UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRANCUSI”, FACULTATEA DE STIINTE ALE EDUCATIEI SI

MANAGEMENT PUBLIC

REFERAT

DIMITRIE GUSTI

STUDENT: DANESCU DARIA

TG-JIU

1
 Dimitrie Gusti

Dimitrie Gusti a fost în primul rând un reputat sociolog, dar un sociolog ale carui
preocupari stiintifice s-au extins si asupra problemelor de natura pedagogica. Filosof,
sociolog şi estetician, membru al Academiei Române, fondator al Şcolii monografice de
la Bucureşti, Dimitrie Gusti s-a născut la Iaşi în data de 13 februarie 1880.
După cesi-a finalizat studiile în Germania şi după ce a obţinut titlul de doctor, în 1904
cu teza Egoismul şi altruismul (sub conducerea lui Wilhelm Wundt), Dimitrie Gusti a fost
profesor de sociologie la Universitatea din Iaşi între anii 1910 şi 1922, urmând ca apoi
să funcţioneze în aceeaşi calitate la Universitatea din Bucureşti. În 1918 înfiinţează la
Iaşi, împreună cu Virgil Madgearu şi Vasile Pârvan, „Asociaţia pentru studiu şi reformă
socială”, care devine în 1921 „Institutul Social Român”. În cadrul institutului, Dimitrie
Gusti a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri asupra problemelor politice şi
sociale, cu participarea celor mai proeminente figuri ale timpului. Sub egida institutului
au avut loc o serie de conferinţe cu privire la partidele politice, noua Constituţie din 1923
etc. Aceste conferinţe au fost grupate, mai apoi, în culegeri de studii. Nu putem vorbi,
asadar, despre conceptia socio-pedagogica a lui Dimitrie Gusti fara a evidentia, mai
întâi, ideile de baza ale sistemului sau sociologic. În opinia sa, societatea este o
realitate vie, prinsa în unitati si subunitati sociale cu radacini în însasi natura omului,
care este „purtator de societate”.Formele sub care se prezinta viata sociala sunt
existente reale, comparabile cu indivizii spetei umane, si având întocmai ca si acestia
tendinta de a-si concentra în jurul vointei, a vointei sociale, propriile aspiratii de gândire
si simtire, pentru a deveni personalitate.
Putem vorbi de personalitati sociale, asa cum vorbim de personalitati individuale.
Consecinta de natura pedagogica a acestei conceptii sociologice este evidenta:
preocuparea pentru formarea si dezvoltarea personalitatii în vederea creatiei specific
umane, creatia culturala. În plan pedagogic, gândirea lui Dimitrie Gusti este dominata
de principiul adaptarii scolii si educatiei la viata, la mediul natural si social: „Scoala nu
poate fi o institutie cu totul straina de mediul înconjurator, întrucât ea se adreseaza unei
realitati precise, pregatind, prin mijloace locale, care îi stau la îndemâna, pentru o viata
sociala concreta. Învatamântul nostru teoretic si unitar nu tine seama de împrejurarile
locale, de regiunea istorica si economica si de unitatea de viata sociala din care face
parte.
Învatamântul, desi unitar, predând cunostinte fundamentale pentru toti (prin
programul minimal), trebuie sa fie în acelasi timp diferentiat, adica sa se adapteze
fiecarei regiuni în parte . Numai prin adaptarea învatamântului la nevoile specifice vietii
sociale românesti se va ajunge ca fiecareia din formele sale sa-i corespunda o functie
sociala precisa.
2
 Astfel, învatamântul primar cu cele doua trepte ale sale: elementar si superior
(clasele V-VII), care formeaza un ciclu unitar si de sine statator.Învatamântul tehnic,
cladit pe cel primar superior si aflat într-o strânsa legatura cu cel industrial si comercial,
este menit sa dea societatii profesionistii de care are nevoie. Învatamântul secundar
teoretic are menirea de a-i înzestra pe tineri cu cunostintele necesare pentru viata si în
vederea practicarii unei profesiuni, dar si de a-I pregati sa patrunda, mai apoi, la
Universitate, institutia destinata sa plamadeasca elita spirituala nationala.
Dimitrie Gusti prevedea o organizare a scolii primare din mediul rural diferita de cea
a scolii primare de la oras, deoarece, considera el, programele acestora trebuie
adaptate împrejurarilor locale, astfel încât sa le asigure elevilor pe lânga un minimum de
cunostinte necesare fiecarui cetatean al tarii si cunostinte, priceperi si deprinderi legate
de mediul lor de viata. În urma cercetarilor întreprinse pe parcursul a zece campanii
monografice în diverse regiuni ale tarii, Dimitrie Gusti ridica o problema deosebit de
importanta pentru organizarea unui învatamânt legat de nevoile vietii sociale si
economice, si anume problema regionalismului sociologic sau pedagogic, cum îl mai
numeste sociologul român. În virtutea acestei conceptii, el solicita ca programa scolara
sa fie unitara, dar, în acelasi timp, si diferentiata, altfel spus, trebuie sa devina „un
program minimal, fundamental, pentru toti care formeaza natiunea, si pe lânga aceasta,
sa fie un program elastic, cu aplicari locale”.
Conceptia lui Dimitrie Gusti privitoare la regionalismul educativ se reflecta mai ales în
felul în care el vedea reorganizarea învatamântului primar complementar într-unul
primar superior. Învatamântul complementar de trei ani (clasele V-VII) se rezuma,
conform legii din 1924, la o simpla repetare a celor învatate în primele patru clase,
motiv pentru care obligatia de a-l urma nu era îndeajuns de motivata. Iesirea din impas
era vazuta de catre Dimitrie Gusti în transformarea lui într-o scoala primara superioara
cu caracter practic, de orientare profesionala în functie de specificul zonei geografice.
Succesul unor astfel de scoli urma sa fie asigurat, asadar, prin aplicarea efectiva a
regionalismului pedagogic. O scoala adaptata cerintelor practice ale regiunii este cu
siguranta mult mai atractiva si mai interesanta pentru copii. Si cadrele didactice urmau
sa primeasca o pregatire conforma cu astfel de cerinte.
Scoala este o institutie ce îsi asuma crearea si raspândirea culturii. Scoala si cultura,
considera Dimitrie Gusti, sunt datoare sa pastreze o strânsa legatura cu societatea si
nevoile ei de existenta si dezvoltare. Si atunci, orice initiativa de reformare a sistemului
de învatamânt trebuie sa satisfaca cerintele izvorâte din progresul atins de stiinta
educatiei si de cultura, din evolutia realitatilor sociale specific românesti si îndeosebi din
orientarile, nevoile si aspiratiile grupului social. Oamenii de stat, care îsi asuma cu
adevarat o autentica politica a culturii, trebuie sa aiba în vedere nu numai societatea
prezenta, ci si societatea viitoare, pentru care cauta sa formeze cetateni. Valorile
sociale si spiritual sunt transmise din generatie în generatie în principal cu ajutorul
scolii, care, prin intermediul lor, socializeaza indivizii si îi ajuta sa se integreze în viata
sociala, în viata nationala.
3
 A crea „personalitatea sociala creatoare” este scopul cel mai înalt al scolii. O
personalitate este, în acelasi timp, o individualitate puternica, constienta de propria
valoare. În pedagogie, arata Dimitrie Gusti, întâlnim de obicei conceptii despre un
învatamânt supranational, valabile oricând si oriunde, dar experienta dovedeste ca un
învatamânt nu poate fi decât social si national. În cadrul national, exista anumite „centre
sociale”, anumite „regiuni sociale”, care au dreptul la o viata proprie, un drept care
trebuie sa se rasfrânga si în organizarea învatamântului. Regionalismul sociologic
conduce la o diferentiere si în interiorul programului de învatamânt, în scopul
flexibilizarii acestuia, astfel încât sa se poata spune ca el are într-adevar aplicari locale.
Indiferent de nivel, scoala îndeplineste o functie sociala si nationala. Si
Universitatea îndeplineste, în conceptia lui Dimitrie Gusti, o astfel de functie. Ea nu
trebuie privita doar ca un simplu „asezamânt de pregatire profesionala”, ci si ca „un
sistem social de functii sociologice, politice si etice”.
Universitatea are rolul de a ajuta la formarea, îmbogatirea si înnobilarea structurii
societatii prin cultivarea stiintei, privita ca o „forta sociala vie”, care face parte din însasi
fiinta societatii. Nu doar cultivarea stiintei cade în sarcina acestei institutii, ci si a
metodei de cercetare, metoda care face spiritele vrednice de acea demnitate care este
capacitatea de a cugeta prin sine însusi si de a naste pe aceasta cale idei personale.
Pregatirea profesionala va trebui sa fie patrunsa de spiritul stiintific si de constiinta
responsabilitatilor sociale concrete. De asemenea, este total gresit, concluzioneaza
Dimitrie Gusti, sa vedem în Universitate „o fabrica de diplome”, caci scopul sau nu este
de a forma „titrati”, ci forte vii ale neamului.
Prin activitatea depusa în scopul organizarii culturii poporului, Dimitrie Gusti s-a
afirmat ca un pedagog social, urmarind extinderea actiunii educative îndeosebi asupra
lumii satului.
Fata de realitatea sociala putem avea trei atitudini fundamentale: una de cunoastere,
de cercetare bazata pe constatarea faptelor si pe explicarea lor, una de apreciere a
realitatii sociale în raport cu idealul social, care ne permite sa o înfatisam nu numai asa
cum se prezinta ea la un moment dat, ci si asa cum trebuie sa fie si una de studiere a
mijloacelor prin care societatea poate realiza idealul social.
Metoda cea mai adecvata pentru cercetarea realitatii sociale, pe unitati distincte, este
cea a monografiei sociologice, care prezinta avantajul ca „nu lasa nestudiat nimic din
ceea ce este semnificativ din cuprinsul unitatii sociale”. În felul acesta putem obtine o
imagine generala, exacta, obiectiva, asupra realitatii sociale. Din punct de vedere
pedagogic, actiunea monografica are o importanta misiune sociala; ea poate constitui
temelia reformelor de politica scolara si culturala. Vorbind despre menirea educativa a
monografiei sociologice, Dimitrie Gusti scria: „Ne gândim la foloasele pe care le poate
avea cunoasterea adâncita a realitatilor satesti pentru reforma scolii românesti si
întemeierea unui învatamânt real, care sa-si îndeplineasca în întregime functia lui
sociala. Ideile pedagogice pe care le-am sustinut si ca ministru al instructiei, cultelor si
artelor au ca punct central aceasta conceptie sociologica a unui învatamânt românesc.
4
 Scoala nu poate fi straina de mediul în care functioneaza, deoarece ea se adreseaza
unei realitati precise, pregatindu-i pe copii, prin mijloacele locale ce îi stau la îndemâna,
pentru o viata sociala concreta. Din nefericire, constata Dimitrie Gusti, învatamântul
românesc din acea vreme nu tinea seama de împrejurarile locale, de regiunea istorica
si economica din care facea parte. Învatamântul trebuie sa fie deopotriva unitar,
predând cunostinte fundamentale pentru toti prin programul minimal, si diferentiat, adica
sa se adapteze fiecarei regiuni în parte (programul aplicat, sintetic). Dar pentru o
fundamentare stiintifica a învatamântului regional si pentru a-i asigura acestuia o
functionare eficienta este nevoie de o buna cunoastere a localitatii, a regiunii, posibil de
realizat prin intermediul monografiilor sociologice. Dimitrie Gusti a cautat sa aplice
aceasta conceptie privind orientarea învatamântului în elaborarea proiectului de
legislatie scolara din 1933.
Totodata, cercetarea monografica este educativa, din realizarea ei având de câstigat
atât cercetatorul, cât si unitatea sociala studiata, care începe sa se cunoasca pe sine si
dobândeste constient, în urma acestei cunoasteri, imboldul propriei perfectionari. Dupa
Dimitrie Gusti, monografia sociologica poate fi folosita chiar ca metoda de instruire cu
certe valente formative: „Un învatator sau un professor de liceu poate ajunge la
rezultate fericite servindu-se de elevii sai. Fireste, aceste anchete nu se vor referi la
toate punctele care sunt implicate într-o ancheta stiintifica. Dar ce lectie excelenta de
geografie nu se poate face prin studiul direct al teritoriului satului sau al ora sului în care
functioneaza scoala! Ce lectie frumoasa de istorie nu se face prin anchete asupra
monumentelor si locurilor istorice ale regiunii! Elevii se intereseaza astfel de realitate în
mod activ, judeca lucrurile, apreciaza eforturile stramosilor lor, îsi dau seama de ceea
ce înseamna o traditie, o legenda, un adevar”. Cercetarile monografice simplificate si
metoda monografica adaptata pentru învatamânt pot sa faca din elevi adevarati pionieri
ai culturii la sate. În general, activitatile desfasurate de complexele echipe monografice
organizate de catre Dimitrie Gusti erau privite nu numai ca având un rol de cercetare, ci
si de ridicare culturala a lumii satelor.
Multe dintre preocuparile lui Dimitrie Gusti s-au centrat pe problemele ce tin de teoria
culturii: Cine creeaza cultura? Cum poate fi cultura raspândita în rândul maselor? Care
principii sau idei stau la baza actiunilor culturale de masa? Aceste probleme au si o
importanta semnificatie pedagogica. Prin încadrarea lui în sfera valorilor culturale,
individul asimileaza cultura, iar prin eliberarea din aceasta sfera, el creeaza noi valori
culturale. În consecinta, se poate vorbi despre doua laturi ale problemei culturii: cultura
asimilata prin educatie si cultura creatoare, ambele formând unul si acelasi circuit
social.
Atunci când se extinde la toti membrii unei unitati sociale atotcuprinzatoare, cum este
natiunea, cultura individuala devine una a poporului. Prin cultura poporului, natiunea îsi
mentine treaza constiinta de sine, iar statul, privit ca „organizare si personificare politica
si juridica a natiunii”, îsi afla sustinerea de care are nevoie. Daca natiunea, si numai ea,

5
este creatoare de valori spirituale si materiale, statului îi revine importanta sarcina de a
organiza si promova valorile nationale.
Statul ar trebui sa promoveze o autentica politica a culturii, prin intermediul unor
institutii special create în acest scop: fundatiile culturale, caminele culturale, muzeele,
publicatiile de tot felul etc., pentru înfiintarea carora Dimitrie Gusti a depus un intens
efort. Poporului trebuie sa i se ofere, prin educatie în primul rând, acele valori culturale
de care are nevoie la nivelul vietii cotidiene (cultura sanitara, economica, cetateneasca
etc.), ramânând ca, în acelasi timp, potrivit firii lui, sa i se destepte si trebuintele
culturale superioare (moral-religioase, artistice etc.). La baza oricaror actiuni culturale si
educationale va sta cunoasterea nevoilor poporului, care se dobândeste prin cercetarile
monografice, de tipul celor realizate de catre Institutul Social Român, înfiintat si condus
de însusi Dimitrie Gusti.
Cea mai importanta si mai cuprinzatoare realitate sociala este natiunea. Cum îsi
argumenteazaDimitrie Gusti aceasta teza? „Viata sociala a omenirii civilizate, arata el,
se înfaptuieste în cuprinsul natiunilor. Natiunea este realitatea centrala, care însumeaza
toate aspiratiile firesti ale indivizilor si de la care pornesc, nu spre o noua fiinta, ci spre
un nou plan de realitati toate manifestarile internationale”248. Deasupra natiunilor nu
exista o alta realitate, cu acelasi caracter unitar, care sa le subordoneze. Ca realitate de
viata superioara exista si umanitatea, ratiunea umana, speta umana, în care rezida
speranta întelegerii între natiunile suverane, care trebuie educate în acest sens. Pentru
Dimitrie Gusti, natiunea este poporul ajuns la constiinta de sine, este personalitatea
acestuia.
Ceea ce se impune cu necesitate unui popor este mobilizarea tuturor energiilor sale
pentru cultivarea personalitatii solicitate de realitati si tendintele lor de perfectionare.
Fara o stiinta a natiunii si fara o pedagogie a elitelor sale progresul nu poate fi
conceput. Referitor la societatea româneascainterbelica, Dimitrie Gusti vorbea despre
doua realitati spre care ar trebui sa se îndrepte preocuparile de natura pedagogica:
categoria sociala a tineretului si realitatea sociala specifica tarii noastre: satul.
Cunoasterea acestor realitati sociale constituie, dupa Dimitrie Gusti, stiinta natiunii,
de care sunt strâns legate aspectele militante, pentru promovarea acesteia: etica si
politica. În cadrul acesteia de pe urma se plaseaza si „pedagogia natiunii”. Pedagogia
natiunii conceputa de Dimitrie Gusti era, înainte de toate, o pedagogie sociala la sate,
care, în opinia lui, ar trebui sa constituie cea dintâi preocupare a educatorilor. Ea ar
consta dintr-o munca de educatie si de influentare a mentalitatii si sufletului taranului,
astfel încât acesta sa se poata ridica la bunastarea si la gradul de cultura pe care îl
merita.
Dimitrie Gust a fost un sociolog care a cercetat pe teren problemele scolii
românesti. El s-a afirmat ca un adevarat socio-pedagog sustinând ideea unui
învatamânt adaptat realitatilor, realist si practic, cu o programa generala minimala si cu
un caracter regional al activitatii scolare. Totodata, el a fost un sustinator al dezvoltarii
scolilor din mediul rural, care sa asigure un nivel superior de cultura elevilor, nemultumit
6
fiind de înapoierea culturala si materiala a satului românesc. Politica scolara, asa cum a
fost gândita si în parte realizata de catre Dimitrie Gusti, se dorea a fi o politica a culturii,
dar, cum adesea se mentioneaza în scrierile sale, este vorba de o cultura totala, ce
prezinta pe lânga o evident dimensiune intelectuala si altele, referitoare la economie,
sanatate etc.
Prin cercetarile sale monografice, Dimitrie Gusti a cautat sa realizeze inclusiv o
actiune cultural-educativa pentru lumea satelor, echipele sale alcatuite preponderent din
studenti, dar si din profesionisti ai unor domenii dintre cele mai diverse, desfasurând pe
lânga munca de cercetare si activitati culturale, îndeosebi prin cursurile tinute pentru
adulti în nou înfiintatele scoli superioare taranesti, numite uneori si „Universitati
populare taranesti”.
Pe când se afla la conducerea Ministerului Instructiei, Cultelor si Artelor, el proiecta
pentru începutul anului scolar 1933-1934 deschiderea, cu titlul de „experienta”, a
câtorva astfel de institutii. Rolul acestui tip de scoala, care ajunsese sa functioneze
efectiv în acei ani, era de a crea personalitatea sociala, a carei lipsa era resimtita nu
doar de catre Dimitrie Gusti, dar si de alti intelectuali ai vremii, precum Constantin
Radulescu-Motru. Aceasta personalitate nu este cea a unui geniu creator de valori
cultural exceptionale, ci a unui gospodar luminat, care urmareste un „maximum de
responsabilitate fata de sine si fata de tara si apoi creatiunea, adica transformarea
realitatii de astazi, pe care o cunoastem, întrun maximum de realitate noua”.
Cu ajutorul unor astfel de scoli destinate instruirii tineretului din mediul rural, spera
Dimitrie Gusti, diferentele de instruire dintre oameni si implicit cele sociale se vor
atenua. În aceste scoli urmau sa fie pregatiti, pe o perioada cuprinsa între trei luni si un
an, tineri în vârsta de 18-25 de ani, absolventi ai unei scoli primare satesti din aceeasi
regiune. Unele dintre ele durau câteva saptamâni, altele mai mult, bucurându-se de
subventii si de asistenta pedagogica înalt calificata, în fiecare caz urmarindu-se o
popularizare a cunostintelor din domeniile agronomiei, economiei sau medicinii, dar si a
cunostintelor despre viata sociala, morala si intelectuala a satelor.
Dimitrie Gusti concepea scoala superioara taraneasca dupa modelul scolilor
similare existente în Danemarca, Suedia, Norvegia si Germania
(„Volkshochschulbewegung”), în care nu se dadeau nici examene, nici diplome, ci se
ofereau tinerilor cunostinte privind igiena, sanatatea, activitatile gospodaresti, viata
sociala si cultura, li se dezvoltau deprinderi noi, utile în activitatile lor cotidiene.
Dintre studiile şi operele publicate până astăzi de Dimitrie Gusti sunt
indispensabile pentru precizarea fizionomiei sale culturale următoarele:
1. cele două studii consacrate teoriei şi metodei de cercetare a vieţii
sociale: Realitate, ştiinţă şi reformă socială şi Sociologia monografică;
2. cele patru studii consacrate unităţilor sociale: Individ, societate şi stat în
Constituţie; Partidul politic; Problema naţiunii; Originea şi fiinţa Societăţii Naţiunilor.
Cunostintele predate si lucrarile practice corespunzatoare erau grupate pe centre de
interes. Scopul scolilor superioare taranesti nu era doar de a-l forma pe tânar pentru o
7
mai buna administrare a treburilor gospodaresti, ci si de a-i forma o conceptie despre
lume si viata, care sa stea la baza emanciparii sale de rânduielile traditionale, de
credintele, datinile si manifestarile vetuste. În locul supunerii fata de natura si multumirii
fataliste, considera Dimitrie Gusti, ele îi vor cultiva individului o atitudine activa, dorinta
de a stapâni natura si de a-si ameliora continuu conditiile concrete de existenta. Scolile
taranesti practicau un învatamânt practic, adaptat la conditiile si nevoile de viata ale
satului si regiunii, o instruire si o educatie menite a-i înzestra pe oameni cu noi
deprinderi de viata si de munca.
A afirma că cercetările individuale de folclor constituie adevăratul început al
monografiei sociologice româneşti, numai pentru că unii cercetători au întrezărit
câteodată corelaţia unora din manifestări, înseamnă a confunda întâmplarea cu
sistemul. Înseamnă a ignora intenţionat, caracterul esenţial al cercetărilor monografice,
constituit de această cooperare a specialiştilor pentru înţelegerea întregului social, pe
care o face posibilă şi o cere concepţia de ansamblu a profesorului Dimitrie Gusti.

BIBLIOGRAFIE

Antonescu, G. G., Studii asupra educatiei morale si estetice, Tipografia „Dim. C. Ionescu”, Bucuresti,
1912
Antonescu, G. G., Educatie si cultura, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

8
Gusti, Dimitrie, Problema sociologiei. Sistem si metoda, Imprimeria Statului, Bucuresti, 1940

Gusti, Dimitrie, Scrieri pedagogice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973

Radulescu-Motru, Etnicul românesc, Editura Fundatiei „România de Mâine”, Bucuresti, 1999

Mircea Vulcănescu, Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998

Stoian, Stanciu, Pedagogia româna moderna si contemporana, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1976

http://www.biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/carte_capitole.php?cid=38