Dreptul de proprietate publică

Consideraţii generale.
Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele
dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de
proprietate nu este sau este afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice diferite.
Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme:
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.

Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică.

Definiţie:
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor
administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei prerogative
se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituţia juridică a dreptului de proprietate,
o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în cadru1 instituţiei proprietăţii.

Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică, care cuprinde
totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietăţii publice.

 Dreptul de proprietate publică este inalienabil.

Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt
scoase din circuitul civi1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice
inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere.
Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor
dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste
bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile,
ci limitări normale ale dreptului de proprietate.
Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să creeze
o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o chestiune de fapt
concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietăţii publice sunt
lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi exceptate circuitului civil.
Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie
interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în
măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului, aceea
de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului
inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.
 Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil.
Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt
scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate
publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei acţiuni în
revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Aşadar, dreptul la acţiune
nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate
publică asupra bunului respectiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra
unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului imprescriptibil, în
faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea
uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.

 Dreptul de proprietate publică este insesizabil.

Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care
formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea
creanţelor lor. Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât
titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.
În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii asupra bunurilor din
domeniul public.

Subiectele dreptului de proprietate publică.

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt titularii săi
în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă persoană
fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt: a) statul, asupra
bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b) unităţile administrativ-teritoriale – sat, oras,
comuna, municipiu, raion, UTA Gagauzia.
În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate
să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Aceste persoane
juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra
bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple
modalităţi de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor
dreptului de proprietate publică.

Exercitarea dreptului de proprietate publică.

Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea
interesului general. Acest deziderat se indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care
constituie obiectul proprietăţii publice. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea unor
prerogative administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură a
dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii.
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi nemijlocit de către
autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1
unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt
încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate
în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul
punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de
proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane
juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi,
pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau
închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.

Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică.

Concesiunea este acel contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă
determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul
şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau a unui
serviciu public, în schimbul unei redevenţe.
Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b)
concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.
Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie desemnat în urma
organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea la licitaţie se face prin
act administrativ emis de titularul dreptului.