Buzunar literar

Cartea Neagră de Orhan Pamuk

Mi-a luat trei săptămâni să citesc cartea, este lungă şi grea, nu mi-a oferit cheia de la început, am avut
nevoie de răbdare ca să-i ghicesc sensurile. Nici nu sunt sigură că am înţeles tot, de fapt cum aş putea
să înţeleg o lume în care n-am trăit. Arabescurile gândirii mistice sufi îmi sunt aproape necunoscute și
abia acum am aflat că mimetismul este o caracteristică a școlilor sufice. Lunga poveste de vreo 600 de
pagini are numai trei personaje principale, dintre care una singură prezentă activ, celelalte două fiind
dispărute odată cu începerea poveștii, văzute doar prin ochii solitarului rămas să ni le evoce. Personajele
din planurile secundare, îmi vine să le spun personaje colaterale, sunt figuri istorice, unele reale, altele
închipuite, cu ajutorul cărora se ţese o reţea de poveşti în poveşti, unele mai seducătoare decât altele.

Tema de dezbatere este una din obsesiile lui Pamuk: dorinţa de a trăi alte vieţi și măștile în spatele
cărora ne adăpostim. Şi are dreptate, este parcă un blestem aruncat pe fiinţa umană să nu se mulţumească
cu ceea ce este, să nu-i placă propria viaţă, să-și dorească viaţa altuia, s-o imite şi chiar să caute să şi-o
însuşească.

Galip, personajul prezent-activ este îndrăgostit de soţia lui încă din copilărie. Aceasta, mai întâi s-a
măritat cu altcineva, a divorţat şi s-a re-măritat cu Galip, iar acum, la începutul cărţii, se decide să plece
de-acasă, lăsându-i soţului doar un bileţel scris pe fugă „cu un pix de culoare verde”. Galip nu spune
nimănui că soţia i-a plecat şi pornește să o caute prin Istanbul. Este un Istanbul pe care cu greu mi-l pot
imagina, acoperit de zăpadă, mai tot timpul în întuneric. Celâl este fratele vitreg al soţiei plecate, un
jurnalist-foiletonist non-confomist, cu care familia nu se poate mândri, dar cu care Galip crede că a fugit
soţia sa, pentru că, în mod suspect, exact în acelaşi timp, și acesta dispare de acasă. În procesul căutării
soţiei, care devine un proces de transformare, Galip intră în casa lui Celâl, se îmbracă cu pijamaua lui,
îi citeşte toate articolele, notiţele şi jurnalele, începe să scrie articole în numele lui, i se strecoară pe sub
piele, îi intră în creier şi i se înghesuie în suflet. Îi trăieşte viaţa pentru că propria viaţă nu-i place, pe-a
lui Celâl o găsește mai bună, acum în plus având-o şi pe iubita lui soţie.

Folosindu-se de această poveste, Pamuk dezvoltă ideea de identitate personală. Refuzul de a mai trăi
în conformitate cu mediul, lupta cu sine pe care fiecare o dă atunci când realizează că poartă tot timpul
măşti, imposibilitatea de a mai renunţa la vreo mască fără riscul de a fi exclus, excomunicat, de familie
şi prieteni şi de aici, dorinţa de a trăi viaţa altcuiva, sunt temele pe care le aduce în carte cu ajutorul
tuturor personajelor. Dar este viaţa altcuiva mai bună? Este viaţa celorlalţi aşa cum o vedem noi sau
este tot o galerie de măşti în spatele cărora se deapănă tristeţi covârşitoare? De pildă, viaţa lui Celâl nu-i
chiar aşa de grozavă. Celâl este misterios, nu se ştie mai nimic despre viaţa lui particulară, apare brav
în articolele pe care le scrie, dar se simte nespus de singur, este speriat de câtă singurătate a adunat,
spune că crima este „un tip de acţiune care se învaţă de la alţii”, chiar şi crima din gelozie pe care, de
altfel, o consideră banală este „o imitaţie inconştientă a literaturii”. Imitația este o altă ramură a ideii
de identitate personală pe care trebuie să ți-o făurești cumva, iar dacă nu știi cum, copiezi pe cineva în
locul căruia ai vrea să fii. La finalul cărţii aceste gânduri îşi dezvăluie sensul premonitoriu. Celâl însuşi
ar vrea să fie altcineva şi se luptă cu nevoia asta într-un capitol „Trebuie să fiu eu însumi”. „Există oare
vreo cale de a fi doar tu însuţi?”

Ar mai fi câteva alternative la viaţa nedorită. Într-una din poveşti se aduce un omagiu visului ca o a
doua viaţă şi se dau sfaturi insomniacilor, ce să facă să-şi atragă somnul pentru a trăi un vis. În somn ai
vreme să combini cel care ești cu cel care ai vrea să fii. Toate personajele ar vrea de fapt să fie altcineva
pentru că nu le place ceea ce sunt sau, mai mult decât atât, le este teamă să recunoască ceea ce sunt
pentru că ar putea suferi de pe urma unei respingeri brutale.

Așadar purtăm măști. Toți, fără excepție. Avem o mască pentru familie, o alta pentru cei pe care vrem
să-i impresionăm, de la care avem nevoie de admirație, o mască specială pentru persoana iubită și câte o
mască mai specială pentru fiecare dintre cei de care vrem să scăpăm, sau ”măștile pe care le poate așterne
invidia pe chipul omului”. Dacă te uiți cu atenție poți vedea că pe chipurile noastre se deslușesc litere
sau se pot vedea hărți. Galip visează că intră în târgul Raiului ”unde nu se târguiește nimic”, pentru că
nu există bani, dar există chipuri pe care ți le poți pune ca pe niște măști. Totul pornește de la o imitație
(zice Pamuk în numele nu știu cărui personaj), a lumii care pare fericită, fericire pe care ne-o dorim și
noi. Asta m-a pus pe gânduri pentru că deși știu că așa este, în același timp parcă nu-i chiar așa, însă nu
știu precis când este așa și când este altfel, când masca se confundă cu chipul adevărat, când încetezi să
mai imiți, când copia devine mai bună decât originalul și cine este în stare să vadă diferența.

Emilia Cernăianu

98