UNIVERSITATEA DE STAT “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA ȘTIINȚE ALE NATURII

DEPARTAMENTUL ȘTIINȚE BIOLOGICE ȘI GEONOMICE

RAICU LUMINIȚA

SPECIALITATEA: GEOGRAFIE

LUCRU INDIVIDUAL

PLĂCILE TECTONICE ȘI DINAMICA SCOARȚEI TERESTRE

AUTORUL: Raicu Luminița Gr. G11

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: Boian Ilie

CHIȘINĂU-2018
 Plăcile tectoinice si dinamica scoarței terestre

Terra se mișcă și se schimbă incontinuu. Deriva continentelor este, in prezent, un adevar

argumentat stiintific. Placile tectonice se deplaseaza, ca intr-un puzzle perpetuu, cu 1-4
centimetri pe an si, pornind de la aceasta constatare, geologii pot sa creeze imagini despre cum
va fi Pamântul peste cinci, zece, o sută de milioane de ani. Plăcile tectonice se împart în:

1. Plăci majore- Pacifică, Americană de nord, Americană de sud, Euroasiatică, Africană,

Indoaustraliană și Antarctică.
2. Plăcile medii-Filipineză, Nasca, Cocoși, Caraibă, Chineză, Indiană, Arabă și Somaleză.
3. Microplăcile- ce reprezintă frânturi din plăcile mai mari sau resturi ale unor plăci care au
existat în trecutul geologic îndepărtat, de aceea numărul lor este mult mai mare.

Cand, la inceputul secolului al XX-lea, astronomul si climatologul german Alfred Wegener a

formulat teoria derivei continentelor, acesta a fost ridiculizat. Interesat de cercetarea polara ( a
petrecut doi ani pe coasta nord-vestica a Groenlandei) si bazandu-se pe faptul ca fosilele
asemanatoare s-au gasit in diverse zone ale lumii, s-a gandit ca un asemenea fapt ar putea
insemna ca, odata, in urma cu 200-300 milioane de ani, cele cinci continente au fost, de fapt,
unite, intr-un urias Pangaea (“Intregul Pamant”), inconjurat de un imens ocean “Panthalassa”.
Din continentul primordial numit Pangea, care era inconjurat de un ocean primordial
numit Panthalasa, prin evolutie geologica ulterioara s-a produs dezmembrarea initiala a
continentului in doua blocuri uriase, unul in nord numit Laurasia si unul in sud
numit Gondwana. In decursul Mezozoicului, dezmembrarea Pangeei a determinat
individualizarea de blocuri continentale care printr-o miscare de translatie, de deriva, si-au
schimbat tot mai mult pozitia, unele au alunecat spre vest, altele spre nord. Fragmentarea a
inceput in zona australa de azi si ca urmare a avut loc deschiderea in sud a Oceanului Atlantic si
a Oceanului Indian. S-a desprins din blocul unitar al Gondwanei Antarctica, Australia de astazi si
India care si-a inceput deplasarea spre nord iar coliziunea si compresiunea creata cu blocul
Eurasiatic a dat nastere grandiosului lant al Himalayei. De asemenea, arcul Alpin s-a creat ca
rezultat al compresiunii dintre blocul African si cel Eurasiatic. Americile in deriva spre vest s-au
lovit de rigiditatea fundului Oceanului Pacific, in acest fel luand nastere Muntii Stancosi (vestul
Americii de Nord) si Anzii (America de Sud).

Aranjarea cutelor, suprapunerea unor parti se manifestau prin cutremure de pamant sau de mare.
Alte dovezi in sprijinul teoriei sale se refereau la distributia particulara a lanturilor muntoase
(dupa imaginea metaforica a marului ofilit, zbarcit), la similitudinea structurii geologice a
regiunilor situate de o parte si de alta a Oceanului Atlantic, la climatul foarte diferit de cel de
astazi. De exemplu, s-a constatat prezenta unor materiale aluvionare (pietris, bucati de stanca)
specifice topirii ghetarilor, in Africa de Sud si in Australia. In pofida reticentei manifestate in
epoca fata de ideile sale, Wegener a publicat rezultatul cercetarilor pe care le-a facut, in 1912, in
articolul “Deriva continentelor”, si in 1915, in lucrarea “Geneza continentelor si a oceanelor”.
Singurul punct slab al teoriei lui Wegener este reprezentat de gasirea adevaratului motiv al
derivei continentelor. Pentru ca, la vremea respectiva, nu se cunostea fenomenul de convectie a
scoartei terestre (proces specific al dinamicii astenosferei, patura geologica aflata intre 70-150
kilometri si 600-700 kilometri in adancime), savantul german a pus deriva continentelor pe
seama mareelor lunare (flux si reflux).

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, noi cercetari au confirmat, in mare parte, ideile lui
Wegener, completandu-le cu explicatia cea mai solida, pana la aceasta data, a motivului pentru
care s-a produs deriva continentelor si anume curentii de convectie din adancul Terrei. Prin
fisurile extinse, materia fierbinte iese cu presiune din mantaua de protectie (astenosfera) si se
solidifica la suprafata, in mormane. Crusta pamantului aluneca de pe acestea si comprima
platourile continentale (tectonica placilor). Informatiile satelitare de astazi (GPS) si observarea
cutremurelor de pamant permit calcularea vitezei miscarii placilor tectonice, astfel putandu-se
construi reprezentari a ceea ce va fi Terra peste sute si milioane de ani.

Peste cinci milioane de ani

Oamenii de stiinta anticipeaza ca tendinta, in virtutea fenomenului de deriva a continentelor, este

ca Europa sa se apropie de Africa. In cateva sute de ani, bazinul mediteraneean s-ar putea
transforma intr-o zona arida, iar intr-un viitor si mai indepartat, calotele glaciare vor cobori spre
ecuator si clima se va raci. Zona de nord a Europei ar putea deveni regiunea cea mai rece de pe
glob, cu ghetari montani si cu o zona de tundra spre sud, iar America de Nord s-ar putea
transforma intr-un imens desert rece si secetos, in care sa supravietuiasca numai reptilele. Marea
Mediterana, minunata zona turistica, in prezent, va deveni, peste cinci milioane de ani, un imens
desert sarat, inconjurat de munti. Padurea amazoniana ar putea fi inlocuita de o prerie arida, iar
din impetuosul fluviu de astazi – Amazonul – ar putea ramane un firav fir de apa.

Peste o suta de milioane de ani

Cand aceasta era glaciara se va sfarsi (peste aproximativ 100 de milioane de ani), timp in care
deriva continentelor nu inceteaza nici o clipa, cum nu a incetat nici de la nasterea Terrei, pana
acum, climatul se va incalzi din nou. Topirea ghetarilor va creste nivelul marilor si al oceanelor
(care vor acoperi trei sferturi din suprafata Terrei), acestea vor uda intinse teritorii si, in noua
lume calda si umeda, viata va putea inflori in diverse forme. Antarctica va fi atunci o insula
tropicala acoperita de paduri.

Peste doua sute de milioane de ani

Intr-un asemenea orizont de timp, Pangaea (“Pamantul intreg”) al lui Wegener va reaparea.
Adica, s-ar putea reconfigura imaginea epocii paleozoice, cu un singur mare continent,
inconjurat de imensul ocean planetar, o lume, probabil, a extremelor, din punct de vedere
climatic, cu 50 de grade Celsius, pe timpul zilei si -30 de grade, noaptea. Cine isi poate imagina
ce fel de viata s-ar putea dezvolta in asemenea conditii?

Ce face omul in tot acest timp?

Cand vine vorba de viitorul speciei umane (ca si cand aceasta nu ar fi direct legata de soarta
Pamantului), opiniile oamenilor de stiinta devin, brusc, divergente. Unii mizeaza pe capacitatea
exceptionala de adaptare a speciei, asa ca sunt optimisti, sustinand ca omul nu are cum sa piara,
in timp ce, la extrema cealalta, se plaseaza teoriile catastrofice.

Este adevarat ca, la scara istoriei omenirii, omul s-a adaptat continuu si a evoluat. Marea
problema, astazi, care poate fi observata de oricine, nu numai de oamenii de stiinta, este ca s-a
schimbat ecuatia om-natura, in sensul ca, in orgoliul lui nemasurat, omul incearca (profitand si
de exceptionalul avans tehnologic) sa adapteze mediul nevoilor sale si nu invers cum ar fi
normal, daca stam sa ne gandim ca nu am venit fiecare, cu bucata noastra de Terra, de cine stie
unde din Univers. Deriva continentelor isi urmeaza implacabil drumul. Intrebarea este daca nu
cumva “deriva” omului (ignorarea sanatatii mediului, supraindustrializarea, supraexploatarea
resurselor, poluarea, saracia si saracirea pamantului etc.) este cel mai mare pericol pentru viitorul
mai apropiat sau mai indepartat al Planetei albastre.