Sunteți pe pagina 1din 23

POPA Ioan, Despre uzufructul valorilor mobiliare în viziunea noului Cod civil

Revistă: Revista Romana de Drept Privat 4 din 2015

Autor:
POPA Ioan
Tip:
Doctrina

Despre uzufructul valorilor mobiliare în viziunea noului Cod civil


Conf. univ. dr. Ioan Popa1
Facultatea de Drept, Universitatea "George Bariţiu", Braşov
Sur l’usufruit des titres a la lumiere du nouveau Code civil
Resume
Le nouveau Code civil a introduit l’esprit creatif dans toute l’economie des droits reels
reglementes d’une maniere moderne actuelle.
Cet esprit creatif est principalement met en evidence en ce qui concerne la cession
d’usufruit (l’art. 714 C. civ.), en matiere d’usufruit sur les creances, les titres, le fonds
de commerce (l’art. 737-745 C. civ.).
Dans cette etude, nous allons discuter seulement sur les aspects theoriques et pratiques
d’usufruit constitue sur les titres (parts sociales, actions).
Nous analyserons la dichotomie du droit reel-droit de creance et nous essayerons de
remarquer les effets que chaque rapport les developpe, par l’application directe a la
constitution d’usufruit (le droit reel) sur les titres (droits de creance).
Ensuite, nous nous refererons a la maniere dans laquelle le Code civil traite du regime
juridique des titres considere du point de vue du regime matrimonial des epoux.
Mots-cles: l’usufruit; des biens incorporels; des titres.
About the beneficial ownership of securities in the view of the new Civil Code
Abstract
The New Civil Code introduced an innovative spirit in the entire economy of the rights
in rem regulated in a modern current manner.
This innovative spirit shall be mainly emphasized in relation to the assignment of the
beneficial ownership (art. 714 of the Civil Code), in the matter of beneficial ownership
over claims, securities, goodwill (art. 737-745 of the Civil Code.).
In this study, we shall approach only the theoretical and practical aspects of the
beneficial interest established over securities (registered shares, shares).
We shall examine the dichotomy of the right in rem-right of claim, striving to notice the
effects generated by each report, with direct enforceability upon establishment of the
beneficial interest (right in rem) over securities (rights of claim).
Afterwards, we shall make certain references to the manner in which the Civil Code
deals with the legal regime of securities considered in the light of the matrimonial
property regime of spouses.
Keywords: beneficial interest; intangible assets; securities.
1. Dreptul de uzufruct. Generalităţi
Potrivit art. 703 C. civ., "uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege
fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa".
Reglementare relativ asemănătoare cu aceea a vechiului Cod civil (art. 517), uzufructul este
un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, cu caracter
temporar, care conferă posibilitatea de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar,
împreună cu prerogativa folosinţei asupra acelui bun, atribute (posesie, folosinţă specifice
dreptului de uzufruct) pe care uzufructuarul le exercită în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul
bunului.
Dreptul de uzufruct ia naştere prin dezmembrarea dreptului de proprietate privată în atributele
sale (usus, fructus, abusus), urmată de pierderea de către proprietar (devenit nud proprietar) a
elementelor usus şi fructus, adică a posesiei şi folosinţei, ca atribute ale proprietăţii. Cât
priveşte atributul posesiei, uzufructuarul preia o parte a acestui atribut (posesia specifică
uzufructuarului), nudul proprietar păstrându-şi la rândul său o parte a acestui atribut,
continuând să stăpânească bunul corpore alieno (posesie specifică nudului proprietar).
Uzufructul este un drept real principal, întrucât are o existenţă autonomă.
Exercitarea prerogativelor uzufructuarului are o dublă limită. Pe de o parte, uzufructuarul
trebuie să conserve substanţa bunului care formează obiectul dreptului său (aceasta nu
exclude însă uzura normală a acelui bun), iar, pe de altă parte, atributele care au fost preluate
de uzufructuar nu pot fi exercitate dincolo de limitele până la care proprietarul însuşi era
îndreptăţit să le exercite2, ceea ce îi conferă uzufructului un caracter temporar (cel mult
viager, în raport cu persoana uzufructuarului), sau până la 30 de ani, în condiţiile art. 708
alin. (2) şi (3) C. civ.
Definind uzufructul, reputatul profesor V. Stoica arată că acesta este "dezmembrământul
dreptului de proprietate privată cu caracter temporar, care conferă titularului său atributul de a
stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, precum şi atributul folosinţei (ius utendi şi ius
fruendi) asupra acelui bun, inclusiv posibilitatea cedării emolumentului acestei folosinţe, cu
îndatorirea de a-i conserva substanţa, atribute care trebuie să fie exercitate cu respectarea
limitelor materiale şi juridice"3.
În condiţiile noului Cod civil, uzufructul a fost definit ca fiind "acel drept real principal,
dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar care conferă unei
persoane, denumită uzufructuar, dreptul de a se folosi de un bun şi de a-i culege fructele
întocmai ca şi proprietarul acestuia, cu îndatorirea de a conserva substanţa acelui bun" (a se
vedea, în acest sens, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea
noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 266).
Remarcăm, în materia care ne interesează, din definiţia evocată, dreptul uzufructuarului de a
se folosi de un bun şi de a-i culege fructele întocmai ca şi proprietarul bunului, elemente
precizate în mod expres de legiuitor în definiţia dată acestui drept, prin art. 703 C. civ.
Actualul Cod civil aduce o modificare de esenţă în materia dreptului de uzufruct, prin
stabilirea regulilor în temeiul cărora se poate face transmisiunea acestuia. Astfel, în condiţiile
art. 714 C. civ., uzufructuarul poate înstrăina dreptul său unei alte persoane, fără acordul
nudului proprietar. Uzufructuarul rămâne însă dator împreună cu dobânditorul faţă de nudul
proprietar, pentru obligaţiile născute înainte de înstrăinare. După momentul notificării,
dobânditorul răspunde faţă de nudul proprietar pentru toate obligaţiile născute după
notificarea înstrăinării.
După înstrăinare, uzufructul continuă, fie până la împlinirea termenului iniţial, fie până la
decesul uzufructuarului iniţial.
În privinţa obiectului dreptului de uzufruct, generalitatea art. 706 C. civ. ("pot fi date în
uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă
patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea") este semnificativă în
materia care ne interesează.
Se impun totuşi anumite nuanţări. Nu întotdeauna dreptul de proprietate asupra unor bunuri
corporale poate fi dezmembrat (de exemplu, dreptul de proprietate asupra unui loc de veci),
tot aşa cum nu întotdeauna dreptul de proprietate asupra bunurilor incorporale ar fi imposibil
de dezmembrat.
Apoi, aptitudinea unui drept de proprietate ce poartă asupra unui bun corporal sau incorporal
de a fi dezmembrat nu implică în mod necesar posibilitatea dezmembrării sale în toate tipurile
de dezmembrăminte, unele fiind susceptibile de a fi dezmembrate numai în forma
uzufructului sau a dreptului de uz, spre exemplu.
Posibilitatea aproprierii lucrurilor incorporale nu modifică natura dreptului asupra acelor
lucruri, astfel încât aproprierea unor titluri de valoare (acţiuni, părţi sociale) nu transformă
drepturile conferite de aceste titluri din drepturi de creanţă în drepturi reale. Rămâne totuşi
surprinzătoare "grefarea" unui drept real (uzufructul) pe un drept de creanţă (titlul de
valoare). Problema a suscitat şi interesul doctrinarilor francezi4, care în mod justificat se
întreabă cum ar putea un drept real sa aibă drept bază un drept personal.
Încercând să răspundă acestei întrebări, doctrina franceză a constatat că s-ar putea concepe,
pur şi simplu, că uzufructul bunurilor corporale nu este altceva decât specia unui gen mai
general, cum ar fi uzufructul unui patrimoniu, uzufructul bunurilor incorporale constituind o
altă specie.
Uzufructul trebuie atunci redefinit în mod necesar ca un dezmembrământ nu al proprietăţii,
ci, mai general, al dreptului patrimonial5.
Avem în vedere aici accepţiunea generală a termenului de "apropriere", care exprimă ideea de
"apartenenţă", şi nu sensul restrâns al acestei noţiuni, care conduce inevitabil la ideea de
proprietate (ca drept real).
De aceea, se arată că, "în toate aceste cazuri, este vorba de drepturi de creanţă, care, prin
încorporarea lor într-un grad mai mic sau mai mare în substanţa înscrisului constatator, sunt
susceptibile de apropriere odată cu acest înscris"6.
Faţă de obligaţiile uzufructuarului de a conserva substanţa bunului grevat de uzufruct,
precizăm totuşi că uzufructul nu se poate stabili asupra bunurilor consumptibile (într-o atare
situaţie putându-se vorbi despre un cvasiuzufruct).
Sintetizând asupra drepturilor şi obligaţiilor uzufructuarului şi ale nudului proprietar, în
general, dar mai ales în materia care ne interesează, arătăm că:
- dreptul de uzufruct este protejat prin acţiunea confesorie, care îi conferă uzufructuarului
posibilitatea de a-i cere nudului proprietar predarea bunului grevat de uzufruct (art. 705 C.
civ.), dar şi prin acţiunile posesorii, având în vedere posesia specifică uzufructului (şi nu
aceea în nume de proprietar), în condiţiile art. 949-952 C. civ.;
- uzufructuarul este obligat să depună o garanţie (art. 726 C. civ.), dacă nu a fost scutit în mod
expres de aceasta;
- uzufructuarul este obligat să plătească toate cheltuielile şi să suporte reparaţiile de
întreţinere, decurgând din folosinţa bunului (art. 729 C. civ.);
nudul proprietar îşi conservă dreptul de dispoziţie asupra bunului, dar numai cât priveşte nuda
proprietate, fără a aduce atingere dreptului de uzufruct;
- nuda proprietate este protejată prin acţiunea în revendicare, ce va putea fi exercitată în
continuare de nudul proprietar, care va avea şi exerciţiul acţiunilor posesorii specifice
posesiei exercitate în nume de proprietar;
- uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data constituirii uzufructului, dar
numai după inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stării în care se află imobilele (art.
723 C. civ.);
- uzufructuarul are dreptul de a închiria sau de a arenda bunul primit în uzufruct [art. 715 alin.
(1) C. civ.];
- uzufructuarul are folosinţa exclusivă a bunului şi dreptul de a culege fructele naturale,
industriale şi civile ale acestuia (art. 709, 710, 711 C. civ.).
Acestor obligaţii cvasigenerale ale nudului proprietar şi uzufructuarului li se adaugă şi cele
referitoare la constituirea uzufructului asupra valorilor mobiliare.
Fără a analiza în detaliu modul de stingere a uzufructului, arătăm totuşi că acest drept se
stinge la expirarea termenului pentru care a fost constituit sau, cel târziu, la moartea
uzufructuarului, dreptul fiind esenţialmente viager (chiar dacă moartea survine înainte de
împlinirea termenului). Alte cazuri de stingere a dreptului de uzufruct sunt evocate în mod
expres în art. 746 C. civ. astfel:
- consolidarea, adică întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de nud proprietar şi de
uzufructuar;
- renunţarea la uzufruct;
- neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului creanţelor;
- abuzul de folosinţă conduce la stingerea uzufructului în condiţiile art. 747 C. civ.;
- uzufructul se stinge şi în cazul distrugerii în întregime a bunului asupra căruia poartă (art.
748 C. civ.), dar poate continua asupra despăgubirii plătite de terţ sau de societatea de
asigurare, în funcţie de cauza distrugerii bunului respectiv.
Caracterul viager al uzufructului a fost considerat depăşit, neactual, de către alţi legislatori,
care şi-au adaptat legislaţia la necesitatea de a-i da o altă configuraţie dreptului de uzufruct7.
Nu putem să evităm totuşi constatarea conform căreia un uzufruct stabilit pe o perioadă foarte
lungă (de exemplu, 100 de ani) afectează grav dreptul de proprietate, transformându-l dintr-
un drept existent, actual, într-o simplă expectativă pentru câteva generaţii de titulari ai nudei
proprietăţi.
2. Acţiunile, părţile sociale, ca titluri de valoare. Generalităţi
Acţiunea ar putea fi privită sub o triplă ipostază:
- în primul rând, ca o fracţiune a capitalului social, egală ca valoare cu toate celelalte (chiar
dacă drepturile conferite acţionarilor ar putea fi diferite, aşa cum s-a statuat în actul
constitutiv);
- în al doilea rând, acţiunea este un titlu de credit care constată drepturile şi obligaţiile
acţionarilor;
- în fine, acţiunea desemnează raportul juridic ce se stabileşte între acţionar şi societate, prin
actul constitutiv8.
În privinţa naturii juridice a acţiunilor, majoritatea autorilor au convenit asupra faptului că
acţiunea reprezintă un titlu de credit corporativ. Faţă de trăsăturile distinctive ale titlurilor de
credit obişnuite - existenţa unui titlu care încorporează dreptul, autonomia şi literalitatea -, în
cazul acţiunii nu o regăsim decât pe prima. Acţiunea este obiectul unui drept de proprietate
incorporală înainte de a fi predată acţionarului; după predare, devine obiect al unui drept de
proprietate corporală, atât în cazul acţiunilor nominative, cât şi în cazul acţiunilor la purtător9.
Astfel, acţiunile nu sunt titluri autonome, ci ele îşi au izvorul în actul constitutiv. De
asemenea, în cazul unei cesiuni, cesionarul nu dobândeşte de la acţionar un drept nou (ca la
cambie, spre exemplu), ci un drept derivat, ceea ce înseamnă că excepţiile pe care debitorul le
putea opune primului dobânditor sunt opozabile şi celor posteriori.
Apoi, acţiunile sunt titluri lipsite de literalitate, pentru a cunoaşte întinderea drepturilor
conferite titularilor fiind necesară studierea actului constitutiv, aceste drepturi nefiind
determinate prin titlu.
În literatura juridică franceză, s-a susţinut şi teoria potrivit căreia acţiunea "este obiectul unui
drept de proprietate incorporală înainte de a fi predată acţionarului; după predare, devine
obiect al unui drept de proprietate mobiliară corporală"10.
Iată, aşadar, că autorul francez vorbeşte despre dreptul de proprietate asupra unei creanţe,
ceea ce simplifică problema dreptului real grefat pe un drept de creanţă la problema unui
uzufruct clasic, văzut ca un dezmembrământ al unui drept de proprietate.
De altfel, şi legiuitorul român, în modul de reglementare a societăţilor comerciale, utilizează
tot sintagma "drept de proprietate asupra acţiunilor" (a se vedea art. 98, 99 din Legea nr.
31/1990).
Acţiunile pot fi nominative sau la purtător. În cazul acţiunilor nominative, societatea cunoaşte
în orice moment deţinătorii acţiunilor, în timp ce titularii acţiunilor la purtător sunt
necunoscuţi şi (eventual) în continuă schimbare.
Acţiunile nominative pot fi emise fie în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în
registrul acţionarilor [art. 98 alin. (1) din Lege], fie în formă materială, pe suport de hârtie, cu
înscrierea tuturor datelor acţionarului, atât pe acţiunea în sine, cât şi în evidenţele societăţii
(registrul acţionarilor).
Acţiunile la purtător sunt reprezentate printr-un document material, transferul proprietăţii
unor asemenea acţiuni făcându-se prin simpla tradiţiune materială a titlului, care nu cuprinde
(evident) datele unui anumit acţionar, posesorul titlului fiind considerat proprietarul acţiunii
(art. 99 din Lege).
Acţiunile la purtător se vor putea emite numai în formă materială, concluzie ce se desprinde
din interpretarea art. 99 al Legii nr. 31/1990, potrivit căruia "dreptul de proprietate asupra
acţiunilor la purtător se transferă prin simpla tradiţiune a acestora", or, nu pot fi remise
cesionarului acţiuni care nu au o existenţă materială.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială sau
dematerializată se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea
făcută pe titlu (dacă are o existenţă materială).
3. Uzufructul acţiunilor şi al părţilor sociale
După succinta prezentare a dreptului de uzufruct - drept real principal - şi a acţiunilor - drept
de creanţă personal -, se naşte întrebarea dacă este posibilă grevarea unui drept personal cu un
drept real.
Dreptul real, în definiţia sa clasică, implică preluarea unui bun în puterea unei persoane, în
virtutea unui raport direct şi imediat: este acel ius in re din dreptul roman.
Dreptul personal se analizează ca un raport de obligaţii (obligaţional) între două persoane, în
virtutea căruia una dintre persoane - creditorul - poate să-i ceară celeilalte - debitorul - o
prestaţie determinată.
Or, uzufructul acţiunilor prezintă această singularitate, potrivit căreia un drept real are ca
obiect un drept personal11.
Potrivit unor autori12, consecinţa grefării uzufructului pe un drept personal este aceea că
"uzufructul încetează atunci de a mai fi un drept real". Dacă este stabilit asupra unei creanţe,
uzufructul operează o cesiune parţială a acelei creanţe, în aşa fel încât cesionarul
(uzufructuar) nu va putea pretinde el însuşi decât un drept de creanţă, cu alte cuvinte, arată
autorii precitaţi, uzufructul se "personalizează".
Teoria aceasta este, într-adevăr, seducătoare. Dacă creditorul (acţionarul) însuşi are asupra
debitorului său (societate pe acţiuni) un drept de creanţă, cum ar putea avea uzufructuarul
(titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acţiunilor) un drept real? Cu
alte cuvinte, prin "dezmembrarea" unui drept de creanţă, cum se pot naşte drepturi reale?
Punctul de vedere exprimat anterior suscită anumite comentarii, în opinia noastră. Astfel,
uzufructul nu încetează de a fi un drept real, indiferent care ar fi obiectul său, corporal sau nu.
În orice situaţie, uzufructuarul exercită o putere directă asupra obiectului dreptului său, fără a
fi nevoie pentru aceasta de un intermediar.
Pentru a înţelege mai bine natura acestor drepturi, ar trebui să distingem două planuri de
analiză: într-un prim plan, vom situa raporturile ce se creează în conformitate cu actul
constitutiv al societăţii între acţionar (asociat) şi societăţile înseşi, iar într-un al doilea plan,
vom situa "raporturile" ce se statornicesc între acţionar şi "lucrul" său (acţiune, parte socială).
Dacă în prima situaţie raporturile sunt specifice drepturilor de creanţă - ius ad rem -,
acţionarul fiind un creditor al societăţii, în cea de-a doua situaţie raporturile sunt specifice
drepturilor reale - ius in re -, acţionarul fiind proprietarul acţiunii (de fapt, raporturile
specifice drepturilor reale nu se stabilesc între "om şi lucrul său", ci între proprietar şi oricare
terţ care are obligaţia generală de abstenţiune).
Aşadar, uzufructuarul, în raport cu societatea, nu poate avea un alt drept decât tot un drept de
creanţă, aşa cum însuşi acţionarul are.
Din acest punct de vedere, raporturile dintre acţionar (proprietarul acţiunii) sau uzufructuar şi
societate rămân cvasiidentice, ambii titulari ai unui drept real (proprietar sau uzufructuar al
acţiunii) fiind creditori ai societăţii.
Modificări apar însă în exercitarea drepturilor conferite de acţiune, în mod diferit, de
proprietarul acţiunii sau de uzufructuar.
Cu toate acestea, nu poate fi asimilat pur şi simplu uzufructul unui bun corporal şi uzufructul
unei acţiuni. Primul presupune detenţia materială a bunului de către uzufructuar; or, o creanţă
nu poate fi deţinută material, ci doar titlul reprezentativ al unei creanţe. Dacă în privinţa
acţiunilor regăsim titluri reprezentative ale acestora, în privinţa părţilor sociale, aceste titluri
nu există în formă materială, părţile sociale nefiind susceptibile de detenţie materială. Oare
bunurile incorporale nu sunt susceptibile de detenţie sau chiar de posesie?
Concepţia clasică asupra dreptului de proprietate consideră că numai bunurile corporale pot fi
apropriate, pot face obiectul proprietăţii şi aceasta pentru că numai aceste bunuri sunt
susceptibile de posesie.13
Gaius a observat însă că pot fi "posedate" şi un uzufruct sau o servitute, născându-se astfel
cvasiposesia.
Doctrina franceză14 a remarcat faptul că în Codul civil francez există chiar un text care
consacră posesia unui bun incorporal - creanţa [a se vedea art. 1240 C. civ. fr.: "Plata făcută
cu bună-credinţă acelui ce are creanţa în posesiunea sa este valabilă chiar dacă în urmă
posesorul ar fi evins" (s.n., I.P.)]. Art. 1.574 C. civ. precizează că "cedentul este obligat să
remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte
înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis".
Deşi ambele texte mai sus evocate au în vedere, în special, accepţiunea de instrumentum a
titlului de creanţă, concluzia ce pare a se impune este cea potrivit căreia un bun incorporal -
creanţa - poate fi posedat.
Definiţia posesiei (art. 916 C. civ.), la o analiză mai atentă, observăm că acoperă în sfera ei de
reglementare şi incorporalul. Astfel, permiţând posesia corpore alieno (sau exercitată de altul
în numele nostru - art. 917 C. civ.), Codul civil a desprins exercitarea directă, nemijlocită a
puterii de fapt asupra lucrului de către posesor în raport cu lucrul posedat, permiţând o
posesie indirectă, mijlocită, intelectuală asupra acestuia.
Totodată, exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate sau ale altor drepturi
reale (de exemplu, dreptul de uzufruct sau servitute, pentru a rămâne în câmpul de observaţie
al lui Gaius), drepturi care pot fi dobândite prin uzucapiune tocmai ca urmare a unei posesii
ce are o anumită durabilitate în timp, este încă o dovadă a faptului că, de lege lata, art. 916,
917 C. civ. (care se referă la folosirea de un drept) nu au exclus şi nu exclud posesia
lucrurilor incorporale (întrucât permit posesia dreptului de uzufruct sau a dreptului de
servitute; este în afara oricărei contestaţii faptul că dreptul de servitute - bun incorporal -
poate fi dobândit prin uzucapiune ca urmare a unei posesii îndelungate).
Această desprindere a exercitării puterii de fapt, de către posesor asupra lucrului posedat, se
observă foarte pregnant în situaţia în care posesor este o persoană juridică, o abstracţiune, în
esenţă, dar care poate totuşi poseda (cum se va arăta ulterior).
Tributară concepţiei clasice asupra posesiei, şi doctrina românească este cvasiunanimă în a
considera că numai bunurile corporale pot fi posedate15.
Elementul central al negării posesiei bunurilor incorporale este chiar lipsa lor de corporalitate
- lipseşte corpus-ul, în timp ce existenţa animus-ului nu poate fi negată.
4. Ce este corpus possessionis?
Corpus possessionis este puterea fizică de a dispune de un lucru (Savigny), puterea fizică
exercitată în mod voit asupra unui lucru (Ihering), stăpânirea de fapt asupra unui lucru în
general.
Există şi opinii mai nuanţate. Astfel, potrivit opiniei distinşilor autori francezi Francois Terre
şi Philippe Simler16, elementul corpus este elementul obiectiv al posesiunii, este exerciţiul de
fapt al prerogativelor corespunzătoare dreptului. Dacă este vorba de posesia în nume de
proprietar, corpus-ul este faptul de a se comporta ca un proprietar, de a exercita asupra
lucrului usus, fructus şi abusus ca un proprietar.
Dacă este vorba de posesia în nume de uzufructuar, corpus-ul constă în a uza, a se bucura de
lucru, exercitând prerogativele şi asumând obligaţii specifice uzufructuarului.
Pentru celelalte dezmembrăminte, corpus-ul constă în exercitarea de fapt a atributelor
specifice dreptului respectiv.
Recunoscând existenţa posesiei în egală măsură asupra bunurilor corporale, ca şi a celor
incorporale17, doctrina franceză a adâncit analiza, încercând să definească modul în care ar
putea fi exercitată stăpânirea de fapt şi asupra bunurilor incorporale.
Corpus-ul apare, aşadar, în lumina acestei doctrine, ca fiind expresia unei puteri de fapt a
posesorului asupra lucrului, obiect al posesiei sale, inclusiv atunci când lucrul este un bun
incorporal18.
5. Corpus-ul bunurilor incorporale19
În analiza corpus-ului unor bunuri "fără corp" se porneşte de la premisa potrivit căreia există
posesie asupra oricăror bunuri care pot forma obiectul dreptului de proprietate, adică inclusiv
asupra bunurilor incorporale susceptibile de apropriere.
În concepţia lui Savigny, cel care preia posesia unui imobil, prin remiterea cheilor acestuia,
este posesor nu deoarece cheile simbolizează imobilul, ci deoarece cheile îi permit
posesorului să îşi exercite puterile sale asupra imobilului, să intre în imobil şi să posede toate
bunurile mobile ce se află în interior.
Savigny, intelectualizând concepţia sa despre corpus, care rezidă în posibilitatea de a acţiona,
şi nu în acţiunea însăşi, îmbracă această concepţie cu o haină materială - remiterea cheilor20.
Teoria subiectivă a lui Savigny a fost criticată de Ihering21, care defineşte corpus-ul ca fiind
"starea externă a lucrului", "poziţia exterioară a acestuia". În concepţia lui Ihering, fiecare
lucru, în funcţie de natura sa, are o destinaţie economică proprie, care asigură o nevoie
individuală. Astfel, corpus-ul posesiei se exteriorizează atunci când lucrul are o poziţie
conformă cu destinaţia sa economică. Această poziţie normală a lucrului realizează
publicitatea corpus-ului, mai ales în conştiinţa comună, producând efecte aplicarea aparenţei
în drept. De aici rezultă concluzia conform căreia posesorul este recunoscut ca proprietar,
întrucât el se bucură de lucru, conform destinaţiei sale.
Aşadar, posesia este o putere de fapt exercitată asupra unui lucru22.
Chiar dacă această putere de fapt îmbracă forma unor acte fizice de aprehensiune a lucrului,
din ce în ce mai mulţi autori admit şi actele simbolice de aprehensiune.
În acest sens, doctrina franceză contemporană a admis corpus-ul dematerializat, vorbind chiar
despre corpus-ul virtual23, extinzând teoria clasică a corpus-ului şi la bunurile incorporale.
Una dintre primele manifestări ale "intelectualizării" posesiei este recurgerea la simbolism, la
gesturi simbolice (a se vedea remiterea cheilor, mai sus evocată).
Un pas suplimentar către abstractizarea corpus-ului îl constituie admisibilitatea posesiunii
corpore alieno, ipoteză în care posesorul nu exercită nicio putere de fapt asupra lucrului, nu
există un contact fizic între posesor şi lucru, întrucât stăpânirea de fapt este în mâinile unui
terţ care nu este posesor în nume propriu, ci în numele adevăratului posesor (tehnica ficţiunii
juridice,cunoscută şi utilizată pe scară largă de romani).
Pentru facilitarea corpus-ului dematerializat s-a recurs la simbolism, la teoria ficţiunii în
drept, la mijloace formale care înlocuiesc, dar şi exteriorizează dreptul incorporal (a se vedea
în acest sens certificatul de acţionar, care simbolizează şi exteriorizează dreptul la acţiuni în
forma lor dematerializată).
Detaşarea posesorului de obiectul posedat, asupra căruia exercită puterea de fapt specifică
posesiei, apare foarte pregnant în cazul posesiei exercitate de persoanele juridice, care, în
esenţa lor, sunt abstracţiuni, creaţii intelectuale. Contactul fizic între persoana juridică şi
lucrul posedat nu există, este imposibil şi, cu toate acestea, nimeni nu poate contesta posesia
exercitată de o persoană juridică24.
Acest exemplu ar putea fi emblematic pentru a susţine abstractizarea posesiei, întrucât
recurge în mod obligatoriu la ficţiunea juridică: persoana juridica nu poate fi în contact cu
lucrul posedat25.
Dacă admitem detaşarea posesorului de lucrul posedat, admitem implicit ca exercitarea
puterii de fapt asupra lucrului să se facă nu numai prin acte de aprehensiune fizică, ci şi prin
acte de natură intelectuală: actul juridic, ce trebuie privit ca echivalent al actului fizic de
aprehensiune în exercitarea corpus-ului posesoriu. Aşadar, teoria clasică a corpus-ului trebuie
să se adapteze la natura incorporală a bunurilor, intelectualizându-se şi luând forma actului
juridic. De cele mai multe ori, actul juridic îmbracă forma înscrierii în cont, într-un registru
special sau într-o formă electronică de evidenţă.
În doctrina franceză se vorbeşte chiar de forme scripturale26, pentru a evidenţia faptul că
anumite bunuri incorporale (titlurile de valoare, moneda, banii, părţile sociale etc.) cunosc o
"materializare" foarte particulară, care nu este corporală, dar care rezultă din înscrierea într-
un cont. Este vorba despre o scripturalizare care se realizează prin materializarea bunului, sub
forma unei înscrieri informatice, această înscriere făcându-se într-un registru ţinut/condus de
către un terţ.
Acest registru îmbracă forma unui cont în care sunt înscrise titlurile, ce pot fi transmise prin
virament. Înscrierile sunt conservate şi conduse de un terţ care îşi asumă rolul de certificator
şi care este supus unei reglementări restrictive27.
Recunoaştem destul de uşor ceea ce se întâmplă şi în România cu acţiunile unor societăţi
comerciale, terţul fiind, în acest caz, Depozitarul Central S.A. (Euroclear - instituţie franceză
similară).
Încercând să concluzionăm în materia corpus-ului posesoriu asupra bunurilor incorporale,
constatăm că teoria corpus-ului, care consistă în exercitarea unei puteri de fapt asupra
bunului, trebuie să se adapteze naturii incorporale a bunului, intelectualizându-se,
sublimându-se, scripturalizându-se, preluând forma unor înscrisuri, acte juridice care
simbolizează stăpânirea de fapt a posesorului asupra bunului dematerializat. Raportându-ne,
spre exemplu, la părţile sociale (acţiunile) în formă dematerializată, putem conchide arătând
că şi aceste forme de proprietate incorporală sunt susceptibile de posesie, corpus-ul lor
dematerializat constând în posibilitatea de a acţiona a titularului lor, şi nu în acţiunea însăşi,
"materializarea" lor, pentru a le permite circulaţia, făcându-se prin scripturalizare şi prin
eliberarea de "documente simbolice", cum ar fi, spre exemplu, certificatul de acţionar.
Pentru toate aceste motive, s-ar putea defini corpus-ul posesoriu ca fiind "o putere de fapt
exercitată asupra unui bun, prin îndeplinirea de acte juridice sau acte materiale, respectând
natura sa"28 proprie şi destinaţia sa economică. Această definiţie generală se poate aplica
întregii diversităţi a bunurilor incorporale.
6. Manifestarea exterioară a corpus-ului bunurilor scripturale
Bunurile scripturale sunt acele bunuri (drepturi) care pot face obiectul unei înscrieri într-un
cont, într-un registru, într-o formă electronică de evidenţă, conduse de un terţ. Acest cont
(referindu-ne numai la cont, pentru simplificare) poate avea un suport de hârtie sau un suport
informatic, aşa cum există astăzi pentru bani, instrumente financiare sau valori mobiliare.
Toate operaţiunile juridice având ca obiect drepturile scripturale se fac prin mişcări - înscrieri
asupra contului: depuneri, retrageri, cesiuni, gajuri, sechestre etc. Înscrierea în cont este, prin
urmare, haina materială a acestor drepturi, care asigură vizibilitatea, exteriorizarea acestora în
lumea sensibilă.
Din această perspectivă, s-ar putea pune problema legăturii existente între înscrierea în cont -
semn al posesiei - şi dreptul substanţial pe care înscrierea îl reprezintă.
Dacă înscrierea în cont este o dovadă absolută a existenţei dreptului substanţial, atunci
posesia devine inutilă29, întrucât, "de îndată ce un drept este obligatoriu înscris, ca o valoare
mobiliară sau un brevet, înscrierea şi posesia se confundă".
Cu toate acestea, nu în toate cazurile înscrierea se confundă cu posesia dreptului scriptural,
întrucât există şi alte forme de exteriorizare, de existenţă materială a drepturilor scripturale
decât înscrierea, situaţii în care înscrierea reprezintă doar o dovadă a posesiei, nu şi a
dreptului substanţial în sine.
În acest sens, putem evoca, pentru a susţine afirmaţia anterioară, titlul nominativ şi titlul la
purtător. În timp ce titlul la purtător încorporează chiar dreptul substanţial care se transmite
prin remiterea titlului, titlul nominativ nu încorporează dreptul substanţial, ci reprezintă mai
degrabă o dovadă a posesiei dreptului, care se transmite numai prin înscrierea transferului în
registrele societăţii emitente (operaţiuni asupra contului).
Există o relativă autonomie între dreptul substanţial şi înscrierea acestuia în registru (în cont),
întrucât "dreptul substanţial de valori mobiliare preexistă înscrierii", astfel încât ar apărea
"excesiv să admitem că înscrierea în cont este creatoare de drept, singur contractul de
societate fondează dreptul, nu punerea în posesie realizată prin înscrierea în cont" (s.n.,
I.P.)30.
7. Ce este animus possessionis31?
Elementul subiectiv al posesiei - animus - reprezintă atitudinea posesorului în raport cu
obiectul posesiei, reprezentarea subiectivă a posesorului care se consideră titularul dreptului,
îndreptăţit sa exercite atributele acestuia. Este elementul care distinge între posesie şi detenţia
precară (în teoria subiectivă a lui Savigny). Concomitent cu atitudinea posesorului asupra
obiectului posedat, se cristalizează şi credinţa terţilor că cel care posedă este chiar titularul
dreptului respectiv.
Această atitudine a posesorului, în raport cu bunul posedat, se manifestă chiar şi atunci când
posesorul cunoaşte că nu el este titularul dreptului, însă continuă să se comporte faţă de drept
şi, implicit, faţă de bunul asupra căruia poartă ca şi cum ar fi titularul dreptului.
În acest mod, posesia determină o aparenţă care, combinată cu eroarea comună şi invincibilă
a terţilor, în legătură cu situaţia juridică dată, devine creatoare de drept - error communis facit
ius [în condiţiile art. 17 alin. (2), (3) şi (4) C. civ.].
Noul Cod civil consacră chiar prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate în art. 919,
unde se arată că, "până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor"
[alin. (1)] şi că, "până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia
imobilelor înscrise în cartea funciara" [alin. (3)].
Animus - element psihologic, subiectiv al posesiei - nu exprimă congruenţa între starea de
fapt şi starea de drept, ci exprimă atitudinea (pur subiectivă) a posesorului faţă de lucrul
posedat, atitudine care poate coincide sau nu cu starea de fapt.
Asupra aceluiaşi bun pot fi exercitate mai multe tipuri de posesie, cu o natură diferită, astfel
încât pot fi reunite, fără a se exclude reciproc, posesia nudului proprietar cu posesia
uzufructuarului, împreună cu posesia titularului unui drept de servitute, dreptul de proprietate,
precum şi dezmembrămintele sale determinând posesii specifice.
Animus - ca element subiectiv - se manifestă fie ca animus domini, când posesorul se
comportă faţă de bunul posedat ca un proprietar, fie ca animus sibi habendi sau animus
possidendi, când posesorul se comportă faţă de bun ca titularul unui alt drept real
(uzufructuar, beneficiar al unei servituţi etc.).
8. Animus-ul bunurilor incorporale
Elementul psihologic - animus - constă în intenţia celui care posedă de a exercita stăpânirea
lucrului pentru sine, ca şi cum ar fi exercitat-o proprietarul sau titularul unui alt drept real32.
Elementul intenţional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material, sau, în viziunea
hegeliană, îl determină pe cel material.
Element psihologic abstract, animus-ul, se armonizează perfect cu corpus-ul incorporal al
valorilor mobiliare sau al altor bunuri incorporale, ambele elemente care definesc posesia
având ca esenţă spiritul uman.
În perspectiva bunurilor incorporale, locul lui animus, ca element constitutiv al posesiei, nu
are nicio incidenţă semnificativă.
Acest element subiectiv nu ridica nicio dificultate particulară în raport cu obiectul posesiunii,
corporal sau incorporal. Absenţa corporalităţii bunului posedat nu modifică atitudinea
subiectivă a posesorului lucrului incorporal.
Uzufructuarul, beneficiind de usus şi de fructus, percepe veniturile şi poate efectua acte de
administrare, de exploatare normală a lucrului (titlului), deşi adeseori va fi preocupat de a
obţine maximum de avantaje imediate, chiar cu riscul de a epuiza substanţa lucrului (iată unul
dintre motivele pentru care uzufructul a fost conceput ca fiind esenţialmente viager).
Într-adevăr, acţiunea este o creanţă a acţionarului contra societăţii, însă raporturile juridice
stabilite între societate şi acţionar sunt mult mai complexe decât cele stabilite între creditor şi
debitorul său. Astfel, distingem între raporturi juridice stabilite de acţionar contra societăţii
(de la creditor la debitorul său) şi raporturi juridice stabilite între societate şi acţionar în
interiorul societăţii (un complex de drepturi şi obligaţii derivând din calitatea de acţionar:
dreptul de vot, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere, drepturi referitoare
la majorarea sau reducerea capitalului, la lichidarea, dizolvarea societăţii etc.). "Acţionarul
este mai mult decât un creditor: el este un membru al grupului constituit printr-un pact
social"33.
Uzufructul părţilor sociale şi al acţiunilor nu se poate reduce pur şi simplu la categoriile
preexistente, deja reglementate. El prezintă o fizionomie originală.
Astfel, constituirea unui asemenea drept asupra unui titlu de valoare ridică problema de a şti
dacă:
- uzufructuarul dobândeşte sau nu drepturi societare;
- problema este identică sau nu în cadrul societăţilor pe acţiuni "deschise" sau "închise"
emitente de acţiuni pe suport material sau în formă dematerializată ori în societăţile emitente
de părţi sociale (titluri întotdeauna necorporale);
- durata uzufructului este identică cu aceea a societăţii ori uzufructul supravieţuieşte
dizolvării şi lichidării societăţii, transferându-se asupra drepturilor (bunurilor) atribuite prin
lichidare nudului proprietar, având o durată maximă (viager, în raport cu persoana
uzufructuarului, într-o atare ipoteză, dreptul schimbându-şi în mod profund obiectul său) etc.
9. Constituirea uzufructului
În optica noului Cod civil, uzufructul este un drept real, purtând preponderent asupra unor
bunuri corporale. Putem oare aplica aceleaşi reguli pentru constituirea uzufructului şi în cazul
în care obiectul dreptului îl formează acţiunile sau părţile sociale?
Problema ar putea fi analizată cel puţin sub trei aspecte.
A. Acţiunile şi părţile sociale sunt susceptibile de uzufruct. Potrivit Codului civil, trebuie
admis faptul că acţiunile sau părţile sociale, bunuri mobile prin determinarea legii, sunt
susceptibile de a fi grevate de uzufruct. În acest sens, art. 706 precizează că "pot fi date în
uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o masă
patrimonială, o universalitate de fapt, ori o cotă parte din acestea".
A admite însă că aceste titluri de valoare pot fi dezmembrate ar însemna să acceptăm implicit
faptul că un terţ (uzufructuarul) ar putea exercita anumite prerogative societare în cadrul unei
societăţi în care nu este asociat, cu atât mai mult cu cât societăţile ar putea fi constituite
intuitu personae (cum ar fi, spre exemplu, o societate cu răspundere limitată). Facem totuşi
precizarea că exercitarea unor prerogative recunoscute de lege uzufructuarului nu echivalează
cu cesionarea titlului ce ar fi condus la dobândirea calităţii de acţionar (asociat) pe o altă cale
decât semnarea de către uzufructuar a actului constitutiv al societăţii. Prin cesionarea acţiunii
(părţii sociale) cesionarul îşi exprimă prin actul de cesiune affectio societatis, esenţială pentru
dobândirea calităţii de acţionar (asociat). Prin constituirea uzufructului, uzufructuarul nu
devine asociat (acţionar), nu exercită întregul complex de drepturi şi obligaţii pe care le are
asociatul (acţionarul), ci doar pe cele strict legate de dreptul de uzufruct, pe care chiar
asociatul (acţionarul) le-ar fi exercitat, dacă nu şi-ar fi dezmembrat dreptul său.
Prin dezmembrarea părţii sociale (acţiunii) şi constituirea pe această cale a dreptului de
uzufruct se realizează şi o "dezmembrare" a atribuţiilor, prerogativelor pe care asociatul
(acţionarul) le are în cadrul societăţii.
Odată cu transmiterea uzufructului se realizează şi o "transmisiune" adecvată a atribuţiilor
asociatului (acţionarului) către uzufructuar, atribuţiile fiind strict necesare exercitării
uzufructului. Aşa se explică faptul că uzufructuarul dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii
societare, fără să devină asociat (acţionar), adică fără a-şi exprima affectio societatis.
Dacă acţiunile, în general, sunt susceptibile de uzufruct (părţile sociale, fiind întotdeauna
nominative, sunt în mod incontestabil susceptibile de uzufruct), s-ar putea pune în discuţie
dacă şi acţiunile la purtător ar putea fi grevate de un asemenea drept.
Am fi tentaţi să răspundem afirmativ, bazându-ne pe faptul că înstrăinarea nudei proprietăţi
asupra unei acţiuni nu afectează uzufructul constituit asupra acesteia şi că uzufructuarul, în
baza dreptului de urmărire, ar putea cere recunoaşterea dreptului său oricărui titular al acţiunii
la un moment dat.
Din cauza dificultăţilor pe care le-ar putea ridica publicitatea unui asemenea drept, apreciem
că uzufructul asupra unei acţiuni la purtător se poate constitui numai dacă acest drept,
constituit de titularul la un moment dat al acţiunii şi uzufructuar, va fi înscris pe suportul
material al acţiunii la purtător. În acest fel, orice dobânditor subsecvent al unei asemenea
acţiuni va putea cunoaşte întinderea drepturilor sale, corespunzătoare calităţii de nud
proprietar al acţiunii, şi, implicit, existenţa unui drept de uzufruct, cu toate prerogativele pe
care acest drept le implică pentru uzufructuar.
Subliniem că orice acţiune (inclusiv cele la purtător) trebuie să cuprindă, printre alte
elemente, capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine [art. 93 alin. (2) lit. c)
din Legea nr. 31/1990], astfel încât devine extrem de simplă notificarea uzufructuarului către
debitorul cedat (societatea) privind constituirea uzufructului asupra unor acţiuni.
B. Necesitatea aducerii la cunoştinţa societăţii a drepturilor uzufructuarului. Într-adevăr, de la
momentul constituirii uzufructului, societatea se va putea libera de obligaţiile derivând din
acţiune/parte socială doar achitându-i uzufructuarului aceste obligaţii. Or, pentru aceasta,
societatea (acţionarii, asociaţii) trebuie să ştie despre constituirea uzufructului.
Pe ce cale va aduce uzufructuarul la cunoştinţa asociaţilor/acţionarilor dobândirea dreptului
său? Se vor aplica regulile unei cesiuni de creanţă sau regulile cesiunii de acţiuni/părţi
sociale?
Dacă am aplica regulile cesiunii de creanţă, ar fi suficient ca, în baza art. 1.578 C. civ.,
cesionarul (uzufructuar) să-i notifice societăţii (debitorul cedat) constituirea uzufructului (în
ipoteza în care debitorul cedat nu a acceptat cesiunea printr-un înscris cu dată certă).
Prin notificarea efectuată, debitorul cedat a luat la cunoştinţă despre cesiunea uzufructului
acţiunii (părţii sociale), astfel încât toate drepturile aferente uzufructului urmează a-i fi plătite
de către societate uzufructuarului.
Într-o atare situaţie însă, ceilalţi acţionari (asociaţi) se văd puşi într-o situaţie delicată: de a
accepta exercitarea unor drepturi societare de către o persoană străină de societate, actul
încheiat de către această persoană cu unul dintre acţionari, privind constituirea uzufructului
asupra acţiunilor acestuia, fiind pentru ceilalţi acţionari un res inter alios acta.
Problema este cu atât mai serioasă cu cât societatea ar fi putut avea caracter intuitu personae
(spre exemplu, o societate cu răspundere limitată). Devine astfel imperios necesară
publicitatea uzufructului titlului de valoare, care se realizează, conform art. 737 C. civ., în
aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţă. Această publicitate se realizează prin înscrierea
actului de constituire a uzufructului asupra titlului de valoare în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, ori de câte ori actul de constituire nu este supus direct comunicării
(notificării) persoanei interesate.
Constituirea uzufructului unei acţiuni nu poate fi mai restrictivă ca formă decât cesionarea
acţiunilor sau a părţilor sociale. Aceasta presupune ca actul prin care se constituie uzufructul
titlului de valoare să îndeplinească condiţia formei scrise, nefiind obligatorie, ad validitatem,
forma autentică.
C. Rămâne, în sfârşit, să determinăm maniera în care uzufructuarul îşi va exercita usus şi
fructus specifice obiectului dreptului său. În condiţii normale, după efectuarea inventarului şi
constituirea unei garanţii [dacă nu a fost dispensat de această obligaţie, cum arătam anterior
(a se vedea art. 723 şi art. 726 C. civ.)], uzufructuarul este în drept să ceară remiterea lucrului
grevat de uzufruct.
În cazul uzufructului acţiunilor/părţilor sociale se pune problema remiterii acţiunilor, dacă
acestea au un suport material, a remiterii certificatului constatator al acţiunilor, în cazul în
care acestea au fost emise în formă dematerializată, dar nu poate fi vorba despre "remiterea
părţilor sociale", întrucât acestea nu au o existenţă corporală. În cazul societăţilor bazate pe
părţi sociale, constituirea uzufructului având ca obiect aceste părţi sociale se va face prin
remiterea către uzufructuar a unui original sau a unei "copii conforme" a actului constitutiv34,
deşi actul constitutiv nu reprezintă el însuşi drepturile asociaţilor, ori a oricărui document,
înţelegând prin aceasta în primul rând actul prin care s-a constituit dreptul de uzufruct asupra
părţilor sociale, împreună cu dovada publicităţii lui.
Oricum, nu i se pot cere uzufructuarului documente în plus faţă de cele pe care asociatul
însuşi le are.
10. Exerciţiul dreptului de uzufruct
Uzufructuarul şi nudul proprietar sunt titularii unor drepturi complementare, coexistând
asupra aceluiaşi bun. Primul exercită usus şi fructus, cel de-al doilea, abusus.
În ce constă însă "fructul" unei acţiuni sau părţi sociale?
În general, prin "fructe" înţelegem "tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca
substanţa sa să scadă"35 (în acelaşi sens, a se vedea art. 548 C. civ.).
Prin "fructe" ale unei acţiuni sau părţi sociale înţelegem nu "beneficiile" produse stricto sensu
de acţiunea/partea socială respectivă, ci ceea ce hotărăsc asociaţii că reprezintă "fructe" ale
acestor titluri. Uzufructuarul are, aşadar, obligaţia de a se conforma hotărârii asociaţilor (în
general).
Fructele, în condiţiile art. 548 alin. (1), reprezintă "acele produse care derivă din folosirea
unui bun, fără a diminua substanţa acestuia".
Aşadar, fructele şi substanţa bunului (bunul în sine) sunt noţiuni distincte, fructele decurgând
din "substanţa bunului" fără a micşora această substanţă. Apreciem însă că orice mărire a
substanţei bunului atrage după sine mărirea fructelor pe care un asemenea bun le-ar putea
produce.
Conchizând, prin fructe ale unei acţiuni (părţi sociale) avem în vedere:
a) Dreptul la dividende. Dividendele reprezintă "cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui
asociat" [art. 67 alin. (1) din Legea societăţilor] şi reprezintă fructe civile, în sensul art. 548
alin. (4) C. civ. Această cotă-parte din profit este stabilită de adunarea generală prin actul
constitutiv sau orice act modificator al actului constitutiv cu acest obiect, dividendele fiind
plătibile uzufructuarului în condiţiile art. 742 C. civ.
b) Cu privire la dreptul asupra rezervelor. Subiectul a suscitat vii controverse asupra
includerii sau neincluderii rezervelor constituite la nivelul societăţii în categoria "fructelor"
cuvenite uzufructuarului. În doctrina franceză a triumfat punctul de vedere potrivit căruia
rezervele nu pot avea acelaşi statut şi aceeaşi destinaţie cu dividendele.
Mai mult chiar, s-a considerat că rezervele nu constituie un fruct, ci o mărire a capitalului
social36.
Ulterior, opinia a fost nuanţată în sensul că doar rezervele constituite în baza unor obligaţii
legale (cum ar fi, spre exemplu, în condiţiile art. 183 din Legea societăţilor) ar avea caracterul
unei măriri de capital care nu îi poate profita uzufructuarului, ci doar nudului proprietar.
În schimb, orice alte rezerve constituite prin voinţa acţionarilor/asociaţilor şi care s-ar putea
transforma în dividende, prin aceeaşi voinţă, îi profită uzufructuarului, nefiind asimilate unei
majorări de capital.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că rezervele, constituite fie în temeiul legii, fie în temeiul
hotărârii asociaţilor, au ca principal efect creşterea capitalului social, creşterea "substanţei
lucrului" şi doar ca un efect derivat, ca urmare a creşterii substanţei lucrului, s-ar putea vorbi
de o mărire a dividendelor cuvenite uzufructuarului, cu condiţia ca adunarea generală a
asociaţilor să hotărască în acest sens. În lipsa unei asemenea hotărâri, este posibil ca mărirea
substanţei lucrului să nu fie urmată şi de creşterea dividendelor, astfel încât pentru
uzufructuar sporirea substanţei lucrului ar putea fi irelevantă.
Pentru identitate de raţiune, soluţiile rămân aceleaşi şi în cazul majorărilor de capital făcute
fie prin aporturi în natură sau în numerar, încorporarea rezervelor, majorarea valorii acţiunilor
vechi etc.
De altfel, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 740 alin. (1) C. civ.
c) Majorările de capital. Potrivit art. 210 din Legea nr. 31/1990, majorările de capital se pot
realiza prin:
- aporturi în numerar sau în natură;
- încorporarea rezervelor, cu excepţia celor legale, precum şi a beneficiilor sau a primelor de
emisiune ori prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale
acesteia.
Prin majorarea capitalului pot fi emise acţiuni noi sau se poate majora valoarea nominală a
acţiunilor existente.
În cazul majorării valorii acţiunilor vechi, dacă acestea sunt grevate de uzufruct, majorarea îi
profită uzufructuarului, indirect, acţiunile cu valoare majorată producând dividende mai mari.
Rămâne discutabilă problema emisiunii de noi acţiuni. În acest caz, acţiunile noi nu
reprezintă acţiunile vechi decât pentru partea corespunzătoare dreptului preferenţial de
subscripţie (dacă un asemenea drept există). În caz contrar, acţiunile noi aparţin în întregime
acţionarului, care va avea drepturi depline asupra lor.
d) Dreptul de a exercita anumite acţiuni societare. Uzufructuarul poate exercita acele acţiuni
menite să-i garanteze dreptul de uzufruct. Acest drept s-ar materializa, în temeiul art. 733 C.
civ., în faptul că uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile
asupra fructelor ori încasarea veniturilor, inclusiv obligaţia de a suporta toate cheltuielile şi
sarcinile referitoare la dobânzi [art. 738 alin. (3) C. civ.].
La aceste acţiuni s-ar mai putea adăuga şi acele acţiuni care vizează:
- posibilitatea de a critica modul de repartizare a beneficiilor, de constituire a rezervelor (cu
excepţia celor legale), putând exista o legătură directă, cauzală, între dimensiunea
dividendelor ca efect derivat şi a rezervelor constituite, şi de a ataca direct actul prin care s-a
dispus repartizarea dividendelor;
- posibilitatea de a critica orice formă a majorării de capital, dacă majorarea îi afectează direct
uzufructul său (de exemplu, cuprinderea dividendelor în capital, prin urmare, neplata
dividendelor);
- orice alte acţiuni legate strict de conservarea şi administrarea uzufructului.
11. Exercitarea dreptului de vot în cadrul adunărilor generale
În conformitate cu art. 741 C. civ.:
"(1) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei părţi indivize, unei
cote-părţi din dreptul de proprietate sau oricărui alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect modificarea substanţei
bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea
destinaţiei acestui bun sau încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice
sau, după caz, a unei întreprinderi.
(3) Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevăzute la alin. (1) şi
(2) nu este opozabilă terţilor, afară de cazul în care aceştia au cunoscut-o în mod expres".
Din economia acestor dispoziţii se desprinde concluzia potrivit căreia dreptul de vot aparţine
uzufructuarului, atunci când exercitarea sa priveşte conservarea sau administrarea bunului, şi
nudului proprietar, când priveşte dreptul de dispoziţie asupra acestuia.
Asemenea acte de dispoziţie ar putea fi: mărirea sau reducerea capitalului social, prelungirea
duratei societăţii, dizolvarea anticipată a societăţi, fuziunea sau divizarea acesteia,
transformarea societăţii într-un alt tip de societate.
Demn de menţionat este faptul că dispoziţiile cuprinse în art. 741 C. civ. nu sunt imperative,
astfel încât părţile pot să deroge de la ele prin actul de constituire a dreptului de uzufruct.
Pentru protejarea terţilor care nu au cunoscut modificarea exercitării votului de către
uzufructuar sau nudul proprietar, modificare efectuată prin actul de constituire a uzufructului,
este necesară publicitatea acestui act sau, în caz contrar, noua exercitare a dreptului de vot va
fi inopozabilă terţilor, cu excepţia situaţiei în care terţii au cunoscut "în mod expres"
repartizarea convenţională a exercitării dreptului de vot37.
12. Dizolvarea societăţii şi consecinţele sale asupra uzufructului acţiunilor
În ipoteza în care uzufructul a fost stabilit pe durata de funcţionare a societăţii, dizolvarea
acesteia nu stinge, în principiu, dreptul de uzufruct. Există, astfel, o stare de relativă
independenţă între cauzele de stingere a uzufructului şi cele de dizolvare a societăţii.
Astfel, dacă stingerea uzufructului nu afectează soarta acţiunilor grevate - nudul proprietar
redobândind în deplină proprietate aceste acţiuni -, stingerea dreptului asupra acţiunilor
grevate de uzufruct afectează esenţial acest drept. Desigur, într-o atare ipoteză, dreptul de
uzufruct persistă, dar se modifică esenţial obiectul său.
Consecinţele diferă după cum dizolvarea şi lichidarea sunt sau nu urmate de repartizarea
activului între asociaţi.
A) Indiferent de cauza dizolvării sale, societatea se află în lichidare. Pe toată perioada
lichidării, drepturile uzufructuarului nu sunt afectate. În ipoteza în care lichidarea se face prin
repartizare valorică, fiecare acţionar dobândeşte în contra societăţii un drept de creanţă
exprimat valoric, corespunzător acţiunilor deţinute. Este esenţial de a se observa că într-o
atare situaţie nu încetează dreptul de uzufruct, ci doar se modifică obiectul acestuia, el va
purta asupra capitalului intrat în patrimoniul nudului proprietar.
Dar conjunctura nou-creată este de natură să-l îngrijoreze pe nudul proprietar, întrucât
uzufructul asupra unei sume de bani (bunuri consumptibile) degenerează într-un
cvasiuzufruct, care pune în pericol însăşi substanţa lucrului. Cu toate acestea, în baza
obligaţiei sale de a conserva substanţa lucrului şi de a restitui lucrul la stingerea uzufructului
către nudul proprietar, uzufructuarul sumei de bani ce reprezintă capitalul atribuit nudului
proprietar va fi obligat să-i restituie acestuia fie bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate, fie
valoarea lor estimată la data restituirii (reactualizată), garantând pentru executarea acestei
obligaţii cu garanţia constituită anterior.
În cazul dizolvării urmate de repartizarea în natură a patrimoniului societăţii, de regulă,
fiecare acţionar îşi reia aportul său sau primeşte o masă de bunuri corporale, mobile sau
imobile. Uzufructul continuând să subziste, se transpune asupra acestor bunuri corporale
atribuite acţionarului, devenind astfel un uzufruct clasic, fie că poartă asupra unui bun în
întregime, fie că poartă asupra unei cote-părţi din acesta.
B) Cazul în care dizolvarea societăţii nu este urmată de repartizarea bunurilor. Se au în
vedere cazurile de reorganizare a societăţilor care presupun dizolvarea anticipată prin fuziune
sau divizare în condiţiile art. 238 şi urm. din Legea societăţilor.
Fuziunea se poate realiza prin absorbţie, capitalul (de fapt, întregul patrimoniu) al unei
societăţi fiind absorbit (preluat) de o altă societate, sau prin contopirea a două sau mai multor
societăţi, pentru a alcătui o societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează
existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau, astfel, fiinţă.
În orice situaţie, dizolvarea anticipată nu este urmată de repartizarea bunurilor. Asupra
proiectului de fuziune sau divizare, competenţa de a hotărî îi revine nudului proprietar, în
baza art. 741 C. civ.
Indiferent de forma de reorganizare, un lucru este cert: uzufructul nu se stinge prin actul de
fuziune sau divizare. El persistă şi, prin subrogaţie, se transportă asupra acţiunilor sau părţilor
sociale atribuite nudului proprietar prin reorganizare.
13. Regimul juridic al valorilor mobiliare şi comunitatea de bunuri
Fără să intrăm prea mult în miezul unei controverse pe care o credeam soluţionată, nu putem
evita totuşi câteva consideraţii.
Astfel, obiectul principal al discuţiei îl formează art. 349 C. civ., referitor la regimul
aporturilor soţilor la formarea capitalului unei societăţi.
Din analiza (succintă) a acestui articol se desprind câteva idei cu valoare de principiu, după
cum urmează:
1. Sub sancţiunea nulităţii relative, aportarea la capitalul unei societăţi de bunuri comune,
mobile (inclusiv bani) sau imobile, se face numai cu consimţământul scris al ambilor soţi [art.
349 alin. (1)].
2. Calitatea de asociat este recunoscută numai soţului care a aportat bunul comun (şi care şi-a
manifestat affectio societatis), dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate
acestea, soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza
singur transferul părţilor sociale sau al acţiunilor [art. 349 alin. (2)].
3. Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în
acest sens (şi-a manifestat affectio societatis). În acest caz, ambii soţi, devenind asociaţi,
dobândesc părţile sociale (acţiunile) aferente bunului comun aportat într-o proporţie
prezumtivă de 50% pentru fiecare. Părţile sociale (acţiunile) dobândite în această ipoteză sunt
bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi [art. 349 alin. (3)].
Dispoziţiile legale mai sus evocate sunt confuze şi contradictorii şi nu pun nici pe departe
capăt controverselor exprimate în literatura juridică anterioară noului Cod civil38. Aceasta
întrucât:
a) Deşi se recunoaşte faptul că o condiţie esenţială pentru a deveni asociat al unei societăţi
(de persoane, spre exemplu) este exprimarea affectio societatis de către asociat şi, ca urmare,
asociatul dobândeşte părţi sociale (acţiuni)39, din conţinutul art. 349 alin. (2) rezultă faptul că,
deşi unul dintre soţi nu şi-a exprimat consimţământul pentru a deveni asociat, el dobândeşte
totuşi titluri de valoare (părţi sociale, acţiuni) prin efectul comunităţii de bunuri. Aceasta
înseamnă că există posibilitatea ca o parte a titlurilor de valoare să fie deţinute de persoane
din afara societăţii (soţii asociaţilor), situaţie pe care o considerăm în continuare de
neacceptat.
b) Raţiunea de la care pleacă legiuitorul în a califica aceste titluri de valoare ca fiind bunuri
comune este bazată pe faptul că bunul aportat la capitalul social de unul dintre soţi este bun
comun al soţilor, astfel încât "natura juridică a bunului aportat determină calificarea
corespunzătoare a titlurilor de valoare, de unde rezultă că, atunci când aportul este bun
comun, trebuie să se admită că şi părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune, iar
valoarea lor, precum şi dividendele intră în masa bunurilor comune"40. Afirmaţia este totuşi
inexactă. Dacă ar fi adevărată, ar însemna ca şi în ipoteza vizată de art. 349 alin. (3) C. civ.
(bunuri comune aportate la capitatul social, însă ambii soţi devin asociaţi) titlurile de valoare
să fie tot bunuri comune (bunul aportat este bun comun), însă, în mod expres, legiuitorul a
considerat într-o atare ipoteză că titlurile de valoare sunt bunuri proprii.
Ceea ce diferenţiază dispoziţiile cuprinse în art. 349 alin. (2) de cele din art. 349 alin. (3) C.
civ. nu este calitatea de bun comun aportat la capitalul unei societăţi, ci faptul că în primul
caz doar unul dintre soţi devine asociat, în timp ce în cel de-al doilea caz ambii soţi devin
asociaţi (determinantă este, aşadar, manifestarea de voinţă, affectio societatis, pentru a deveni
asociat sau nu, şi nu calitatea de bun comun a bunului aportat la capitalul social).
În urma analizei acestor texte, în ceea ce ne priveşte, arătăm următoarele:
- calitatea de asociat şi, ca urmare, de deţinător de titluri de valoare nu o poate dobândi decât
cel care şi-a manifestat affectio societatis, adică şi-a exprimat consimţământul pentru a
deveni asociat;
- asociatul dobândeşte întotdeauna părţi sociale (acţiuni) ca bunuri proprii, indiferent de
natura bunului aportat la capitalul social. Comunitatea de bunuri existentă între soţi în timpul
căsătoriei nu poate fi extinsă şi la raporturile create între asociaţi şi societatea emitentă a
titlurilor de valoare. Prin aportarea la capitalul unei societăţi a unui bun comun, dreptul de
proprietate asupra acelui bun se transmite societăţii, persoană juridică, acel drept nemaifiind
"grevat" de sarcinile comunităţii. Pentru bunul aportat, societatea emite titluri de valoare
numai către asociaţi (acţionari), ca bunuri proprii ale acestora. A considera altfel ar însemna
să acceptăm existenţa unor "deţinători" de titluri de valoare în afara societăţii şi fără ca
aceştia să-şi fi exprimat affectio societatis, consecinţe greu de acceptat.
c) Cele două texte legale în discuţie [art. 349 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.] se află într-o vădită
incongruenţă logică. Astfel, deşi în ambele ipoteze se aportează la capitalul unei societăţi un
bun comun, titlurile de valoare eliberate în primul caz sunt bunuri comune, iar în cel de-al
doilea caz sunt bunuri proprii.
Acolo unde soţul care nu înţelege să devină asociat, este "recompensat" totuşi cu titluri de
valoare (în comunitate), iar soţul care îşi exprimă consimţământul pentru a deveni asociat
dobândeşte titluri de valoare ca bunuri proprii. Paradoxal, uneori soţul care "respinge"
calitatea de asociat are o poziţie mai avantajoasă decât cel care devine asociat.
Este curioasă optica legiuitorului de a "recompensa" cu titlurile de valoare neasumarea de
către soţul care nu doreşte să devină asociat a drepturilor şi obligaţiilor societare.
Soţul care nu şi-a exprimat voinţa de a deveni asociat, dar care şi-a dat consimţământul la
aportarea de către celălalt soţ a unui bun comun înstrăinează, în opinia noastră, cota lui de
drept din bunul comun către societate, cu titlu gratuit. Acest soţ are deplina reprezentare a
actului său, iar faptul că nu doreşte să devină asociat (deşi are această posibilitate) poate fi
interpretat ca asumare a consecinţelor ce decurg din liberalitatea pe care o consimte.
d) Deşi legiuitorul îi conferă soţului care nu şi-a exprimat voinţa de a deveni asociat titluri de
valoare în comunitatea de bunuri, goleşte de conţinut aceste titluri prin aceea că soţul asociat
are depline puteri asupra lor, inclusiv dreptul de a le administra sau chiar înstrăina fără
acordul celuilalt soţ [art. 349 alin. (2) C. civ.]; soţul asociat se comportă de facto, faţă de
titlurile de valoare, ca şi cum ar fi bunurile sale proprii.
Aceasta înseamnă că soţul asociat va putea greva asemenea titluri de valoare cu un drept de
uzufruct (eventual, viager) în favoarea unei terţe persoane, fără consimţământul soţului
coproprietar devălmaş. Care mai este atunci interesul de a considera într-o atare situaţie că
titlurile de valoare sunt bunuri comune?
e) În fine, ipoteza vizată de art. 349 alin. (2) C. civ. conduce la o situaţie extremă: soţul care a
aportat un bun comun la capitalul unei societăţi nu va putea să-i cesioneze celuilalt soţ din
părţile sale sociale atribuite în considerarea acelui bun, întrucât aceste părţi sociale sunt
bunuri comune, or, o asemenea imposibilitate de cesiune nu este prevăzută nicăieri în
legislaţia aplicabilă în materie.
Nu credem că soluţia legiuitorului român inspirată din Codul civil francez, art. 1832-2, este
cea mai fericită.
Chiar şi în doctrina franceză, teoriile cu privire la natura juridică a titlurilor de valoare şi a
fructelor acestora au fost multiple şi contradictorii41. În final, doctrina şi jurisprudenţa
franceze au făcut distincţie între "titlu" şi "finanţe", considerând că titlul este bunul propriu al
asociatului (în special în cazul societăţilor bazate pe intuitu personae), iar "finanţele"
(contravaloarea titlului, dividendele etc.) sunt bunuri comune42.
Soluţia "franceză" nu poate fi aplicată şi în România, cel puţin din cauza art. 340 lit. h) C.
civ., conform căruia fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii (în Codul civil francez
neexistând un text similar).
Nu putem conchide altfel decât prin a constata că soluţiile actuale ale legiuitorului român nu
au pus capăt controverselor anterioare.
14. Concluzii
Concluzionând asupra celor prezentate anterior, arătăm, în esenţă, că:
- dreptul de uzufruct, ca drept real principal, poate fi dobândit şi prin dezmembrarea titlurilor
de valoare (ca drepturi de creanţă), bunuri incorporale. Printr-o asemenea dezmembrare,
dreptul de uzufruct nu se "personalizează", nu încetează să mai fie un drept real;
- titlurile de valoare (părţi sociale, acţiuni), ca bunuri incorporale, sunt susceptibile de
posesie, numai că posesia unor asemenea bunuri este "intelectualizată" prin forme scripturale;
- uzufructul titlurilor de valoare trebuie să îndeplinească condiţiile de publicitate pentru a
deveni opozabile terţilor;
- uzufructuarul şi nudul proprietar asupra titlurilor de valoare exercită drepturi
complementare asupra acestor bunuri, şi nu drepturi concurente, fiecare în raport cu calitatea
pe care o deţine asupra bunului;
- comunitatea de bunuri, ca formă a regimurilor matrimoniale permise de lege, este şi trebuie
să rămână specifică raporturilor patrimoniale între soţi, în timpul căsătoriei. În afara acestor
raporturi, indiferent de calitatea pe care unul dintre soţi sau ambii soţi ar putea să o aibă în
timpul căsătoriei (de exemplu, calitatea de asociat, acţionar etc.), asemenea calităţi nu pot fi
guvernate decât de legile în baza cărora au luat naştere. Ca urmare, calitatea de asociat nu
poate fi dobândită decât de soţul care şi-a exprimat affectio societatis (cel puţin în cadrul
societăţilor de persoane), iar titlurile de valoare eliberate de societate nu pot aparţine decât
asociaţilor. Apreciem că şi dividendele vor fi încasate de asociaţi ca bunuri proprii ale
acestora;
- uzufructuarul încasează dividendele (fructele titlurilor de valoare în întregul lor) ca bunuri
comune, dacă uzufructuarul este căsătorit în regimul comunităţii de bunuri, în temeiul art.
339 C. civ.
Fructele produse de aceste titluri de valoare nu pot avea o altă natură decât aceea a titlurilor şi
nu pot fi influenţate de natura bunului aportat la capitalul unei societăţi.
Intruziunea regimurilor matrimoniale în sfera raporturilor create între profesionişti sau între
aceştia şi societăţile din care fac parte este, în opinia noastră, nepermisă.
Evident că opiniile exprimate în prezentul studiu nu se află în afara oricăror critici. Practica
aplicării textelor de lege evocate, dar şi doctrina bazată, eventual, pe alte argumente decât
cele expuse anterior vor confirma sau nu propriile noastre teorii.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 4 din data de 31 august 2015.
1
E-mail: notarpopa@yahoo.com
2
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2004, vol. I, p. 474. Opinia autorului este oarecum discutabilă, în sensul că limitele exercitării
dreptului de uzufruct nu sunt determinate de durata vieţii nudului proprietar, ci de aceea a
uzufructuarului. Aceasta explică şi justifică persistenţa dreptului de uzufruct, chiar în cazul
morţii nudului proprietar. De fapt, limitarea în timp a exercitării dreptului de uzufruct este
justificată, credem, prin protecţia pe care legiuitorul încearcă să o asigure nudului proprietar
sau moştenitorilor acestuia. În cazul în care legiuitorul ar fi permis posibilitatea constituirii
unui drept de uzufruct pe o perioadă de timp mai mare (eventual, pe 100 de ani, ca în dreptul
civil al Provinciei Quebec), s-ar fi putut pune problema periclitării prerogativelor conservate
de nudul proprietar sau de moştenitorii lui. Afirmaţiile autorului precitat trebuie interpretate
în sensul în care uzufructuarului nu-i sunt recunoscute mai multe prerogative decât
proprietarului însuşi în exercitarea posesiei şi folosinţei bunului, fără legătură cu durabilitatea
în timp a dreptului de uzufruct.
3
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 475. Evident, definiţia cuprinde elementele specifice
dreptului de uzufruct în lumina dispoziţiilor vechiului Cod civil, care permitea înstrăinarea
emolumentului uzufructului, şi nu a uzufructului însuşi.
4
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 6e ed., Dalloz, Paris, 2002, p. 645.
5
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 6e ed., Dalloz, Paris, 2002, p. 645.
6
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 480.
7
Spre exemplu, în art. 1123 din Codul civil al Provinciei Quebec (Ed. Yvon Blais, 2004) se
precizează că: "Durata uzufructului nu poate depăşi 100 de ani, chiar dacă actul care îl acordă
prevede o durată mai lungă sau constituie un uzufruct succesiv. Uzufructul acordat fără
termen este viager sau, dacă uzufructuar este o persoană juridică, de 30 de ani".
8
A se vedea: I.L. Georgescu, Drept comercial român. Societăţile comerciale, Ed. Socec,
Bucureşti, 1948, vol. II, p. 606; St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All
Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 293; I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992,
p. 189; M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 196; I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, vol. II, p. 590.
9
A se vedea I. Turcu, Tratat, op. cit., p. 590.
10
G. Ripert, Traite elementaire de droit commercial, Paris, 1977, pp. 704-705.
11
Pentru detalii, a se vedea: A. Le Bayon, L’usufruit des parts sociales, în Revue des societes
1973.
12
Ripert et Boulanger, Traite elementaire de droit civil, 5e ed., 1950, t. 1, nr. 3514; H.L. et J.
Mazeaud et M. de Juglart, Lecons de droit civil, t. II, nr. 1651.
13
A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale
principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 379; V. Stoica, op. cit., p. 149, pentru a evoca
doar două lucrări de referinţă în materia dreptului bunurilor. Aceeaşi concepţie este
îmbrăţişată în unanimitate de doctrina românească.
14
B. Parance, La possession des biens incorporels, LGDJ, Paris, 2008, p. 9.
15
V. Stoica, op. cit., p. 150, unde autorul afirmă: "chiar atunci când bunurile incorporale
(drepturi patrimoniale, universalităţi de fapt, mase patrimoniale sau creaţii intelectuale) devin
apropriabile şi formează obiectul unor drepturi patrimoniale atipice, asupra lor nu există o
posesie ca stare de fapt stricto sensu, chiar dacă includ în conţinutul lor juridic ius possidendi.
Acest element de drept are un înţeles specific, diferit de acela al posesiei ca stare de fapt. El
nu exprimă decât ideea de stăpânire intelectuală, iar nu şi ideea de stăpânire materială
(corpus)" (s.n., I.P.). Aceeaşi teorie este susţinută şi în doctrina franceză: J. Domat, Les lois
civiles dans leur ordre naturel, nouvelle ed., Ed. Savoye, 1756, t. 1, p. 264; R.J. Pothier,
Traite de la possession et de la prescription, Debure Rouzeau-Montaut, 1772, p. 3; a se vedea
şi: C. Aubry şi C. Rau, Cours de droit civil francais, 4e ed., 1869, t. 2, nr. 178; G. Baudry-
Lacantinerie et A. Tissier, Traite theorique et pratique de droit civil. De la prescription, 3e ed.,
Paris, 1905, nr. 122; G. Cornu, Introduction. Les personnes. Les biens, Montchrestien, 2005,
nr. 1697; Ph. Malaurie, L. Aynes, Les biens. La publicite fonciere, 3e ed., 1994, nr. 200, şi 5e
ed., 2002, în ceea ce priveşte autorii cei din urmă citaţi, a căror opinie a evoluat de la
respingerea posesiei bunurilor incorporale (ed. 1994) la acceptarea ei discretă (ed. 2002),
fiind de referinţă expresia acestora, conform căreia, "tradiţional, numai bunurile corporale pot
fi posedate, dar dreptul, în această privinţă, evoluează".
16
Fr. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 142. Aceşti distinşi autori avansează chiar teoria conform
căreia, în realitate, posesia se aplică unui drept, şi nu unui lucru, astfel încât posesia lucrurilor
corporale este ea însăşi posesia unui drept, dreptul de proprietate. De fapt, ceea ce se posedă
nu este un lucru, ci un drept real asupra unui lucru (p. 140, nr. 153). De altfel, aceiaşi autori
au avansat şi ideea redefinirii dreptului de uzufruct ca fiind nu un dezmembrământ al
dreptului de proprietate, ci un dezmembrământ al unui drept patrimonial, care include,
evident, şi bunurile incorporale (p. 645, nr. 796).
17
Fr. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 141.
18
B. Parance, op. cit., p. 74.
19
Pentru detalii, a se vedea B. Parance, op. cit., p. 72.
20
Savigny, Traite de la possession en droit romain, 1e ed., 1803, 7e ed., trad. H. Staedtler,
1870, p. 193.
21
R. von Ihering, Du role de la volonte dans la possession. Critique de la methode juridique
regnante, trad. d’O de Meulenaere, Librairie Marescq Aine, 1891.
22
În acelaşi sens, a se vedea art. 854 din Codul civil german, BGB, în Code Civil Allemand,
Traduction commente, Juriscope Dalloz, 2010.
23
S. Lucas Raffalli, Le corpus virtuel, la notion de corpus virtuel a-t-elle seulement un sens?,
în Revue de Recherche Juridique. Droit prospectif, 2000, nr. 4, p. 1459.
24
Foarte puţini autori s-au ocupat de posesia exercitată de persoanele juridice. În doctrina
franceză, singurul autor care face referire la un asemenea tip de posesie este Decanul
Carbonnier, care califică posesia persoanelor juridice drept o "contradicţie sociologică" (J.
Carbonnier, Les biens, nr. 125); a se vedea şi Ph. Malaurie et L. Aynes (Les biens. La
publicite fonciere), nr. 488, potrivit cărora "corpus-ul nu implică în mod necesar un contact
fizic între posesor şi lucrul posedat: o persoană juridică poate poseda".
25
Pentru detalii, a se vedea B. Parance, op. cit., p. 83.
26
A. Raynouard, La dematerialisation des titres. Etude sur la forme scripturale, these, Paris
II, 1998, nr. 223, p. 143.
27
A. Raynouard, op. cit., p. 283, nr. 443-452. Existenţa terţului a fost argumentul forte al
celor care au negat această formă scripturală a corpus-ului posesiv (a se vedea F. Nizard, La
notion de titre negociable, these, Paris II, 2000, nr. 672, p. 403), întrucât s-a susţinut că terţul
împiedică stăpânirea de fapt manifestată direct de posesor, autori care au ignorat totuşi
posesia corpore alieno. Codul civil consacră posesia corpore alieno prin art. 917 alin. (1),
arătând că "posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie
în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane".
28
B. Parance, op. cit., p. 416.
29
În acest sens, a se vedea A. Raynouard, op. cit., p. 98.
30
F.G. Trebulle, L’emission de valeurs mobilieres, pref. Y. Guyon, Ed. Economica, 2002, nr.
756, p. 533.
31
Pentru detalii, a se vedea: V. Stoica, op. cit., p. 157; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.,
p. 381.
32
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 381.
33
R. Rodiere, Les groupements commerciaux, 8e ed., nr. 294.
34
Pentru această soluţie, a se vedea Appleton et Naquet, comentatori ai unor decizii ale Curţii
de Casaţie, civ., 27 decembrie 1904, D. 1906, 1.145 (Appleton) şi 1906, 1.393 (Naquet),
citate de Alain Le Bayon, L’usufruit des parts sociales, op. cit., p. 445.
35
M. Costin, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.
258.
36
Fr. Terre, L’influence de la volonte individuelle sur la qualification, LGDJ, 1957; Amiand,
Des comptes de reserves dans les societes par actions, 2e ed., nr. 177; Leblond, Des droits
respectifs de l’usufruitier et du nu-proprietaire dans les benefices, în Gaz. Pal. 1956, 2 Doctr.
1.
37
Pentru detalii în acest sens, a se vedea S. Cercel, Comentariul art. 741, în Fl.A. Baias
(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
38
Pentru o opinie contrară, a se vedea C.M. Nicolescu, Comentariul art. 349, în Fl.A. Baias
(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit., p. 372.
39
În acest sens, a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013,
p. 303.
40
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 271.
41
A se vedea, pentru detalii: Fr. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les regimes matrimoniaux, 4e
ed., Dalloz, 2005, p. 266; Ph. Malaurie, L. Aynes, Les regimes matrimoniaux, 3e ed.,
Defrenois, 2010, p. 151.
42
A se vedea Fr. Terre, Ph. Simler, op. cit. supra, p. 272, împreună cu jurisprudenţa citată la
pct. 41, subsol.