ROLUL FIZICII ÎN GENEZA BIOFIZICII CA ŞTIINŢĂ

Prof. Marin-Badea Laurenţiu

Grup Şcolar Sanitar „Antim Ivireanul” – Rm. Vâlcea
Prof. Marin-Badea Ana-Veronica
Grup Şcolar „Constantin Brâncoveanu” – Horezu, Vâlcea

I. INTRODUCERE
Secolul nostru se caracterizează, în ştiinţă, prin conturarea unor discipline de graniţă, care fac apel la
cunoştinţele, ideile şi metodele mai multor ştiinţe şi ale căror concluzii, de complexitate crescândă,
reprezintă contribuţii însemnate în domeniile respective. Biofizica se numără printre acestea, impunându-se
ca o disciplină care oferă, pentru ştiinţele biologice, un limbaj şi metodele obiective de studiu, creează un
cadru riguros de tratare şi furnizează cunoştinţele necesare despre fenomenele fizice din sistemele biologice.
Cercetările din ultimele decenii au dat consistenţă ideii că organismele vii sunt sisteme ale căror legi
de funcţionare includ şi derivă din legile fizicii, care descriu organizarea materiei în ansamblul ei. În prezent
cunoaştem în detaliu structura chimică, modul de sinteză şi transformările pe care le suferă majoritatea
substanţelor din care sunt formate organismele. Ştim astfel cu certitudine că în alcătuirea materiei vii întră
aceiaşi atomi care interacţionează prin exact aceleaşi tipuri de forţe ca şi în materia anorganică. Un schimb
continuu se operează între sistemele vii şi mediul inert înconjurător. Diversitatea vieţii este ilustrată de
multiplicitatea speciilor, dar unitatea vieţii nu este decât şi mai remarcabilă. De aceea, elucidarea
fundamentelor fizice ale biologiei, obţinerea unei cât mai profunde înţelegeri a fenomenelor din organismele
vii, prin încadrarea lor în legile cele mai generale ale naturii, reprezintă motivaţia ultimă a unui extrem de
amplu efort de cercetare în biologia contemporană.
Organismele vii sunt sisteme ale căror legi de funcţionare includ şi derivă din legile fizice, care descriu
organizarea materiei şi ansamblul ei. Progresele fizicii şi ale chimiei, conceptul acestor ştiinţe asupra
structurii materiei, şi anume că toate proprietăţile şi transformările materiei se pot explica la nivel molecular
şi atomic, au generat în jurul anului 1960 un ecou înnoitor în ştiinţele biologice, cu apariţia biologiei
moleculare, care se dezvoltă impetuos, realizând o adevărată revoluţie în tehnica şi în gândirea biologică.
Biologia moleculară se întemeiază pe teza că orice proces din materia vie poate fi explicat simplu şi logic pe
baza legilor fundamentale privind organizarea spaţială a macromoleculelor proteice, a componenţilor lor
activi şi pe baza interacţiunii acestor molecule în diferite condiţii. În prezent, cunoaştem în detaliu structura
chimică, modul de sinteză şi transformările pe care le suferă majoritatea substanţelor din care sunt formate
organismele. Ştim astfel cu certitudine că în alcătuirea materiei vii intră aceeaşi atomi care interacţionează
prin exact aceleaşi tipuri de forţe ca şi în materia anorganică. De aceea, elucidarea fundamentelor fizice ale
biologiei, obţinerea unei cât mai profunde înţelegeri a fenomenelor din organismele vii, prin încadrarea lor în
legile cele mai generale ale naturii, reprezintă motivaţia ultimă a unui extrem de amplu efort de cercetare în
biologia contemporană.
În clipa în care încercăm să folosim rezultatele obţinute în fizică pentru explicarea proceselor biologice
apar în mod natural unele întrebări. Procesele biologice pot fi reduse la cele fizice sau, în ultimă instanţă, ele
conţin ceva aparte? Sunt suficiente noţiunile cu care operează fizica sau sunt necesare unele noi? Dacă vor fi
necesare noţiuni noi, acestea vor fi disjuncte celor din fizică sau, dimpotrivă, fizica însăşi se va îmbogăţi cu
ele? Răspunsuri categorice este greu să fie date. Dar se poate spune că, cel puţin pentru explicarea
fenomenelor fiziologice, actualele cuceriri ale fizicii sunt suficiente. Chiar şi aşa, unele procese care au loc la
nivelul sistemului nervos central (explicarea mecanismului gândirii, a memoriei, evoluţiei intelectului,
naturii senzaţiilor şi percepţiilor) sunt putea să fie necesare noţiuni noi, dar acestea, se pare că, sunt
compatibile cu legile generale ale fizicii. Dar, vorba lui Schrödinger: „Incapacitatea fizicii şi chimiei actuale
de a explica unele evenimente spaţio-temporale care se desfăşoară în limitele spaţiale ale organismului viu
nu este un motiv să ne îndoim că ele pot fi explicate de aceste ştiinţe.
Un fizician care deschide o carte modernă de anatomia şi fiziologia omului este, poate, surprins să
constate că o parte importantă din explicaţiile ce se dau proceselor vieţii se bazează pe legi ce aparţin fizicii.
Ei constată, în fond, un aspect care este o consecinţă a eforturilor de aplicare a legilor fizicii şi ,implicit, ale
chimiei în biologie. Desigur că descoperirea şi explicarea interesantelor procese şi mecanisme ale vieţii se
datorează unei colaborări interdisciplinare în care fizica, prin teoriile sale, metodele şi tehnicile ei de
cercetare, are un rol esenţial. Pentru a ilustra această afirmaţie este suficient să se amintească de faptul că
foarte multe premii Nobel pentru fiziologie şi medicină au fost acordate în ultimii 45 de ani unor lucrări care,
în esenţă, sunt din domeniul biofizicii.

II. CERCETĂRI EXPERIMENTALE CARE AU IMPLICAT FIZICA ÎN DOMENIUL BIOLOGIEI.

Metodele fizice (mecanice, optice, electrice, electronice, magnetice, cu radioizotopi, fizico-chimice)
au determinat obţinerea de rezultate deosebite în domeniul biofizicii. Progresele disciplinelor tehnice ale
ştiinţei (în special fizica şi chimia) au permis în ultimul timp, trecerea de la studiul macrostructurilor
biologice (a organelor, a ţesuturilor) şi a fenomenelor fizice care au loc în ele, la studiul microstructurilor
(celulelor, organitelor celulare) şi a fenomenelor fizice legate de acestea.
Astfel, ultracentrifugarea, difracţia radiaţiei X, spectrofotometria, microscopia electronică,
electroforeza, cromatografia, folosirea izotopilor radioactivi, perfecţionarea metodelor de cultivare a
celulelor „in vitro” (în eprubetă) şi alte descoperiri şi inovaţii au modificat radical condiţiile de cercetare,
permiţând elucidarea fenomenelor biologice şi interpretarea lor la nivel celular, molecular şi chiar atomic. Se
poate vorbi de o biofizică celulară, precum şi de o biofizică moleculară în plină dezvoltare, care au obţinut
rezultate remarcabile.
Ştiinţa şi tehnica modernă deschid largi perspective în domeniul cercetărilor, examenelor clinice şi de
laborator.
Utilizându-se în acest scop aparatura electrică respectivă, se determină cu cea mai mare precizie
temperatura corpului în orice punct al suprafeţei lui, tensiunea arterială, tensiunea intraoculară, tensiunea
lichidului cefalorahidian, viteza de circulaţie a sângelui etc.
Electrofizica a deschis calea studiului biocurenţilor şi a pus la îndemâna medicului electrocardiografia
şi electroencefalografia, metode foarte preţioase de diagnostic şi de studiu în bolile de inimă şi ale sistemului
nervos.
Progresele din domeniul opticii au adus biologiei şi medicinii posibilitatea de a utiliza aparate de
mărire a imaginii, contribuind în mare măsură la dezvoltarea microbiologiei, histologiei, histopatologiei etc.
Progresele din domeniul electronicii au dat posibilitatea creării microscoapelor electronice prin care,
expunându-se preparatul de examinat într-un fascicul de electroni ale căror mişcări sunt controlate de un
sistem de câmpuri electrice şi magnetice. Se ajunge, în final la impresionarea unui ecran fluorescent pe care
imaginea preparatului apare mărită de zeci de mii de ori. Există microscoape electronice cu puteri de mărire
de 106 ori.
Ca şi radiaţiile X, cele radioactive au aplicaţii, pe de o parte în domeniul investigaţiei clinice, iar pe de
altă parte, în terapeutică. În plus, radioizotopii pot fi utilizaţi în cunoaşterea factorilor de mediu, în cercetările
epidemiologice, microbiologice şi, mai mult, se poate afirma că nu există domeniu de studiu în orice
specialitate medicală în care izotopii radioactivi să nu-şi găsească aplicare. Astfel, cu ajutorul izotopilor
radioactivi, se studiază digestia şi absorbţia intestinală, absorbţia vitaminelor, metabolismul proteinelor, se
determină volumul sângelui circulant, durata de viaţă a hematiilor, leucocitelor şi trombocitelor, se studiază
dinamica lichidelor intra- şi extracelulare, funcţia glandei tiroide, funcţiile ficatului etc.
Din punct de vedere conceptual, cea mai importantă contribuţie la explicarea originii vieţii pe Pământ
aparţine biochimistului sovietic A.I. Oparin şi celui englez J.B.S. Haldane care, în 1924 şi, respectiv, în 1929,
au afirmat că primele sisteme vii au putut apărea din materia nevie numai în condiţiile unei atmosfere
reducătoare, lipsită de oxigen liber şi, în mod evident, în absenţa competiţiei cu organisme pre-existente.
Astfel, ei au eliminat teza naivă a generaţiei spontane în condiţiile terestre actuale, subliniind că primele
sisteme vii au apărut din mater4ia anorganică într-un ansamblu bine definit de condiţii fizico-chimice,
existente pe Pământul primitiv, pe care le-a modificat ulterior însăţi prezenţa organismelor. Aşa cum vom
vedea, odată apărută pe Pământ, , viaţa a modificat radical acele condiţii în care a putut lua naştere din
materia anorganică, ulterior formele de viaţă schimbându-se şi evoluând odată cu mediul lor de existenţă.
Studiul originii vieţii a devenit subiect de cercetare de laborator după ce, în 1952, fizico-chimistul
american H.C. Urey a reluat ipoteza Oparin-Haldane şi a întreprins, împreună cu colaboratorul său S.L.
Miller, experienţe menite să verifice dacă sursele de energie presupuse a fi existat în condiţiile atmosferei
reducătoare a Pământului, nu pot da naştere precursorilor organici ai materiei vii. Rezultatul remarcabil al
acestor experienţei, devenite celebre, a fost că descărcările electrice prelungite într-un amestec de hidrogen,
metan, amoniac şi apă determină sinteza de aldehide, acizi carboxilici şi aminoacizi. S-a demonstrat astfel că,
dintre sursele posibile de energie şi anume: radioactivitatea naturală, radiaţiile cosmice şi cele ultraviolete,
undele de şoc ale căderilor meteoritice, căldura provenită din erupţiile vulcanice şi descărcările electrice, cel
puţin ultima este efectiv capabilă să producă sinteza monomerilor din care sunt formaţi biopolimerii.

2
 III. NECESITATEA DEMARCĂRII UNEI ŞTIINŢE SEPARATE DE FIZICĂ ŞI DE BIOLOGIE
Pentru cercetarea şi cunoaşterea proceselor biologice trebuie cunoscute, în primul rând, structura şi
însuşirile fizico-chimice ale materiei vii. La baza multor procese biologice stau anumite fenomene fizice. De
multe ori, aceste fenomene fizice sunt corelate cu fenomene chimice şi, de aici, greutatea de a le studia
separat. În lumea vie găsim o asociere foarte strânsă a fenomenului chimic cu fenomenul fizic, deoarece
substanţele acţionează între ele atât prin proprietăţile lor chimice, cât şi prin cele fizice. Limitele între fizică
şi chimie se şterg în lumea vie, dar tocmai strânsa întrepătrundere a fenomenelor fizice cu cele chimice
caracterizează fenomenul vieţii. Legile fizice şi cele chimice îşi găsesc în procesele moleculare din lumea vie
o expresie imediată. Desigur, viaţa nu poate fi redusă la aspectele fizico-chimice ale materiei vii, dar fără
cunoaşterea acestor aspecte nu este posibilă înţelegerea vieţii.
Biofizica este disciplina care s-a dezvoltat la graniţa dintre fizică şi biologie , datorită conlucrării dintre
cele două discipline.
Nu se poate stabili cu precizie, în timp, apariţia acestei discipline. Aspectul fizic al fenomenelor
biologice a preocupat de mult timp pe oamenii de ştiinţă. Totuşi, ca domeniu de sine stătător, ca obiect de
studiu, cu metodologie proprie de lucru, biofizica are o vârstă relativ tânără.
Încă din secolul al XVI-lea Leonardo da Vinci a studiat zborul păsărilor, folosind legile mecanicii. În
secolul al XVIII-lea fiziologul italian L. Galvani şi fizicianul italian A. Volta au studiat experimental
influenţa fenomenelor electrice asupra ţesuturilor vii; la începutul secolului al XIX-lea savantul englez T.
Young a fost unul dintre creatorii opticii fiziologice şi a analizat circulaţia sângelui din punct de vedere
hidrodinamic. Medicul german R. Mayer, fizicianul irlandez J, Tyndall ş.a., prin lucrările lor, şi-au legat
numele de cercetările cu caracter biofizic.
În acele timpuri, cercetările din ştiinţele naturii cu ajutorul fizicii erau dictate de dezvoltarea fizicii, pe
de o parte, şi a ştiinţelor naturii, pe de altă parte.
O caracteristică a lucrărilor clasice de biofizică a fost efortul pe care-l făceau oamenii de a găsi
explicaţii fizice pentru fenomenele biologice, explicaţii care conduceau câteodată fenomenele biologice la
cele fizice. Astfel, marele filosof şi om de ştiinţă francez din secolul al XVII-lea, R. Descartes, susţinea că
animalele nu sunt decât maşini, creând astfel o fiziologie mecanicistă. Acest reducţionism a avut o latură
pozitivă, marcând tendinţele materialiste din biologie, dar a avut şi o latură negativă, ducând la pierderea din
vedere a specificului calitativ al fenomenelor biologice (organizarea sistemică a materiei vii).
Concepţia materialistă arată că viaţa este o formă superioară de mişcare a materiei, care nu se poate
reduce la formele ei inferioare (fizice şi chimice), forme pe care le înglobează în organismele vii.
Legătura organică dintre diferitele forme de mişcare ale materiei, care derivă din diversitatea calitativă
a formelor concrete de existenţă ale ei, a făcut necesară apariţia în secolul al XX-lea, a numeroase ştiinţe
numite de graniţă sau interdisciplinare, de tranziţie. De aceea, o caracteristică importantă a dezvoltării
ştiinţei în general este nu numai diferenţierea tot mai marcantă a ştiinţelor ci, în paralel cu aceasta,
integrarea ramurilor clasice în discipline de graniţă. Astfel, suprapunerea dintre forma de mişcare fizică şi
forma de mişcare chimică a dat naştere disciplinei chimie-fizică; întrepătrunderea formei de mişcare chimică
cu forma de mişcare biologică a dus la apariţia biochimiei; biofizica este ştiinţa care studiază interdependenţa
dintre forma de mişcare fizică şi forma de mişcare biologică şi cercetează aspectele sub care se manifestă
procesele fizice în cadrul proceselor biologice. Metodele de cercetare proprii unei ştiinţe se aplică în alte
ştiinţe.
Folosind fizica în studiul materiei vii, biofizica devenită disciplină de sine stătătoare, cu obiective şi
metode cercetare specifice, deschide largi perspective în cele mai diferite domenii ale biologiei teoretice şi
aplicative.
Nu trebuie să se deducă însă că viaţa se reduce la procesele fizice pe care le implică. Viaţa este mult
mai mult. Ideea că fizica poate contribui prin conceptele şi tehnicile ei specifice la cercetarea organismelor
vii nu trebuie acceptată în înţelesul că stadiul actual al fizicii permite abordarea tuturor proceselor vieţii. În
contact cu acest domeniu nou, fizica se poate dezvolta. Prin confruntarea legilor, a formalismului matematic
şi a tehnicilor experimentale, în încercarea extrapolării rezultatelor ei la o categorie de procese (materia vie)
complet diferită de cea cercetată în mod obişnuit (materia nevie), fizica îşi poate reconsidera şi restructura
punctele de vedere. Convingerea în valabilitatea tezei unităţii materiale a lumii face ca această încercare a
fizicii să fie legitimă.
Desigur, ca şi în fizică, de exemplu, pentru a studia o parte este necesar, metodologic, să se izoleze
acea parte de rest, neglijând în mod conştient, pentru un moment, interacţiunea cu exteriorul. Operaţi9a de

3
izolare a unui sistem pentru a-l studia separat sau în interacţiune cu mediul înconjurător este o metodă
universală înştiinţă. Dacă sistemul este numit mecanic, termodinamic sau altfel, aceasta depinde de punctul
de vedere din care este cercetat. Este un motiv pentru care putem privi omul ca sistem biofizic, în înţelesul de
organism viu, parte a naturii, în interacţiune cu natura şi guvernat de legi, dintre care unele aparţin
fundamentelor fizicii, ştiinţă a naturii.
Faţă de tot ceea ce ştim despre structura materiei vii, trebuie să fim pregătiţi să o găsim muncind într-
un fel care nu poate fi redus la legile obişnuite ale fizicii. Şi aceasta nu pentru că există vreo „forţă nouă” sau
cine-ştie-ce care controlează comportamentul atomilor din organismul viu, ci deoarece construcţia este
deosebită de tot ceea ce s-a testat până atunci în laboratorul de fizică. Mai simplu spus, un inginer
familiarizat doar cu motoarele termice se va aştepta, după inspectarea unui motor electric, să-l afle lucrând
după principii pe care încă nu le înţelege. Vede cuprul, pe care îl ştie de la cazane, folosit aici sub forma unor
sârme subţiri înfăşurate; fierul, pe care îl ştie de la pârghii, bare şi cilindrii, umple aici ceea pe ce se înfăşoară
sârmele de cupru. Va fi convins că este vorba de acelaşi cupru şi de acelaşi fier, supuse aceloraşi legi ale
Naturii, şi va avea dreptate. Diferenţa de construcţie este suficientă spre a-l pregăti pentru înţelegerea
modului de funcţionare complet diferit. Nu va crede că motorul electric este pus în mişcare de o fantomă
doar pentru că începe să se învârtească prin apăsarea unui buton, fără cazan şi abur.
Desfăşurarea evenimentelor din ciclul de viaţă al organismului este de o regularitate şi ordine
admirabile, neegalate de nici un obiect din materia neînsufleţită. Constatăm că ea este controlată de un grup
de atomi, ordonat în cel mai înalt grad, care constituie doar o foarte mică fracţiune din suma totală a lor în
fiecare celulă. Mai mult decât atât, din imaginea pe care ne-am format-o despre mecanismul mutaţiei
deducem că dislocarea câtorva atomi din grupul de „atomi guvernanţi” din celula de reproducere este
suficientă pentru a duce la o schimbare a caracteristicilor ereditare macroscopice ale organismului.
Aceste fapte constituie lucrul cel mai interesant pe care l-a relevat ştiinţa în zilele noastre. În cele din
urmă, a nu fi chiar atât de inacceptabile. Darul uimitor al unui organism de a concentra un „torent de ordine”
asupra sa şi de a scăpa astfel de prăbuşirea în haosul atomic – de a „bea ordine” dintr-un mediu adecvat –
pare să fie legat de prezenţa „solidelor aperiodice”, moleculele cromozomilor care reprezintă neîndoielnic
gradul suprem de asociere atomică bine ordonată pe care îl cunoaştem – mult mai ridicat decât al cristalului
periodic obişnuit. – în virtutea rolului individualizat al fiecărui atom radical.
Pe scurt, suntem martori la evenimentul în care ordinea existentă îşi manifestă puterea de a se menţine
pe sine şi de a produce evenimente ordonate. Sună destul de plauzibil, deşi în constatarea lui suntem inspiraţi
de experienţa organizării sociale şi a altor evenimente care presupun activitatea unor organisme.
Indiferent de modul în care poate fi judecat, ceea ce trebuie subliniat necontenit este că pentru fizician
situaţia aceasta e nu numai plauzibilă, ci şi captivantă în cel mai înalt grad, deoarece este fără precedent.
Contrar părerii obişnuite, desfăşurarea regulată a evenimentelor guvernate de legile fizicii nu este niciodată
consecinţa unei configuraţii bine ordonate de atomi. – chiar dacă această configuraţie se repetă de
nenumărate ori, în cristalul periodic sau în lichidul sau gazul compus dintr-un număr mare de molecule
identice.
Chiar atunci când „manipulează” in vitro o moleculă foarte complicată, chimistul are întotdeauna de-a
face cu un număr imens de molecule asemănătoare. Legile sale se aplică la ele. El putea să ne spună, de
exemplu, că la un minut după declanşarea unei reacţii, jumătate din molecule au reacţionat, iar după un alt
minut, trei sferturi din ele. Dar chimistul nu ar putea să prezică dacă o anumită moleculă, presupunând că
puteţi urmări evoluţia ei, va fi printre cele care au reacţionat sau printre cele intacte. Este o chestiune de pură
întâmplare.
Această ipoteză nu este pur teoretică. Ea nu se reduce la faptul că nu putem observa niciodată destinul
unui grup mic de atomi sau al unui atom izolat. În unele cazuri putem. Dar ori de câte ori o facem, aflăm o
neregularitate totală, care cooperează la producerea regularităţii doar în medie. Mişcare browniană a unei
mici particule suspendate într-un lichid este total neregulată. Dacă însă există mai multe particule similare,
ele vor genera prin mişcările lor neregulate fenomenul regulat al difuziei.
Dezintegrarea unui atom radioactiv izolat este observabilă (el emite un proiectil care produce o
scintilaţie vizibilă pe un ecran fluorescent). Dar, dacă vi se dă un singur atom radioactiv, durata lui de viaţă
este mult mai puţin certă decât cea a unei vrăbii sănătoase. Într-adevăr, despre el nu se poate spune decât atât:
cât timp trăieşte (poate mii de ani), probabilitatea de a exploda în secunda următoare. Această lipsă patentă
de determinare individuală are totuşi ca rezultat legea exponenţială a dezintegrării unui număr mare de atomi
radioactivi identici.

4
 În biologie avem de-a face cu o situaţie total diferită. Un singur grup de atomi, existând într-un singur
exemplar, generează evenimente ordonate, armonizate splendid unul cu altul şi cu mediul înconjurător,
conform unor legi extrem de subtile. Am spus „existând într-un singur exemplar”, şi pentru aceasta avem ca
exemplu oul şi organismul unicelular. În stadiile ulterioare ale unui organism superior, exemplarele se
multiplică, este adevărat. Dar în ce măsură? Îmi închipui că până la 10 14 într-un mamifer matur. Şi ce este
aceasta? Doar o milionime din numărul moleculelor dintr-un cm 3 de aer. Deşi comparativ voluminoase, prin
coalescenţă, ele formează doar o mică picătură de lichid. Şi priviţi modul în care sunt distribuite de fapt.
Fiecare celulă adăposteşte doar unul din ele (sau două, dacă aveţi în vedere diploidia). Ştiind puterea pe care
o are acest mic „directorat” în celula izolată, oare nu seamănă ele cu organele locale ale guvernului
răspândite în corp, care comunică între le cu uşurinţă, datorită codului comun tuturor?
Este, într-adevăr, o descriere fantastică, poate mai potrivită la un poet decât la un om de ştiinţă. Şi
totuşi nu este nevoie de nici o imaginaţie poetică, ci numai de reflecţie ştiinţifică, cumpătată şi limpede,
pentru a admite că avem de-a face cu evenimente a căror desfăşurare legică şi regulată este ghidată de un
„mecanism” total diferit de „mecanismul probabilist” al fizicii. Pentru că este un fapt constatat că principiul
director într-o celulă este încorporat într-o singură asociere de atomi, existând într-un singur exemplar
8uneori în două), şi că rezultatul ei este producerea de evenimente care sunt un exemplu de ordine. Fie că o
considerăm pur şi simplu uluitoare sau doar foarte plauzibilă, situaţia în care un grup mic foarte organizat de
atomi este capabil să acţioneze astfel e fără precedent, necunoscută în altă parte, cu excepţia materiei vii.
Chimistul şi fizicianul care cercetează materia neînsufleţită nu au fost niciodată martori la fenomene pe care
să fie obligaţi să le interpreteze în acest fel. Nu a fost cazul şi, deci, teoria fizică nu îl tratează – frumoasa
noastră teorie statistică de care eram aşa de mândri, pentru că ne permitea să privim după cortină, să urmărim
ordinea magnifică a legilor fizicii, născându-se din dezordinea moleculară şi atomică; pentru că ne-a revelat
că legea cea mai importantă, cea mai generală, legea atotcuprinzătoare a creşterii entropiei, ar putea fi
înţeleasă fără postulate speciale ad-hoc, deoarece ea nu este decât dezordinea moleculară însăşi.

BIBLIOGRAFIE:
 Doru Georg Mărgineanu, Energetica lumii vii, Casa de Editură „EDINPEX – SPERANŢA” S.R.L., Bucureşti –
1992.
 G. Enescu, Omul – sistem biofizic, Editura albatros, Bucureşti – 1984.
 Elena Dragomirescu, Liviu Enache, Biofizică, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti – 1993.
 Jean Pierre Soulier, Enigma vieţii, Editura Medicală, Bucureşti – 1991.
 Erwin Schrödinger, Ce este viaţa şi Spirit şi Materie, Editura politică, Bucureşti – 1980.
 Claude Nicolau, Zeno Simon, Biofizica moleculară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti – 1968.
 Dr. Gheorghe Mohan, Dr. Petre Neacşu, Teorii, legi, ipoteze, şi concepţii în biologie, Editura „Scaiul”, Bucureşti –
1992.