Cabasila, Dumnezeu Cuvântul Îşi însuşeşte în Sfintele Taine simţurile
noastreşi le umple de lucrarea Lui, cumŞi-a însuşitşi le-a umplut pe ale
trupului Său. Însuşindu-le pe acestea, Se imprimă în toate funcţiile
noastre psihosomatice. El le înnoieşte, le preschimbă, le reface ca funcţii
ale trupului Său propriu. „Căci dintre puteri, cele mai mari nu le lasă
pe cele mai mici să rămână în ale lor...Şi fierul nu mai rămâne fier în
întâlnirea cu focul;şi pământulşi apa îşi schimbă ale lor când vin cele ale
focului. Iar dacă în cazul puterilor din acelaşi plan, cele mai mari
lucrează astfel asupra celor mai mici, ce trebuie să socotim despre a Sa
putere infinită? E vădit deci că Hristos Se revarsă în noi, Se amestecă cu
noi, iar în schimb ne preface în Sine ca pe-o mică picătură de apă într-
un ocean infinit de mir.”49

Nicolae Cabasila vorbeşte despre două feluri de vieţi, despre două

feluri de simţiri în om, cele naturaleşi cele duhovniceşti. Dintre cele
naturale, fiecare funcţionează în mod deosebit de altul; de aceeaşi omul
natural trăieşte viaţa în frânturi. Dar concentrându-se prin Taine,
simţirile se unesc în Hristos cu cele ale lui Hristosşi funcţionează în mod
unit cu ale Lui. Funcţiile diferite ale omului îşi află în Hristos centrul lor
real, se unifică, iar el află simplitateaşi unitatea, imprimate de chipul lui
Hristos.50

Iubirea faţă de o persoană unifică funcţiunile unui om, căci toate

se imprimă de chipul ei. Cu atât mai mult iubirea faţă de Persoana atât
de cuceritoare a lui Hristos. „Faţă de noi, Hristos nu mai e numai un
model, pe care trebuie să-1 imităm, nici numai un mare legiuitor de care
trebuie să ascultăm. El nu e nici simpla cauză a dreptăţii noastre, ci e
însăşi Viaţaşi Dreptatea în noi înşine.”51 Cu atât mai mult El e viaţa
dumnezeiască a trupului Său; în aceasta stă cauza vieţii în noi. El nu
compătimeşte cu noi, ci poartă El în noi durerile noastre, cum le-a
purtat pe ale trupului Său. „N-a voit numai să ne izbăvească de rele, nici
n-a privit numai la durerea noastră ca la ceva înrudit, ciŞi-a însuşitşi a
mutat de la noi la Sine durerile noastre.” „Nici nu acceptă să fie
mijlocitor pentru scăparea noastră de greutăţi, ci ia totul asupra Saşi
moare moartea noastră;”şi „nu a compătimit numai cu nenorocirea
noastră, ci aşi participat la necazurile noastre.”52

Nefiind un ipostas simplu uman, ci ipostasul divin

atotcuprinzătorşi iubitor al întregii umanităţi, Iisus Hristos are în
umanitatea Sa personală un mediu prin care trăieşte durerile întregii
umanităţişi toţi se pot împărtăşi prin umanitatea Lui personală, de viaţa
Lui dumnezeiască.

Fiul lui Dumnezeu Se umanizează fără a înceta să fie Dumnezeu, ci

devenind ipostasul firii omeneşti. Prin aceasta El Îşi însuşeşte modurile
noastre de gândireşi de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau
umaniza până la capăt, sau a le îndumnezei.

Chiar în faptul că firea omenească în Hristos nu are un ipostas

propriu, ci Îl are ca ipostas pe Dumnezeu-Cuvântul, ea nu are nici un
plafon către Dumnezeuşi nu există nici un zid despărţitor între Hristos,
ca Dumnezeuşi om,şi ceilalţi oameni. Hristos e omul deplin pentru
Dumnezeuşi pentru oameni. El e în ambele aceste calităţi, ca
Dumnezeuşi om, deplin umanizatşi deplin îndumnezeit: deplin umanizat
ca Dumnezeuşi deplin îndumnezeit ca om. Iar în relaţia cu El se pot
umanizaşi îndumnezei toţi. În El vedemşi realizăm umanitatea deplin
transparentă pentru Dumnezeuşi dumnezeirea deplin dăruită nouă.
 a. Comunicarea însuşirilor. Întrucât Hristos, Dumnezeu-Cuvântul,
este Ipostasul ambelor firi,şi întrucât în acest unic Ipostas subzistă realşi
sunt activate însuşirileşi puterile ambelor firi, prin acest Ipostas se
stabileşte o comunicare reală între însuşirileşi lucrările acestor două firi.
Datorită Ipostasului comun se menţin aşadar atât nemodificarea
esenţială a celor două firi, câtşi comunicarea lor reală, prin care se evită
separarea lor. Dacă nu s-ar face această comunicare, Ipostasul S-ar
manifesta când ca pur dumnezeiesc, când ca pur omenesc. Prin
cuvintele omeneşti nu ar vorbi Dumnezeu-Cuvântul; în fapteleşi
pătimirile omeneşti nu s-ar manifesta nimic dumnezeiesc, iar în
minunile lui Hristos umanitatea Lui nu ar avea decât rolul unui organ
exteriorşi pasiv. Oamenii nu s-ar întâlni cu Dumnezeu-Cuvântul Însuşi
prin mijloacele omeneşti accesibile lor. Dialogul direct între Cuvântul
lui Dumnezeuşi oameni nu s-ar fi realizatşi nu s-ar desfăşura în
continuare. Dumnezeu nu S-ar fi umanizat, omul nu s-ar fi îndumnezeit.
Dumnezeu n-ar fi coborâtşi n-ar coborî în mod real la noi. Ordinea
persoanelor din cele două planuri nu s-ar uni, ca să cuprindă totul. În
transcendent ar rămâne ordinea Persoanelor treimice, pe pământ ar
rămâne ordinea persoanelor umane.

Toată comunicarea aceasta de însuşiri se realizează prin unitatea

Persoanei, mai precis prin faptul că această Persoană e Dumnezeu-
Cuvântul întrupat. Căci omul n-ar putea, din iniţiativa sa, să dispună de
puterile firii dumnezeieşti. Cele două firi n-ar putea să-şi comunice
puterileşi actele prin ele însele. Căci aceasta ar duce la panteism. Iar în
panteism nu sunt două firi. Varietatea reală ş i unitatea în existenţă le
susţine Dumnezeu cel personal, Care, fiind transcendent prin fiinţă,
poate să Se facă prin voinţă Persoană a creaturii Sale, împăcând toate
fără să le suprime sau să le confunde.

Chenoza Fiului lui Dumnezeu s-a datoratşi faptului că firea omenească

nu L-ar fi putut suporta arătându-Se în toată slavaşi puterea Lui.
Punând acest lucru în relief, Sfântul Maxim spune că - pe când între
puterile sufletuluişi trupului nostru există o corespondenţă, noi
putându-ne manifesta toate puterile sufletului prin trup - în Iisus
Hristos puterile dumnezeieşti sunt infinit prea mari, ca să se poată
manifesta toate prin trupul Lui. Firea omenească, deşi se păstrează
neschimbată ş i neconfundată în firea dumnezeiască, e ca „o picătură de
apă în oceanul mirului dumnezeiesc”. „La noi, sufletul are puterile
naturale ale trupului corespunzătoare lucrărilor (energiilor) sale, trupul
fiind capabil prin fire (de ele), prin faptul că vine deodată cu sufletul la
existenţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu are, după nici o raţiuneşi
mod, puterile firii asumate de El corespunzătoare lucrărilor (energiilor)
Sale după fire. Căci nu se măsoară cu firea ceea ce e mai presus de fire.
În felul acesta chenoza Fiului lui Dumnezeu areşi efectul de a desfiinţa
din firea omenească dezordinile egoiste ale mânieişi ale poftei, de a o
deprinde cu smerenia, cu blândeţeaşi cu delicateţea prin care se pot
restabili armonia, respectulşi comunicativitatea între oameni. Prin
smerenia Lui, Cuvântul lui DumnezeuŞi-a însuşit o delicată
accesibilitate în raport cu ei, dar, manifestând-o aceasta prin firea
omenească, a săditşi în ea această delicată accesibilitate, realizând o
adevărată restabilire a ei, căci a înlăturat violenţaşi grosolănia egoistă
ce se manifestă în pofte exagerate care nuştiu de alţiişi în dezlănţuiri de
mânieşi în atitudini de orgoliu care îi tratează pe ceilalţi ca pe nişte
obiecte. Dar această restabilire a omenescului adevărat, sau această
dezvoltare a lui coincideşi cu acordul voii noastre cu voia lui Dumnezeu
care iubeşte armonia între toţi. Această stare s-a realizat deplin în
Hristos prin smerenie.Şi din puterea Lui luămşi noi putere în acest
sens.7