Sunteți pe pagina 1din 3

Predică la Slăvita Înviere

Hristos a înviat!

An de an aşteptăm plini de intensă emoţie Praznicul sfânt şi binecuvântat al zilei celei purtătoare de
lumină a Învierii lui Hristos. De mai bine de două mii de ani ,,în fiecare primăvară, când întreaga natură
revine la viaţă, creştinii, plini de entuziasmul credinţei, cu sufletele înrourate de preaplinul bucuriei pe care
doar Învierea lui Hristos o poate revărsa în suflete, îşi aduc aminte unii altora şi lumii întregi că: „Hristos a
înviat!”. Acest salut sfânt care este totodată şi o mărturisire de credinţă nu a fost alcătuit de cineva dintre
oameni, ci acesta reprezintă însăşi esenţa adevărului celui veşnic al Învierii Domnului. În dimineaţa Învierii,
cei dintâi care au rostit acest mesaj au fost îngerii lui Dumnezeu, cei dintâi martori ai Învierii: „iată s-a făcut
cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi
înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada.” (Matei 28,2) Sfintele femei mironosiţe
mergând dis de dimineaţă la mormânt au auzit cele dintâi vestea mare şi sfântă vestită prin gura îngerilor
aceea că „Hristos a înviat!”. Uimirea şi spăimântarea care au cuprins inimile sfintelor Mironosiţe când au
văzut prezenţă îngerească la mormântul lui Hristos au fost spulberate de însăşi prezenţa a lui Hristos cel viu
care le întâmpină cu înălţătorul îndemn: „Bucuraţi-vă”. Ce alt cuvânt mai plin de duioşie putea pune mai
dumnezeiesc balsam vindecător pe inimile celor care de trei zile erau pradă incertitudinii şi durerii pentru
pierderea „dragului cel mai drag” sufletului lor. De aceia şi noi plini de fiorul sfânt al Învierii cântăm an de
an în cântările Paştilor;„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-
însa”- şi inimile noastre sunt într-adevăr cuprinse de o sfântă bucurie. Pentru că înviind, Hristos ne dă şi
nouă siguranţa învierii. Evenimentul sfânt al Învierii Domnului a fost atât de neaşteptat, atât de
nemaiîntâlnit, atât de încărcat de noutate, încât a rămas pentru toate generaţiile de creştini de mai târziu
mereu nou şi mereu extraordinar. De aceea în „noaptea cea binecuvântată” şi prealuminată a învierii
fiecare creştin se străduieşte să fie prezent viu şi activ ca martor ocular al miracolului învierii. Căci Hristos
Mântuitorul mereu moare pe cruce şi mereu înviază pentru toate generaţiile de oameni până la sfârşitul
veacurilor. Fiul lui Dumnezeu nu ar fi ajuns la înviere dacă mai întâi nu ar fi trecut prin moartea la care era
supus trupul. „Iar trupul său prin moarte era semnul de biruinţă (trofeul); pe care trebuia să îl arate tuturor
ca să îi încredinţeze pe toţi de desfiinţarea de către El a stricăciunii şi de nestricăciunea trupurilor” ne
spune sfântul Atanasie cel Mare. Moartea este dispreţuită „unde-ţi este moarte biruinţa ta?, unde-ţi este
iadule boldul tău? ”, îi este abolită puterea de către Hristos Cel ce S-a suit pe cruce, a murit şi a înviat,
scoţându-i cu Sine pe toţi cei ce erau ţinuţi în legăturile iadului şi în temniţa morţii. Dată fiind starea căzută
a omului, moartea răscumpărătoare a lui Hristos face posibilă această restaurare finală. Moartea pe cruce
a fost, este şi va rămâne în veci lucrătoare, nu atât ca moartea celui nevinovat, ci ca moarte a Domnului
întrupat. Numai Dumnezeu putea să învingă moartea El „singur are nemurire”(ITim. 6,16). Hristos a
transformat moartea din pedeapsă pentru păcat în mijloc de înălţare a umanului la Dumnezeu. Ea devine
jertfa prin care omul reînnoit spiritual se uneşte cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar prin aceasta se
sfinţeşte. Moartea suportată de Hristos crează în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă de încetare a alipirii
egoiste şi pătimaşe de cele ale lumii, îndemnându-ne „să ne curăţim simţirile ca să-L vedem pe Hristos
strălucind de neapropiata lumină a Învierii”şi, în acelaşi timp, acea stare de dăruire Tatălui şi voinţei Lui de
a ne iubi unii pe alţii, iar aceasta ne dă tăria biruirii morţii. Moartea este poarta de intrare a umanităţii lui
Hristos şi a celor ce se unesc cu El, la o stare de supremă întâlnire cu Dumnezeu, de desăvârşită intimitate
cu El, care se sfârşeşte în cele din urmă în îndumnezeirea omului. În jertfa lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel
întrupat, e jertfa Fiului lui Dumnezeu ca om, adusă lui Dumnezeu Tatăl. Prin aceasta se străvede toată
iubirea mântuitoare a Sfintei Treimi. Pentru că Însuşi Tatăl trimite pe Fiul Său să se facă om şi să se
jertfească Lui, pentru a face prin Duhul Său cel Sfânt, fii iubiţi ai Săi pe oamenii pentru care Se jertfeşte Fiul
Său. De aceea participând la sărbătoarea Învierii noi nu participăm la o comemorare ci retrăim an de an
împreună cu ucenicii Domnului şi cu sfintele femei mironosiţe acelaşi fior sfânt al întâlnirii cu Iisus cel ce a
fost mort dar este „viu în vecii vecilor”(c.f. Apocalipsa 1,18) Sfânta sărbătoare a Învierii Domnului este prin
excelenţă sărbătoarea Fiului. Aşa cum sărbătoarea Naşterii Domnului este sărbătoarea Tatălui ceresc care
ne face cel mai frumos dar trimiţându-ne în lume pe Fiul Său, iar sărbătoarea Rusaliilor este sărbătoarea
Duhului Sfânt, trimis de la Tatăl prin Fiul ca să rămână cu noi în veci, tot aşa, Învierea este sărbătoarea
Fiului lui Dumnezeu care înviază cu puterea Sa dumnezeiască. Prin înviere, Mântuitorul Iisus Hristos şi-a
dovedit dumnezeirea şi a dovedit în acelaşi timp, că Dumnezeu are stăpânire şi putere asupra vieţii şi a
morţii. Învierea Sa ne-a fost oferită ca argument evident pentru propria noastră nemurire căci dacă El,
Dumnezeu întrupat şi om ca fiecare din noi, a înviat, înseamnă că fiecare din noi vom învia.

Învierea nu este doar încoronarea întregii lucrări şi vieţi pământeşti a lui Hristos, ea nu este numai marea
dovadă, mărturia dată de Dumnezeu, ci mai mult decât acestea, ea este însuşi centrul şi însăşi esenţa
Evangheliei creştine.

„Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minune, ci din izvorul nestricăciunii, cel
izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne înnoim”, ne îndeamnă Sfânta Biserică în slujba Învierii.
Băutura cea nouă este Hristos cel înviat. Cel care intră în comuniune cu Hristos cel înviat se înnoieşte,
devine o făptură nouă; „de este cineva în Hristos Iisus, este o făptură nouă”, spunea Sfântul Apostol Pavel,
el însuşi trăise experienţa aceasta. El care învăţase „la picioarele” marelui învăţat Gamaliel tainele
Scripturii, el care citise într-atâtea rânduri locurile din Scriptură care vorbeau despre Mesia, totuşi n-a
reuşit să-L recunoască. Numai în momentul în care, pe drumul Damascului, acolo unde mergea hotărât să
lupte împotriva celor care mărturiseau pe Hristos şi Învierea, Îl întâlneşte pe Hristos, nu mort cum credea
el şi cum de altfel credeau toţi iudeii, căci „s-a răspândit vorba aceasta între iudei până în ziua de astăzi”, ci
Îl întâlneşte pe Hristos cel viu, întâlneşte evidenţa, iar în faţa evidenţei nu mai exista nicio urmă de îndoială.

Pe drumul Damascului, tocmai când îşi motiva în gând iară şi iară, cu argumente solide şi limpezi,
indubitabile, acţiunile ce trebuia să le intreprindă împotriva creştinilor, s-a petrecut întâlnirea care l-a
răsturnat, l-a transformat, care a făcut dintr-însul exact contrariul a ceea ce era, care l-a aruncat în tabăra
celor pe care urma să-i vâneze şi să-i osândească. Realitatea Învierii l-a zdrobit până într-atât încât a
devenit alt om. Un om nou. Din Saul a devenit Pavel, din persecutor – apostol. Aceasta este minunea pe
care o poate lucra Învierea în orice suflet. Cel care se lasă pătruns de adevărul Învierii, devine la rându-i un
înviat din morţi, devine un suflet trezit din amorţeala patimilor şi din moartea păcatului, la o viaţă nouă.

Învierea este temeiul logic al creştinismului, Învierea justifică totul. Ea legitimează noua învăţătură şi
nouă credinţă. Fără credinţa în Înviere, creştinismul nu înseamnă nimic; ar fi doar o învăţătură omenească,
eventual un sistem filosofic ca oricare altul, dar Învierea este garanţia adevărului său şi, implicit, a mântuirii
noastre.
În anii comunismului în Uniunea Sovietică, într-o localitate oarecare au venit activişti de la centrul de
partid spre a vorbi poporului despre realizările comunismului. Vorbitorii s-au întrecut în a lăuda politica de
partid şi ateismul şi au batjocorit prin cele mai urâte cuvinte credinţa în Dumnezeu şi în Sfânta Biserică. La
finalul adunării, preotul satului a cerut să i se permită să spună doar câteva cuvinte. Cu greu i s-a dat voie,
fiind avertizat să nu vorbească mult şi să nu atace comunismul. Preotul a mers la tribuna de unde se ţineau
cuvântări şi a rostit răspicat doar atât: „Hristos a înviat!” Toată adunarea aceea de oameni îndoctrinaţi cu
ideile comuniste a răspuns într-un glas: „Adevărat a înviat!” Toată teoria atee nu a putut rezista şi nu a
valorat nici cât un fir de praf în faţa adevărului Învierii lui Hristos.

Despre părintele Gheorghe Calciu, un om ce a făcut ani grei de închisoare comunistă, ni se relatează că
aflându-se cu alţi colegi de celulă în rugăciune şi fiind prinşi de gardianul ce intrase pe nesimţite a rostit
adevărul: „Hristos a înviat!”, iar gardianul surprins de mesajul cutremurător şi totodată plin de adevăr,
răspunde involuntar: „Adevărat a înviat!”

Învierea Domnului Hristos dovedeşte că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, că învăţătura Lui este de la
Dumnezeu şi ne conduce la cunoaşterea cea adevărată. Învierea Mântuitorului e dovedită ca reală şi prin
ea sunt consfinţite cele două mari adevăruri pe care se bazează religia creştină: nemurirea sufletelor şi
învierea trupurilor.

Dacă Mântuitorul n-ar fi înviat, însemna că El n-ar fi fost Dumnezeu, că jertfa Sa a fost zadarnică, că noi
încă suntem sub robia păcatului strămoşesc şi a morţii, iar daca El n-a înviat, nici noi nu vom învia „dacă
Hristos n-a înviat zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni
15,14)

Însă Hristos a înviat şi slăvit să fie Numele Lui, simţim aceasta şi trăim Sfânta Lui Înviere, iar bucuria
noastră e deplină deoarece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe
noi.” „Sărbătoarea Sărbătorilor astăzi ne străluceşte nouă, chemându-ne să ne închinăm Celui ce a înviat
din morţi, să aducem mulţumită Celui ce ne-a slobozit din robia iadului, dăruindu-ne viaţă şi mare milă.”

Învierea Domnului să fie pentru noi toţi prilej de înălţare şi înnoire sufletească pentru a deveni mereu
mai buni, mai curaţi, mai îngăduitori, mai iubitori de aproapele, umblând ca nişte fii ai Luminii, mereu în
Lumină, după cum suntem îndemnaţi de sfânta cântare: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi
unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru
Înviere”.

Biserica ne cheamă astăzi să ne exprimăm sentimentele de iubire şi recunoştinţă şi să ne închinăm


Sfintei Învieri, căci prin ea a venit bucurie la toată lumea. Cu lumina Învierii în suflet să ne apropiem de
Hristos Cel ce a ieşit din mormânt ca un Mire şi să prăznuim Paştile strigând: „Hristos a înviat din morţi
cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”