Psiholog, MARILENA ŢUŢUIANU

ROLUL JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA ȘI EVOLUȚIA ARMONIOASĂ A

COPILULUI. REPERE PENTRU PRACTICĂ

Motto:
„Jocul este şi o pregătire pentru viața de mai târziu,
dar mai presus de toate,
el este însăşi viața copilului.“
(Mc. Dougall)

Cuvântul joc ar putea fi definit prin: jovialitate, ordine și creativitate. Trei cuvinte
specifice copilului, încă din primele etape ale dezvoltării sale. Odată cu trezirea personalității,
se conturează și adevăratul comportamentul ludic, o activitate de ucenicie a copilăriei necesară
vârstei mature.
Floarea este supremul gest al pamântului, jocul este supremul mod de a fi al copilului.
Doar prin joc pot fi îndeplinite dorințele ascunse ale sale de a fi mare, puternic, priceput,
celebru, de neînvins. La prima vedere jocul nu lasă urme, însă prin regulile sale, prin formulele
inventate, ne aduce în prezent un trecut uitat.
 Încă din timpurile cele mai îndepărtate, există mărturii arheologice descoperite în
diferite zone geografice care vorbesc despre procesul umanizării și evoluției jucăriei de-a lungul
mileniilor. Pentru copil, activitatea ludică a fost, este și va fi fundamentală în formarea sa și, nu
în ultimul rând, dominantă. Prin joc cunoaște, învață, se dezvoltă, creează.
Unii gânditori ai secolului al XIX-lea (Fr. Schiller, H. Spencer, W. Wundt) au legat
originea jocului de originea artei. Teoriile despre joc au avut ca suport numeroase studii și
observații. Una dintre ele, cea mai simplă și cea mai veche, este teoria reacțiunii formulată de
Lazarus. Ea este bazată experimental pe faptul că exercitarea unei activități distractive cu
caracter ludic este mai reconfortabilă decât odihna complet pasivă și are funcții importante de
recuperare. În perioada 1-7 ani, copiii se joacă tot timpul. Abia în anii de școală jocul devine o
distracție, o activitate recreativă.
Fr. Schiller (1759-1805), poet german, filozof, medic, istoric și dramaturg, a formulat
teoria prisosului de energie. El susținea că surplusul de energie trebuie consumat prin mișcări
repetitive, fără a avea o utilitate imediată.
O altă teorie, înrudită cu cea menționată anterior, este teoria dinamicii infantile expusă
de F. J. J. Buytendjik (1887-1974), de origine olandeză, antropolog, biolog și psiholog. După
acesta, dinamica infantilă are patru dimensiuni care ar putea explica dinamica jocului:
incoerența senzorio-motorie sau mentală, impulsivitatea, opoziția dintre necunoaștere-
cunoaștere și nesiguranța față de obiecte.
J. Piaget (1896-1980), psiholog, biolog, logician și filozof elvețian, cunoscut pentru
contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și psihologiei dezvoltării a elaborat teoria prin
care jocul este definit ca o activitate de asimilare ce se complică pe traseul copilăriei,
încorporând o simbolistică vastă. Toate conduitele copilului, prin repetare fără efort, se
asimilează și îi fac plăcere. Prin activitățile repetitive copilul domină și subordonează aceste
conduite, jocul devenind asimilare pentru asimilare. Tipul de jocuri este variat: jocul simbolic
(inteligență) operează cu imagini, jocul de mișcare pentru planul senzorio-motor, jocul de
exercițiu, jocul de ficțiune, jocul prin imitație.
Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), educator, asistent social, scriitor și
teoretician educațional a afirmat că un joc bun al unui copil seamănă cu o muncă bună a unui
adult, conturând ideea că jocul frumos va deveni munca de calitate de mai târziu.
Lev Semionovici Vîgotski (1896-1934) afirma în lucrarea sa referitoare la teoria zonei
proximei dezvoltări că activitatea de joc este formativă atunci când cerințele manifestate de
copil depășesc cu puțin nivelul psihic al acestuia. Cerințele să fie formulate în așa fel încât să
devină un stimulent puternic.

2
 În România, dintre cei care au contribuit la îmbogățirea arealului despre problemele
jocului, îi putem menționa pe: Ilie Popescu-Teiușan (1895-1980) – manuale și lucrări de
psihologia copilului, Alexandru Roșca (1906-1996) și A. Chircev (1914-1990) – lucrări de
metodică a activităților în grădiniță.
Varietatea bogată a jocurilor face ca o eventuală clasificare să fie dificil de realizat.
Édouard Claparède (1873-1940), neurolog, pedagog elvețian și specialist în psihologie infantilă
a pornit de la ideea că jocul este expresia diferitelor tendințe, trebuințe. Astfel, cele două grupe
după direcția formativă ar fi: jocuri ale funcțiilor generale și jocuri ale funcțiilor speciale.
Ca subgrupe, în prima direcție a introdus jocurile senzoriale (jocuri cu: trâmbițe, cutii
muzicale, fluiere, mâzgâleala), motorii (jocuri de îndemânare, agilitate cu: mingea, sfoara,
cercul, coarda, gimnastică) și psihice (intelectuale - șah, ghicitori, enigme, domino, puzzle/
afective – cățărare pe schele, suportarea apei reci etc.). În a doua direcție a clasificat jocul în
cinci categorii mari: de luptă, de vânătoare, speciale, familiare, de imitație.
Charlotte Buhler (1893-1974), psiholog german, a împărțit jocurile în cinci grupe după
diferențele calitative și specifice, astfel: jocuri funcționale (senzorio-motorii), de ficțiune și
iluzie, receptive (cu elemente din povești), de construcții, colective.
Clasificarea elaborată de Andrè Demarbre ține seama de vârsta copilului și de efortul
solicitat. Aceasta constă în: jocuri foarte active, active, de salbă intensitate, recreative și
intelectuale.
Urmărind stadiile de dezvoltare ale copilului într-o arie mai restrânsă, putem distinge
următoarea clasificare a tipurilor de jocuri:
a) Jocul de stăpânire – se desfășoară în primii 2 ani de viață și vizează doar controlul
mediului său.
b) Jocul simbolic – are ca perioadă de manifestare intervalul 2-7 ani și corespunde
perioadei preoperaționale a dezvoltării cognitive. Ca modalitate de manifestare are
la bază exercițiul, simbolismul, ficțiunea, manipularea obiectelor, repetiția
exersărilor.
c) Jocul cu reguli – se conturează începând cu vârsta de 7 ani. (Golu, 2010)
Funcțiile jocului pot fi: esențiale (de cunoaștere, de stimulare a mișcărilor, formativ-
educativă, de dezvoltare a sferei motivațional-dinamice), secundare și marginale. În
concordanță cu nevoile copilului, un joc cu o anumită funcție poate fi folosit pentru a
îndeplini o altă funcție.

3
 În dezvoltarea psihică, jocul este un deschizător de posibilități și căi pentru
trecerea gândirii la un nou nivel și pentru formarea unor noi operații intelectuale.
Se constată un prim rol al jocului în dezvoltarea funcțiilor și a acțiunilor
mintale. Contradicția dintre dorința vie a copilului de a imita acțiunile unui adult și lipsa
deprinderilor, a sistemului de acțiuni și de operații necesare folosirii obiectelor duce la
folosirea jocului pentru a putea să se apropie de realitate. De exemplu, copilul vrea să
conducă un mijloc de transport ca un adult și imită acțiunea prin joc, acesta devenind
calea de a rezolva această contardicție.
Un alt rol al jocului este de a dezvolta comportamentul voluntar prin
reproducerea conștientizată și perfecționată a mișcărilor. Putem spune că jocul este ca o
școală a comportamentului voluntar. Sfera motivațional-afectivă este activată prin
orientarea emoțional-acțională care facilitează trecerea de la motivația bazată pe dorințe
nemijlocite preconștiente de nuanță afectivă la motivele bazate pe intuiție generalizată
situată la hotarul conștientizării.
Rolul jocului în formarea personalității copilului este dovedit prin tipul
conducător de activitate a copilului până la intrarea acestuia în școală. Sub influența
jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică.
Primii 5-6 ani de viață ai copilului respectă evoluția naturală. Școala deviază
brusc și fără tranziție îl duce pe copil în planul muncii intelectuale. Silind elevul să
muncească fără ca el să simtă dorința sau nevoia de a munci, îl obișnuim să lucreze
numai cu lucrurile care nu îi plac. Se încearcă acum, odată cu introducerea clasei
pregătitoare, inițierea unei perioade de tranziție.
Din experiență, am constatat o mimetizare a tranziției atâta timp cât la catedră
sunt profesori fără specializarea corespunzătoare. Un curs teoretic de o zi sau de o
săptămână nu poate pregăti un cadru didactic pentru o activitate atât de importantă. Este
nevoie de un studiu psihopedagogic intens specific vârstei 5-7 ani, de practică
demonstrativă și, cel mai important, de specializarea cadrelor didactice pe acest segment
de vârstă, fără a continua predarea până la clasa a IV-a.
Rolul jocului în dezvoltarea sociabilității este evidențiat de J. L. Morrrena în
descrierea celor trei stadii ale evoluției grupului social: până la 7-9 ani este un stadiu

4
inferior de sociabilitate, între 7-9 ani și 13-14 ani este stadiul I de sociabilitate, de la 13-
14 ani în sus este stadiul II de sociabilitate.
Intrarea în școală pune probleme serioase de adaptare. Fiecare copil poate fi la un
nivel diferit de adaptare, fapt ce conduce la apariția unor modele de comportare socială
cu trăsături negative de comportament. Gradul de sociabilitate al unui copil se poate
observa cu ușurință în joc prin modul de respectare a regulilor, a adaptării la situații noi
și preluarea acestora în jocurile viitoare.
O caracteristică interesantă a jocului este transpunerea în rol a copilului între real
și imaginar.
La vârsta de 3-4 ani copiii nu diferențiază în cadrul jocului situația imaginară de
cea reală. Ei nu-și propun intenționat un anumit subiect de joc. Scopul este latent în acest
stadiu al dezvoltării.
La 5-6 ani, copiii reușesc din ce în ce mai bine să-și fixeze o intuiție înainte de
începerea jocului, ceea ce demonstrează apariția creației mintale.
Copiii de 6-7 ani încep să încorporeze în joc elemente din evenimente trăite,
observate în mediul apropiat sau din filme și povești. Iată de ce, rolul clasei pregătitoare
este de a pune accentul pe activitatea de educație, de formare și nu de informare a
copiilor despre anumite lucruri. Se impune o dotare a specifică a sălilor în care se
desfășoară activitatea acestor copii, un număr de maxim 15 elevi și două cadre didactice
specializate. Este cel mai important moment din viața unui copil pentru că acum percepe
școala cu plăcere, cu indiferență sau cu aversiune.
Pentru promovarea stării de bine a elevilor, programele educaționale trebuie să
fie focalizate pe interesele lor, pe talentele și punctele forte individuale. Acestea
presupun o abordare holistică a educației care să realizeze un echilibru între obiectivele
de natură competitivă, pregătirea pentru piața actuală, globală a muncii și învățarea pe
tot parcursul vieții.
Jocul este cea mai naturală modalitate terapeutică. Poate fi indicator al
suferinței, al fricii, o tehnică în asistența copilului cu probleme emoționale, o sursă și o
resursă energetică, o bază de încredere, de alianță și de empatie.
Strategiile motivaționale și afective care pot însoți jocul copiilor se referă la:
implicarea celui care învață în fixarea scopurilor învățării (la începutul activității),

5
construirea unor expectanțe pozitive (succes al activității), conștientizarea valorii
sarcinii corespunzătoare propriilor nevoi, autovalorizarea (reamintirea reușitelor
secvențiale și/sau globale), dezvoltarea sentimentului autoeficacității.
Prin urmare, jocul este factorul principal în punerea bazelor personalității
viitoare, este o activitate complexă care îl face pe om întreg.

BIBLIOGRAFIE:

1. Crețu, Tinca, „Psihologia vârstelor“, Editura POLIROM, București, 2009;

2. Goleman, Daniel, „Inteligența emoțională“, Editura CURTEA VECHE, București,
2008;
3. Golu, Florinda, „Psihologia dezvoltării umane“, Editura UNIVERSITARĂ, București,
2010;

6
4. Gordon, Thomas și Burch, Noel, „Profesorul eficient. Programul Gordon pentru
îmbunătățirea relației cu elevii“, Editura TREI, București, 2011;
5. Gummer, Amanda, „Joaca. Soluții distractive pentru buna dezvoltare a copiilor în
primii cinci ani“, Editura TREI, București, 2016;
6. Kutik, Christiane, „Joaca îi face pe copii puternici“, Editura UNIVERS
ENCICLOPEDIC GOLD, București, 2016;
7. Negovan, Valeria, „Psihologia învățării“, Editura UNIVERSITARĂ, Ediția a III-a,
revizuită, București, 2013;
8. Negovan, Valeria, „Psihologie pozitivă“, Editura UNIVERSITARĂ, București, 2013;
9. Rosenberg, B. Marshall, „Comunicarea non-violentă – un limbaj al vieții“, Editura
ELENA FRANCISC PUBLICHING, București, 2005;
10. Schaffer, H. Rudolph, „Introducere în psihologia copilului“, Ediția a III-a, Editura
ASCR, Cluj-Napoca, 2010;
11. Stein, J. Steven și Book, E. Howard, „Forța inteligenței emoționale“, Editura ALFA,
București, 2007;
12. Simion, Mariana-Nina, „Rolul jocului în dezvoltarea personalității copilului“, Editura
ROVIMED PUBLISHERS, Bacău, 2010;
13. Templar, Richard, „Cele 100 de reguli ale vieții“, Editura RENTROP & STRATON,
București, 2012;
14. Wallon, Philippe și alții, „Psihologia desenului la copil“, Editura TREI, București,
2008;
15. http://electronics.ucv.ro/mihaium/Avizier/Con_pr02.pdf
16. http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=
DLFE-2702.pdf
17. file:///C:/Users/Tutuianu/Downloads/Curriculum%20Educatie%20Timpurie%200-
7%20ani_27.05.2008.pdf
18. http://www.copilul.ro/comunicare-copii/inteligenta-copii/Rolul-jocului-in-dezvoltarea-
intelectuala-a-copilului-a355.html
19. http://www.kinetoterapie.net/articole-
psihoterapie/jocurile_si_importanta_lor_in_dezvoltarea_copiilor