Unitatea de învăţare 10.

CRITICA PSIHANALITICĂ

Cuprins

10.1. Introducere..................................................................................................................
10.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................
10.3. Sigmund Freud............................................................................................................
10.4 Din istoricul criticii psihanalitice...............................................................................
10.5. Psihocritica lui Charles Mauron................................................................................
10.6. Rezumat.......................................................................................................................

10.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 conţine trei subcapitole în care se discută mai întâi despre
psihanaliză, ştiinţa pe care o iniţiază Sigmund Freud la începutul secolului XX.
Unele dintre ideile şi teoriile sale au fost inspirate de literatură sau mitologie, iar
mai târziu, cei care au dorit să aplice psihanaliza în studiul operelor literare au
folosit în principal studiile cu privire la inconştient sau la complexul lui Oedip.

10.2. Obiectivele unităţii de învăţare 10

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să prezinte câteva elemente esenţiale ale psihanalizei lui Freud;
- să arate care sunt legăturile dintre psihanaliza lui Freud şi literatură;
- să dea exemple de adoptare, dar şi de reinterpretare ale unor teorii psihanalitice
în teoria şi critica literare;
- să ştie în ce constă metoda psihocritică iniţiată de Charles Mauron şi care sunt
etapele acesteia;

1
 10.3. Sigmund Freud

Succesul de care s-a bucurat psihanaliza este explicabil printr-o stare de spirit generală în cultura
occidentală. La începutul secolului XX lumea a devenit tot mai interesată de psihismul uman şi
de misterele sale. În plus, filosofia carteziană, care a dominat câteva secole şi care proclama
primatul raţiunii şi unitatea eului este subminată de o altă filosofie, de-a dreptul revoluţionară,
cea a lui Friedrich Nietzsche. Aceasta contestă ideea adevărurilor unice, propunând în schimb
plurivalenţa şi relativitatea adevărului!

Psihanaliză şi literatură

Psihanaliza este în principal ideea unui singur om, Sigmund Freud, care a pornit de la studierea
isteriei. Din metodă de investigare şi de terapie, psihanaliza s-a transformat treptat în ştiinţă,
câmpul de interes extinzându-se de la patologia mentală la întreaga activitate psihică umană.

 Freud a fost influenţat în studiile sale, încă de la început, de mituri şi de literatură,

considerate, ca şi jocul şi fantezia, elemente substitutive pentru dorinţe şi instincte.

 Mitul l-a inspirat în conceperea complexului Oedip, poate cea mai spectaculoasă,
dar şi controversată dintre teoriile psihanalitice; în acest mit, fascinaţia străveche a
temei reprezenta pentru Freud un indiciu că ea „surprinde în întreaga importanţă
afectivă, o lege a vieţii psihice”.

 Principala afinitate dintre psihanaliză şi literatură constă în importanţa deosebită pe

care o acordă ambele cuvântului şi imaginarului. Cuvântul instituie literatura, însă
pentru psihanalist cuvântul este instrument al analizei clinice, principala cale de
acces către subconştient şi către mecanismul complicat al imaginarului.

 Totuşi, Freud avertiza că psihanaliza „nu ne poate spune nimic despre darul artistic”
şi totodată nici discutarea chestiunilor referitoare la tehnica artistică nu e de resortul
acesteia.

2
Inconştientul

 Considerat de mulţi „conceptul fondator al psihanalizei”, adevărata descoperire a lui

Freud, inconştientul a fost intuit de poeţi şi de filosofi, înainte de fi discutat în
studiile de psihanaliză.

DEFINIŢIE
Inconştientul este unul din sistemele definite de Freud, „ansamblul conţinuturilor nonprezente
în câmpul actual al conştiinţei”, fiind „constituit din conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat
accesul la sistemul preconştient-conştient prin acţiunea refulării” (Vocabularul psihanalizei,
p.190)

 Deşi prezenţa sa se face simţită permanent în viaţa cotidiană, inconştientul nu este

vizibil şi nici nu poate fi descifrat, pentru că are alte legi, alt limbaj şi alte moduri
de manifestare decât cele ale conştiinţei.

 Potrivit lui Freud, inconştientul are o activitate continuă, inducând un „conflict

psihic” între dorinţele inconştiente şi cenzura conştientului, acesta din urmă fiind
cel care creează interdicţiile.

 Dorinţele din copilărie în special sunt cele care cunosc o „fixaţie” în inconştient,
dar în general e vorba de toate dorinţele de nemărturisit, incompatibile cu realitatea
socială sau cea personală; tot ceea ce este interzis şi este refulat în inconştient.

 Conţinuturile inconştiente au o puternică energie pulsională şi caută să se întoarcă

în conştiinţă şi acţiune – defulare – prin „formaţiuni de compromis”, după ce „au
fost supuse deformărilor cenzurii”.

Visul

 A fost pentru Freud „calea regală” a descoperirii inconştientului, iar principala

carte în care îşi expune această teorie este Interpretarea visului (Die
Traumdeutung, 1900).

 Mecanismele identificate la nivelul visului sunt deplasarea, condensarea şi

simbolismul; ele apar şi în alte formaţiuni ale inconştientului, ca de exmplu
lapsusurile.

3
  Prin tehnica „interpretării viselor”, care nu preia în bloc chiar toate informaţiile ce i
se oferă, ci operează o selecţie, se demonstrează că visele nu sunt incoerente şi
absurde, aşa cum se credea, ci au un sens, reprezentând traducerea deformată,
prescurtată a gândurilor refulate.

 Visul a fost pus în legătură şi cu creaţia artistică; Freud a analizat o nuvelă,

Gradiva de W. Jensen, pentru a demonstra că „visele inventate de un scriitor sunt
susceptibile de aceleaşi interpretări ca şi cele reale şi că, în activitatea creatoare a
poetului, intră în joc aceleaşi mecanisme ale inconştientului ce ne sunt cunoscute
prin elaborarea visului”.

Exemple
Tot din mituri s-a inspirat şi Jung care a introdus expresia complex Electra
pentru varianta feminină a complexului Oedip, însă Freud nu vedea utilitatea unei
astfel de denumiri. Oedip-ul feminin nu este simetric cu cel al băiatului! „Doar la
băiat, spunea Freud, se stabileşte această relaţie, care-i marchează destinul, între
iubirea pentru unul din părinţi şi simultana ură pentru celălalt ca rival”.
Artistul a fost comparat de Freud cu nevropatul, pentru că şi unul şi celălalt
sunt nemulţumiţi de realitatea înconjurătoare, ca atare caută modalităţi de a o evita.
Refugiul în imaginar este cel mai adesea răspunsul pe care îl dă artistul, totuşi, spre
deosebire de nevropat, el ştie „să revină cu picioarele pe pământ”, iar creaţiile sale
reprezintă satisfacerea unor dorinţe inconştiente. Artistul este deci pentru Freud un
introvertit.

10.4. Din istoricul criticii psihanalitice

În anul 1910 a luat fiinţă prima Asociaţie psihanalitică internaţională, iar până în 1926 avea deja
secţii la Viena, Berlin, Budapesta, Zurich, Londra, New York. Psihanaliza literaturii a început pe
terenul anglo-saxon şi elveţian.

Începuturile
 Primii adepţi ai criticii psihanalitice au avut puţine legături cu critica literară
autentică, opera artistică fiind văzută ca un specimen clinic.
 Analistul era interesat de modul în care opera literară, asemeni visului sau
nevrozelor, reflectă aspecte ale inconştientului.
 Scriitorul era privit asemeni unui pacient psihanalizat, însă nu în vederea
„vindecării”.

4
  Se urmărea în special descoperirea reţelei obsesionale din opera literară.

Carl Gustav Jung

 Nu s-a considerat el însuşi un psihanalist, ci aşa cum spunea, un psiholog analist.

 Deşi au avut multe subiecte de interes comun (de exemplu studiul schizofreniei,
nevrozelor, psihozelor, interpretarea viselor şi a proceselor mentale inconştiente în
general), Freud şi Jung s-au diferenţiat în privinţa aşa-numitei teorii a libidoului;
Jung credea că Freud leagă prea mult libidoul de sexualitate, el preferând în schimb
noţiunea de „energie psihică”.
 Jung vorbea despre existenţa unui inconştient colectiv comun speciei umane şi
conţinând arhetipuri universale – acestea sunt imagini primordiale şi universale ce
apar în vise, producţii artistice, religii primitive şi mitologii.
 Scopul general al psihologiei lui Jung este armonizarea sinelui prezentat lumii, adică
Supraeul sau persona cu umbra, sau altfel spus partea întunecată, periculoasă a
personalităţii care există în inconştientul personal.
 Cercetările lui Jung au contribuit mult la interpretarea simbolurilor şi a imaginilor
din textele literare, în special în descoperirea arhetipurilor.

Jacques Lacan

 A influenţat în mod deosebit teoria psihanalitică, dar şi teoria literară, prin

redefinirea unor concepte psihanalitice de bază.
 Este cunoscut printre altele pentru modul în care a descris „faza oglinzii” la copil,
adică momentul când copilul devine conştient de el însuşi ca individualitate şi
identifică acest eu propriu (exact ca atunci când îţi vezi imaginea în oglindă).
 Teoria lui Freud a conştientului şi a inconştientului este reinterpretată în termenii lui
Saussure de semnificant şi semnificat.
 Una din consecinţele teoriilor lacaniene a fost îndoiala (sugerată şi filosofilor şi
teoreticienilor literari) cu privire la capacitatea limbajului de a exprima ceva cu
certitudine.
 Un alt concept lacanian important a fost Celălalt, care se referă la conştiinţa
existenţei altor fiinţe, care sunt necesare pentru definirea identităţii fiecărui individ;
acest concept este unul foarte important pentru întreaga ordine socială.

5
 Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 psihism;
 inconştient;
 vis;
 arhetip;
 persona vs. umbră;
 „faza oglinzii”;
 Celălalt.

Exemple
 Unul dintre cele mai importante arhetipuri despre care discută Jung este animus
şi anima sau principiul masculin şi cel feminin. Animus apare adesea ca bărbatul
bătrân, înţelept, iar anima ca fata virginală sau zeiţa în mitologie, dar şi în
literatură.
 Eşecul armonizării între persona şi umbră (e vorba tot de psihologia lui Jung)
este reprezentat într-o povestire celebră a lui Robert Louis Stevenson, Dr. Jekyll
and Mr. Hyde, în care Dr. Jekyll este „persona” şi Mr. Hyde este „umbra”.
 Pentru Lacan, existenţa seamănă cu o naraţiune căreia nu reuşim să-i
descoperim semnificaţia. Conştiinţa, care apare în momentul în care conştientizăm
pierderea corpului mamei, caută mereu modalităţi de a substitui „paradisul
pierdut”. De aceea, orice naraţiune poate fi înţeleasă în termenii căutării unor
substitute.
10.5. Psihocritica lui Charles Mauron

Reprezintă una dintre cele mai cunoscute şi sistematice aplicări ale psihanalizei la cercetarea
literară, oferind o nouă viziune asupra creatorului şi a operei artistice. Mauron pleacă, în metoda
pe care o fundamenteză, de la opera literară ca produs al unei individualităţi şi caută
structura de adâncime a acesteia. Astfel, el vorbeşte despre patru etape ale demersului său.

1. Mai întâi diferitele opere ale unui scriitor sunt privite comparativ pentru a descoperi cuvinte,
grupuri de cuvinte, metafore obsedante, care formează adevărate reţele, acestea neavând
legătură cu subiectul operelor. Pentru că ele sunt de fapt inconştiente (artistul nu le creează
deliberat), constituind „o structură autonomă faţă de structurile conştiente”.
Reţeaua astfel obţinută este un fel de pre-text care dă naştere textului vizibil

6
2. Rezultatul primei etape este studiat pentru a se descoperi ceea ce Mauron numeşte „mitul
personal” al scriitorului, adică „o situaţie dramatică internă, personală, fără încetare modificată
de reacţia la evenimentele interne sau externe, dar persistentă şi putând fi recunoscută”.

3. „Mitul personal” şi faţetele sale sunt interpretate ca expresie a personalităţii inconştiente a

scriitorului.

4. Se verifică în biografia scriitorului exactitatea acestei imagini a personalităţii inconştiente; se

folosesc, de data aceasta, alte texte decât opera, adică jurnale, scrisori, relatări ale prietenilor,
cunoştinţelor etc.
Parcursul pe care îl realizează etapele stabilite de Mauron:
Text – metafore obsedante – reţele – figuri – situaţii dramatice (mit personal) – personalitate
inconştientă – verificarea rezultatelor cu documente ale vieţii scriitorului.

DEFINIŢIE
„Psihocritica doreşte să caute în texte, izolează şi studiază expresia personalităţii inconştiente a
autorilor” (Mauron). Ea stabileşte şi o legătură cu medicina, dar şi cu critica clasică. Ambele
definesc sensul la nivel textual (explicarea textului) şi medical (ştiinţific).

Inconveniente ale metodei:

 analiza nu se poate realiza decât pe mai multe texte, pentru că prima etapă
presupune compararea câtorva opere; deci ies din discuţie textele unice,
 limitarea la un singur mit personal este reductivă, mai ales că miturile personale ale
unor scriitori diferiţi sunt asemănătoare la Mauron – ponderea complexului lui
Oedip este destul de mare!
Meritele metodei:
 psihocritica nu a dorit să înlocuiască critica clasică, ea doar i-a îmbogăţit acesteia
perspectivele;
 faţă de critica biografică, psihocritica a reprezentat un progres net.

7
Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 reţea;
 metafore obsedante;
 mit personal.

Exemplu
 Charles Mauron şi-a aplicat metoda psihocritică atât în analiza unor texte
poetice aparţinând lui Mallarmé, Baudelaire, Nerval, Valéry, cât şi pe texte ale unor
opere dramatice: Racine, Corneille, Molière.

10.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 10 prezintă cele mai importante teme ale psihanalizei lui
Freud, precum şi exemple de punere în aplicare a unor principii psihanalitice în
critica literară. Una dintre cele mai celebre este psihocritica lui Charles Mauron,
metodă de analiză care a fost preluată şi de alţi teoreticieni şi analişti. Desigur,
critica psihanalitică, dat fiind interesul ei pentru descoperirea prezenţei
inconştientului în text, nu are în vedere decât anumite aspecte ale creaţiei artistice,
trecându-le cu vederea pe altele. Totuşi e vorba de o perspectivă ce merită a fi
cunoscută.

8
 Unitatea de învăţare 11. CRITICA TEMATICĂ

Cuprins

11.1. Introducere..................................................................................................................
11.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................
11.3. Surse de inspiraţie pentru critica tematică.................................................................
11.4 Concepţii şi concepte fundamentale ale tematicienilor .............................................
11.5 Exponenţii...................................................................................................................
11.6. Rezumat.......................................................................................................................

11.1. Introducere
Unitatea de învăţare 11 conţine trei subcapitole dedicate criticii tematice, în vogă
în a doua jumătate a secolului XX îndeosebi în spaţiul francofon. Primul subcapitol
urmăreşte sursele de inspiraţie ale acestui tip de critică, tocmai pentru că sunt
vizibile astfel conceptele şi ideile preluate şi prelucrate de tematicieni. Celelalte
două subcapitole vor avea în vedere instrumentele criticii tematice, adică noţiunile
cu care ea a operat şi care au o recurenţă mai mare în studiile respective. Al
patrulea subcapitol oferă un rezumat al activităţii a patru dintre cei mai cunoscuţi
reprezentanţi ai acestei orientări critice.

11.2. Obiectivele unităţii de învăţare 11

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să prezinte elemente precursoare ale criticii tematice;
- să arate care sunt principalele concepte şi surse de interes ale acestui tip de
critică;
- să ştie care sunt cei mai importanţi tematicieni;
- să prezinte date cu privire la specificul activităţii celor patru critici tematicieni,
acestea constituind totodată viziuni originale, remarcabile în critica
internaţională;

9
 11.3. Surse de inspiraţie pentru critica tematică

Afirmarea criticii tematice s-a produs în anii 60, 70 ai secolului XX, ca una dintre cele mai
importante tendinţe ale noii critici (nouvelle critique), în Franţa mai ales. Consacrarea „oficială”
a fost cu ocazia colocviului din 1966 de la Cerisy-la Salle, când, ca reacţie împotriva criticii
tradiţionale, „universitare”, critica tematică alături de critica fenomenologică, dar şi de cea
structurală îşi anunţau oarecum lansarea.

Tema

Conceptul de temă este adeseori utilizat în istoria şi teoria literare, el reprezentând un instrument
esenţial în cercetarea literară.

DEFINIŢIE
Tema este o constantă a operei, un invariant al ei, ea poate fi identificată şi studiată în
interiorul unei creaţii sau poate să devină element intertextual, un fel de numitor comun al
unui set de opere. Tema poate fi privită şi ca un element unificator, ceea ce nu exclude ideea
ca ea să aibă o structură arborescentă, adică să implice câteva componente.

Marcel Proust

Majoritatea criticilor tematicieni au fost preocupaţi de ideea dinamicii eului scriitorului, care se
poate observa pe parcursul operei acestuia. Marcel Proust este cel care a oferit în eseul său
Contre Sainte-Beuve o distincţie fundamentală, inspiratoare şi pentru criticii tematicieni:
„O carte este produsul unui alt eu decât acela pe care îl manifestăm în societate”, spunea Proust
deci trebuie să facem deosebirea între eul biografic şi eul creator, pentru că nu există o
identitate între acestea.
 O dată cu această distincţie, a fost înţeles faptul că biografiei nu trebuie să i se mai
acorde un rol atât de important pe cât i se acordase până atunci.
 Eul artistic este cel care se află în miezul creaţiei, el ţine de psihologia profundă a
scriitorului şi acest eu trebuie descifrat, nu eul biografic!

10
Gaston Bachelard

 Este filosoful ale cărui teorii au influenţat cel mai mult critica tematică graţie
interesului său pentru imaginar şi pentru imagini, pe care le-a clasificat după
distincţia antică a conţinutului lor material, adică: foc, apă, aer, pământ.
 Imaginile sunt pentru el rezultatul reveriei umane asupra materiei şi cum elementele
nu sunt pure, filosoful vorbeşte în cărţile sale despre modul în care acestea se
combină, de exemplu apa şi focul sau apa şi pământul etc.
 A căutat să descopere pe cât posibil legile generale ale imaginaţiei, modul în care
acestea organizează lumea interioară a artistului.

Exemple
Gaston Bachelard a fost cel mai important model, însă nu singurul pentru
reprezentanţii citicii tematice. Inspiratoare au fost pentru ei şi celebrele lucrări
antebelice De la Baudelaire la suprarealism a lui Marcel Raymond şi Sufletul
romantic şi visul de Albert Béguin.

11.4. Concepţii şi concepte fundamentale

Conştiinţa creatoare

 Este văzută ca elementul esenţial al unei opere, cea care iradiază în toată opera,
aflându-se într-o continuă dinamică, ea fiind sursa reţelelor de imagini.
 În legătură cu aceasta, poate fi remarcat un vocabular bogat al identităţii creatoare
pe care criticii tematicieni l-au adoptat; eu, subiect şi mai ales fiinţă sunt termeni
folosiţi frecvent .

Senzaţia

 Cum lumea exterioară devine familiară, este percepută prin senzaţie, aceasta este
urmărită în mod special de tematicieni, care caută să descopere în operă modalităţile
prin care se intră în contact cu „suprafaţa” lumii.

 Percepţiile nu sunt pur şi simplu primite din exterior în lumea interioară; eul creator
activ este cel care elaborează în operă o construcţie pe baza acestor percepţii.

11
Unitatea reprezentărilor

 Criticii tematicieni au fost dornici să descopere în operele pe care le studiau

asemănările, sinonimiile, recurenţele, consonanţele, toate acestea indicând existenţa
unei coerenţe supratextuale.
 Ideea unităţii reprezentărilor artistice într-o operă pleacă de la convingerea criticilor
tematicieni că există o unitate a conştiinţei, care se reflectă în organizarea operei;
dincolo de elementele contradictorii într-o creaţie artistică se caută ceea ce Jean-
Pierre Richard a numit „echilibrul fericit”.

! Există unele confuzii care s-au făcut între psihanaliză şi critică tematică, datorită
existenţei unor elemente comune, astfel:
 ambele văd textul ca pe un fel de văl, care ascunde un alt text, la care
trebuie să ajungă,
 imaginile sunt la fel de atent studiate,
 şi lectura tematică şi cea psihanalitică încearcă să descopere în text figurile
şi schemele dominante.
Deosebirea între critica psihanalitică şi cea tematică este însă foarte evidentă:
 psihanaliza pune accentul pe situaţia psihică anterioară a subiectului
creator care se converteşte în opera de artă şi care trebuie descoperită,
 tematicienii nu sunt interesaţi de inconştient, ci de imaginaţie, gândire şi
conştiinţa dinamică.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 temă;
 eu biografic şi eu creator;
 imagini;
 conştiinţă creatoare;
 senzaţie;
 unitatea conştiinţei şi a reprezentărilor.

12
 Exemplu
 Un alt exemplu de interes comun între psihanaliză şi critica tematică ar fi visul.
Însă deosebirea iese imediat în evidenţă pentru că tematicienii au acordat o atenţie
deosebită reveriei, care doar seamănă cu visul. Se ştie, în timpul reveriei diurne
conştiinţa rămâne activă, spre deosebire de visul nocturn, în timpul căruia se
manifestă inconştientul, conştiinţa nemaiavând aproape niciun rol în acesta.

11.5. Exponenţii

Georges Poulet

 Este criticul cel mai apropiat de gândirea lui Gaston Bachelard şi de atenţia acestuia
pentru conştiinţa creatoare şi pentru reţelele de imagini din operele literare.
 Temele sale de studiu au fost timpul şi spaţiul, aşa cum apar reflectate în creaţia
artistică.
 S-a concentrat în mod special asupra gândirii autorilor, asupra coordonatei
intelectuale a operelor lor, pentru că, în viziunea sa, puterea creativă se confundă
cu capacitatea intelectuală.
 Pentru a descoperi modalităţile intelectului scriitorilor, nu s-a rezumat doar la opere
ci a folosit şi alte date precum elemente de biografie, confesiuni, declaraţii ale
autorilor discutaţi etc.
 Criticul vedea până şi în imaginile poetice reflectarea unor idei ale scriitorilor,
pentru că, spunea el, nu există „nicio deosebire fundamentală între textele literare şi
textele filosofice”.
 Critica este definită de Georges Poulet drept „conştiinţa conştiinţei”.

Jean-Pierre Richard

 Este văzut ca tematicianul prin excelenţă, senzaţiile fiind obiectul privilegiat al

analizelor sale, întrucât, spunea el, „prin senzaţie începe totul”.
 Criticul, afirma el, trebuie să descopere experienţa acelui „a fi în lume”, pe care îl
reflectă un autor în creaţia sa.
 Fiind atras de tot ceea ce în creaţia artistică trimite la elementar şi la simţuri,
Richard nu acordă niciun interes, spre deosebire de Georges Poulet, intelectului sau

13
 problematicii acestuia.
 Lectura pe care a realizat-o în cărţile sale este o oglindire a propriilor senzaţii şi
trăiri la întîlnirea cu opera de artă; cum actul creaţiei artistice este văzut ca generator
de energie şi de fericire, literatura fiind „locul electiv al relaţiei fericite”, critica
nu poate exprima decât tot bucurie!

Jean Rousset

 Profesor universitar la Geneva, acest critic a îngemănat în studiile sale istoria

literară cu cercetarea modernă pe care a reprezentat-o în anii 60 „noua critică”.
 S-a distins printre ceilalţi tematicieni graţie interesului deosebit pe care l-a
manifestat pentru analiza formei operelor literare.
 Conceptul de formă nu era însă cel consacrat (adică forma care se opune
conţinutului), el se confunda mai degrabă cu structurile sau relaţiile care instituie
întregul operei ca un tot specific, de aceea concepţia sa a fost adesea comparată cu
cea structuralistă.
 Şi critica lui trădează trăiri personale faţă de obiectul studiat, prima sa lucrare despre
baroc (Literatura barocului în Franţa) fiind impulsionată, după cum mărturisea
Rousset, de „un fel de emoţie fulgerătoare în faţa feeriei decorative şi pline de
mişcare a Zwinger-ului din Dresda şi a minunatului ansamblu de faţade şi cupole ce
dominau marele cot al Elbei”.

Jean Starobinski

 Printre preocupările acestuia pot fi enumerate domenii variate: medicină (a fost

medic, ca pregătire), psihanaliză, lingvistică, istoria artei şi estetică.
 A căutat în analizele sale orice indiciu care să-i permită descoperirea şi descrierea
eului creator ce se afla la baza operelor studiate.
 Textul literar era văzut ca având căi secrete, dificultăţi pe care criticul trebuia să le
rezolve.
 Critica era, în concepţia sa, construcţie, configurare ce trebuie validate prin recursul
la text; dacă textul admite această construcţie critică, ea poate fi considerată
valabilă.

Concluzii: Graţie perspectivei asupra autorului şi a imaginarului său, dar şi datorită lecturilor

14
bazate pe simpatii şi intuiţii personale, critica tematică a avut o evidentă dimensiune creativă,
spontană, subiectivă. Originalitate fiecăruia dintre criticii tematicieni i-a unicizat, poate tocmai
de aceea critica tematică nu a devenit o şcoală şi nici nu a avut continuatori.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 timp şi spaţiu;
 capacitate intelectuală;
 senzaţie şi simţuri;
 formă;
 critica în sensul de construcţie.

Exemple
 Modalităţile percepţiei timpului şi a spaţiului sunt urmărite în mod original şi
consecvent de critiul tematician Georges Poulet în cunoscutele sale lucrări Studii
asupra timpului uman şi Metamorfozele cercului.
 Mircea Martin făcea următoarele observaţii cu privire la metoda de lucru a lui
Jean-Pierre Richard: „Surprinzător şi contrariant e tocmai faptul că ceea ce pare
simplu şi lipsit de importanţă capătă în comentariul lui o semnificaţie deosebită şi
complexă. Demersul criticului e astfel conceput încât să contrazică aparenţele. El
cercetează tocmai aspectele laterale, banale, transparente ale operei literare –
obiecte, reacţii primare, impresii fugitive şi însăşi fixarea atenţiei asupra lor le
izolează subit, le scoate din sistemul de aservire”. (Prefaţa la volumul Poezie şi
profunzime al lui Jean-Pierre Richard).
 Jean Rousset a realizat o antologie de poezie barocă, în care universul tematic a
fost ordonat în cupluri antinomice de tipul: a părea-a fi, multiplu-unitar,
inconstanţă-permanenţă...

11.6. Rezumat
Unitatea de învăţare 11 prezintă o orientare critică renumită în spaţiul francofon al
anilor 60, 70. Deşi orientarea structuralistă părea la ora respectivă să fie cea mai
modernă şi deschisă inovaţiilor, critica tematică a avut totuşi adepţii săi, fiind
văzută şi ea ca una din tendinţele „noii critici”. Specificul acestui tip de critică a
fost interesul deosebit acordat ideii de creativitate, imaginarului, eului creator.
Aceşti critici îşi alegeau obiectul de studiu după simpatiile personale sau în funcţie
de fascinaţia pe care un scriitor sau altul o exercita asupra lor. Deci critica pe care
au promovat-o a fost opusul unei critici reci, distante, obiective. Ei şi-au exhibat

15
fără complexe subiectivitatea şi mulţi au observat că lucrările lor semănau cu arta
pe care o studiau, fiind aşadar o formă de critică artistică.

16