PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care pune în
primejdie din ce în ce mai mult posibilitatea de locuire a planetei şi supravieţuirea
speciei umane1.
Şansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta şi de a crea, se poate
materializa numai dacă o face în felul său propriu, specific şi unic, în spaţiul său
geografic şi potrivit tradiţiilor originale pe care le are, cu respectarea severă a legilor
naturii, ale biologiei şi ecologiei.
În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stockholm,
Rio de Janeiro şi lohanesburg, cât şi cu deciziile şi rezoluţiile adoptate în cadrul O.N.U.
şi a organismelor sale specializate, s-au avut în vedere trei componente ale mediului
uman: 1. mediul natural, modificat şi amenajat; 2. mediul construit; 3. mediul social.
Atât în cadrul Conferinţelor O.N.U. cât şi în cadrul Programului Naţiunilor Unite
pentru Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la aşezările umane, la habitat, în
strânsă legătură cu procesul de urbanizare şi sistematizare, s-a arătat că această
problemă poate fi abordată numai ca parte integrantă a dezvoltării social-economice,
fiind necesară elaborarea conceptului de aşezare umană, ca ecosistem, fapt pentru
care în fiecare ţară trebuie să existe o strategie privind aşezările omeneşti şi
construcţiile.
Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunităţilor umane şi abordarea
dezvoltării durabile, ecologice a acestora, trebuie realizată cu prioritate.
În aşezările omeneşti, rezolvarea problemelor ecologice depinde, în mare măsură,
de reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu teritoriul liber, de mărimea,
natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, de resursele existente, de modul de
prelucrare industrială, de reţeaua de căi de comunicaţii etc.
Din aceste considerente, în cazul studierii habitatului în aşezările umane trebuie
luaţi în considerare mai mulţi parametri decât cei folosiţi în ecosistemele naturale.
Dezvoltarea durabilă, aşa cum este apreciată în cadrul Comunităţii Europene - ca
fiind un complex de măsuri cu acţiune benefică pentru aşezările umane - dacă nu este
înţeleasă doar ca o latură aplicativă a problematicii ecologiei urbane, nu va soluţiona
cauzele factorilor perturbanţi şi poate genera conflicte viitoare.
De aceea, în cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de
„ecodezvoltare” care necesită: cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a
principiilor şi legilor ecologice Ia nivelul aşezărilor umane; îmbinarea diferitelor aspecte
ale mediului înconjurător cu realităţile economice şi specificul psihosocial şi cultural al
populaţiei care trăieşte pe teritoriul respectiv; realizarea unor corelaţii între potenţialul
resurselor naturale exploatabile din zonă, resursele energetice disponibile, gradul de
dezvoltare economică, nivelul tehnologiilor existente; reutilizarea şi reciclarea
produselor şi deşeurilor, în condiţiile asigurării unei protecţii eficiente a mediului;
realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental ş.a.
Ecologia aşezărilor umane este o ştiinţă de avangardă care trebuie să aibă în
vedere şi să armonizeze datele ştiinţelor naturii cu cele ale ştiinţelor sociale şi ale celor
tehnice.
Comparativ cu celelalte domenii ale ecologiei, ecologia aşezărilor umane are o
complexitate deosebită, ea punând în centrul atenţiei habitatul şi condiţiile de existenţă
ale fiinţei umane2.

1Daniela Marinescu, op. cit., p. 285.

2 A se vedea, Şt. Godeanu, Mariana Godeanu, M. Popescu, Ecodezvoltare sau dezvoltare durabilă?, în Ecologie şi
protecţia mediului, Imprimeria Coresi, 1992, p. 13 şi urm.
 2. CONCEPTUL DE AŞEZARE UMANĂ DIN PERSPECTIVA ECOLOGIEI SOCIALE

Una din situaţiile interferenţei ştiinţelor sociale şi umaniste cu cele ale naturii o
constituie ecologia socială, influenţa sociologiei şi a ecologiei asupra ştiinţelor juridice3.
Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale şi umane, la care se adaugă
sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult
mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru integrator ad-hoc (polisul la
nivelul unei aşezări umane).
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create
de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie,
energie şi informaţie este realizată de om. În acest context, aşezarea trebuie privită ca
un organism viu, nu ca o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă,
de a cărui organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului.
Aşezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele mai primitive,
până la megalopolisurile lumii superindustrializate. Fiecare din acest lung şir de tipuri de
ecosisteme are un optim de structurare, organizare şi funcţionare care este în
concordanţă cu psihologia, cultura şi aspiraţiile locuitorilor săi, având nevoi şi posibilităţi
financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului şi capacităţi specifice
ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.
De aceea, condiţiile concrete diferă fundamental de la o ţară la alta şi în cadrul
fiecăreia, de la o zonă geografică la alta.
Având un specific determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane trebuie să
devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru menite să le
asigure stabilitate şi viabilitate.
Aşezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea unui cadru de
viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a familiilor şi a societăţilor şi să
existe mijloace menite să permită desfăşurarea vieţii particulare, contactele personale şi
participarea populaţiei la luarea hotărârilor.

3. OBIECTIVELE PROTECŢIEI MEDIULUI ÎN AŞEZĂRILE UMANE

Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei aşezărilor umane au

fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 19764.
Cu acest prilej, s-a arătat în Declaraţia adoptată, că în condiţiile în care o mare
parte a populaţiei, îndeosebi din ţările subdezvoltate, trăieşte în aşezăminte
necorespunzătoare, dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi concrete la nivel naţional şi
internaţional, aceste condiţii se vor agrava datorită:
- unei creşteri economice inechitabile, pusă în evidenţă de marile discrepanţe între
ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente, care condamnă milioane de
oameni să trăiască în sărăcie, fără a-şi putea satisface nici cele mai elementare nevoi
de hrană, locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă;
- condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi
internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială, şomajul,
analfabetismul, bolile şi sărăcia, degradarea din ce în ce mai mare a resurselor
indispensabile vieţii şi anume: aerul, apa şi pământul;
- creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte elemente
necesare vieţii, vor creşte;
- urbanizării necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.

3 Daniela Marinescu, op. cit., p. 286.

4 Daniela Marinescu, op. cit., p. 287.
 Se pare că de la adoptarea acestui document şi până în prezent, măsurile ce au
fost luate s-au dovedit a fi extrem de puţine şi aproape ineficiente faţă de realităţile
existente.
Este deosebit de important, ca guvernele şi comunitatea internaţională să acţioneze
pentru adoptarea în materie de aşezări umane, de politici şi strategii eficace, luându-se
în considerare nevoile deosebite ale grupurilor defavorizate şi, în special, ale copiilor,
femeilor şi infirmilor, pentru a li se asigura îngrijiri medicale, servicii, educaţia, hrana şi
locul de muncă, în contextul justiţiei sociale. Aceste politici trebuie să ducă la
îmbunătăţirea rapidă şi continuă a calităţii vieţii tuturor oamenilor, fără nici o
discriminare.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească realizarea integrării sau
coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creşterea şi
repartiţia populaţiei, folosirea forţei de muncă, locuinţele, folosirea pământului, serviciile,
atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane ş.a.
De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au
aşezările umane şi care reflectă valori culturale şi estetice, iar zonele care au o
importanţă istorică, religioasă sau arheologică, ca şi zonele naturale cu valoare
deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.
Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor umane sunt: poluarea apei,
aerului şi solului; zgomotul, radiaţiile; locul de muncă; estetica mediului exterior;
accidentele; serviciile de igienă a muncii; asistenţa socială ş.a.

4. PROTECŢIA FACTORILOR NATURALI DE MEDIU ÎN AŞEZĂRILE UMANE

Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod specializat 5 după factorii

de mediu: aer, apă, sol, subsol etc. prin metode de combatere a poluării cu ajutorul unor
măsuri şi procedee tehnice, cum sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă
de localităţi; folosirea de metode tehnologice care produc cât mai puţini poluanţi;
reducerea poluării determinate de mijloacele de transport; neutralizarea deşeurilor
nerecuperabile; desfăşurarea în condiţii de siguranţă a unor activităţi periculoase pentru
om şi pentru mediul înconjurător; reducerea poluării fonice etc.
Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care prin
proprietăţile fizice, chimice şi termice întreţine viaţa pe planeta noastră. Efectele poluării
privesc nu numai starea de calitate a aerului, ci şi o serie de procese şi fenomene
atmosferice, cu efecte meteorologice şi climatologice negative din ce în ce mai
evidenţiate şi mai greu de controlat (efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de
ozon).
Un rol însemnat în protecţia aerului în cadrul centrelor populate, îl are amplasarea
industriilor poluante departe de acestea şi monitorizarea calităţii aerului în zonele cu
emisii puternice de poluanţi şi în marile oraşe.
În ţara noastră, potrivit O.U.G. nr.195/2005, actualizată, privind protecţia mediului
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii şi
responsabilităţi:
a) elaborează politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional, regional şi
local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru protecţia
populaţiei faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte
negative asupra sănătăţii umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale
specifice;

5 Daniela Marinescu, op. cit., p. 288.

b) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională în domeniul protecţiei
atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;
c) elaborează, promovează şi, după caz, actualizează Programul naţional de reducere a
emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;
d) coordonează elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;
e) elaborează, promovează şi actualizează Strategia naţională privind schimbările
climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;
f) asigură integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi
adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;
g) administrează Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră;
i) coordonează implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la
Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
j) aproba şi promovează Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor de
zgomot;
k) organizează activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii ţări;
l) stabileşte, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai
restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii,
respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice6.
Existenţa aşezărilor umane a fost dintotdeauna dependentă de aprovizionarea cu
apă.
Multă vreme, consumul de apă salubră, obţinută prin tehnologii moderne şi
distribuită la discreţie, a fost considerat ca un indicator de bază al civilizaţiei.
Dacă în ţările dezvoltate cantităţile de apă consumată au depăşit uneori în oraşe
1000 l/locuitor, în multe ţări slab dezvoltate, din cauze economice sau geografice, apa
salubră aproape lipseşte, ele neputând asigura nevoile de apă nici pentru 10% din
populaţie.
De aceea, pentru ecologia umană rezolvarea problemelor de asigurare a apei, este
una dintre cele mai stringente.
În aceste condiţii, se cere schimbarea atitudinii faţă de consumul excesiv de apă, cu
o atitudine ecologică, de consum economic şi poluare minimă, astfel încât să se redea
mediului înconjurător cantitatea de apă consumată cu însuşiri mai apropiate de cele
naturale, conservându-se resursele existente.
Concomitent trebuie asigurată protecţia calităţii apelor, ceea ce presupune
cunoaşterea surselor de poluare şi a compoziţiei apelor uzate, pentru a se aplica corect
procedeele de epurare şi de evacuare în reţelele de canalizare ale localităţilor.
La fel de important pentru aşezările umane este şi solul. Degradarea sa, se
datorează nu numai eroziunii produsă de apă şi vânt, ci mai ales practicării unei
agriculturi intensive, a păşunatului excesiv, a chimizării neraţionale şi a irigaţiilor prost
concepute şi aplicate.

5. PLANURILE DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI DE URBANISM ŞI ROLUL

LOR ÎN PROTECŢIA MEDIULUI DIN AŞEZĂRILE UMANE

În România, potrivit Legii protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-

economică a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor 7 ecologice, pentru
asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. În acest scop, autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii: a) să
îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a
luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze

6
Art.59 din OUG nr.195/22.12.2005 privind protecţia mediului
7 Daniela Marinescu, op. cit., p. 289.
şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală; b) să respecte prevederile din
planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului privind amplasarea obiectivelor
industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de
epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi
activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreare,
salubritatea, starea de sănătate şi confort a populaţiei; c) să informeze publicul privind
riscurile generate de funcţionarea sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi
sănătatea populaţiei; d) să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor
balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice,
a ariilor protejate şi a monumentelor naturii ş.a.
La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului trebuie să se
respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă în mod obligatoriu măsuri
de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi
localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de
captare a apelor potabile şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor 8.

6. ATRIBUŢII ŞI RĂSPUNDERI ALE AUTORITĂŢILOR PUBLICE CENTRALE ŞI

LOCALE CU PRIVIRE LA TERITORIUL AŞEZĂRILOR UMANE. ROLUL
ACTIVITĂŢILOR DE GOSPODĂRIE COMUNALĂ ÎN DEZVOLTAREA PE PRINCIPII
ECOLOGICE A LOCALITĂŢILOR

În anul 1991, a fost înfiinţat Centrul Naţional pentru Aşezări Umane, care are ca
atribuţii principale elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii.
Centrul reprezintă România în relaţiile internaţionale şi prin Secretariatul său,
asigură legătura cu Comisia O.N.U. pentru Aşezări Umane şi Centrul Naţiunilor Unite
pentru Aşezări Umane de la Nairobi, cu ţările membre din Comisie şi cu celelalte
organizaţii internaţionale.
Ca organ central al puterii executive care exercită administraţia publică în domeniile
amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi a construcţiilor a fost înfiinţat
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, care îndeplineşte în acelaşi
timp funcţia de organ de directive pentru domeniile sale de activitate.
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei are o serie de atribuţii
comune cu celelalte ministere şi atribuţii specifice, dintre care menţionăm: asigură
coordonarea amplasării în teritoriu a activităţilor umane; stabileşte măsuri pentru
protejarea zonelor cu valoare istorică şi arhitecturală şi integrarea acestora în acţiunile
de modernizare a localităţilor; exercită controlul de stat în domeniul construcţiilor,
lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriului; elaborează studii referitoare la
dezvoltarea rurală şi urbană, construcţia de locuinţe, lucrări tehnico-edilitare.

PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

CHESTIONARUL NR. 8

1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la Stocholm, Rio

de Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele componente ale mediului s-au avut în
vedere la elaborarea documentelor acestor reuniuni:
a) mediul natural, modificat şi amenajat;
b) mediul construit;
c) mediul social.

8 Art. 70 din OUG nr.195/22.12.2005 privind protecţia mediului

2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de “ecodezvoltare” care
presupune:
a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice la
nivelul aşezărilor umane;
b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi mediul ambiental;
c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane.
3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde:
a) ecosisteme naturale şi umane;
b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism;
c) sistemul mediului social.
4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel concepute încât:
a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a
familiilor şi a societăţilor;
b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a membrilor săi;
c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane.
5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul conferinţei de la
Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de rezolvare ce vor duce la
agravarea mediului a aşezărilor umane:
a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările sărace şi bogate;
b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi
internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială şi şomajul;
c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.
6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească:
a) creşterea şi repartiţia populaţiei;
b) folosirea raţională a mijloacelor de transport;
c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.
7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi procedee tehnice:
a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi;
b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile;
c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc poluare.
8. În conformitate cu prevederile Legii nr. 137/1995 autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, elaborează norme şi regulamente, referitoare la aşezările umane,
privind:
a) politica naţională şi coordonează acţiunile la nivel naţional;
b) promovează şi actualizează strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei;
c) promovează şi după caz actualizează Programul Naţional de reducere a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot.

9. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare social-economică a

localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi persoanelor fizice, le revin
următoarele obligaţii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos:
a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de locuinţe;
b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;
c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de autovehicule în
anumite zone ale localităţilor.
10. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului trebuie să se
respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă următoarele măsuri:
a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural;
b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate;
c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone.
CHESTIONAR NR. 8
1. a, b, c; 2. a, 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. b, 10. b,