„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

roman modern, subiectiv, psihologic, interbelic

Camil Petrescu este creatorul unui univers fascinant, neliniștit și marcat de tensiunea ideilor.
Diversitatea preocupărilor sale și a direcțiilor de creație argumentează aspirația spre totalitate, spre
absolutul spiritual.

Dintre cele trei romane ale autorului, două dintre ele, „Patul lui Procust” și „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” se remarcă prin aceeași tensiune a cunoașterii, fie în relație cu
societatea, fie în procesul comunicării interumane. Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu
scrie un studiu interesant, „Noua structură și opera lui Marcel Proust” în care conștientizează
necesitatea sincronizării literaturii cu filosofia și cu știința, fiind convins că scriitorul descrie
realitatea propriei conștiințe, actul de creație fiind un act de cunoaștere, de descoperire, și nu de
invenție. „Cunoaștem”, spune Camil Petrescu, „doar răsfrângându-ne în noi înșine.” Tot ca
teoretician al romanului, Camil Petrescu îl consideră pe Marcel Proust un reper al literaturii
analitice și un model de tehnică narativă.

Viziunea despre lume a scriitorului, articulată personajului – narator, este viziunea unui
reflexiv, cu preocupări filosofice și literare si se referă la dezamagirea pe care o are acesta, în lungul
proces al căutării absolutului. Accentul cade pe factorul psihologic, epicul este diminuat, de aici
rezultând o formulă epică nouă, în care teatrul acțiunii se mută „din afară înăuntrul conștiinței
personajului.” (Nicolae Manolescu). Prozatorul renunță la semnificația evenimentului exterior,
considerând mai important ecoul pe care-l are acesta în conștiința personajului.

Romanul „Ultima noapte...” a fost publicat în 1930. S-a născut dintr-o nuvelă prea
lungă care, prin prefaceri succesive, devine lucrarea ce îl va consacra pe autor. Camil Petrescu
mărturisește că ar mai fi continuat romanul dacă ar fi avut „posibilități fizice”. G. Călinescu nota că
„tipografii erau înspăimântați la ideea de a tipări operele lui Camil Petrescu, deoarece, în loc să
corecteze, sfărâma șpalturile, introducând fraze și pagini noi care dublau textul”. La fel proceda și
Proust.

Alcătuit din două părți, care n-au între ele decât o legătură accidentală cartea este, după
părerea lui Perpessicius, romanul unui război pe două fronturi – cel al amorului conjugal și cel al
războiului propriu-zis, ceea ce-i prilejuiește eroului „un marș tot mai adânc în conștiință”. Titlul
devine un motiv anticipativ al operei. Cuvântul „noapte” poate sugera incertitudinea personajului,
în legătură cu absolutul sentimentului de iubire. „Ultima” are ca echivalent antitetic termenul „întâia”
pentru a se sugera ciclicitatea; termenul de „război”, la rândul lui, poate avea sens conotativ,
referindu-se la un război interior desfășurat între glasul inimii și glasul rațiunii.
 Ca formulă narativă, acest roman ilustrează pe deplin modernitatea scrisului
camilpetrescian. Pendularea între realitatea exterioară și realitatea interioară se realizează prin
modelul epic de „frame – story”, „povestire în ramă”, sau „roman cu sertare”, rama reprezentând-o
războiul, în spațiul căruia este prezentat eroul, inițial, pentru ca apoi să fie inserată experiența sa cu
Ela, printr-un flash-back amplificat.

Memoria lui Ștefan Gheorghidiu reînvie, după modelul memoriei involuntare proustiene,
întâmplări trecute, iar conștiința selectează faptele, le înlănțuie într-o coerență interioară pentru a
conduce la dezvăluirea adevărului. Eroii se cunosc din studenție iar sentimentul se naște din
admirație, comuniune spirituală și orgoliu: „Eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Bărbatul se
implică în experiența erotică cu întreaga sa personalitate, deoarece „o dragoste mare e mai curând
un proces de autosugestie” pentru care trebuie „timp și complicitate.”

Subiectul este mai degrabă un pretext, romanul reconstituind în prima sa parte,

experiența cunoașterii prin iubire. Este o poveste de dragoste, cu accente dramatice de gelozie,
plasate pe fondul evenimentelor din Primul Razboi Mondial. Tragismul războiului schimbă scara de
valori a eroului, aducând prin noua imagine a sensurilor existenței, anularea dramei conjugale.

Capitolului I, „La Piatra Craiului, în munte” are un rol important, descriptiv – prin
enunțurile care fixează un timp determinat istoric și un spațiu real, dar și un rol persuasiv, în sensul
că autorul comentează critic și ironic pregătirile pentru intrarea României în război. În conștiința
chinuită de incertitudini a lui Stefan Gheorghidiu, discuția despre iubire de la popotă declanșează
suspiciunile legate propria sa relație: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală.... Era o suferință de neînchipuit care se hrănea din propria ei
substanță”. Student la Filosofie, Stefan se căsătorise cu Ela din dragoste. Moștenirea neașteptată pe
care Stefan o primește de la bogatul său unchi, Tache Gheorghidiu, transformă radical viața tânărului
cuplu. Ela este brusc atrasă de un stil de viață monden, luxos, în vreme ce Stefan Gheorghidiu
descoperă în această lume a afacerilor și a banilor indivizi lacomi, milionari analfabeți și afaceriști
fără scrupule. Dragostea Elei este pusă puternic sub semnul îndoielii de personajul-narator, după
excursia la Odobești, moment în care ea flirtează cu un celebru dansator, avocat de profesie, domnul
G. Simbolic, „ultima noapte de dragoste” trăită alături de soția sa este urmată de „întâia noapte de
război”. Se realizează astfel revenirea din durata interioară, în timpul obiectiv al războiului.

Experiența războiului pune în umbră experiența iubirii. Imaginea eroică a războiului,

așa cum apare ea în literatura tradițională, este demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri
absurde, învălmășeală, dezordine, măsuri contradictorii. Imaginea apocaliptică a războiului, absurdul
și tragismul lui sunt surprinse în secvențe care rămân în memoria cititorului. De exemplu, din cauza
informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Într-un alt
paragraf, cititorului i se prezintă o viziune de coșmar: „au văzut un obuz care i-a retezat capul lui
Amariei.... și fugea așa, fără cap, așa, după dumneavoastră”, va mărturisi un soldat. Capitolul „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu” subliniază faptul că viața combatanților ține de hazard, iar
eroismul este înlocuit cu spaima de moarte; omul nu mai păstrează decât instinctul de supraviețuire și
automatismul, după cum remarcă însuși Gheorghidiu: „Nu mai e nimic omenesc în noi.”
 Portretul protagonistului este realizat, în principal, prin introspecție și monolog
interior, tehnici ale analizei psihologice. Stefan Gheorghidiu analizează cu luciditate, alternând sau
interferând, aspecte ale planului interior, din fluxul conștiinței (trăiri, sentimente, reflecții) și ale
planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje). Așa cum spune Ovid S.
Crohmălniceanu, personajul se confesează „în primul rând, spre a se clarifica pe sine”, „ca să
înțeleagă cum a fost cu putință să iubească o femeie până a fi în stare să facă o crimă din cauza ei și
apoi, deodată, aceeași persoană să-i fie indiferentă.” Dintre modalitățile de caracterizare a
personajului, portretul lui Gheorghidiu este caracterizat mai ales prin mijloace indirecte care se
desprind din fapte, gânduri, atitudini. Caracterizarea directă este realizată de alte personaje si apare
rar, prin replici scurte, precum aceea pe care i-o adresează Ela lui Sefan, când soțul îi reproșează
comportamentul ei din timpul excursiei la Odobești: „Ești de o sensibilitate imposibilă” sau „N-ai
spirit practic.... Ai să-ți pierzi averea”, îi spune Nae Gheorghidiu. Autocaracterizarea este o
componentă consistentă a multelor pagini de introspecție și retrospecție în care personajul-narator se
privește prin prisma reacțiilor, gesturilor sau a gândurilor pe care le are în diferite situații: „Eram alb
ca un om fără globule roșii”, „eram înalt și elegant.”... „lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare,
fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza-și am încercat-o-decât într-o dragoste absolută.”

Radiografia sentimentului de iubire surprinde mai întâi, o mișcare ascendentă. La

început simțea milă pentru Ela, care era în stare să-l aștepte oricât, întâmpinându-l cu ochi
înlăcrimați, dar fericită; apoi orgoliul îi este măgulit de faptul că este iubit de cea mai frumoasă
studentă de la franceză și română. Învață și el s-o iubească, dar felul lui de a iubi depășește limitele
obișnuite, tinzând să atingă absolutul. O secvență ilustrativă pentru portretul protagonistului este
reprezentată de discuția de la popota ofițerilor. Acolo, camarazii săi discută despre achitarea uui
general care își ucisese nevasta surpinsă în adulter. Părerile sunt contradictorii, unui fiind dezgustați
de actul înșelării - căpitanul Dimiu: „Cum adică? Să-și lase casa și copiii și tu să nu-i rupi
picioarele?”, în vreme ce alții sunt toleranți. Căpitanul Floroiu, de exemplu, se întreabă: „Cum poți
să ai cruzimea să siluiești sufletul unei femei? Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaște
nicio silnicie.” Într-o stare de profund zbucium interior, protagonistul va interveni brutal și pătimaș
în discuția ofițerilor, dând sentințe: „Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt”. O altă afirmație a lui Ștefan Gheorghidiu dezvăluie celorlalți un suflet zbuciumat, captiv
într-o dragoste prea mare, devoratoare: „O iubire mare e, mai curând, un proces de autosugestie (....)
iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie; pe urmă te obișnuiești cu surâsul și cu vocea ei, și
treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Toate planurile ți le faci, în funcție de nevoile și preferințele
ei.”

Odată cu primirea moștenirii de la unchiul Tache, eroul își „redescoperă” nevasta. Aceasta
devine interesată de bani, de haine, de petreceri mondene. E interesată în mod deosebit de compania
unui „Don Juan” al vremii respective, un avocat, celebru dansator, domnul G. O altă secvență epică
ilustrativă pentru portretul eroului este excursia la Odobești. Gelozia va pune stăpânire pe sufletul
lui Gheorghidiu și îl va chinui neîncetat. La insistențele Elei, cei doi pleacă în excursie împreună cu
un grup de tineri din care face parte și domnul G. Ela flirtează cu el și în timpul călătoriei spre
Odobești, și după ce au ajuns la pensiunea unde au fost cazați. Sentimentele lui Ștefan Gheorghidiu
pendulează înntre gelozie și umilința de a se vedea înșelat sub ochii celor prezenți în respectiva
excursie. Nevasta lui petrece aproape tot timpul cu Gregoriade, îi caută prezența când se așază la
masă și devine geloasă și îmbufnată când vede că Gregoriade acordă atenție unei alte femei. Acest
comportament al Elei, afișat sub ochii lui, îl fac pe Gheorghidiu să se simtă inutil și nepotrivit „ca un
talger de mămăligă lângă un compot.” Febra geloziei îi este întreținută de imagini care îi răscolesc
sufletul – nevasta lui dansând strâns lipită de Gregoriade, în vreme ce el își simțea „coșul pieptului
devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă”. Drama lui devine una obișnuită a eroilor camilpetrescieni
care suferă, tot din orgoliu, nu pentru faptul că au fost înșelați, ci pentru că s-au lăsat înșelați în
așteptările lor legate de persoana iubită .

Atunci când are certitudinea că Ela îl înșală, hotărârea de a se despărți este definitivă.
Eroul iese demn din această experiență: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preț la cărți.... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” La final, putem considera că
tocmai această analiză sub lupă a sentimentelor, a trăirilor și, mai ales, a iubirii sale a făcut, ca eroul
să se simtă obosit și indiferent. Iubirea lui Stefan Gheorghidiu s-a consumat din propria intensitate
iar cenușa distrugerii ei este cea care îi lasă personajului – narator gustul ultim al acestei experiențe
de iubire, re-creată prin gânduri, amintiri și supusă unui proces de idealizare.

Apartenența acestui roman la categoria scrierilor moderne, psihologice, subiective

este justificată prin notarea minuțioasă a stărilor, reacțiilor și întâmplărilor prin care trece personajul,
prin introspecție, monolog interior și memorie involuntară. Acesta este un roman al eului prins în
capcana mirajului absolutului, iar eroul se distinge prin „cântecul lui de dragoste și de moarte”
(Florin Șindrilaru), în „Dicționar de personaje”