3.

Modelarea transformărilor de fază 75

3. MODELAREA TRANSFORMĂRILOR DE FAZĂ

3.1. Consideraţii generale

Cinetica transformărilor de faze este, probabil, cel mai bine cunoscută pentru
oţeluri, ca urmare a ponderii şi interesului pentru utilizarea acestor aliaje la
realizarea de piese tratate termic. De aceea, în acest capitol expunerea modelării
transformărilor de fază va fi exemplificată pe cazul oţelurilor, dar extrapolarea
soluţiilor propuse se poate face destul de simplu şi în cazul altor materiale
metalice.
Transformările izoterme prin difuzie a austenitei în ferita, perlită si bainită,
au fost caracterizate de Johnson şi Mehl[8] şi Avrami[9,10,11] în timp ce Koistinen
şi Marburger[12] au propus o ecuaţie generală, pentru cinetica transformării
martensitei din oţeluri. Un rezultat al dezvoltării modelelor este reprezentat de
aplicarea datelor specifice transformării izoterme la condiţiile răcirii continue.
Îndreptându-şi studiile către modele specifice, Inoue şi colab.[13] au calculat
tensiunile termice pe durata călirii, prin adoptarea unui coeficient termic de
expansiune, care depinde de viteza de răcire şi de temperatură. Această tehnică
permite folosirea cu uşurinţă a ecuaţiilor constitutive; dar trebuie stabilită
dependenţa de temperatură şi viteză de răcire a coeficientului de expansiune,
pentru cazul fiecărui material. Câţiva autori[14,15,16], au folosit diagramele CCT,
pentru a estima modificările de volum pe durata transformărilor de fază şi pentru a
calcula tensiunilor interne; oricum, precizia acestor determinări asupra cineticii
transformărilor de fază nu este satisfăcătoare. Hildenwall şi Ericsson[17] au
calculat câmpul termic, asociat cu cinetica creşterii fazelor, pe baza ecuaţiei
Avrami şi au aplicat rezultatele pentru analiza problemei tensiunilor la călire. În
calculul transformărilor de fază, a fost aplicat principiul aditivităţii al lui Scheil's,
pentru a calcula momentul de start al procesului. Alte studii[18,22-23], s-au
desfăşurat urmând proceduri asemănătoare.
Recent interacţiunile dintre tensiuni şi transformările de fază, au fost incluse
în modelarea tensiunilor interne de călire. Au fost considerate două tipuri de
interacţiuni: primul este un efect cinetic, care apare sub forma modificărilor în
76 Tratamente termice. Aspecte ale modelării numerice

diagrama TTT pentru reacţiile controlate de difuzie şi creşterea temperaturii Ms

pentru reacţia martensitică şi a doua este legată de o observaţie experimentală
asupra curgerii plastice la nivel macroscopic care are loc pe parcursul transformării
solid-solid, deşi valoarea tensiunilor externe aplicate este cu mult inferioară limitei
de curgere, pentru oricare dintre fazele implicate.[24,25,26] Ultima, este cunoscută
sub denumirea de modificarea plasticităţii[27,28]. Mai târziu, cercetătorii au
presupus că această diminuare a rezistenţei s-ar datora lipsei de coeziune dintre
atomi, pe durata deplasării în noile poziţii din reţea pe parcursul transformării.
Investigaţii mai recente, propun două mecanisme de baza:
(1) micşorarea rezistenţei la curgere plastică, a celor două faze, pentru a
prelua deformaţiile generate de frontul de transformare[29];
(2) faza rezultantă a transformării se orientează preferenţial, pentru a
minimiza energia totală a sistemului[30].
Primul mecanism a fost propus pentru transformările care implică o
modificare semnificativă de densitate, pe când cel de-al doilea a fost introdus
pentru a explica microplasticitatea, constatată prin observaţii asupra transformării
martensitice.
Un model care cuprinde legăturile dintre transferul de căldură, producerea de
tensiuni şi transformările de fază, incluzând modificarea de plasticitate şi efectul
tensiunilor asupra cineticii transformărilor, a fost prezentat de Denis şi colab.[19],
Miyao şi colab.[20], Sjostrom[21] şi Abassi şi Fletcher[22]. Efectul tensiunii
asupra cineticii transformării martensitice, produce doar modificări reduse în
privinţa tensiunilor interne determinate. Tensiunile interne calculate sunt
influenţate într-o măsură foarte redusă, prin considerarea efectului tensiunilor
asupra cineticii transformării martensitice. Efectul relativ, de cuprindere a
modificării plasticităţii în calcule, este dependent de nivelul limitei de plasticitate
în momentul de start al transformării şi a fost deosebit de pronunţat, atunci când a
fost considerat, în oţelurile aliate. Rezultate asemănătoare au obţinut Nagasaka şi
colab[31], care au folosit pentru caracterizarea transformărilor de fază însoţite de
difuzie ecuaţia Avrami[9,10,11], pentru transformarea martensitică s-a folosit o
relaţie empirică[12], iar efectul tensiunilor asupra cineticii transformărilor de fază
şi efectul termic al deformării plastice au fost neglijate. Trebuie arătat că
majoritatea datelor necesare pentru aceste calcule, nu se găsesc în literatură.
 3. Modelarea transformărilor de fază 77

3.2. Modelarea transformărilor de fază cu difuziune

3.2.1. Modelarea analitică

Cinetica transformărilor cu difuzie (descompunerea austenitei în ferită

perlită sau bainită) se analizează cu ajutorul ecuaţiei Avrami:

  1  exp  bt n  , (3.1)

Parametrii cinetici b, n nu se găsesc în literatură decât pentru foarte puţine oţeluri.

Pentru unele din acestea, datele au fost puse la dispoziţie de Hawbolt şi colab.[32],
care au dezvoltat şi o procedură de utilizare a lor pentru determinarea
microstructurii. Pentru cea mai mare parte a situaţiilor practice, aceşti coeficienţi
pot fi determinaţi cu aproximaţie folosind diagramele TTT. Odată ce transformarea
începe, fracţiunea transformată este calculată, prin aplicarea principiului
aditivităţii, după Agarwal şi Brimacombe[33]. Incrementul fracţiunii transformate
este folosit pentru a calcula căldura eliberată, care poate fi introdusă apoi în ecuaţia
de bilanţ termic.

3.2.2. Modelarea numerică pe baza diagramelor CCT

Pentru atribui fiecărui element de volum, la fiecare pas de timp, valorile

caracteristicilor termofizice şi mecanice necesare efectuării calculelor din modelele
termic şi elastoplastic, trebuie să se cunoască structura acestor elemente. Deoarece
temperaturile de transformare la încălzirea oţelurilor în cuptoare clasice, sunt
relativ puţin modificate în raport cu cele din diagrama de echilibru, s-a considerat
că doar în cazul răcirii, parametrii de tratament termic sunt determinanţi pentru
tipul şi evoluţia structurii materialului. Se foloseşte diagrama transformării la
răcire continuă a austenitei (CCT) pentru oţelul analizat. Cel mai potrivit ar fi să se
utilizeze diagrame cât mai complete, cu multe curbe de răcire, care să prezinte în
afara procentelor de fază din structură, la sfârşitul unei anumite transformări pe o
curbă de răcire şi câteva valori intermediare, la diferite momente de timp după
debutul transformării. În literatură se găsesc de cele mai multe ori diagrame
simple, ce prezintă pe fiecare curbă de răcire doar procentele de fază din structură
la sfarşitul transformărilor şi de aceea modelarea propusă s-a bazat pe acestea.
78 Tratamente termice. Aspecte ale modelării numerice

Se construiesc tabelele cu datele curbelor de început şi final, pentru fiecare tip de

transformare:
Ys  f  t  ,
Yf  f t , (3.2)
unde, Ys , Y f reprezintă temperaturile de început şi respectiv de sfârşit de
transformare a austenitei într-un constituent oarecare Y . Pe baza tabelelor, prin
interpolare liniară, se pot obţine aceste valori pentru orice timp de răcire. Cu un
algoritm de calcul se stabileşte, în funcţie de timp şi temperatură, poziţia curentă a
elementului analizat faţă de curbele de transformare şi în momentul în care aceasta
este în domeniul de sub una din curbele de sfârşit de transformare, se consideră că
transformarea se produce instantaneu, iar cantitatea de austenită consumată se
calculează în funcţie de viteza de răcire. Pentru aceasta se construiesc pe baza
diagramei CCT tabele. Astfel încât, pentru viteza de răcire a unui anumit element,
la momentul de timp când atinge temperatura de sfârşit de transformare, să se
poată calcula prin interpolare liniară cantitatea de austenita transformată.
Se calculează pentru fiecare element, după fiecare fracţiune de timp t ,
valoarea vitezei medii de răcire cu relaţia:
Tinc  Ti , j
vr  i , j   , (3.3)
t
unde,
- Tinc -temperatura de încălzire;
- v r  i , j  -viteza medie de răcire a elementului de coordonate i, j ;
- t -timpul scurs de la începutul răcirii până la momentul curent, şi dacă
conform figurii 3.1, această viteză este cuprinsă între două valori preluate din
diagrama CCT:
Tinc  F f 1
v1  ;
t1
Tinc  F f 2
v2  ; (3.4)
t2

cărora le corespund fracţiunile f1 şi f2 de austenită transformată în ferită, atunci prin

interpolare va rezulta pentru v r ( i , j ) :
v1  v r ( i , j )
f( i, j )   f1  f 2  (3.5)
v1  v 2
Modelul stabileşte fracţiunile volumice de austenită, ferită, perlită ,bainită şi
martensită la fiecare moment de timp şi permite stabilirea caracteristicilor
mecanice şi termofizice de ansamblu, ale fiecărui element, pornind de la cele ale
fiecăruia din produsele de transformare ale austenitei, folosind regula amestecului.
 3. Modelarea transformărilor de fază 79

De exemplu, în cazul modulului de elasticitate longitudinal, expresia de calcul

este:
E e i , j   E eA( i , j )  a  i , j   E eF( i , j )  f  i , j   E eP( i , j )  p  i , j   E eB( i , j )  b i , j   E eM( i , j )  m i , j 
(3.6)
unde,
Tinc

Ff1
Ff
f f2
Ff2 F f1
p p2
P p1
A

Temperatura

B

Ms 2
1 3

M

Mf
t1 t t2
Timpul [log (t) ]

Fig. 3.1. Folosirea diagramei de transformare la răcire continuă a austenitei pentru a

calcula prin interpolare cantitatea de fază transformată.
1,2- curbe de răcire preluate din diagramă;
3-curbă de răcire obţinută prin calcul, pentru un element de volum de
cooredonate (i,j).
A F P B M
- E e  i , j  , E e  i , j  , E e  i , j  , E e  i , j  , E e  i , j  -valorile modulului de elasticitate
longitudinal pentru austenită, ferită, perlită, bainită şi martensită corespunzătoare
temperaturii T( i , j ) a elementului analizat;
- a i , j  , f  i , j  , p  i , j  , b i , j  , m i , j  -fracţiunile volumice de austenită, ferită, perlită,
bainită şi martensită prezente în element.

3.3. Modelarea transformării martensitice

80 Tratamente termice. Aspecte ale modelării numerice

Transformarea martensitică este subiectul unor studii care s-au intensificat în

ultimii ani. Aceasta creştere a interesului se datorează aplicaţiilor, implicând
mecanismul comportării aliajelor cu memoria formei, dar şi cunoaşterii mai
complete a evoluţiei transformărilor de fază pe parcursul tratamentelor termice.
Pentru înţelegerea cineticii acestor transformări este necesar să se cunoască
cantitativ volumul fracţiei de martensită (  ), formată pe parcursul răcirii sau prin
încărcare (solicitare). De exemplu, un model bazat pe variabile interne a fost
propus de Tanaka şi colab.[34] şi recent modificat de Liang şi Roger[35,36] şi
Brinson[37], pentru modelarea comportamentului mecanic al aliajelor cu memoria
formei. El este bazat pe modelul Tanaka si Nagaki[31], pentru transformarea
fazelor de ordinul doi (secundare), care foloseşte (  ), ca pe o variabilă internă
împreună cu temperatura şi starea de tensiuni. Multe încercări au folosit pentru
studiu relaţia dintre fracţia volumică (  ) şi temperatura de călire, în special pentru
dinamica stabilizării oţelurilor. Două relaţii empirice au fost propuse pentru oţeluri.
Prima dintre acestea, care va fi numită "relaţia putere", a fost propusă de Harris şi
Cohen[38]:

  1  6 ,95  10 15  455   M s  T  

5 ,32
(3.7)

unde, Ms este temperatura la care în absenţa stării externe de tensiuni începe

apariţia martensitei prin răcirea zonelor austenitice şi T este temperatura [K]. Cea
de-a doua relaţie empirică care a fost numită "relaţia exponenţială", a fost propusă
de Koistinen şi Marburger[39]:

  1  exp1,1  10 2  M s  T   . (3.8)

Un model teoretic exponenţial a fost obţinut de Magee[40], pe baza ipotezei

că numărul de noi placi, formate pe unitatea de volum, este direct proporţional cu
mărimea forţelor chimice motrice ale procesului. Constanta de proporţionalitate
este  şi rezultatul este acelaşi cu cel obţinut prin folosirea ecuaţiei (3.9):


  1  exp V S A M  M s  T  ;  (3.9)

unde, V este volumul mediu al noilor plăci formate şi S A M este variaţia de

entropie produsă de transformare.
Un alt model teoretic a fost propus de Fisher şi colab.[41], care va fi numit
"FHT" şi are forma :
 3. Modelarea transformărilor de fază 81

  1   qn0  1 ;
m
(3.10)

unde, n0 este numărul germenilor de martensită, q este numărul grăunţilor de

austenită pe unitatea de volum şi m este un parametru ce depinde de forma
martensitei ce se formează. Concordanţa dintre teorie şi experiment este
satisfăcătoare, dar semnificaţia acestei concordanţe este diminuată de alegerea
arbitrară a valorilor celor doi parametri din expresie, q şi m.
Relaţiile exponenţiale (3.9) şi (3.10) au fost folosite foarte mult pentru a
calcula fracţia volumică de martensită[42-46] transformată. De exemplu, în
modelul "variabilelor interne", pentru aliajele cu memoria formei, Tanaka şi colab.
[42] au adaptat transformarea exponenţială pentru oţeluri, presupunând că fracţia
volumică de martensită (  ) pentru aliajele cu memoria formei, este dependentă
exponenţial de temperatură (T) şi starea de tensiuni uniaxială  , astfel:

  1  exp M a M s  T   M b  ; (3.11)

unde, Ma si Mb sunt constante de material. Ecuaţia (3.11) dă rezultate satisfăcătoare

în jurul punctului Ms, dar este insuficient de precisă în apropierea Mf, temperatura
la care 100% din austenită este transformată în martensită.
Un model "cosinus" empiric a fost de asemenea folosit pentru studiul
aliajelor cu memoria formei[35,37]. Acest model este bazat pe observaţii asupra
rezultatelor experimentale, obţinute la revenirea liberă a aliajelor cu memoria
formei[36] şi presupune pentru fracţia volumică de martensită relaţia:
1      1
  cos   T  M f    ; (3.12)
2  M s  M f  CM  2
pentru
C M  T  M s   T  C M T  M f  ,

unde C M este o constantă de material. Ecuaţia (3.12), cu un singur parametru la

alegere, C M , este mult mai simplă decât ecuaţia (3.11) care are doi asemenea
parametri, dar şi mai puţin precisă.
Modelul propus de H. Y. Yu [47] se bazează pe efectuarea bilanţului
energiilor implicate în transformarea martensitică:

Ms T
 ; (3.13)
M s   M M f   1   M T
82 Tratamente termice. Aspecte ale modelării numerice

unde,  M este o constantă de material, ce depinde de raportul energiilor libere ale

austenitei şi martensitei.
Se prezintă în continuare principalele ipoteze simplificatoare folosite la
modelarea transformării martensitice:
1. Cantitatea transformată este de obicei, totuşi nu întotdeauna, independentă
de timp, în cursul variaţiei temperaturii. La temperatură constantă o fracţiune din
faza originală se transformă foarte rapid, după care în mod obişnuit nu mai au loc
transformări.
2. Cantitatea transformată depinde de temperatură, cu condiţia ca celelalte
variabile, cum ar fi mărimea grăunţilor, să rămână constante. Aceasta înseamnă că
transformarea martensitică este atermică. O anumită fracţiune din volumul total

1,0
Modelul H. Y. Yu (3.13)
0,8
Modelul empiric (3.7)

 0,6
Modelul empiric (3.8)
0,4

Modelul FHT (3.10)

0,2
experiment

0,0
200 250 300 350 400 450
[K]
Temperatura

Fig. 3.2. Comparaţie între datele experimentale şi rezultatele obţinute prin

folosirea unor modele, pentru transformarea martensitică a unui oţel cu 1,1% C
austenitizat la 1311 K.
devine martensitic pe parcursul răcirii, imediat ce temperatura devine inferioară
temperaturii Ms, după care viteza este independentă de temperatură.
3. Corespunzător aplicării unei stări externe de tensiuni, la orice temperatură
din domeniul de transformare, se poate creşte cantitatea transformată.
În figurile 3.2 şi 3.3 se prezintă comparaţii între rezultatele obţinute folosind
o parte dintre modelele prezentate şi rezultatele experimentale. Se observă
concordanţa destul de bună a rezultatelor teoretice cu cele experimentale, în special
în cazul folosirii modelului H. Y. Yu, dar că în apropierea temperaturii Mf apar
diferenţe semnificative.
 3. Modelarea transformărilor de fază 83

1,0
Modelul H. Y. Yu (3.13)

0,8 Modelul empiric (3.7)

 0,6
Modelul FHT (3.10)
0,4
Modelul empiric (3.8)

0,2
experiment

0,0
200 250 300 350 400
Temperatura [K]

Fig. 3.3. Comparaţie între datele experimentale şi rezultatele obţinute prin

folosirea unor modelele pentru transformarea martensitică a unui oţel cu 1,1% C şi
1,5% Cr austenitizat la 1311 K.
3.5. Concluzii

Datele prezentate confirmă necesitatea stabilirii cantitative a interacţiunii

dintre temperatură, microstructură şi câmpul de tensiuni, pentru modelarea
tratamentelor termice a pieselor din oţel şi în special a comportării acestora în
timpul răcirii intense pentru călire.
Posibilitatea de a prevedea răspunsul pieselor la condiţiile de tratament
termic, recomandă utilizarea modelelor de acest tip pentru optimizarea
parametrilor proceselor de tratament termic.
Aplicarea unor modele complexe de determinare a comportamentului
pieselor masive din oţel în timpul încălzirii, dar în special al răcirii acestora,
necesită cercetarea în continuare a interacţiunilor dintre numeroşii factori de
influenţă.
Validarea modelelor este dificil de realizat ca urmare a cantităţii insuficiente
de date experimentale disponibile din literatură, urmare şi a dificultăţilor de
determinare.
Unele modele au fost verificate experimental, pe aliaje cu memoria formei şi
rezultatele au fost extrapolate asupra oţelurilor.
Utilizarea modelelor este limitată, în mod curent, de volumul mare de date
de intrare necesare.