Sunteți pe pagina 1din 4

INTEGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂŢI

Dizabilitatea este definita ca o stare fizica, psihica sau mentala care


limiteaza activitatea, sub diverse forme, unei persoane. Termenul
"dizabilitate" este menit sa il inlocuiasca pe cel de "handicap", in pofida
faptului ca legislatia romana continua sa il includa pe cel din urma.In
Romania sunt 70.000 de copii cu dizabilități

Un lucru e cert: când auzim din întâmplare acest cuvânt ne gândim la o


persoană total izolată de societate, căreia nu i se permite să trăiască decât
între patru pereţi. Nimeni nu se gândeşte la aceşti copii, aceşti oameni care
suferă, nu pentru că au un handicap, ci pentru că societatea în care trăiesc
nu le oferă posibilitatea să se exprime.
Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu
putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru,
permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a
comunităţii.
“Persoanele cu dizabilităţi din România constitutie o categorie dezavantajată
a României, în special cei ce locuiesc în mediul rural sau sunt
institutionalizaţi. Prezenţa handicapului, starea materială precară ( în cele
mai multe cazuri) , izolarea psihologică determinate de statutul de persoană
exclusă, lipsa unor servicii alternative adresate acestora, dificultatea
accesului la informaţiile în domeniu, accesul defectuos la serviciile medicale
de calitate prezintă dificultăţi suplimentare pentru aceasta categorie de
persoane.”
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât
mai independent posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.
Copiii au nevoie de foarte multă protecţie. Se spune ca modul în care te
porţi cu copiii arată adevarată faţă a omului.
Având câştigate cât mai multe deprinderi din această arie de dezvoltare,
copilul cu dizabilităţi are şanse reale de a fi acceptat/integrat în viaţa socială
a comunităţii din care face parte, pe de o parte, şi pe de alta parte, o
comunitate permisivă, în ceea ce priveşte această categorie de copii dă
dovadă de responsabilitate, acceptare şi omenie.
În mare măsură, copilul cu dizabilităţi, întâmpină mari dificultăţi în ceea ce
priveşte autonomia personală, fapt care duce la dependenţa totală faţă de
adulţi. Ca să obţină independenţă în activităţile uzuale zilnice, copiii au
nevoie de autonomie personală în sensul satisfacerii unor cerinţe
elementare cum ar fi: îmbrăcatul, dezbrăcatul, aşezarea hainelor în cuier,
igiena mâinilor, a nasului, a corpului în general, servirea mesei, păstrarea
igienei în locul în care-şi desfăşoară activitatea, păstrarea igienei hainelor, a
încălţămintei, păstrarea curăţeniei şi a ordinii, la colţul cu jucării, la colţul
rechizite.
Necesitatea formării deprinderilor de autonomie personală la copii este
evidentă încă din primii ani de viaţă pentru a se putea adapta mediului extern
social şi pentru a putea fi integraţi într-un grup.
Copilul cu dizabilităţi nu reprezintă un final de drum, ci este doar începutul
unei mari provocări: aceea de a acorda copilului drepturile fundamentale, de
a-i recunoaşte şi accepta posibilităţile, dar şi limitele, de a-i oferi şanse de
integrare. Copilul cu dizabilităţi reprezintă doar o altă individualitate şi trebuie
abordat tocmai din această perspectivă.
Putem preciza câteva dintre caracteristicile copiilor cu dizabilităţi:
- dificultăţi ale mobilităţii fizice generale;
- incapacitatea de autoîngrijire şi dificultăţi de autoservire;
- dificultăţi majore în formarea conştiinţei de sine şi în relaţionarea cu cei din
jur.
Persoanele cu dizabilitati sunt excluse de la viata sociala (plimbandu-
se doar intre locuinta si institutii specializate), fiindu-le adesea ingradit
dreptul de a intra in contact cu un mediu care i-ar putea face sa simta
realitatea care ii inconjoara. Pentru subiectii dizabilitatii, barierele sunt
exterioare, au caracter mecanic, tehnologic sau administrativ
La urma urmei, speranta, nu doar ca moare ultima, dar ofera si sanse
egale pentru toata lumea... asa ca, mergem inainte cu sanse egale la
speranta!!!!
,, Societatea romaneasca nu ofera deloc sau prea putin
suport, ajutor, terapie, medicatie, scolarizare, centre speciale, grupuri de
suport, nici pentru parinti, nici pentru copiii cu dizabilitati. Fiecare se
descurca cum poate, cu cati bani are, cat il tin puterile fizice si mentale. E o
lupta continua. Si cand parintii nu mai pot sau se duc la ceruri, ce se intampla
cu un astfel de copil, ajuns intre timp adolescent sau adult? Statul nu-l poate
ajuta / intretine, rudele nu vor sau nu pot...” (CorinaDani)