Doctrina semănătoristă

Semănătorismul, ca doctrină literară cu implicaţii naţionale şi sociale, nu reprezintă doar dezvoltarea

ideologiei eminesciene într-un context istoric, cum crede E. Lovinescu, deşi poetul se afla la mare cinste în
preocupările revistei.
Exaltarea "păturii rurale" "într-un misticism ţărănesc cu totul deosebit de junimism", sub forma
"solidarităţii naţionale prin tradiţie", dar "pe bază mai mult sentimentală" ar veni din publicistica
eminesciană, pe care o descoperă şi o pun în valoare semănătoriştii.
Este adevărat că Eminescu exercitase asupra poeziei româneşti a sfârşitului de secol o puternică
influenţă (v. G. Ibrăileanu, Curentul eminescian), dar începutul de secol caută alte modele, adecvate luptei
dintre diferite tendinţe şi direcţii literare.
În ideologia semănătoristă se conturează un fenomen complex de asimilare a unor direcţii generate de
curentul naţional şi popular de la "Dacia literară", de astă dată sub două preocupări fundamentale: ridicarea
prin cultură a satului românesc şi lupta pentru unitatea naţională.
Eminescu a fost personalitatea-reper pentru "Semănătorul".
Eminescu revine frecvent în argumentare, dar de o influenţă asupra gândirii politice nu se poate vorbi, şi
din motivul că mare parte a publicisticii a rămas multă vreme necunoscută.1 În Geniu pustiu, Eminescu
pune în gura lui Toma Nour cuvinte care ar putea trimite la diferite elemente ale semănătorismului:
"Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi
caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de
idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi români, români şi iar
români „.
Semănătoriştii au înţeles "răscolirea geniului naţional" într-un fel propriu, cum o demonstrează. N. Iorga si-a
propus sa trezeasca in epoca, prin cultura, constiintele in vederea infaptuirii unitatii nationale, sa sensibilizeze
opinia publica pentru a percepe adecvat drama taranimii .
Realitatea românească, susţine N. Iorga, nu putea asimila o serie de "libertăţi", care nu erau decât nişte
imitaţii după tipare franceze, cu efecte minime şi pe la 1848, când românii le preluaseră. "Legea modernă
franţuzească" a avut drept rezultat spulberarea vechii armonii, înstrăinarea de neam .
Notele distinctive ale semănătorismului se conturează în răstimpul a 2-3 ani:
1. Ţărănismul - orientarea atenţiei exclusiv spre ţărănime. Ţărănimea este considerată clasa cea mai
potrivită pentru a sprijini viitorul.2
2. Etnicismul - Etnicismul semănătorist se întemeiază pe exaltarea virtuţilor ţărănimii
3. Tradiţionalismul.
4. Opoziţia dintre sat şi oraş. Oraşul e spaţiul pierderii identităţii, satul - al regăsirii.
5. Cultul trecutului, al vremurilor patriarhale.
 Doctrina poporanistă

În istoria literară mai veche s-a pus adesea semn de egalitate între poporanism şi
semănătorism, fiindcă s-a crezut că principalele note caracteristice mai mult apropie cele
două curente decât le despart.
G. Ibrăileanu respinge caracterul de curent literar atribuit poporanismului, considerând
că e un curent cultural, şi îi neagă implicaţiile politice.
N. Iorga vedea poporanismul ca o reluare stângace, lipsită de originalitate, a
semănătorismului.
Dificultatea definirii poporanismului a fost creată şi de statutul celor doi importanţi
ideologi, C. Stere şi G. Ibrăileanu.
Ideea responsabilităţii, a iubirii pentru popor nu era nouă la noi, fiindcă a însufleţit pe
scriitorii paşoptişti şi, în general, pe toţi marii scriitori români din secolul al XIX-lea.
Greşeala narodnicilor şi, implicit, a lui Stere era să privească poporul ca o masă informă, cu
un statut neclar.
Până în 1896, poporanismul rămâne la stadiul de curent exclusiv cultural. Confuziile
ideologice vor determina trecerea, în 1899, a socialiştilor în partidul liberal şi doar după apariţia
"Vieţii româneşti" se vor reafirma ideile poporaniste. Termenul de poporanism desemnează,
până la intervenţia lui G. Ibrăileanu, mai mult ideea ridicării poporului prin cultură.
Ne interesează, în primul rând, aspectele literare ale curentului, în ce măsură a
influenţat evoluţia literaturii române. Ideologia literară a "Vieţii româneşti" a fost elaborată, de
G. Ibrăileanu, preocupat şi de conturarea unui program coerent al poporanismului.

În Poporanismul proiectează o imagine a unui sat modern, în opoziţie cu satul străin

Poporanismul literar trebuie înţeles ca o direcţie realist critică şi democratică în proza
primelor decenii (nu s-a manifestat în poezie, din motive lesne de înţeles) ale secolului al XX-
lea, cu efecte benefice în literatura noastră, atâta vreme cât pagina de proză n-a fost o simplă
ilustrare a ideologiei.
 „Junimea”
Existaseră şi înainte de „Junimea” încercări de a crea societăţi literare, însă nici una
nu a avut ecoul şi efectele „Junimii” în viaţa literară. Prima formă de manifestare publică
a „Junimii” au fost „prelecţiunile populare”, începute în februarie 1864 şi continuate până
în 1881, care aveau în vedere probleme referitoare la cultură, literatură, istorie naţională.
În iarna anului 1863 - primăvara 1864 se întâlnesc câţiva tineri întorşi de la studii,
printre care şi Titu Maiorescu, rector în acea vreme al Universităţii din laşi. Printre
ceilalţi se numărau P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Teodor Rosetti - adevăraţi fondatori ai
„Junimii”.
„Junimea” se constituie ca o asociaţie care înţelegea să fie locul de întâlnire al celor mai
importante tendinţe din creaţia, gândirea momentului. Era o societate deschisă tuturor: „Intră
cine vrea, rămâne cine poate”. Modelul acesta de societate deschisă va fi reactivat de
Eugen Lovinescu.
Existau în interiorul „Junimii” câteva tendinţe, nu antagoniste, ci determinate de diversele
trasee ale studiilor. Era vorba de un interes pentru cultura germană - un grup, şi un alt
grup - interes pentru cultura franceză, fiecare fiind obligat să aducă tot ceea ce era mai
intersant în domeniul său.
Există câteva momente în evoluţia „Junimii”, după cum observă Tudor Vianu.
Prima etapă - până la 1874, în care, îndeosebi de Titu Maiorescu, se elaborează
principiile sociale şi estetice ale „Junimii. 1874 - 1885 - Tudor Vianu identifică a doua
fază în evoluţia „Junimii”. Este faza în care şedintele „Junimii” de la Iaşi sunt dublate de
cele de la Bucureşti. Efectul este benefic pentru că, în cadrul „Junimii” de la Bucureşti. În
această perioadă sunt publicate operele lui Creangă şi Vasile Conta.
Ironia, asociată cu concizia extraordinară a ideilor, era o armă imbatabilă.
La „Junimea” se practică ironia, umorul. Multe din glumele „Junimii” au creat o anumită
atmosferă, dar şi reacţii adverse din partea celor împotriva cărora s-au îndreptat ironiile. Este
cunoscut dosarul „Junimii”, unde sunt consemnate diverse momente hazlii. „Anecdota
primează” - o lozincă a „Junimii”. Autoironia este practicată pentru a înlătura orice
suspiciune de admirație mutuală necondiţionată.
Spiritul „Junimii” a creat un model care a funcționat ca formator de generaţii, aşa cum
se poate vedea din viața altor cenacluri, societăți literare apărute mai târziu (Sburătorul).
„Junimea” este un fenomen complex, nu numai o simplă grupare de literați, care a creat
o importantă epocă de cultură și literatură.
 „CONVORBIRI LITERARE”

Este revista în care se întâlnesc cele mai interesante opinii din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Ceea ce prefigurase „Dacia literară” ca revistă sinteză a
tot ceea ce este mai reprezentantiv în literatura noastră se împlineşte prin
„Convorbiri literare”. Destinul revistei, îngemănat cu destinul societăţii
„Junimea”, indică vârstele literaturii române intrate pe făgaşul evoluţiei ei
modeme.
Este o revistă literară cu o îndelungată apariţie, ceea ce explică în mare parte şi
rezultatul acţiunii ei în cultura şi literatura română.
La 1 martie 1867 - apare primul număr (va continua să apară până în 1944).
În toată această perioadă de apariţie, după ce revista intră sub conducerea
unor tineri oameni de ştiinţă (S. Mehedinţi), va fi orientată spre cercetarea
ştiinţifică.

„Convorbirile…” nu vor înţelege să se adapteze după 1900, mai ales

orientărilor noi ale literaturii, ale mişcărilor literare. De aceea vor rămâne doar
ca reper istoric în peisajul literaturii de după 1900.
Un capitol important al „Convorbirilor…” îl constituie traducerile, care au în
vedere toate momentele literaturii universale, de la autorii antici la cei modemi.
Linia deschisă de Titu Maiorescu va fi continuată de o serie de adepţi - M.
Dragomirescu, E. Lovinescu .

În 1897, M. Dragomirescu va încerca să reafirme vitalitatea liniei

maioresciene. În articolul Direcţii literare susţine principiile esteticii
maioresciene, combătându-i pe detractorii lui Eminescu şi pe adepţii lui
Gherea în ce priveşte interpretarea unei opere (de ex. comediile lui Caragiale).
 Titu Maiorescu (1840-1917).

S-a născut în 1840, pe 15 februarie, la Craiova, ca fiu al lui Ioan Maiorescu - o

personalitate a momentului foarte respectată A fost foarte interesat de artă, a luat lecţii de
pictură cu Constantin Lecca, unul dintre cei mai cunoscuţi pictori în epocă.
În octombrie 1851, Titu Maiorescu este înscris la Academia Tereziană din Viena.
Cunoaştem atmosfera studiilor din evocările lui Titu Maiorescu din Însemnări zilnice,
document foarte important în care regăsim voinţa, luciditatea criticului de mai târziu,
deschiderea spre literatură şi artă, filozofie.
Critica sa de direcţie propunea un alt model cultural în comparaţie cu modelul cultural
paşoptist.
Ibrăileanu observă că Titu Maiorescu nu şi-a propus o critică de interpretare, ci de
explicare a unui scop, fără îndoială nobil, în legătura cu cultura română.Ceea ce trebuie
interpretat e sensul principal al culturii – spune Maiorescu.
Maiorescu identifică o direcţie veche şi îi contrapune direcţia nouă, o sumă de tendinţe
manifestate în operele unor scriitori: unii afirmaţi, alţii la începutul carierei lor.
În 1872, când publică Direcţia nouă..., definea direcţia nouă ca un curent ce se
caracterizează prin:
 „simţământ natural” = autenticitate, adevăr
 „înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene”
„păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional
În consideraţiile lui Maiorescu se întâlnesc cele două izvoare filozofice ce au influenţat
gândirea sa: Hegel şi Schopenhauer. Pentru Hegel, frumosul este o idee intrupată în materie
sensibilă, iar pentru Schopenhauer frumosul e ideea însăşi, cuprinsă în actul contemplaţiei
pentru o depăşire a oricărei realităţi sensibile.
Încă din ultima perioadă de activitate critică, s-a pus problema raportului dintre
criticul de direcţie şi discipolii săi. Personalitatea lui Maiorescu a avut o pondere
constantă în faţa contemporanilor şi prestigiul său nu se va diminua în timp.
 Ioan Slavici (1848-1925).

Un autor a cărui evoluţie a cunoscut momente dintre cele mai controversate după ce
până la sfârşitul secolului al XIX-lea cunoscuse o ascensiune extraordinară. Evoluţia
inegală a scrisului său, asociată cu câteva momente biografice încordate, au dus la crearea
unei imagini de scriitor nedreptățit, de clasic marginalizat, situaţie insolită. Autor inclus
în manuale încă din timpul vieții, cunoscut în străinătate prin traduceri, Slavici va ajunge
spre sfârşitul vieţii la o ignorare cvasitotală.
Opera lui Slavici - Neomogenă din punct de vedere valoric. Tot ceea ce a scris
Slavici după 1894 este un eşec. Cu toate că scrie şi publică mult, epica lui Slavici pare să
nu-şi mai găsească ritmul, identitatea şi doar volumele Închisorile mele, Lumea prin care
am trecut şi Amintiri pot să ofere o imagine adecvată a talentului său clasic. Tendinţa de a
reveni, de a explica, de a schematiza duce la creaţii fără substanţă, care ameninţă formula
slaviciană cunoscută.
În 1923 apare romanul Ultimul armaş, foarte asemănător cu romanele lui Duiliu
Zamfirescu, mai ales Viaţa la ţară. La început de secol XX, Slavici pare o personalitate
cu totul depăşită de noile tendinţe din proza română.
Slavici trăieşte, în ultimul deceniu de viață, o dramă de conştiinţă a cărei dimensiune va
încerca să o diminueze prin scrierea volumelor memorialistice.
Magdalena Popescu observă că în creaţia lui Slavici se pot distinge câteva faze:
 prima fază este a idilismului şi a reveriei cuprinzând primele nuvele,
idilice şi ironice, de la Popa Tanda (1874, publicată în „Convorbiri literare” în 1875) la
Budulea Taichii (1880);
 a doua fază este a evenimentului dramatic, obsesiv cu nuvelele Moara
cu noroc (1881), Pădureanca (1884) şi cu romanul Mara;
 a treia fază este etapa moralizatoare – când scrisul lui Slavici devine mai
abundent, dar lipsit de consistenţă.
 Ion Creangă (1839-1889).

Creangă a debutat în „Convorbiri literare” (1875), cu Soacra cu trei nurori, text

considerat de folclorişti ca un „basm nuvelistic” (Ovidiu Bîrlea). Interpretarea lui Ovidiu
Bîrlea se situează în linia unei idei pe care o exprimase Garabet Ibrăileanu despre poveştile
lui Creangă, considerate ca „adevărate nuvele din viaţa de la ţară”.
Creangă publică până în 1878 poveşti citite la „Junimea” ieşeană unde, cum arată
Amintirile lui Negruzzi şi George Pană, era foarte agreat pentru „anecdotele”sale.
Plăcerea anecdotei se va regăsi în nucleul cunoscutei nuvele Moş Nechifor Coţcariul
(1877). După acest moment al basmelor, poveştilor, povestirilor, anecdotelor, Creangă
publică Amintiri din copilărie.
De la început, Creangă se arată dificil de interpretat, o dificultate care e simţită până
şi de George Călinescu.
Opera lui Creangă e situată în perspectiva unor foarte largi deschideri către problema
fundamentală a existenţei umane în general şi în lumina reflectării unui mod specific
românesc de a percepe lucrurile.
Cea mai importantă cercetare din acest moment este a lui George Călinescu, cu Viaţa lui
Creangă (1938), ediţie reluată, revăzută în Viaţa şi opera lui Creangă. Înţelegerea
demersului lui Călinescu nu e posibilă fără a ţine cont de concepţia sa despre istoria literară:
„Istoricul literar este un creator a cărui operă trebuie să fie o comedie umană ale cărei
pretexte sunt scriitorii”.
Viaţa lui Creangă este, de fapt, un comentariu la opera lui Creangă şi în momentul în care
George Călinescu se va gândi să adauge un comentariu propriu-zis despre operă, nu vor
fi prea multe de spus. În esenţă, partea despre opera lui Creangă nu aduce nimic nou în
consideraţiile fundamentale despre autor.
Nicolae Manolescu argumentează estetic clasicitatea lui Creangă, considerând că tipul
uman pe care-l reprezintă autorul este al clasicului, înţeleptului care, pătruns de
stabilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor schimbătoare nu se simte ispitit să reia
experienţe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi despre om.