Stela Giurgeanu, Sunt politicos dar mă tratez, Dilema veche, 17 septembrie 2016

Zilele trecute, scuza ambasadorului SUA în România, Hans Klemm, cum că s-a fotografiat alături
de steagul Ţinutului Secuiesc din "politeţe", mi-a adus aminte de povestirea lui Stephen Leacock
– "The awful fate of Melpomenus Jones". În prima zi de concediu, Melpomenus face o vizită unor
prieteni. Aceştia, din politeţe, după masa de prînz îl tot invită să mai stea, ba la cafea, ba la poveşti,
ba să doarmă la ei, pentru că se făcuse deja tîrziu, ba să rămînă, a doua zi la micul dejun pentru că
nu poate pleca "pe stomacul gol" şi, dacă tot stă la micul dejun, de ce să nu şi ia prînzul împreună,
etc. etc.

Pe scurt, în faţa complezenţei gazdelor, care se simt obligate să fie "drăguţe", să nu se simtă
invitatul "dat afară", Melpomenus, omul slab, care nu poate spune "nu" dacă nu are o scuză reală,
cedează de fiecare dată. Ajunge aproape să se îmbolnăvească de frustrare, salvarea venind odată
cu finalul vacanţei: "Nu mai pot sta, mîine încep serviciul" - exclamă el fericit, după o săptămînă
întreagă petrecută la amicii la care venise doar pentru cîteva ore.

Recunosc: m-am simţit de multe ori în pielea acestui Melpomenus. M-am trezit de multe ori în
acele ipostaze în care îţi este greu să refuzi o invitaţie, dacă nu ai o motivaţie reală. Nu pot minţi
şi nici nu pot invoca acel "moft" de a nu avea chef să fac ceva. Cînd motivaţia "mai bine stau şi
mă uit în tavan" este de neconceput în codul social. Nu vrei să răneşti sentimentele cuiva, aşa că
laşi de la tine. Şi, tot lăsînd de la tine, îţi dai seama că ajungi să-ţi pierzi priorităţile, să te pierzi
într-un carusel de complezenţe.

Nu-mi dau seama dacă este vorba despre laşitate sau de groaza de a leza sentimente. Ştiu însă că
această incapacitate de a spune un nu cinstit, chiar în lipsa unui motiv real, este o mare generatoare
de frustrări. Pentru că ajungi să transformi lucruri altfel plăcute în obligaţii, nemaiputînd să faci
diferenţa între ceea ce doreşti cu adevărat şi ceea ce ajungi să faci pentru a fi politicos, pervertind
totodată şi ideea de politeţe.

Probabil că soluţia este ca politeţea să fie reciprocă: cînd cerem ceva să fim siguri că nu impunem
şi, pe cît se poate, să facem puţin uz de inteligenţa emoţională care spune că trebuie să te gîndeşti
puţin şi la binele celui căruia îi ceri un anumit lucru, astfel încît să-i oferi portiţe facile de scăpare.
Să îi dai de înţeles că un refuz nu te va supăra.
Stela Giurgeanu, De ce nu mai citesc copiii ?, Dilema veche, 3 martie 2016

Bunicul începea să-mi povestească o carte, dar doar pînă în punctul în care lucrurile deveneau cu
adevărat interesante. Atunci se oprea şi, mucalit, se prefăcea că a uitat continuarea, că se străduieşte
din răsputeri să-şi aducă aminte, dar bineînţeles, de fiecare dată, începea să se plîngă că el e bătrîn
şi că, oricît s-ar strădui, nu mai ştie absolut nimic. Dar mă ruga pe mine să citesc cartea respectivă
şi să-i povestesc mai apoi tot ceea ce el uitase. Aşa m-a "păcălit" de mai multe ori. Pînă a reuşit
să-mi formeze, nu numai deprinderea de a citi, dar acel drag enorm de a te retrage din cotidian, în
universul literaturii.

Astăzi aud din ce în ce mai mult sintagma "copiii nu mai citesc". Părinţii se plîng că odraslele lor
preferă jocul cu tableta sau TV-ul, cititului. Se fac sondaje, se vorbeşte, se dă din cap, se oftează,
toate acestea ajungînd la aceeaşi concluzie: "tinerii de azi..."

Există deja un consens general: din cauză că azi există mai multe distracţii decît aveam "noi" pe
vremuri, cititul a rămas undeva la capitolul opţional şi, mai grav, că pare, copiilor, desuet.

Cum refuz să cred în generalizări şi cum nu pot accepta ideea că "tinerii de azi" sînt o cu totul altă
specie, o specie din care s-a extirpat dorinţa lecturii, de cîte ori prind cîte un prichindel, sau de cîte
ori vorbesc cu părinţi, strecor întrebarea: cum staţi cu cititul?

Din păcate, mi se cam confirmă generalizarea. Cititul nu mai e ceva dorit, ci, mai degrabă, etichetat
şi plasat la capitolul "trebuie". Un trebuie care omoară din start ideea plăcerii. "Ştiu că trebuie,
dar..." - cam aşa îşi încep majoritatea părinţilor "scuza" pentru lipsa de lectură din viaţa copiilor.
Cei mai mulţi "se roagă" de copii să citească, sau alţii îi obligă. Sînt foarte puţini cei conştienţi că
trebuie să le insulfe dorinţa voluntară de a citi.

Ţin minte, tot din copilărie, că bunicul avea tabietul său fix. De la ora 3 după amiaza îşi făcea un
ceai, se aşeza în fotoliul verde de lîngă bibliotecă, şi începea să citească. Pentru mine era, în primul
rînd, o imagine de linişte şi siguranţă: orice s-ar fi întîmplat, aceea era ora cînd, zilnic, se petrecea
acelaşi lucru. Dar mai era ceva: imaginea lui, în fotoliu, cu ceai şi carte, îmi provoca o curiozitate
enormă. Îmi doream să ştiu să citesc pentru că atunci cînd citea, bunicul părea că intră într-un alt
univers. Îl priveam cu coada ochiului şi-l observam. Pe cînd dădea paginile, surîdea sau se încrunta,
părînd că între coperţile cărţii se petrece o altă realitate, la care care nu aveam încă acces, dar pe
care voiam să o cunosc cît mai repede (ca să văd cu cine "vorbeşte" bunicul).

Pe scurt, era vorba despre puterea exemplului. Citeam pentru că îl vedeam pe el citind, pentru că
vroiam să am parte, şi eu, de aceeaşi bucurie şi linişte, de acelaşi mister care se petrecea în cartea
lui, iar mai apoi, pentru că vroiam să-i povestesc ceea ce el pretindea că uitase, fapt ce mă făcea să
mă simt un partener real de discuţii (deşi aveam 7 ani). Mă asculta fascinat, punea întrebări,
făcîndu-mă astfel să judec, să cunosc cuvinte noi, să povestesc şi toate celelalte minunăţii care
derivau din citit şi povestit.

Bineînţeles, este mai uşor să plasăm în mîinile copiilor tableta sau telefonul inteligent, pentru că,
nu-i aşa, viaţa de astăzi este complicată, pentru că noi înşine nu avem timp de mai mult, pentru că
serviciul este cu adevărat solicitant şi nu putem să ne împărţim în mai mulţi, oricît am vrea. Pe de
altă parte, ar trebui să conştientizăm acest fapt, nu să lăsăm generalizarea "tinerii de astăzi" să
pervertească plăcerea lecturii pentru copiii noştri. Cu alte cuvinte, să nu ne scoatem acea scutire
morală că "ei" nu mai vor, sau că "azi" sînt multe alte distracţii.

Lipsa timpului este reală, dar la fel de real este şi faptul că cititul se învaţă, că este o plăcere şi nu
doar o modă din zilele trecute, care azi nu mai are ce căuta pe podium.

Stela Giurgeanu, Slăbește fără efort, Dilema veche, 10 iunie 2015

Sînt puţini cei care se pot lăuda că s-au născut cu stea în frunte. Că au primit de-a gata nişte
beneficii. Există, ce e drept, tagma norocoşilor care se nasc frumoşi, care nu se îngraşă, oricît ar
mînca, care fumează şi două pachete pe zi, beau de sting şi dorm cînd şi pe unde apucă, dar care
funcţionează mai abitir decît cei care au o grijă sfîntă de sănătatea lor; există cei care au o carieră
fulminantă, deşi nu se omoară cu munca, dar se angajează într-un post extraordinar şi avansează
rapid, şi toate doar pentru că s-au prezentat la un interviu. Sînt cei care trăiesc viaţa în roz, doar
pentru că le-a fost dat să fie aşa.
Restul trebuie să facem eforturi. Trebuie să muncim pe brînci. Să mergem la sală, dacă vrem să
avem abdomenul plat. Să ne agităm luni în şir ca să ne iasă un proiect, pentru care zeci de uşi ne
sînt trîntite în nas. Să ne luăm la harţă cu viaţa, iar cînd cădem, să fim nevoiţi să o luăm de la capăt
cu o încăpăţînare de catîr.
De multe ori, toate acestea sînt însă puse pe seama unui noroc excepţional şi nu a muncii. Iar în
completarea voluptăţii de a nega importanţa reuşitei prin trudă, intervine acel marketing agresiv
care propovăduieşte atingerea unor idealuri, fără efort.
Bunăoară, cunoaştem cu toţii reclamele la diversele diete minune. Slăbeşte fără efort. Sau cele care
laudă jucăriile fitness în detrimentul sportului. De ce să faceţi efort, spun reclamele, cînd puteţi
cumpăra prafuri sau centuri magice care vă modelează abdomenul, în mod miraculos, în cîteva
şedinţe, timp în care staţi reaxat pe canapea, eventual moţăiţi sau mai ronţăiţi şi nişte bomboane?

La fel se întîmplă cu învăţarea limbilor străine. La multele reclame de genul "învaţă o limbă străină
în 10 zile", ajungi să te întrebi, serios, dacă a mai avut sens să faci o facultate pentru asta? Pentru
că azi, se pare, poţi stăpîni engleza, franceza, germana sau italiana, bătînd din palme, ciripind mai
abitir ca un nativ, într-un timp record.
Nu-i putem uita nici pe cei care îţi umplu căsuţa poştală cu reclame la credite rapide. Tot ceea ce
ai visat vreodată este acum la depărtare de doar un telefon. Sau, unii te îndeamnă să le "dai"
românescul "beep" că te sună ei înapoi şi-ţi dau bani pentru casă, masă, şi orice altă fantezie mai
ai prin sertare. Rapid, fără efort, pare că viaţa în roz este la îndemîna oricui. Bineînţeles, revenirea
cu picioarele pe pămînt este uneori, brutală.
Am cunoscut o fată care, vrăjită de formulele magice ale slăbitului, "10 kg în 2 săptămîni", s-a
îndopat cu pastile şi a ajuns la spital. Am cunoscut, de asemenea cazul unei familii, vrăjite de
mirajul creditelor instant, care au ajuns să plătească triplu suma împrumutată pentru că, nu-i aşa,
cînd vine vorba de împlinirea unui vis, nu mai stai să citeşti notele de subsol ale contractului.
Recunosc, n-am întîlnit încă pe nimeni care să stăpînească perfect limba engleză datorită unui curs
care garanta acest lucru în 10 zile. Dar, ca absolventă de facultate cu profil umanist, abia aştept o
asemenea întîlnire.

Prima soluție constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii, în a-şi spune cu hotărâre: în
clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de
bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea
mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc,
de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar
ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi
ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai poate
speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă
a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea.
Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

A doua soluție, a lui Zinoviev, este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala
neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul
muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Traieşte de azi pe mâine, din
ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi
dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe
unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată,
mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda
eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar.
Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră
râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita
presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le
scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului
unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă
unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Cea de-a treia soluție, a lui Winston Churchill și Vladmir Bukovsky se rezumă: în prezenţa tiraniei,
asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci,
dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat
ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât
cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te
sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de
inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti
pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică
fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti,
că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o
senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o
formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală
adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea –
mai mult decât succesul. E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură
ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc
în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)