CURSURI BIOMECANICĂ

RRMSF 2018-2020
 CURS 1

INTRODUCERE ÎN BIOMECANICĂ

Biomecanica provine de la bios = viață și mecanos = mașină.

Biomecanica este o știință care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii,

mișcări care au la bază forțele interne (care aparțin organismului) și care sunt
cercetate și aplicate pe baza legilor mecanicii.

Mișcarea în sine reprezintă o formă de existență a materiei, ea nu poate exista

fără materie, cum nici materia nu poate exista fără mișcare. Cu alte cuvinte, nu există
în concluzie o mișcare pură, imaterială. Mișcarea ca și materia, este veșnică.

Există o gamă largă de posibilități de mișcare:

1. Mișcarea microparticulelor materiei = deplasările protonilor și electronilor

adică particulelor elementare;
2. Mișcarea mecanică care se referă la deplasarea corpurilor în spațiu = este cea
mai veche formă de mișcare cunoscută;
3. Mișcarea fizică care se referă la mișcarea moleculară sub formă de căldură,
lumină, electricitate;
4. Mișcarea chimică se referă la combinarea și dezagregarea atomilor;
 5. Mișcarea biologică se referă la viața celulei și a organismelor vii și de
asemenea la locomoția acestora.

5. Mișcarea biologică reprezintă o formă superioară de mișcare care prezintă

niște calități și mecanisme speciale care nu pot fi explicate numai prin aplicarea
legilor mișcărilor mecanice, fizice sau chimice, motiv pentru care sunt mult mai greu
de interpretat.

Ex. Natura curenților nervoși cât și musculaturii nu este identică cu natura

curenților electrici. Oasele nu acționează ca niște simple pârghii iar forța de acțiune a
mușchilor ce acționează asupra oaselor nu poate fi calculată printr-o formulă simplă
matematică. Acest lucru se întâmplă datorită unor factori ce țin de specificul
organismului uman. În concluzie, majoritatea oamenilor de știință au ajuns la
concluzia că în înțelegerea și interpretarea mișcării biologice, aplicarea legilor din
mecanică, din fizică, din chimie, nu reușesc să redea întreaga complexitate a
fenomenelor. Aplicarea acestor legi nu poate să ne dea decât o imagine de ansamblu,
simplistă, a unui proces biologic care este complex așa cum este locomoția umană.

Conținutul biomecanicii poate fi împărțit în 2 elemente:

 1. BIOMECANICA GENERALĂ – acea parte din biomecanică care studiază
legile generale ale mișcării.

2. BIOMECANICA SPECIALĂ – acea parte din biomecanică care studiază

particularitățile mișcărilor din diferite domenii ale activităților motrice.

Primele noțiuni legate de biomecanică au fost formulate de Aristotel și au fost

cuprinse în tratatele despre părțile animalelor și mișcările acestora.

Mai târziu Arhimede a fost interesat printre altele și a efectuatat studii despre
mișcările înotătorilor în apă și a fost interesat de modul în care se comporta un corp în
imersie.

Un alt om de știință important, Leonardo Da Vinci, a fost primul care a făcut un

studiu complex legat de anatomia corpului uman precum și de mișcările corpului
uman. În cadrul acestor studii, el a descris acțiunea unor mușchi care participau la
mers, săritură, alergare și nu s-a oprit aici, plecând de la aceste studii, el a inventat
diferite mecanisme de dezvoltare a calităților motrice a căror principii de funcționare
au rămas valabile și astăzi.

Un alt om de știință, Alfonso Borelli, a studiat aparatul locomotor al omului și a

încercat să facă o legatură între segmentele osoase și mușchi și pârghiile cunoscute în
momentul ăla, cu alte cuvinte să facă o paralelă între modul în care se mobilizează
pârghiile și modul în care se mobilizează oasele în diferitele articulații.

Isaac Newton a încercat să aplice diferite formule matematice mișcărilor

corpului uman, dar studiile cele mai amănunțite au fost despre aruncarea discului.
 Steindler a scris prima carte numită “Kinesiologie” în care a încercat să
sistematizeze mijloacele de studiu ale mișcării.

CLASIFICĂRI

Există mai multe discipline care se ocupă cu mișcarea organismelor vii.

Ergonomia, ergoter, kinesiologia, anatomia funcțională, biofizica.

Biomecanica este legată de biofizică. Biofizica este știința care s-a dezvoltat de-
a lungul anilor încercând să rezolve o dilemă veche a științei și anume LEGILE
BIOLOGICE GUVERNEAZĂ FIZICA SAU LEGILE FIZICII
GUVERENEAZĂ BIOLOGIA.

CURS 2

RELAȚII DE BAZĂ ÎN BIOMECANICĂ

RELAȚIA FORȚĂ-VITEZĂ
 A fost prima oară făcută în laborator, pe un iepure, un experiment care voia să
lămurească care este relația dintre FORȚA și VITEZA obținută prin contracția unui
mușchi striat.

Este o relație care poate fi observată mult mai ușor în activitatea sportivă.

Când FORȚA DE REZISTENTĂ crește, atunci contracția mușchiului se face

mai greu, iar VITEZA DE CONTRACȚIE este mai scăzută.

Din punct de vedere matematic FORȚA și VITEZA arată că produsul dintre

greutatea deplasată și viteza ei este întotdeauna o constantă.

Ex. Un halterofil ridică o greutate (halteră), inițial greutatea acesteia este mică
(G1) și o ridică cu o viteză mare (V1). Același halterofil dacă ridică o greutate mai
mare (G2), viteza cu care o ridică (V2) este mai mică.

Această relație matematică a fost prima oară făcută de Hill: G1 x V1=G2 x V2.

Această relație este constantă deoarece G x V reprezintă puterea maximă a

sportivului. În cadrul acestei relații există și 2 situații limită:

1. În cazul în care (G) greutatea ce trebuie ridicată este foarte mare, (V) viteza
este nulă (nu există mișcare), în acest caz avem de a face cu o contracție izometrică.
 2. (G) Greutatea este cvazinulă (aproximativ nulă), în acest caz, (V) viteza cu
care este mișcată este maximă, avem de a face cu o contracție izotonică.

RELAȚIA PUTERE-DURATĂ

A doua relație pe care o studiază biomecanica este PUTEREA și DURATA.

PUTEREA este denumită ca un debit de energie care este mare când DURATA
EFORTULUI este scurtă și devine din ce în ce mai mică când DURATA
EFORTULUI este mare.

În prima fază a efortului care este cea de activare a efortului muscular,

PUTEREA nu atinge valori mari datorită inerției.

Următoarea fază a efortului, atunci când intervine oboseala, resursele energetice

ale mușchiului scad continuu, iar rezistența individului nu poate să refacă debitul de
energie, puterea scade în continuare cu cât durata efortului crește până când ajunge la
faza de epuizare.
 METODE ȘI TEHNICI DE MĂSURARE BIOMECANICE

Mărimile de bază care se măsoară sunt:

1. POZIȚIA

2. DURATA

3. FORȚA

POZIȚIA - Schimbările succesive de poziție determină o traiectorie de mișcare,

în funcție de această traiectorie mișcare a fost împărțită în mai multe tipuri:

1. Mișcare rectilinie;

2. Mișcare curbilinie;
 3. Mișcare în plan;

4. Mișcare în spațiu;

5. Mișcare circulară;

6. Mișcare parabolică.

De principiu mișcare poate fi analizată în mai multe feluri. De obicei traiectoria

este urmărită prin traiectoria unui punct material care convențional poate fi o zonă în
care se concentrează fictiv, fie masa, fie forța segmentului, fie forța corpului.

DURATA - Măsoară diferențele de timp date de un reper la începutul și la

sfârsâșitul unei mișcări. Atât durata cât și traiectoria unei mișcări se analizează prin
mod automat cu ajutorul softurilor de pe computer. În trecut ele erau evaluate cu
ajutorul kinogramelor, stroboscopului sau a altor aparate.

FORȚA - Se folosesc tot felul de metode dinamometrice, dinamometrele

moderne sunt dotate cu traductoare (timbre tensiometrice) care au rolul de a
transforma forța statică în semnale electrice, care apoi sunt prelucrate automat de
către computer.

NOȚIUNI DE MECANICĂ APLICATE LA APRATUL LOCOMOTOR

GRUPE ȘI LANȚURI MUSCULARE

Oasele se articulează între ele la nivelul articulațiilor jucând rolul unor pârghii și
formând cupluri și lanțuri cinematice. Oasele joacă un rol pasiv în timp ce mușchii
striați joacă un rol activ în realizarea mișcării.
 NOTA BENE - Un cuplu cinematic este alcătuit din mai mulți mușchi care pentru
fiecare grad de libertate alcătuiesc o grupă musculo-funcțională. În cazul în care
cuplul cinematic (articulația) are mai multe grade de liberate atunci există mai multe
grupe musculo-funcționale.

Ex.1. Articulația interfalangiană are un grad de libertate, la nivelul acesteia se

produc flexia și extensia, avem 2 grupe musculare (EXTENSORI și FLEXORI).
 Ex.2. Articulația scapulo-humerală are mai multe grade de liberate, astfel în cazul
ei există mai multe grupe musculo funcționale (FLEXORI, EXTENSORI, ABD,
ADD, ROTATORI INT., EXT.).

Lanțurile musculare sunt o înlănțuire cu acțiune sinergică sau antgonistă

acestea realizând mișcarea lanțurilor cinematice care sunt formate din articulații.
Mișcarea acestora este complexă motiv pentru care participarea lanțurilor
musculare la realizarea lor trebuie să fie și ea variată. Ca regulă generală există puține
mișcări complexe care să se poată realiza cu ajutorul unui singur lanț muscular.

Ex. Lanțul triplei extensii - mușchii care alcătuiesc acest lanț, extensia coapsei,
extensia genunchiului, extensia gleznei. Cu cât mișcările sunt mai complexe cu atât și
mușchi sunt mai mulți.

Poziția mușchilor în lanțurile cinematice are o mare importanță din punct de

vedere mecanic. Prin contracția lor, mușchii striați au un rol de ghid activ al
mișcărilor, în timp ce forma suprafețelor articulare are un rol de ghid pasiv, deoarece
ele permit realizarea unor mișcări în anumite sensuri.

La articulațiile cu un grad de liberate mușchii sunt dispuși în ambele părți ale

axului de mișcare.

La cele cu două grade sunt 4 grupe musculo-funcționale.

La cele cu trei grade sunt mai multe grupe musculo-funcționale.

În articulațiile triaxiale prin intervenția separată sau împreună a grupelor

musculare se pot efectua atât mișcări simple cât și mișcări complexe.

Ex. Articulația scapulo-humerală - flexie, extensie, abducție, adducție, etc.

- Mișcare simplă - flexia brațului;

- Mișcare complexă - flexia și rotația externă a brațului.

La articulațiile triaxiale mușchii sunt dispuși în jurul articulației formând mai

multe grupe musculo-funcționale. Ei pot lucra împreună sau separat, astfel încât prin
contracția lor se pot realiza mișcări simple sau complexe.

D.p.d.v. al recuperării funcționale articulațiile triaxiale sunt mult mai pretențioase

și mult mai greu de recuperat ptc. în ele se pot produce mișcări cu diferite grade de
complexitate.
 CURS 3

ROLUL MUȘCHILOR RAPORTAT LA MIȘCĂRILE ARTICULARE

În funcție de modul în care mușchii se grupează în jurul unei articulații, ei au fost

clasificați în:

1. Mușchii AGONIȘTI, mușchii prin contracția lor definesc aceeași mișcare

(reprezintă o categorie restrânsă deoarece majoritatea mușchilor pot produce mai
multe mișcări);

2. Mușchii SINERGICI, mușchii care prin contracție realizează mișcări diferite,

iar dacă se contractă simultan produc aceeași mișcare. Neavând aceeași poziție în
spațiu, prin contracția lor, acești mușchi au un rol de orientare a mișcărilor și de
reglare a direcției de mișcare. În cadrul lanțurilor cinematice.

Ex. Mișcarea de coborâre a centurii scapulare în care pectoralul mare și marele

dorsal sunt mușchi sinergici.

3. Mușchii ANTAGONIȘTI, mușchii care realizează prin contracția lor mișcări

opuse într-o articulație.
 ***Acești mușchi au importanță deosebită din punct de vedere biomecanic
deoarece ei reprezintă frâna activă a unor mișcări. Dacă din diferite cauze aceștia nu
acționează atunci mișcarea pentru care ei erau antagoniști este oprită de frâna pasivă
care este reprezentată într-o prima etapă de capsulă și ligamente și în următoarea
etapă de contactul suprafețelor osoase (acest lucru se întâmplă când amplitudinea
mișcării din articulația respectivă este mai mare decât amplitudinea fiziologică,
moment în care se produc întinderi, rupturi parțiale sau totale de capsulă și ligament).
ACEȘTI MUȘCHI PRIN CONTRACȚIA LOR JOACĂ UN ROL DE PROTECOR
AL MIJLOACELOR DE UNIRE DINTR-O ARTICULAȚIE, AU UN ROL ACTIV.

Prin contracția acestora, acești mușchi pot intervenii în adaptarea mișcărilor în

scopul realizării unei reglări cât mai fine și precise a acțiunilor. Relațiile dintre
grupele musculare antagoniste diferă între particularitățile mișcărilor și de caracterul
mișcărilor care trebuie învinse. În timpul unei mișcări trebuie învinsă o rezistență,
aceasta poate să rămână constantă , să scadă sau să crească pe parcursul mișcării.

Ex. Constantă - FORȚA DE FRECARE, acționează ca o forță de frecare, dacă

această rezistență crește pe parcursul mișcării ca un extensor, mușchii antagoniști se
contractă din ce în ce mai puțin până ajung la valoarea 0, acest lucru apare deoarece
rolul lor este preluat de rezistența extensorului. Dacă rezistența scade în timpul
mișcării datorită forței de inerție, atunci contracția antagoniștilor crește până când
devin frâna mișcării respective. (ex. șutul în fotbal, mișcarea anterioară a membrului
inferior este oprită numai de mușchii antagoniști).
 TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ

Musculatura dezvoltă 2 tipuri de activitate, activitate statică și dinamică.

A. Activitatea STATICĂ, activitate de asigurare posturală, această activitate

este rezultatul contracției izometrice (statice) a grupelor și lanțurilor musculare.
Contracția izometrică nu duce nici la scurtarea mușchilor și nici la deplasarea
segmentelor unul față de celălalt.

***Contracțiile musculare izometrice sunt niște contracții nesănătoase provocând

o oboseală musculară rapidă deoarece circulația sanguină și limfatică la nivelul
mușchiului care se contractă este mult îngreunată datorită compresiei arterelor și
venelor de către fibrele musculare.

TIPURILE ACTIVITĂȚII STATICE:

1. De consolidare;

2. De fixare;

3. De menținere.

1. Activitatea statică DE CONSOLIDARE

 Apare în cazul pozițiilor de echilibru în care centrul de greutate se află sub baza
de susținere (poziția atârnat). În aceste poziții, grupele și lanțurile musculare se opun
forțelor de tracțiune care au tendința să depărteze suprafețele articulare una de
cealalta, punând în tensiune capsula și ligamentele respective.

NOTA BENNE - Forța de tracțiune este cu atât mai mare cu cât articulația este mai
aproape de baza de susținere. Această activitate solicită în același timp grupele și
lanțurile musculare antagoniste. În general aceste poziții sunt folosite atât în
programele de kineto cât și în antrenamentele sportive atunci când se urmărește o
creștere a grupurilor și lanțurilor musculare.

CURS 4

2. Activitate statică DE FIXARE

Activitatea statică de fixare se manifestă în cazul pozițiilor de echilibru instabil.

În acest caz centrul de greutate al corpului se află deasupra bazei de susținere.

Ex. Poziția stând și variantele ei.

În acest caz grupele musculare și lanțurile musculare se opun forțelor care tind să
dezechilibreze corpul, fixându-l. În aceste poziții, în articulații apar forțe de presiune
între suprafețele articulare care sunt cu atât mai mari cu cât îngreunarea este mai
mare.

Activitatea statică de fixare, crește cu cât ne apropiem de baza de susținere.

*Este influențată în mare parte și de stabilitate, astfel unghiul de stabilitate care

este format de verticala centrului de greutate a corpului și de dreapta care unește
centrul de greutate cu centrul bazei de susținere este mare. În acest caz activitatea
statică este și mai mare.

Pozițiile de echilibru instabile, solicită concomitent grupe și lanțuri musculare

agoniste și antagoniste. Exercițiile de stat în mâini sau pe vârfuri necesită cea mai
mare activitate statică de fixare.

3. Activitate statică DE MENȚINERE

Activitatea statică de menținere se întâlneșe în echilibrul stabil, cât și în echilibrul

instabil. Atunci când corpul și segmentele acestuia se află în poziții complexe în care
forța de gravitație nu mai acționează în lungul axei verticale al corpului, atunci poate
să apară această activitate.

*Caracteristica acestei activități este că aceasta se realizează numai de grupe

musculare AGONISTE. Și grupele musculare agoniste pot fi antrenate selectiv în
vederea creșterii calității motrice. Avantajul cunoașterii grupelor și lanțurilor
musculare care depun o activitate statică de menținere în anumite poziții este acela că
prin contracții izometrice izolate, țintite, se poate dezvolta forța acestora, fie în cazul
în care suntem interesați de o ramură sportivă, fie în cazul unor patologi în care
urmărim dezvoltarea anumitor grupe musculare care sunt hipotone sau hipotrofice.

B. Activitatea DINAMICĂ este rezultatul contracției izotonice (dinamice) a

mușchiului. Contracție care duce la scurtarea fibrelor musculare și implicit la
deplasarea segmentelor corpului. În timpul acestei activități dinamice, mușchiul
efectuează lucru mecanic care este proporțional cu forța de contracție a mușchiului și
lungimea scurtării. În cazul acestei contracții, atât circulația sanguină cât și cea
limfatică sunt favorizate.

Activitatea dinamică este de 2 feluri:

1. DE ÎNVINGERE - contracție concentrică, contracția în care mușchiul se

scurtează prin intermediul tendoanelor, mobilizează oasele care se deplasează în
articulație într-un sens concentric (de apropiere). În același timp mușchii antagoniști
sunt treptat întinși și participă la mișcarea de frânare a musculaturii agoniste.
 2. DE CEDARE - contracție excentrică (contracție paradoxală), mușchiul se
contractă dar acesta efectuează mișcarea prin cedarea progresivă a stării de contracție.
Se cheamă PARADOXALĂ deoarece mușchiul se contractă dar lungimea lui crește.

Ex. Aplecare capului înainte - contracția de învingere a musculaturii peretelui

toracal, sau de cedare a musculaturii paravertebrale sau jghiaburilor paravertebrali.

Aceeași grupă musculară poate să execute o mișcare prin scurtare, dar în același
timp și o mișcare opusă prin alungire. În concluzie, d.p.d.v. biomecanic mușchii
flexori din anatomia funcțională pot fi considerați impropri d.p.d.v. biomecanic,
deoarece acești mușchi pot executa și mișcarea opusă printr-o contracție excentrică.

PÂRGHIILE

În realizare mișcărilor corpului uman intervine și acțiunea pârghiilor osoase,

contracțiile musculaturii determină deplasarea oaselor în cadrul articulațiilor, energia
musculară transformându-se astfel în energie mecanică.

Segmentele osoase se comportă în aceste cazuri ca niște pârghii.

 Asupra unor pârghii acționează 2 tipuri de forță:

Fa - FORȚA ACTIVĂ;

Fr - FORȚA DE REZISTENȚĂ.

Aceste 2 forțe acționează la diferite distanțe și poziții față de punctul de sprijin

(Ps). În cazul oaselor punctul de sprijin se află la nivelul articulațiilor.

Fa - este reprezentată de musculatura striată.

Fr - este reprezentată de greutatea segmentului care se mobilizează.

În cadrul corpului, oasele formează pârghii de gradul I, II și III.

 PÂRGHIILE de GRADUL I

Este o pârghie caracterizată prin faptul că punctul de sprijin se află între cele 2
puncte de aplicare ale Fa și Fr și AMBELE FORȚE AU ACELAȘI SENS.

Ex. Articulația atlanto-occipitală:

- Punctul de sprijin (Ps) este articulația;

- Fa - musculatura paravertebrală;

- Fr - greutatea capului.

În cazul în care cele 2 brațe ale pârghiei sunt inegale pentru a asigura echilibrul
asupra brațului scurt trebuie să acționeze o forță musculară mare.

Brațul Fa este mai scurt decât Fr, mușchii cefei sunt mult mai puternici decât
mușchii din regiunea anterioară a gâtului care acționează pe un braț al pârghiei mai
lung. În corpul nostru toate pârghiile de gradul I au brațele inegale.
 PÂRGHIILE de GRADUL II

- Punctul de sprijin (Ps) la un capăt;

- Fa - în celălalt capăt;

- Fr - între ele.

Ex. Articulația talo-crurală. Pe vârfuri, în acest caz forța activă (Fa) și forța de
rezistență (Fr) au sensuri contrare.

PÂRGHIILE de GRADUL III

- Punctul de sprijin (Ps) la un capăt al pârghiei;

- Fr - la celălalt capăt;

- Fa - între ele.

Este tipul de pârghie cel mai răspândit, realizează amplificarea mișcărilor în

detrimentul forței, la pârghiile de gradul 3 cele două forțe au sensuri contrare.

Ex. Articulația cotului:

 - punctul de sprijin (Ps) este articulația;

- Fa - forța activă este reprezentată de contracția bicepsului brahial și brahialului;

- Fr - rezistența este dată de greutatea antebrațului.

Studiul pârghiilor de gradul 3 din corpul uman arată faptul că există mai multe
pârghii mobilizate de mai multe forțe care sunt aplicate la distanță de punctul de
sprijin. Rolul acestor forțe este acela de a intervenii succesiv pe parcursul unor
mișcări pentru a da o precizie mai mare.

Pentru menținerea echilibrului în pozițiile statice sunt utilizate pârghii care

utilizează forța.

Iar pentru efecturea mișcărilor se folosesc pârghii de gradul 3 care realizează

amplificarea mișcărilor și care se realizează prin precizie și viteză.

CURS 5

MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOȚIEI

Mișcarea locomotorie este defapt rezultatul interacțiunii dintre FORȚELE

INTERNE care aparțin organismului și FORȚELE EXTERNE care aparțin
mediului unde se produce deplasarea.

FORȚELE INTERNE SUNT:

1. Impulsul nervos;

2. Contracția musculară;

3. Pârghiile osoase;

4. Mobilitatea articulară.

1. Impulsul nervos - Natura impulsului nervos

În starea de repaus atât fibrele nervoase cât și cele musculare au un potențial

stabil numit potențial de echilibru sau potențial de repaus 70-70mmV. Acest potențial
este defapt un potențial de membrană care apare așa cum se întâmplă la toate celulele
organismului uman datorită repartiției inegale a anionilor și cationilor de o parte și de
alta a membranei. Orice modificare a mediului extracelular, orice stimul, determină o
modificare temporară a permeabilității membranei celulare față de ionii încărcați
electric. Apare astfel o schimbare a repartiției acestora față de membrană și implicit
apare și o modificare a potențialului electric.

Modificarea mediului extracelular al celulei nervoase poartă denumirea de impuls

nervos, iar potențialul care apare în urma acțiunii acestuia poartă numele de potențial
de acțiune.

***TERMINAȚIA NERVOASĂ PREIA INFORMAȚIA ȘI O TRANSMITE

MAI DEPARTE NUMAI DACĂ IMPULSUL NERVOS A FOST SUFICIENT DE
PUTERNIC ÎNCÂT SĂ TREACĂ PESTE VALOAREA PRAG A
POTENȚIALULUI DE ACȚIUNE. Dacă valoarea prag nu se atinge terminația
nervoasă nu răspunde la impulsul nervos pe care în primește, aceasta acționează dipă
legea (tot sau nimic).

Direcția impulsului nervos

În funcție de direcția pe care o ia, din periferie, activitatea musculară poate fi

voluntară conștientă sau inconștientă. În cazul mișcărilor voluntare impulsul pleacă
din periferie de la neuronul periferic, se transmite prin căile ascendente ale măduvei,
ajunge la nivelul scoarței în zona senzitivă principală unde informația este prelucrată
pentru ca apoi să se transmită în funcție de aceasta în impuls nervos de la nivelul
ariilor motorii prerolandice ale scoarței cerebrale, impulsul plecând mai departe pe
căile descendente ale măduvei și mai departe la organul efector (mușchii). Acesta este
pe scurt sistemul piramidal care controlează mișcările voluntare.

Pe lângă el există și un sistem extrapiramidal care cuprinde toate structurile de

substanță cenușie din interiorul creierului cu excepția talamusului.

Rolul sistemului extrapiramidal este acela de a controla tonusul muscular și de

asemenea este corespunzător mișcărilor automate, involuntare.

În cazul mișcărilor reflexe se realizează prin intermediul arcului reflex care

cuprinde receptorul periferic, cale senzitivă aferentă, neuron senzitiv din coarnele
posterioare ale măduvei, neuroni intermediari care fac tranziția, neuroni motori din
coarnele anterioare ale măduvei, cale eferentă motorie, placă neuromusculară și
organul erector, mușchiul.

2. Contracția musculară

Este a doua forță internă care intervine în realizarea mișcării, trebuie făcută însă
diferența întâi între 2 noțiuni: tonus muscular și contracție musculară.

Tonusul muscular - starea de contracție permanentă a mușchiului, involuntară,

prezentă chiar și în timpul somnului, are la bază un arc reflex, existența lui este
independent de voința noastră.

Tonusul muscular reprezintă punctul de plecare în realizarea contracției

musculare. Tonusul muscular este puternic influențat de concentrația androgenilor,
mai ales a testosteronului.

Contracția musculară poate fi de 3 feluri:

 Contracție izometrică, mușchiul se contractă fără ca mușchiul să se aproie de

origine, mușchiul se contractă își schimbă forma dar nu produce mișcarea oaselor.

 Contracție izotonică - mușchiul se contractă, mușchiul se apropie de origine,

mușchiul se scurtează, își schimbă forma și modifică oasele.
 Contracția în alungire - forța de contracție a mușchiului este mai mică decât
forța care se opune ei, în acest caz deși mușchiul se contractă fibrele lui se
alungesc.

Cele 2 tipuri de contracție, IZOTONIC și IZOMETRIC se consideră că au

efecte diferite asupra dezvoltării musculaturii. Astfel contracția izometrică are ca
efect o creștere rapidă a volumului și greutății, implicit al forței.

Contracția izotonică, crește greutatea și volumul muscular mult mai greu și

implicit a forței musculaturii respective.

În funcție de mișcările determinate de contracția mușchiului, mușchii se clasifică

în:

1. Mușchii agoniști;

2. Mușchii antagoniști - se opun mișcării;

3. Mușchii de fixare - mușchii care susțin segmentul în poziția favorabilă;

4. Mușchii neutralizatori - mușchii care intervin la sfârșitul unei mișcări

suplinând mișcarea secundară a mușchiului motor secundar, mușchiul care dă direcția.

4. Mobilitatea articulară

Un alt element al forței interne care participă la realizarea mișcării. Impulsul

nervos determină contracție musculară, aceasta determină mișcarea oaselor, unele față
de celelalte, mișcare care se produce la nivelul articulațiilor.

În realizarea diferitelor tipuri de mișcare, articulațiile nu au numai un rol pasiv,

astfel forma, gradele de libertate, tipul de capsulă articulară, numărul de ligamente și
poziția lor, toate influențează într-un fel sau altul realizarea unei mișcări.

Astfel în articulațiile de tip trohlear, cele două suprafețe (trohleea humerală și

incizura trohleară a cubitusului) alunecă una față de cealaltă, dar sensul sau direcția
mișcării este dat de șanțul din mijlocul trohleei. În acest caz avem de a face cu o
articulație cu conducere osoasă (șanțul din mijlocul trohleei).

Mișcările pasive sunt mișcări efectuate de o forță externă organismului, spre

exemplu mâna examinatorului în cazul unui examen clinic.

Mișcările active sunt realizate de către pacient, cu ajutorul grupelor sale

musculare, acestea reprezintă un test al capacității funcționale musculare.

În general amplitudinea mișcărilor pasive este mai mare decât a mișcărilor active.
Primele fiind oprite de contactul dintre suprafețele osoase, în timp ce mișcările active
sunt limitate de contactul dintre părțile moi (piele, țesut adipos subcutanat, fascii,
mușchi) toate la un loc.

Examenul obiectiv, cel mai important care caracterizează mobilitatea articulară

este amplitudinea mișcărilor articulare din articulația respectivă. Măsurarea
amplitudinilor se face cu ajutorul goniometriei și a unui instrument numit goniometru.

Clasic, se folosește un goniometru obișnuit care măsoară amplitudinea mișcărilor

într-o singură direcție și într-un singur plan. Există însă diferite articulații, cum ar fi
articulații de la nivelul piciorului, unde mișcările se efectuează în 2 planuri, spre
exemplu inversiunea și eversiunea. Pentru aceste mișcări complexe sau inventat
goniometre speciale, moderne.

Într-un examen goniometric corect trebuie să se precizeze următoarele elemente:

1. Poziția de start, este poziția de la care pleacă mișcarea;

2. Poziția finală, poziția unde se termină mișcarea;

3. Amplitudinea mișcărilor (activ și pasiv);

4. Diferențele dintre amplitudinea mișcărilor (activ și pasiv).

 CURS 6

FORȚELE EXTERNE SUNT:

Mișcarea locomotorie este defapt rezultanta interacțiunii forțelor interne care sunt
caracteristice organismului și forțelor externe care țin de mediul extern în care se
deplasează corpul.

1. FORȚA GRAVITAȚIONALĂ, este considerată cea mai puternică forță

externă care acționează asupra organismului influențând deplasarea acestuia prin
mediu. Se consideră că majoritatea forțelor externe rezultă din forța de gravitație.

Indiferent de tipul de mișcare pe care îl face organismul, în timpul mișcării,

organismul trebuie să învingă în mod obligatoriu atracția pe care o suferă toate
segmentele lui ca și întreg față de sol.

Forța de gravitație acționează de sus în jos, în timp ce forțele interne care tind să
echilibreze această forță, tind să acționeze în sens invers, de jos în sus.

În poziția normală contracția musculară este nevoită să învingă forța

gravitațională, iar în faza 2-a produce mișcarea.
 NOTA BENE - Forța de contracție a mușchilor în acest caz poartă denumirea de
FORȚĂ RELATIVĂ DE CONTRACȚIE.

A doua posibilitate, în condiții de impoderabilitate, forța gravitațională este nulă,

forța musculară nu trebuie să mai învingă forța gravitațională și produce direct
mișcarea, în acest caz forța de contracție este mai mare și produce mișcări cu
amplitudini mai mari. În concluzie, în acest caz forța de contracție a mușchiului
poartă denumirea de FORȚA ABSOLUTĂ DE CONTRACȚIE.

2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, această intensitate este direct

proporțională cu direcția de deplasare a corpului din mediul extern și cu mărimea
suprafeței de contact a corpului față de direcția de deplasare. Valoarea medie cu care
presiunea atmosferică apasă asupra organismului uman în repaus este de aproximativ
2000 kg, rezultă deci că pentru a trece din starea de repaus la starea de mișcare,
organismul trebuie să învingă pe lângă celelalte forțe externe și presiunea atmosferică.

Cu cât viteza de deplasare a corpului crește, crește și presiunea atmosferică care

apasă pe corpul care se deplasează.

Acțiunea presiunii atmosferice (mare) asupra organismului uman nu este nocivă

deoarece: ea se repartizeză uniform pe toată suprafața corpului (mare), și deoarece ea
este compensată și de de presiunile din cele 3 cavități ale corpului (craniană, toracică,
abdominală).
 3. REZISTENȚA MEDIULUI

În realizarea mișcării locomotorii, organismul trebuie să învingă pe lângă alte

forțe externe și forța mediului în care se deplasează. Valoarea acestei rezistențe este
dată de următoarea formulă matematică.

R = K x S x V x sin α

R = rezistența mediului;

K = coeficient de rezistență (care este caracteristic pentru fiecare mediu unde se

poate deplasa corpul uman);
 S = suprafața secțiunii corpului în raport cu axa de progresie;

V = viteză;

sin α = sinusul unghiului de atac (unghiul de înclinație a corpului la orizontală).

Din această formulă reiese că rezistența pe care trebuie s-o învingă corpul în
timpul unei mișcări este direct proporțională cu K, S, V și sin α.

De aici rezultă că în cazul în care dorim ca o mișcare pe care o efectuăm noi sau
un pacient să întâmpine o rezistență mai mică din partea mediului extern, atunci
trebuie să scădem în mod obligatoriu valorile S, V, sau sin α (deoarece K fiind o
constantă nu putem interveni).

Însă în sport viteza de execuție sau viteza în general trebuie să aibă valori cât mai
mari, rezultă că mișcările efectuate cu o viteză foarte mare trebuie să se realizeze la un
unghi de declinație cât mai mic și să ofere o suprafață de contact cât mai mică, astfel
încât rezistența cu care se opune mediul mișcării, să fie cât mai mică.

4. INERȚIA este o forță externă care tinde să prelungească o situație dată.

Există 2 tipuri de inerții: de imobilitate și una de mișcare.

 - INERȚIA DE IMOBILITATE - inerția în care un corp aflat într-o stare de
imobiliate rămane așa.

- INERȚIA DE MIȘCARE - un corp aflat în mișcare tinde să se deplaseze în

continuare chiar dacă acțiunea forței motrice a încetat.

Rezultă din aceste definiții că la începutul fiecărei mișcări forțele interne ale
organismului trebuie să învingă întotdeauna inerția de imobilitate, în timp ce la
sfârșitul mișcării trebuie să învingă inerția de mișcare.

5. FORȚA DE REACȚIE

 În momentul în care corpul se află în aer, forța de gravitație acționează în mod

uniform asupra segmentelor corpului și al lui în ansamblu, trăgându-l în jos.

 Când corpul se află pe o suprafață de sprijin, din partea acestuia apare o forță
de reacție egală și de sens opus cu forța gravitațională.

 Când corpul este imobil apare o forță de contracție statică a suprafeței de sprijin
care este egală cu greutatea corpului respectiv.

 Când corpul se află în mișcare, la greutatea acestuia se adaugă și inerția, în cazul

săriturii în înălțime (corpul este împins spre verticală, reacția dinamică a
suprafeței de sprijin va fi egală cu G (greutatea) + Fi (forță de inerție) = Rd
(reacție dinamică).
 În cazul unei genuflexiuni corpul este împins spre verticală în sens opus:

Rd = G - Fi.

6. FORȚA DE FRECARE este direct proporțională cu greutatea corpului care se

deplasează și cu coeficientul de frecare.

Ff (forța de frecare) = G x K (coeficientul respectiv).

Mișcările se pot efectua cu atât mai ușor cu cât forța de frecare dintre segmentul
care se deplasează sau corpul în ansamblu care se deplasează și mediul extern este
mai mică.

Coeficientul K are o importanță foarte mare deoarece el diferă sau este variabil în
funcție de caracterele de alunecare a suprafețelor aflate în contact, astfel cu cât K este
mai mic evident că și forța de frecare este mai mică și implicit viteza de mișcare este
mai mare.

CURS 7

PRINCIPIILE GENERALE ALE MIȘCĂRII

Dacă mișcarea în general poate să fie studiată și caracterizată prin legi

matematice foarte precise, mișcările corpului uman, fiind mișcări complexe și având
posibilități de adaptare multiple nu pot fi interpretate integral matematic.

Există totuși câteva principii matematice cu activitate mai largă care pot fi
aplicate și în explicarea mișcărilor corpului uman.
 PRINCIPIUL 1 - Orice mișcare începe fie prin stabilizarea în poziție
funcțională, fie prin mobilizarea centrului de greutate principal al corpului.

Ex.1. Pentru a lovi cu pumnul, boxerul își stabilizează centrul de greutate al

corpului prin contracția mușchilor trunchiului aflați în imediata apropiere a acestuia.

Ex.2. Pentru a pleca din poziția ortostatică în mers, subiectul trebuie să învingă
forța de inerție statică. Pentru aceasta, înainte să facă primul pas, își apleacă trunchiul
spre anterior pe direcția mișcării, acest lucru realizându-se prin contracția mușchiului
psoas-iliac și a mușchilor abdominali. Toate celelalte mișcări necesare mersului apar
numai după această proiecție a centrului de greutate.
 PRINCIPIUL 2 - Pornind de la centura musculară a centrului de greutate,
acțiunea mobilizatoare a segmentului, se realizează sub formă de “pată de ulei”
dinspre centru spre periferie.

Ex. Stând, ridicarea brațelor prin lateral (abducție), lanțurile muscualre intră în
acțiune în următoarea ordine: centura musculară a trunchiului stabilizează centrul de
greutate, mușchii centuri scapulare stabilizează centrul de greutate al corpului, în
acest momemnt trunchiul fiind fixat mușchii abd ai brațului încep să îndepărteze
brațele de trunchi și în același timp extensorii cotului țin cotul în extensie și extensorii
mâinii și ai degetelor țin pumnul și degetele în extensie.

PRINCIPIUL 3 - Când membrele superioare și inferioare acționează ca lanțuri

cinematice deschise (extremitatea distală este liberă), mușchii care intră în acțiune își
iau punct fix de origine pe capetele lor centrale. Se contractă și acționează asupra
segmentelor prin capetele lor periferice.
 Ex. Poziția stând, ridicarea brațelor oblic în sus. Mușchii centurii scapulare își iau
punct fix pe coloana vertebrală (originea) se contractă și trag centura scapulară
înăuntru și în sus. Abd ai brațului iau punct fix pe centură și produc abd al brațului.

PRINCIPIUL 4 - Când membrele superioare sau inferioare acționează ca lanțuri

cinematice inchise, extremitățile distastele sunt sprijinite, mușchii care se contractă își
iau punct fix pe suprafețele care se sprijină.

Ex. Ortostatism în semi-genu-flexiune, extensorii gambei își iau punct fix pe

picior pentru a nu lăsa gamba să se prăbușească pe picior. În același timp extensorii
gambei pe coapsă (cvadricepsul) își iau punct fix pe gambă pentru a nu lăsa coapsa să
se prăbușească pe gambă. Iar mușchii extensori ai coapsei pe bazin, mai ales ischio-
gambierii își iau punct fix pe gambă și nu lasă bazinul să cadă pe coapsă.

PRINCIPIUL 5 - Când membrele superioare și inferioare acționaeză ca lanțuri

cinematice deschise, grupele musculare agoniste se contractă izotonic, iar mișcarea
rezultă din apropiere capetelor lor de inserție și origine.

Ex. Lovirea mingii cu piciorul, se realizează prin flexia coapsei pe bazin, extensia
gambei pe coapsă și flexia dorsală a piciorului. Astfel grupele musculare agoniste iau
punct fix pe capetele lor centrale și se contractă izotonic, apropiindu-și capetele de
inserție de origine.
 PRINCIPIUL 6 - Când membrele inferioare și superioare acționează ca lanțuri
cinematice închise grupele musculare agoniste se contractă izotonic sau izometric.

Ex.1. Contracție izotonică - din poziția atârnat flexia coatelor. Ea se realizează

prin flexia antebrațelor pe brațe, grupele musculare agoniste iau punct fix pe capetele
periferice și se contractă izotonic, apropiindu-și capetele de inserție de capetele de
origine.

PRINCIPIUL 7 - Viteza de execuție a mișcărilor este dependentă de raportul

invers proporțional dintre intensitatea de acțiune a agoniștilor și antagoniștilor.
 Ex. Poziția stând pe brațe, îndoirea coatelor la 90, în această mișcare (de flexie)
intervin ca antagoniști mulchii flexori (mai ales brahialul și bicepsul brahial) care se
contractă izotonic, intervin și antagoniștii, extensorii antebrațului pe braț (tricepsul
brahial) se contractă izometric.

Dacă anatagoniștii nu s-ar contracta, mișcarea de flexie ar fi foarte rapidă, bruscă,

dar total necontrolată. Pentru a realiza totuși o flexie rapidă, dar controlată,
brahialul și bicepsul se contractă puternic și tricepsul brahial se contractă, dar foarte
puțin.

Dacă se dorește o mișcare cu o viteză scăzută atunci în mod obligatoriu, flexorii

se contractă mai slab și tricepsul brahial se contractă mai puternic.

SUCCES!