5.

Evaluarea riscului de mediu

5.1. Istoricul managementului de siguranţă

Încă din cele mai vechi timpuri, anii 400 Î.Ch., Hiprocrat (Hippokrates din Kos,
figură semilegendară a medicinei antice), a utilizat expresia “siguranţă în mine”.
Începând din anii 1900, când a început industrializarea, siguranţa a devenit o
preocupare publică. Au apărut vapoarele cu abur, locomotivele şi odată cu ele şi legi
pentru compensarea muncitorilor şi utilizatorilor.
În perioada 1910÷1930 a început era inspecţiilor, a început îndepărtarea
situaţiilor cele mai periculoase din fabrici. În SUA au fost înregistrate 20000 vieţi
pierdute în 1912 şi 14500 în 1933.
Era managementului de siguranţă a fost în perioada 1960-1980, când au fost
puse bazele tehnicilor manageriale aplicate în securitate, politicii şi strategiei, distribuţia
responsabilităţilor, tehnici statistice, siguranţa sistemelor, comportamentul uman, teste
psihologice, audituri de siguranţă.
Perioada anilor 1975 ÷ 1995 reprezintă era evaluării riscurilor determinate de
unele accidente cu implicaţii majore astfel:
- 1976 - accidentul de la Seveso, Italia, emisile de dioxine;
- 1986 - Sandoz, depozit de materiale inflamabile, toxice deversate în râul Rin;
- 1984 - accidentul Bhopal, India cu metilsocianat;
- 1986 - explozia de la Cenobâl, reactorul 4, poluare radioactivă.

Din 1985 şi până astăzi este era Sistemului Managerial de Siguranţă, de

RESPONSABILITATE. Astfel au fost înfiinţate diferite organisme care au avut şi au
preocupări în acest domeniu:
- 1985 - Centrul pentru siguranţa proceselor chimice, pe lângă Institutul American
de Inginerie Chimică;
- 1993 - Centrul European pentru Siguranţa Proceselor, pe lângă Federaţia
Europeană de Inginerie Chimică.

În anul 1982 este dată o Directivă a Comisiei Europene care a forţat guvernele să
stabilească legi în domeniul siguranţei.
Fostele axiome ale siguranţei industriale:
1. apariţia unui accident rezultă dintr-o succesiune completă de factori ultimul
dintre ei fiind chiar accidentul însuşi. Accidentul este întotdeauna cauzat sau
permis direct de acţiunea de nesiguranţă a unei persoane şi/sau a unui pericol
mecanic sau fizic;
2. faptele neasigurate ale persoanelor sunt responsabile de 90% din accidente;
3. circa 300 de omisiuni aproximative şi scăpări au loc înainte ca aceeaşi faptă să
conducă la un accident. Oamenii sunt expuşi la pericole fizice de sute de ori,
înaintea apariţiei unui accident;

82
 4. Sunt patru motive de bază pentru apariţia unui risc:
- atitudinea improprie;
- lipsa cunoştinţelor sau deprinderilor;
- incapacitatea fizică;
- mediu necorespunzător.
5. Măsurile de bază pentru prevenirea accidentelor se concretizează în:
- revizuirea instalaţiilor;
- determinarea subiecţilor de a gândi, instruirea;
- structurarea personalului;
- disciplina.

Aspectele care joacă un rol principal în nepotrivirea acţiunilor şi care conduc la

erori umane sunt:
- înzestrare naturală, condiţia fizică, starea mentală, medicamentele, alcoolul,
stresul;
- supraîncărcarea cauzată de dificultăţile sarcinilor atribuite, prelucrarea
informaţiilor, calitatea mediului de muncă, tulburări;
- motivaţia, atitudinea, bioritmul;
- presiunea din partea colegilor şi a şefilor.

Procedurile de conducere recomandate sunt:

- stabilirea obiectivelor;
- stabilirea persoanelor pentru executarea acţiunilor necesare realizării
obiectivelor;
- acordarea încrederii depline în persoana stabilită, şi acordarea unei largi
libertăţi pentru aceasta, responsabilizând-o;
- verificarea rezultatelor şi evaluarea acestora.

Supraveghetorul, conducătorul locului de muncă, este omul cheie în prevenirea

accidentelor. Aplicarea artei de supraveghere asupra controlului execuţiei de către
lucrători este factorul cu cea mai mare influenţă în prevenirea accidentelor.
Rolul nivelelor manageriale de mijloc şi superioare este întreit:
- asigurarea performanţei manageriale subordonate printr-un sistem de verificări
şi enumerări;
- asigurarea calităţii performanţei;
- analiza unor sarcini predeterminate în domeniul managerial de siguranţă, care
ilustrează vizibil tuturor subordonaţilor că acea realizare de siguranţă este
importantă şi chiar şi şefii sunt implicaţi.

Evaluarea riscului de mediu se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care se

supun omul şi mediul, pot fi identificate, analizate şi evaluate astfel încât să se poată
face opţiuni raţionale asupra modului de reducere a riscului, costul social şi economic, a
beneficiilor reducerii riscului, a costurilor asociate, asigurându-se baza unei gestionări
integrate şi sigure a mediului.
Activitatea de evaluare a riscului de mediu implică analiza probabilităţii şi
gravităţii principalelor componente ale unui impact de mediu.

83
 Evaluarea riscului presupune estimarea (identificarea pericolelor, amploarea
efectelor potenţiale şi probabilitatea unei manifestări periculoase) şi calcularea riscului
(cuantificarea pericolelor şi consecinţelor pentru persoane şi/ sau pentru mediul afectat).
Studiul de risc este cerut de către autoritatea de mediu atunci când s-a dovedit că
există o poluare semnificativă pe un plan de amplasament, în figura 5.1 este prezentată
procedura de evaluare a riscului de mediu. Autoritatea de mediu va informa în scris
titularul obiectivului analizat asupra necesităţii evaluării de risc, şi va stabili domeniul
specific şi detaliile evaluării riscului.

Descrierea riscului

Identificarea riscului

Estimarea consecinţelor Estimarea frecvenţei

defecţiunilor

Criterii de evaluare Niveluri de risc rezultate

Evaluarea riscului

Fig. 5.1. Procedura de evaluare a riscului de mediu

Conform ordinului MAPPM 184/1997, evaluarea riscului este definită drept un

proces menit să identifice, analizeze şi controleze pericolele induse de prezenţa unor
substanţe periculoase.
În studiile de evaluare a riscului de mediu trebuie să se ţină seama de relaţia care
există între trei elemente fundamentale ale sistemului: sursă – cale – receptor. Factorii
evaluării riscului depind de aceste elemente şi pot fi clasificaţi în trei grupe:
1. grupa pericol - sursă: se referă la poluanţii specifici care sunt identificaţi sau
presupuşi a exista pe un amplasament, nivelul lor de toxicitate şi efectele
particulare ale acestora;
2. grupa cale de acţionare: reprezintă calea prin care substanţele toxice ajung la
punctul în care au efecte dăunătoare, fie prin ingerare directă sau contact direct
cu pielea, sau prin migrare prin sol, aer sau apă;
3. grupa ţintă - receptor: obiectivele asupra cărora acţionează efectele dăunătoare
ale anumitor substanţe toxice de pe amplasament care pot include fiinţe umane,
animale, plante, resurse de apă şi clădiri (sau fundaţiile şi folosinţele acestora).

Obiectivele generale ale evaluării riscului constau în identificarea:

- surselor de agenţi poluanţi sau a celor mai importante pericole;
- resurselor şi receptorilor expuşi riscului;

84
 - mecanismelor prin care se realizează riscul;
- riscurilor importante care apar pe amplasament;
- măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un "nivel
acceptabil".

Evaluarea riscului se bazează pe ipoteza că toate riscurile la care este supus

omul şi mediul într-o regiune dată, pot fi identificate, analizate şi evaluate, astfel încât
să poată fi făcute opţiuni raţionale asupra modului de reducere a riscului, a costurilor
asociate acestuia, asigurându-se baza unei gestionări integrate şi sigure a mediului.
Gradul riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de
probabilitatea manifestării acestui impact.
Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă – cale - receptor
presupune caracterizarea detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi
chimic. În general, evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape:
- descrierea intenţiei;
- identificarea pericolului;
- identificarea consecinţelor;
- estimarea mărimii consecinţelor;
- estimarea probabilităţii consecinţelor.

O parte dintre informaţiile necesare pentru a răspunde la aceste întrebări se

identifică în bilanţul de mediu nivelul I şi nivelul II.

5.2. Tipuri şi surse de risc

Activităţile umane în ansamblul lor sunt posibile surse de risc, însă în contextul
evaluării şi gestionării integrate a riscului, cele mai relevante tipuri şi surse de risc sunt:
- emisii continue în aer, apă şi pe sol provenite de la diferite activităţi industriale
precum şi de la activităţi asociate;
- evacuări accidentale de substanţe periculoase provenite de la instalaţiile
industriale şi care au un efect negativ asupra sănătăţii şi mediului (focuri,
explozii, manipulări de substanţe periculoase, depozitare de substanţe
periculoase etc.);
- sistemele de transport constituie surse continue de emisii. Transportul
substanţelor periculoase poate cauza accidente cu consecinţe pentru sănătate şi
mediu. În acest caz transportul se referă la transferul materialelor pe cale ferată,
şosele, conducte şi pe apă;
- surse naturale de accidente: cutremure, furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice
precum si sursele care se pot suprapune peste sursele de risc produse de om;
- activităţi agricole care afectează sănătatea şi mediul: împrăştierea de
îngrăşăminte, insecticide şi ierbicide care contaminează solul, apele subterane şi
de suprafaţă. Activităţile agricole pot consuma cantităţi mari de apă, ducând la
aridizarea eroziunii solului.
- urbanizarea şi infrastructura asociată este o sursă de perturbare a mediului
generatoare de poluare.

85
 5.3. Tipuri de evaluare a riscului

Dealungul timpului au fost propuse sau sunt în curs de elaborare numeroase

forme şi utilizări ale evaluării riscului de mediu, ca de exemplu:
- Evaluarea sănătăţii – este cel mai important tip de evaluare dintre evaluările de
risc. Dezvoltări recente au avut în vedere protecţia şi igiena muncii, cu praguri
limită stabilite la nivel internaţional pentru a determina expunerea în siguranţă la
diferite substanţe chimice pe anumite perioade de timp. Standardele Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, de exemplu, au fost dezvoltate pentru nivelurile
concentraţiilor acceptate ale poluanţilor în atmosferă şi pentru limite orientative
pentru sănătatea umană (şi recent pentru sănătatea mediului), pentru diferiţi
parametri.
- Evaluarea ecologică – acest tip de evaluare compară concentraţiile preconizate
ale poluanţilor în mediu cu pragurile toxice estimate, în scopul evaluării
securităţii unei emisii propuse. Evaluarea ecologică a riscului a dezvoltat
metodologii ecotoxicologice pentru compararea riscurilor de mediu sau umane
dintr-un eveniment care are loc, folosind diferite instrumente sofisticate cu un
număr de sisteme de punctaj pentru clasificarea amplasamentelor.
- Evaluarea riscului chimic;
- Evaluarea riscului carcinogen;
- Evaluarea riscului epidemiologic;
- Evaluarea riscului contaminării nucleare.

5.4. Analiza riscului de mediu

În analiza şi evaluarea riscului trebuiesc imaginate scenarii ale accidentelor

potenţiale pentru a determina probabilitatea de producere şi posibilele consecinţe. În
cele ce urmează se vor prezenta etapele pentru analiza riscului:
- Descrierea sistemului. În această etapă se trec în revistă informaţiile de care se
dispune în legătură cu procesul, instalaţia, condiţiile de mediu, situaţia
meteorologică şi seismică, schema tehnologică, diagrama de proces şi control.
- Identificarea riscului. Un rol deosebit în această etapă o are experienţa
anterioară, cunoaşterea în detaliu a proceselor, lista de verificare în acord cu
bazele de date existente. Identificarea este legată de localizarea şi caracterizarea
de scurgeri şi a zonelor cu potenţial ridicat de producere a accidentelor.
Identificarea riscului este necesară din următoarele considerente:
o în scopul evaluării hazardului;
o pentru întocmirea planurilor de intervenţie;
o pentru luarea de măsuri în caz de urgenţe.
- Estimarea frecvenţei (probabilităţii). Această etapă se referă la următoarele
componente majore: obţinerea de informaţii din situaţii asemănătoare, petrecute
anterior, întocmirea şi analiza evenimentelor şi greşelilor (defecţiunilor)
rezultate din situaţii obişnuite (de operare, constructive, datorate mediului
ambiant).
- Estimarea consecinţelor. În această etapă se analizează natura hazardului,
mărimea impactului şi se bazează pe o metodologie utilizată pentru determinarea

86
 evoluţiei rezultatelor hazardelor (accidentelor, incidentelor). Se utilizează
informaţii stocate în baze de date specifice şi diverse modele ale efectelor
posibile, criterii de decizie care pot să reducă din ansamblu şi gravitatea
consecinţelor estimate.
- Analiza propriu-zisă a riscului. Se realizează prin combinarea rezultatelor
obţinute în etapele de estimare a frecvenţelor şi consecinţelor riscului, oferind o
imagine globală a riscului. Odată ce au fost identificate şi evaluate pericolele,
acestea vor fi ierarhizate în concordanţă cu gradul de risc, fiind luate în
considerare probabilitatea sau frecvenţa de apariţie şi severitatea consecinţelor.
Acest proces de ierarhizare plasează cele mai nesigure şi mai grave pericole pe
primul loc.

De obicei, se recomandă să se înceapă ierarhizarea pericolelor după potenţialele

consecinţe distructive, urmate după o estimare a probabilităţii ca pericolul să genereze o
consecinţă.
Pericolele care pot cauza moartea sau distrugerea unei instalaţii au cel mai înalt
grad de severitate. Pericolele vor fi minore sau neglijabile dacă nu vor conduce la
incapacitatea temporară de lucru ca urmare a vătămării sau îmbolnăvirii.

5.5. Metodologia de evaluare a riscului de mediu

Metodologiile de evaluare a riscului sunt complexe atât din punct de vedere

cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ.
Metoda generală de evaluare a riscului de mediu porneşte de la premisa că riscul
este probabilitatea apariţiei unui efect negativ într-o perioadă de timp specificată.
Matematic acest lucru poate fi exprimat prin intermediul unei relaţii de dependenţă faţă
de probabilitatea de apariţie a riscului (P) şi gravitatea fenomenului (F) conform relaţiei:

R  PF (5.1)

în care:
R este riscul apariţiei unui eveniment neprevăzut;
P – probabilitatea de apariţie a riscului;
F – gravitatea pericolului.

Evaluarea riscului implică identificarea pericolului şi a consecinţelor care pot să

apară ca urmare a producerii evenimentelor considerate surse de risc. În funcţie de
importanţa consecinţelor se decide dacă sunt sau nu necesare lucrări de remediere.
Conform ordinului MAPPM 184/1997, cuantificarea riscului se bazează pe un
sistem simplu de clasificare, unde probabilitatea şi gravitatea unui eveniment sunt
considerate descrescătoare, atribuindu-se un punctaj aleatoriu (tabelul 5.1.).
Acest tip de model serveşte atât pentru evaluarea calitativă cât şi cantitativă a
riscului. Riscul se poate calcula apoi prin înmulţirea factorului de probabilitate cu cel de
gravitate, pentru a obţine o cifră comparativă, cum ar fi, 3 (mare) x 2 (serioasă) = 6.
Aceasta va permite efectuarea unor comparaţii între diferite riscuri. Cu cât rezultatul
este mai mare, cu atât mai mare va fi prioritatea care va trebui acordată în controlarea
riscului. Această tehnică de bază poate fi dezvoltată pentru a permite analize mai

87
serioase prin mărirea gamei punctajelor de clasificare şi includerea mai multor definiţii
perfecţionate a ceea ce ar trebui considerat a fi de gravitate majoră, probabilitate mare
etc.

Tabelul 5.1.
Model simplificat pentru determinarea riscului
Nr. crt. Clasificarea probabilităţii Clasificarea gravităţii

Caracteristica Valoare Caracteristica Valoare

1. Mare 3 Majoră 3
2. Medie 2 Medie 2
3. Mică 1 Uşoară 1

Când în evaluare există un număr mare de poluanţi importanţi, trebuie să se

acorde atenţie unei modalităţi mai clare de prezentare. Adesea este util să se facă un
rezumat al informaţiilor sub forma unei liste de verificare sau matrice.
Un mod obişnuit de evaluare a riscului este acela de a lua principalele două
trăsături adică probabilitatea şi gravitaţia şi de a le reprezenta pe un grafic (figura 5.2).
Din analiza grafică se pot delimita trei zone:
- zona de risc neglijabil în care nu trebuie acţionat, este necesară doar menţinerea
unei stări de supraveghere;
- zona de risc inacceptabil, în care trebuie acţionat energic pentru a reduce
probabilitatea sau gravitatea fenomenului;
- zona cu acţiune de reducere a riscului în care trebuie avute în vedere promovarea
unor seturi de măsuri şi acţiuni care treptat să scadă amploarea riscului.

Pentru parametrii implicaţi în proces se pot alcătui scări de probabilitate şi scări

de gravitate după cum urmează:
- P = 1 – probabilitate nesemnificativă;
- P = 2 – probabilitate mică;
- P = 3 – probabilitate medie;
- P = 4 – probabilitate sigură;
- P = 5 – probabilitate foarte sigură;
- F = 1 – gravitate nesemnificativă;
- F = 2 – gravitate mică;
- F = 3 – gravitate medie;
- F = 4 – gravitate mare;
- F = 5 – gravitate foarte mare.

De aici rezultă şi scări de risc:

- R = 1 – risc nesemnificativ;
- 1 <R<4 – risc mic;
- 4 <R<9 – risc mediu;
- 9 <R<16 – risc mare;
- 16 <R<25 – risc foarte mare.

88
 Fig. 5.2. Diagrama evaluării riscului.

Analiza de risc poate fi privită şi ca o analiză din punct de vedere al

acceptabilităţii riscului.
Posibilitatea de acceptare a unui risc este determinată de:
- amploarea proiectului (uman, material);
- mărimea zonei de influenţă;
- efectele directe şi indirecte;
- capacitatea economiei de a lua măsuri preventive;
- capacitatea societăţii de a avea reacţii rapide de răspuns.

O astfel de analiză trebuie să ofere instrumente pentru o gestionare eficientă a

riscului.
Aceasta poate fi privită din două puncte de vedere:
- gestionarea riscului, posibil să apară de la o sursă cunoscută pe o cale de
transmitere identificabilă şi un receptor cunoscut (de exemplu o zonă
contaminată cu substanţe petroliere, care pot afecta o sursă subterană de apă, ce
asigură apa unei localităţi). În acest caz decizia constă în momentul intervenţiei,
tipul de intervenţie (izolare, remediere), amploarea intervenţiei.
- gestionarea riscului înţeles ca incident - hazard (cutremur, explozie, tornadă,
incendiu natural, inundaţie etc.). Pentru astfel de situaţii se va interveni conform
unui plan bine structurat (fig. 5.3).

Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe

care acestea îl prezintă, prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii)
pagubelor care pot să apară din aceste pericole. Această abordare, prin înmulţirea
frecvenţei cu consecinţele, a fost folosită atât în evaluarea calitativă, cât şi în cea
cantitativă. Diferenţa dintre cele două este că evaluarea calitativă a riscului consideră
frecvenţele şi consecinţele în termeni "mici" până la "mari", în timp ce evaluarea
cantitativă a riscului atribuie date de probabilitate statistică părţilor de frecvenţă şi
consecinţe ale ecuaţiei.

89
 Probabilitate Risc apreciat Exigenţe

Este riscul acceptabil?

Cost-beneficiu acceptabil Preferinţa exprimată acceptabil

dacă beneficiul depăşeşte dacă oamenii acceptă explicit
costurile riscul

Standard normal – natural

Risc acceptat dacă nu este
acceptat dacă riscul nu este mai
mai mare decât riscul în
mare decât cel creat de pericole
mod obişnuit tolerat
naturale

Fig. 5.3. Procedeul de acceptare a riscului

Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se prioritizeze

acele riscuri care nu se pot accepta. În aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi
propuse măsuri de remediere şi/sau de implementare a monitorizării adecvate.
Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi implementarea
acestuia privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile, şi minimizarea sau modificarea
acestora ca parte a unui ciclu repetitiv.
Poluarea industrială poate fi definită ca prezenţa substanţelor toxice în aer, apă
sau sol, fiind adesea rezultatul unor deficienţe în procesele de producţie. Aceste
substanţe pot prezenta un risc pentru sănătatea oamenilor sau a sistemelor ecologice.
Riscuri diferite pot fi estimate şi comparate folosind evaluarea riscului. În consecinţă,
evaluarea riscului poate servi la stabilirea clasificării după prioritate a problemelor de
poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru
sistemele ecologice. Acest proces poate fi apoi folosit ca bază pentru managementul
riscului.

5.6. Riscul de mediu în industrie

Riscurile de mediu (hazardele ca poluare a mediului, accidentele asociate cu un

management prost al chimicalelor) constituie o preocupare a societăţii de foarte mulţi
ani.
În ultimii ani sau înregistrat numeroase accidente datorate în principal unui
management necontrolat al chimicalelor (accidentul de la Minamata, Japonia – mercur,
incidentul Love Canal, New York - deşeuri toxice, accidentul din Seveso, Italia –
dioxina, etc.).

90
 Dat fiind faptul că cea mai mare parte a chimicalelor au un potenţial ridicat de
accidente, provocând daune umane şi ecologice, trebuie acordată o atenţie deosebită
manipulării (depozitare, utilizare, transport şi eliminare) acestor substanţe ce pot
prezenta un anumit grad de risc.
Cele mai importante chimicale cu potenţial de risc sunt:
- substanţele toxice, canceroase şi radioactive;
- solvenţi inflamabili şi combustibili, butelii de gaze comprimate;
- deşeuri periculoase;
- transportul substanţelor şi bunurilor periculoase, încărcarea şi descărcarea
solvenţilor.

Măsurile de reducere a riscurilor la minim includ planificarea (transportul şi

depozitarea sigură a chimicalelor), proiectarea şi construcţia corectă a clădirilor unde
are loc manipularea de substanţe chimice, menţinerea în parametrii normali de
funcţionare a echipamentului tehnologic şi facilităţilor unde se utilizează acesta.
Una din cele mai importante responsabilităţi a companiilor industriale este de a
proteja oamenii şi mediul înconjurător prin investigarea şi minimizarea riscurilor.
Un management şi control al riscurilor eficient, cuprinde în general următoarele
elemente:
- inventarul potenţialelor riscuri;
- stabilirea legislaţiei referitoare la risc şi a avizelor, permiselor şi autorizaţiilor
necesare companiei în acest sens, stabilirea politicii în domeniu a companiei;
- întocmirea unor programe de reducere a riscurilor;
- stabilirea de proceduri şi rutine zilnice privind manipularea chimicalelor;
- realizarea de planuri de urgenţă şi modalităţi de răspuns în caz de dezastre.

Inventarul potenţialelor riscuri. Analiza riscului începe prin împărţirea

hazardelor în două elemente: expunere şi efect. Studiile privind expunerea se referă la
modurile în care o persoană (sau un ecosistem) ar putea fi supusă unor schimbări.
Studiile privind efectele examinează ce se poate întâmpla o dată ce expunerea s-a
manifestat. O evaluare a riscului este o estimare calitativă sau semnificativă a
probabilităţii de apariţie a unui eveniment generator de risc. Principalele etape ale unui
proces de management al riscului sunt:
- identificarea riscului;
- estimarea extinderii şi probabilităţii de apariţie a pericolului (evaluarea riscului);
- determinarea nivelului de acceptabilitate a riscului;
- stabilirea măsurilor de reducere a riscului.

Stabilirea politicii în domeniu a companiei. Un real ajutor în acest sens ăl aduce

Directiva Consiliului European referitoare la accidentele majore în cadrul câtorva
activităţi industriale, cunoscută sub denumirea de SOVESO. Scopul principal al acestei
directive este de a ajuta la stoparea accidentelor majore ce conduc la dezastre de mediu,
ceea ce înseamnă reducerea riscurilor catastrofelor şi protejarea populaţiei prin tratate şi
acorduri de cooperare internaţională. La nivel european au fost adoptate reglementări
legislative prin care companiile, întreprinderile industriale sunt obligate să ţină un
inventar al substanţelor toxice şi periculoase şi să raporteze stocurile de substanţe
chimice şi periculoase ce depăşesc anumite cantităţi.

91
 Pe lingă reglementările privind managementul riscurilor în timpul utilizării
substanţelor chimice, legislaţia naţională mai poate să prevadă reglementări referitoare
la:
- depozitarea compuşilor inflamabili;
- compuşii explozivi;
- inspecţii regulate ale autorităţilor privind incendiile;
- calitatea apei utilizată pentru stingerea incendiilor şi rezultată din acest proces;
- siguranţa populaţiei;
- depozitarea compuşilor periculoşi;
- transportul produselor periculoase;
- planuri de urgenţă.

Întocmirea unor programe de reducere a riscurilor. Un management al riscurilor

de mediu eficient implică un program de reducere a acestora. Pentru a determina
potenţialele riscuri este necesară o abordare sistematică, o abordare ce va conduce la
îmbunătăţirea continuă a siguranţei prin implementarea unor programe de re reducere a
riscurilor.

Stabilirea de proceduri şi rutine zilnice privind manipularea substanţelor

chimice. Variaţiile apărute în procesul de control al activităţilor din cadrul unei
întreprinderi şi neregularităţile în funcţionarea acesteia ce pot apare ocazional pot
conduce la apariţia unor evenimente nedorite din punct de vedere al protecţiei mediului.
Pentru a putea acţiona şi răspunde eficient la toate situaţiile apărute trebuiesc stabilite
proceduri de intervenţie. Acestea nu se referă numai la corectarea imediată a situaţiei ci
la modalitatea de evitare a surselor unor astfel de evenimente.
Procedurile şi cerinţele legislative în domeniu sunt esenţiale în implementarea
unui bun management al riscurilor.

Realizarea de planuri de urgenţă şi modalităţile de răspuns în caz de dezastre.

Odată identificat un risc se poate interveni prin:
- prevenirea procesului producător de risc;
- reducerea expunerilor;
- modificarea efectelor;
- educarea publicului;
- compensarea pentru distrugerile apărute după eveniment.

Pe lângă aceste măsuri, în cadrul unei companii un rol important în are

întocmirea planurilor de urgenţă. Un plan de urgenţă în general se referă la evenimente
ca incendii, explozii, evacuări accidentale de substanţe toxice în mediu. Într-un plan de
urgenţă se pot introduce măsuri în caz de sabotaj, produse otrăvitoare, etc.
La întocmirea planului de urgenţă trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
- comunicarea riscului (informarea vecinilor despre potenţialele riscuri şi despre
planurile respective de urgenţă);
- programe de pregătire teoretică şi exerciţii, care pot verifica:
o funcţionarea echipamentelor şi măsurilor de protecţie;
o funcţionarea sistemelor de alarmare;
o eficienţa procedurilor şi instrucţiunilor;

92
 o capacităţile disponibile, cooperarea şi modul de conducere în astfel de
situaţii;
- posibilele modalităţi de evacuare a personalului şi bazei materiale;
- asigurarea de rezervă suficientă de energie (apă, pompe de stingere şi
echipament de siguranţă etc.);
- acorduri pentru asistenţă mutuală cu alte companii, autorităţi sau organizaţii.

După implementarea unui management al riscurilor este necesară o evaluare

periodică a acestuia. Aceasta poate implica o evaluare a înregistrărilor evenimentelor
mărunte (pentru a înţelege cum se poate preveni potenţialele evenimente importante), a
modalităţii de rezolvare a reclamaţiilor primite de companie şi a necesităţii unei analize
detaliate a riscului.
În tabelul 5.2 este prezentat un model al cuantificării şi evaluării riscului de
mediu, ţinând cont şi de efectele economice a evenimentelor generatoare de risc.
Tabelul 5.2.
Fişă model pentru evaluarea risuclui
Aspect de mediu:
Evaluare risc
Criteriul Punctaj scor
ecologic 1 punct 2 puncte 3 puncte
Localizare Efect de Efect local Efect regional
amplasament
Gravitate Uşoară Medie Accentuată
(distrugeri
permanente)
Probabilitatea <1x/10 ani 1x/1-10 ani > 1x/ an
de apariţie
Durata < 1 zi 1 zi – 1 > 1 săptămână
săptămână
Capacitatea să Uşoară Medie Foarte
provoace accentuată
reacţii în lanţ
Mod de Uşor Dificil Foarte dificil
detectare
Criteriul 1 punct 2 puncte 3 puncte
financiar
Atenţia Fără interes Interes indirect Interes direct
părţilor
interesate
Reputaţie Fără efect Efect moderat Afectează direct
imaginea
publică
Efect asupra Fără efect Mediu Impact major
producţiei
Reglementări În conformare Neconformitate Neconformitate
legale uşoară majoră
Costuri de Mari Moderate Scăzute

93
 prevenire
Costuri de Scăzute Moderate Mari
remediere
Evaluare risc (suma):

După evaluarea riscurilor se poate face o clasificarea a evenimentelor funcţie de

punctajul obţinut, având în vedere complexitatea şi gravitatea lor, putându-se astfel
planifica implementarea de programe de reducere a riscurilor în cazul evenimentelor cu
grad mare de risc.

94