Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Coranul reprezintă izvorul sacru al practicii spirituale a sufiţilor. Profetul Mahomed a avut revelaţia
acelor învăţături, în ultima noapte din Ramadan, într-o peşteră din apropierea oraşului Mecca. Acesta
este considerat şi momentul naşterii sufismului. De atunci şi până în prezent, adepţii acestui curent
spiritual au format nenumărate şcoli şi ordine pe un teritoriu vast cuprins între Africa de Nord şi Turcia,
până în India şi Asia Centrală. Sufismul însă a intrat în atenţia europenilor abia în urmă cu două secole,
când principalul obiectiv al popoarelor de pe vechiul continent era colonizarea de noi teritorii. Pentru a
guverna eficient, ei trebuiau să cunoască câte ceva despre credinţele, obiceiurile şi religia celor cuceriţi.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „sufism" are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba
arabă, şi anume „safa”, care înseamnă "puritate" şi „safwa”, care înseamnă „cei aleşi”. Astfel, sufismul,
ca şi cale spirituală, se spune că este „purificator al inimii.”
Una dintre cele mai importante practici spirituale ale sufiţilor este recitarea numelor divine. Acest gen
de meditaţie este cunoscută sub numele de dhikr, adică reculegere. Reculegerea este adeseori
menţionată în Coran, ea fiind practicată fie în grup, fie în solitudine, cu voce tare sau în tăcere. Un
faimos sufit care a trăit în secolul al XIV-lea, Ibn Ata Allah din Alexandria, spunea despre dhikr că este
un proces care se desfăşoară pe multiple niveluri, angrenând în acelaşi timp limba ca organ exterior,
apoi inima, spiritul, intelectul şi conştiinţa. El o defineşte ca ca fiind „purificarea de păcatul neatenţiei
şi al uitării permanentei prezenţe divine.” Dhikr trebuie realizată într-o stare de sinceritate absolută,
aceasta fiind principala condiţie de a ne aminti mereu de Dumnezeu. Mai este necesară, de asemenea, şi
o respectare strictă a regulilor purităţii, începând cu dieta şi continuând cu toate aspectele vieţii, chiar şi
în imbrăcăminte, care trebuie să fie uşoară şi curată.
Ibn Ata Allah descrie astfel modul de pregătire pentru a realiza dhikr: „Cel care doreşte să realizeze
acest gen de meditaţie alege un loc plăcut parfumat pentru a chema îngerii şi dijnii, se aşează cu
picioarele încrucişate şi cu faţa spre Mecca, ochii fiind închişi iar mâinile aşezate pe coapse. El
vizualizează apoi în spaţiul dintre sprâncene chipul maestrului său. După aceasta, sufitul începe să
rostească formula. „Nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu”. Astfel, prin afirmaţia „nu
există alt dumnezeu”, practicantul îndepărtează totul din inima sa cu excepţia lui Dumnezeu, iar prin
cuvintele „în afară de Dumnezeu” ajunge la esenţa sufletului său, astfel încât nimic altceva nu mai
rămâne, decât prezenţa Divină.”
Metafora principală în sufism, prezentă de altfel şi în celelalte curente principale ale culturii islamice,
constă în importanţa acordată realităţii interioare. Folosind o frază din Coran, sufiţii afirmă că
Dumnezeu este „cel dintâi, cel de pe urmă, cel din afară, cel dinăuntru”. Forma exterioară este
legea islamică, aspectul intrinsec este calea, în timp ce Dumnezeu este Realitatea. Prin urmare,
sufismul constituie o modalitate de transcendere care porneşte de la viaţa exterioară, obişnuită, pentru a
ajunge la realitatea interioară, divină.
Când orientaliştii europeni au descoperit tradiţia sufită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ceea ce i-a
încântat şi i-a convins că au descoperit cu adevărat ceva minunat au fost mai ales poezia şi literatura,
însoţite de muzica şi dansul specifice acestei tradiţii. Muzica şi dansul constituie o parte integrantă a
misticii sufite. Recitarea poemelor este adeseori acompaniată de instrumente muzicale şi este însoţită
de mişcări ale trupului şi gesturi ritualice. Adeseori, în aceste momente, sufiţii experimentează transa
mistică. Poezia lor a trezit admiraţia unor mari scriitori, precum Goethe sau Emerson, ei găsind în
aceste versuri o importantă sursă de inspiraţie. În secolul al XIX-lea au început să se publice şi în
Occident interpretări ale operelor unor mari poeţi sufiţi, precum Hafiz şi Rumi.
„Sufitul este prezent peste tot: sufletul lui este acolo unde îi este trupul, iar trupul acolo unde îi este
sufletul. Acesta e semnul prezenţei fără de absenţă. Alţii spun contrariul: „El e absent din el însuşi, dar
prezent în Dumnezeu.” Dar nu este aşa: el este prezent în sine însuşi şi prezent în Dumnezeu.” - Abu
Muhammad Mutaish
...Într-o zi, maestrul sufit Halqavi a fost chemat de rege, un om
foarte temut şi capricios, care i-a poruncit: „Se spune că eşti un
om foarte inteligent şi de aceea îţi ordon, pentru că aceasta este
dorinţa mea, să-mi spui ceva ce nimeni nu ar îndrăzni să afirme
în prezenţa mea. Fără să stea pe gînduri, sufitul îi spuse regelui :
„Nu mă aflu în prezenţa ta.”
„Chiar dacă am avea întreg Universul la îndemână, tot nu ne-ar fi suficient ca să putem acoperi toate
trebuinţele vieţii. Aceasta dovedeşte că adevărata noastră natură are necesităţi complet diferite de cele
pe care noi le cunoaştem şi cu care suntem obişnuiţi. Ea presupune nu doar fericirea unui singur
individ, ci a tuturor. Nu doreşte tihna trecătoare, ci pe cea veşnică; nu râvneşte la un iubit prins în
braţele vremelniciei, ci la unul care să-i fie mereu alături. Nu vrea să fie iubită doar o zi, îşi doreşte să
plutească în oceanul dragostei. De aceea, sufitul caută în Dumnezeu iubirea, iubitul şi amantul, averea
sa, onoarea, fericirea şi pacea. Numai realizarea acestui ideal împlineşte, în perfecţiunea sa, toate
nevoile vieţii acesteia şi ale vieţii de apoi.”
„Putem să ascultăm şi punctul de vedere al celorlalţi şi să dăm tuturor libertatea de opinie. Pentru că
noi înşine pretindem aceasta, ne-am putea strădui să apreciem ceea ce este bun în celălalt şi să-i trecem
cu vederea ceea ce noi considerăm că este rău. Nu există nici un lucru pe care să nu-l putem tolera şi nu
există nimeni pe care să nu-l putem ierta.”
„Fiecare fiinţă are o anumită vocaţie şi aceasta e cea care îi luminează viaţa. Cel care îşi ignoră vocaţia
este un sfeşnic neaprins. Cel care se află în căutarea adevăratului ţel în viaţă va fi el însuşi găsit de acel
ideal. Când ne concentrăm asupra acestei căutări, o lumină începe a ne înlătura confuzia. Numiţi-o
revelaţie sau inspiraţie, spuneţi-i cum doriţi. Neîncrederea este cea care înşală. Sinceritatea ne
călăuzeşte direct către ţel.”
„Fiecare individ îşi compune cântul propriei vieţi. Dacă el le
face rău celorlalţi, aceasta aduce dizarmonia, iar în cântul vieţii
lui apare un dezacord. Dacă el sporeşte în ceilalţi sentimentul de
bucurie sau recunoştinţă, îl va adăuga şi propriei vieţi şi prin
aceasta va deveni mai viu. Conştient sau nu, gândul său este
schimbat în bine de bucuria sau recunoştinţa celorlalţi şi, ca
urmare, puterea şi vitalitatea lui sporesc, iar cântul său creşte în
armonie."
„Doar sufletul neştiutor, care îşi ignoră originea şi ţelul, se teme să părăsească sferele de care s-a ataşat.
Doar cel care nu ştie ce se află dincolo se teme să părăsească pământul pe care îl atinge cu picioarele.
Se tem peştii de adâncurile mării? Nu. Dar, pe lângă peşti, sunt şi oameni născuţi şi crescuţi pe uscat
care obişnuiesc să înoate şi să se scufunde adânc în mare, aducând perlele la suprafaţă. Există oameni
care sunt chiar mai fericiţi pe mare decât pe uscat; îndrăzneala lor este, pentru cei care nu sunt obişnuiţi
cu apa, uimitoare.”
(marele mistic sufit Hazrat Inayat Khan, „Calea iluminării”)