Generația ’60- Sabotarea rinocerizării prin artă

Prof. Pavelescu Marilena

Școala Gimnazială Mihai Viteazul Târgoviște

De-a lungul istoriei, relația scriitorului, a poetului, cu epoca sa a fost dramatică, îmbrăcând
uneori haine tragice. Poezia (evident cea autentică) are marele dar de a refuza și de a se opune
consecvent oricărei formă de rinocerizare, fie ea aparținând regimurilor totalitare de stânga,
dreapta sau celor democrat-consumeriste. Indiferent de orientarea lor, toate regimurile totalitare au
dus adevărate bătălii pentru controlul artei, instalând revoluțiile culturale cu scopul declarat de a
purifica națiunea, astfel încât să moșească nașterea omului nou.
Dintre toate artele, cea mai vulnerabilă la instrumentalizare este literatura, aceasta fiind
mult mai accesibilă, mai ușor de înțeles și mai ușor de controlat, decât altele. Strategia discursivă a
poeziei proletcultiste valorifică la maximum funcția conativă a limbii, anihilează însăși esența artei
poetice, prin cultivarea unui limbaj prozaic și prin ancorarea în referențialitate.
Conducerea comunistă visa adeziuni totale, consens unanim, urmărind pierderea identității
personale în șuvoiul nivelator al ideologiei lor. Partidul e-n toate. În acest context procustian,
apariția generației 60 produce un scurtcircuit în peisajul literaturii contemporane, revitalizându-o
estetic și moral; restabilește punți cu vechea generație și pregătește integrarea în circuitul cultural
global cu postmodernismul occidental. Vom sublinia, în cele ce urmează câteva dintre axele ce au
făcut din generația ’60 una subversivă.
Prima ruptură de poezia vremii se manifestă la nivelul instanței eului poetic, prin
reîntoarcerea discursului liric la stilistica proprie, poezia devenind expresie a afectivității și a
singularității, a interogației și reflexivității, ceea ce face imposibilă manipularea. Ana Blandiana
mărturisește că avea pe biroul său următorul citat: Să nu te lași folosit! Redevenind reflexivă,
singulară, poezia acestei generații erodează consensul unanim, tendința de nivelare a poeziei
proletcultiste din acea vreme.
În timp ce poezia proletcultistă poleia totul unicrom în roz- bonbon, adevărata poezie se
încarcă de nuanțele și gravitatea generate de o ideatică ce-și trage seva din însuși tragismul
condiției umane. Veseliei trucate, vulgare și artificiale i se opun delicatețea versurilor, vitalismul
cu ecouri blagiene din poeziile de debut ale Ana Blandiana, apoi teme grave precum “moarte”,
“tragic”, origine, relația eului cu timpul, ultimele fiind puse la index de regimul comunist.
Moartea este văzută uneori ca soluție aducătoare de pace, ca o întoarcere printre elementele
primordiale, (De ce nu m-aș întoarce printre pomi,/Printre arborii chirciți de vântul fierbinte),
alteori ca factor revelator al singurătății totale, absolute, a neputinței omului de a-și depăși
1
soarta. La întâlnirea dintre lumi, poetul descoperă cu luciditate că nimeni nu este alături de
nimeni, că moartea este un act individual și singular În versuri precum Singurătatea ea-mi
deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem că nimeni nu moare în brațele nimănui. Ileana
Mălăncioiu reproiectează o experiență –limită, căreia îi dă expresie, în manieră ușor ironică,
apropiindu-se de stilul postmodernismului Ion Pop: Doamna moarte, tare-aș vrea să îmi spui
/Ce simți înghițind cuvinte amărui?/ Doamna veșnicie, doar o întrebare,/ Sufletul meu cum ți se
pare?
Alteori moartea este văzută ca o artă ce trebuie învățată, totul nefiind de fapt decât o
permanentă pregătire spre moarte.
Nici frenezia de sorginte blagiană nu consonează cu ideologia vremii, căci ea presupune
expansiunea eului care clamează nevoia de tonuri tari. Vitalismul, exaltarea forţelor vitale,
iraţionale specifice poeziilor Anei Blandiana contravin concepţiei materialiste despre existenţă.
În poezia generației, cosmosul nu mai sperie, deoarece poetul realizează organic legătura cu el,
devine parte a acestuia, de unde tonalitatea optimistă din poezii precum (Dans în ploaie) în care
versuri precum Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe – amintesc de Blaga. Sânt mituri ale
tinereţii, elanului, ascensiunii, zborului – coerente toate şi întreţinând un imaginar coerent.
„Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi şi ploile calme,/ Ploile feciorelnice şi
ploile –dezlănţuite femei” (Descântec de ploaie, Persoana întâia plural, 1964).
Poetul reconstruiește lumi, repune armonia cosmosului la locul ei. Pământul țării mele nu este
numai ceva din afară/Pământul țării mele este și-n creierul meu (…) Acolo spicele se coc la vreme/
Acolo nu rămâne porumbul necules
Propensiunea către elementaritate de sorginte blagiană se regăsește și la Ion Pop, în
primele sale volume, Propuneri pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969) în care se
reflectă universul omului contemporan din care nu lipsește cotidianul și, implicit, un anume
prozaism, familiar, neoracular cu tentă spre o viziune expresionist-simbolică a realităţii ce creează
punți de legătură cu postmodernismul.
Într-o atmosferă saturată de autosuficiență, poezia generației 60 aduce o respirație proaspătă,
la nivel stilistic și tematic.O altă prozodie, o altă filozofie (sau mai bine zis o filozofie),
dinamitează, prin caracterul interogativ, prin multiplicarea întrebării, certitudinile vehiculate
de ideologie. Fără a avea un limbaj criptic, excesiv, simbolizant, care să sperie prin ermetismul
său, (cel puțin în primele faze) poezia Anei Blandiana, a Ileanei Mălăncioiu și a lui Ion Pop,
prin expresia intelectualizată își atrage propriii cititori, nu neapărat elitiști, dar posesori ai unei
culturi adevărate. Cerebralizarea aduce o ruptură cu lumea inițială, cu acel spațiu de paradiziac de
început când subiectul liric simțea cum Cântă pe inimă ca pe-o frunză de fag. Acum este vremea
evaziunii, de aceea poetul clamează : Aș vrea. Aș vrea să mă duc undeva să nu mai știu de
nimic/să mă întorc atunci când voi fi uitat tot. (Ileana Mălăncioiu)
2
Prin caracterul autoscopic, reflexiv, dilematic poezia acestei generații corodează însăși esența
sistemului totalitar care exclude cu desăvârșire libertate alegerii. Discursul liric se
intelectualizează și prin cerebralizarea expresiei, devine un spațiu al lucidității, imposibil de
controlat.
Poezia oficială a vremii omagiază Noul, ruperea de trecut, dar utilizează formele clasice
de versificație. Ca o ironie, poezia generației aduce cu sine noutatea, introducând versificația
modernă care se opune celei clasice prezente în poezia oficială a vremii. La nivel ideatic și
tematic însă reașează firesc punți între generații, reluând, continuând și dezvoltând, nu epigonic,
ci creativ poezia modernă interbelică și creând premisele direcției postmoderniste.
Nimic nu părea mai odios Omului Nou, propagandei, ca religia, misticismul. Poeții
generației 60, redescoperă și valorifică poetic, fiecare în manieră personală, zone ale
inconștientului, simbolicului și miticului, recurențe ale modernismului considerate oficial
atacuri burgheze la sănătatea neamului. Regăsim în poezia generației elemente ale
creștinismului (cosmic), păstrate de satul românesc, ca transfigurare a realului și întoarcere
către primordial. Fiecare venim dintr-un sat -/Unii direct, alţii trecând prin părinţi,Unii direct,
purtători de eresuri şi basme,/ Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând. (Dintr-un sat, Ana
Blandiana). Apare, ca și la Blaga, o supradimensionare a fiinţei, o dilatare a eului, care devine
capabil să recepteze, să capteze revolta vegetalului, anarhica invazie a biologicului cu o
sensibilitate exacerbată, prin multitudinea de simțuri: forme, culori şi sunete.
Fiind în sine conflictuală, poezia este o manifestare care se zbate permanent între dileme.
Reîntoarsă în planul esteticului, poezia devine un mijloc de subminare a realității sociale
obsedate de unificare, de totalitate. A face literatură este un act pur individual. Scriitori nu
concep sa danseze pe ritmuri impuse, ei trebuie să aleagă între pomul cunoașterii și edenul etern,
între puritatea stearpă și fertilitatea impură, între tăcere şi păcat/ Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi?/
O, drama de-a muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuşi ( Știu puritatea… ,de Ana Blandiana)
Poezia sfidează contingentul, căpătând o dimensiune supratemporală, care produce frisoane
ideologiei.
O tema recurentă, aproape obsesiv prezentă în poezia Anei Blandiana, este cea a generațiilor,
în ea reflectându-se nevoia autoarei de a-și afla originea, de a se defini, ca individ și ca poet.
Tema vârstei apare și la Ileana Mălăncioiu, asociată alunecării în timp, în spațiu, ca rezultantă a
căderii adamice care aduce cu ea, în lume, impuritatea. Alunecând încet dintr-o vârstă în alta,/
Dintr-o viaţă în alta, dintr-un iad (A stat ninsoarea, de Ileana Mălăncioiu).

3
 Există, cel puțin în literatura de început a poeților din această generație, pregnante note
incantatorii. Obiectul admiraţiei nu are nimic de a face cu cel vehiculat în epocă. Bogăţia de
culori, forme şi linii a lumii produce o dilatare a eului care sparge tiparele, refuză șabloanele,
unicizându- se printr-o raportare cu totul personală la lume, într-o încercare disperată de regăsire a
echilibrului originar, cel de dinainte de cădere, de alunecarea în timpul în care ființa este supusă
unei metamorfoze continue. Ileana Mălăncioiu ordonează cosmosul în stihial și armonic. În
unele poezii este transparentă, localizarea concretă, temporală și spațială a stihiilor, a universului
pe dos construit de orice regim totalitar în care până și legile fizice erau desființate.
(Gravitaţia dispăruse de multă vreme ,/Lucrurile cădeau din ce în ce mai sus,/Oamenii ajunşi pe
alte orbite//Strigau cât puteau ce aveau de spus (Linia vieții, 1982).
Poetul face parte din Cetate și inevitabil, la un moment dat, se întoarce în ea. În forme
diferite, fiecare dintre poeții generației deleagă voci lirice ca purtătoare a unor frânturi de
discursuri subversive. Fără a avea un caracter explicit militant, poezia generației cunoaște un
moment în care se amplifică subtextul etic, reconfigurează rolului eticii, al moralității în poezie.
Turnul de fildeș nu înseamnă neapărat îndepărtarea de viață, expresie a unui infertil concept de
artă pentru artă ci, o evaziune din spațiul murdar al cetății. Poetul cere socoteală: Voi ştiţi ceva
şi mie nu-mi spuneţi,/ Voi ştiţi desigur ceva,/Altfel cum aţi trăi,/ Cum aţi fi trăit atâtea decenii,/
Părinţii mei,Şi voi, bătrâni ai lumii? (Torquato Tasso, Ana Blandiana)
Nicolae Manolescu definește generația 60 ca având o contribuție esențială la formarea
postmodernității, deși la nivel discursiv, programatic, ea nu a folosit niciodată termenul spre
deosebire de generaţia ’80, care are conștiința că aparţine epocii postmoderne. Multe dintre
poeziile acestei generații conțin elemente specifice postmodernismului: prozaizarea limbajului,
conectarea inter și intratextuală, reflecției i se adaugă autoironia, permanenta pendulare între a
ști și a fi, lipsa, refuzul oricărei certitudini.
Poezia a coborât în stradă / Poezia șade încă o dată pe baricade (Urcarea muntelui, Ileana
Mălăncioiu)

Bibliografie

Bădărău, George (2008), Neomodernismul romanesc, Editura: Institutul European.

Blandiana, Ana, (1989) Poezii, Editura Minerva, București, cu o prefață de Eugen Simion.

4
5