GUDE Curs 2018-2019 PDF

Gestionarea şi utilizarea durabilă a energiei – suport de curs
1. Introducere
Din cele mai vechi timpuri, omul a fost curios în legătură cu tot ceea ce ne înconjoară.
De-a lungul existenţei umane, totul unitar care reprezintă mediul nostru înconjurător a fost
divizat în două componente: energia şi materia. Energia este definită, conform Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, ca fiind capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic
în trecerea dintr-o stare în alta. Însă aceasta este o definiţia mult simplificată, în realitate
energia fiind implicată în toate tipurile de schimbări sau transformări care au loc, vizând nu
doar sistemele fizice, ci şi cele chimice şi biologice, fiind astfel indispensabilă umanităţii atât
la scară industrială, cât şi la nivel personal. Practic tot ceea ce ne înconjoară, începând de la
nevoile de bază precum hrana şi apa, şi până la utilajele, maşinile şi clădirile care ne asigură
confortul au nevoie de anumite forme de energie.
Energia se conservă, deci nu poate fi creată sau distrusă, ci doar transformată dintr-o
stare în alta sau transferată de la un sistem la altul. De asemenea, conform relaţiei lui
Einstein, orice formă de energie a unui sistem fizic depinde de masa inertă a sistemului:
(1.1)
Unde:
- E reprezintă energia,
- m este masa sistemului,
- c este viteza luminii în vid.
Energia poate avea mai multe forme: mecanică, termică, electrică, sau chimică.
Pe parcursul ultimelor decenii, se pune tot mai frecvent problema obţinerii energiei
termice şi electrice din surse neepuizabile, datorită diminuării drastice a resurselor naturale
din ultimul secol şi, totodată, creşterea preţului energiei obţinute din sursele convenţionale.
De asemenea, obţinerea şi utilizarea energiei convenţionale are un impact negativ
important asupra mediului.
Promovarea producerii energiei electrice din surse neepuizabile de energie (SRE) reprezintă
un imperativ al perioadei actuale motivat de protecţia mediului, creşterea independenţei
energetice faţă de importuri prin diversificarea surselor de aprovizionare cu energie, precum
şi de motive de ordin economic şi de coeziune socială.
Motivele promovării SRE s-au acumulat în timp. Astfel, la motivele de natură
economică, apărute după crizele petroliere din anii ’70, s-au adăugat cele de mediu, mai ales
după semnarea Protocolului de la Kyoto în decembrie 1997, iar în prezent se adaugă şi
motive de natură socială.
Motivele de natură economică vizează în principal raţionamente economice,
securitatea aprovizionării cu energie şi dezvoltarea industriilor specifice utilizării SRE.
Motivele de mediu vizează SRE ca surse de energie nepoluante, cu excepţia biomasei
(a cărei poluare rezultată prin ardere este compensată prin efectele pozitive din perioada de
vegetaţie) şi contribuţia SRE la reducerea schimbărilor climatice.
1
Motivele sociale vizează: ocuparea forţei de muncă, latură importantă a SRE, în

special în cazul biomasei, suportul masei largi a consumatorilor rezultat prin conştientizarea
beneficiilor SRE asupra mediului şi implicit asupra stării de sănătate a populaţiei [Car03]
[Dum07].
Printr-o strategie de dezvoltare energetică a României se poate asigura creşterea
siguranţei în alimentarea cu energie şi limitarea importului de resurse energetice, în
condiţiile unei dezvoltări economice accelerate. Această cerinţă se poate realiza, pe de o
parte prin implementarea unei politici susţinute de conservare a energiei şi o creştere a
eficienţei energetice care să conducă la decuplarea ritmului de dezvoltare economică de
evoluţia consumului de energie, concomitent cu creşterea gradului de valorificare a surselor
neepuizabile de energie.
Valorificarea potenţialului surselor neepuizabile de energie conferă premise reale de
realizare a unor obiective strategice privind creşterea siguranţei în alimentarea cu energie
prin diversificarea surselor şi diminuarea ponderii importului de resurse energetice,
respectiv, de dezvoltare durabilă a sectorului energetic şi protejarea mediului înconjurător.
Sursele neepuizabile de energie pot contribui la satisfacerea nevoilor curente de
încălzire în anumite zone (rurale) defavorizate (ex. biomasa). Pentru valorificarea
potenţialului economic al resurselor neepuizabile de energie, în condiţii concurenţiale ale
pieţei de energie, este necesară adoptarea şi punerea în practică a unor politici, instrumente
şi resurse specifice.
2
2. CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPALELE SURSE DE ENERGIE
2.1. Clasificarea surselor de energie

Energia utilizată în procesele industriale şi de diverşi alţi utilizatori se face sub mai
multe forme: mecanică, termică, electrică, sau chimică. Aceste forme de energie provin din
mai multe surse naturale de energii primare prin conversia cu ajutorul unor sisteme prin care
energia primară este transformată în energie utilizabilă.
Energiile primare se clasifică în funcţie de sursa de energie în:
 Surse de energie epuizabilă
- Energia convenţională, înmagazinată în combustibilii fosili
- Energia nucleară
 Surse de energie neepuizabilă
- Energia eoliană;
- Energia solară;
- Energia apei:
 energia hidraulică;
 energia mareelor;
 energia potenţială osmotică;
- Energia geotermală;
- Energia derivată din biomasă:
 bio-diesel,
 bio-etanol,
 biogaz.
2.2. Energii din surse epuizabile

2.2.1. Energia convenţională
Energia convenţională este numită şi energie clasică sau primară. Aceasta include acele surse
de energie care în prezent sunt exploatate în proporţie de peste 80%. În general în acest caz se
utilizează surse epuizabile de energie, precum cărbunele, petrolul sau gazele naturale.
Printre avantajele utilizării acestor surse de energie putem preciza faptul că procedeele
de exploatare şi de utilizare a acestora sunt tehnologii mature, avansate, iar majoritatea
tehnologiilor de prelucrare, procesare şi distribuţie sunt disponibile cam peste tot, la un grad
avansat de perfecţionare.
Marele dezavantaj al surselor convenţionale de energie este chiar faptul că acestea
sunt epuizabile.
Datorită evoluţiei accentuate a industriilor în ultima perioadă, a crescut şi dependenţa
de energie şi, datorită stadiului actual de dezvoltare a tehnologiilor şi proceselor de producere
a acesteia, energia convenţională este cea mai pretabilă a fi exploatată eficient. Dar,
bineînţeles, această eficienţă este gândită doar pe termen scurt, fără a lua în calcul efectele pe
3
termen lung a exploatării acestor surse. Deşi metodele de prelucrare a surselor neneepuizabile
şi de obţinere a energiei pe această cale au atins un stadiu avansat, aceste tehnologii continuă
să aibă un impact negativ asupra mediului, nu doar prin prisma epuizării resurselor naturale
care necesită un timp foarte îndelungat pentru a se reface (de ordinul milioanelor de ani), ci şi
prin emisiile rezultate în urma procesării acestora. Conform unui studiu privind epuizarea
resurselor de petrol şi gaze efectuat de The Association For The Study Of Peak Oil And Gas
(ASPO) în anul 2005, se estimează următoarele perioadă până la epuizarea combustibililor
fosili:
Tabelul 2.1. Perioadele estimate până la epuizarea principalelor tipuri de combustibili fosili, ASPO, 2005
Tipul resursei Perioada estimată până la epuizare (ani).
Petrol 45
Gaze naturale 66
Cărbune 206
Ca efecte nocive asupra mediului apar în primul rând eliberarea în atmosferă a unor
cantităţi semnificative de gaze cu efect de seră, în special CO2 (dioxid de carbon) şi CH4 (gaz
metan), apariţia ploilor acide şi creşterea concentraţiei de praf în atmosferă. Arderea
combustibililor fosili pentru producerea energiei este responsabilă de creşterea cu 50% a
gazelor cu efect de seră în atmosferă, restul provin din alte domenii: 20% din industria chimică,
15% sunt datorate agriculturii, iar 15% se datorează despăduririlor necontrolate (sursa:
www.anpm.ro). La nivel mondial, 27% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră se
datorează producerii de energie electrică şi termică, după cum este prezentat în figura 2.1.
Fig. 2.1. Emisiile gazelor cu efect de seră la nivel mondial,

pe sectoare de activitate [32]
4
Cele mai puternice emisii sunt cele de CO2, care au un impact semnificativ asupra
efectului de seră şi schimbărilor climatice, atât la nivel global cât şi la nivel local, în special în
cazul ţărilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În figura 2.2 sunt prezentate valori estimative
ale emisiilor de CO2 echivalent în perioada 2000 – 2030, conform unui studiu efectuat de
organizaţia Earth Trends, membră a Institutului Resurselor Mondiale, ce prezintă diferenţa
acestor valori în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, faţă de cele care deja au statutul de ţări
dezvoltate.
Fig. 2.2. Emisiile de CO2 în Gt pe an pentru ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare,

măsurate (până în 2010) şi estimate [36]
Deşi emisiile şi reziduurile (sterilul) care ies din proces sunt în mare parte controlate şi se
încearcă o constantă minimizare a cantităţilor acestora, trebuie avut în vedere faptul că “mai
bine previi decât să vindeci”, fiind astfel necesară considerarea surselor alternative
(neconvenţionale) de energie, care sunt mai puţin poluante.
2.2.2. Energia nucleară

Cel mai utilizat tip de energie nucleară este cea obţinută prin fisiunea nucleelor
complexe a elementelor pretabile acestei tehnologii, precum uraniu şi plutoniu. Fisiunea
reprezintă o reacţie nucleară ce are ca efect ruperea nucleului elementelor în cauză în două sau
mai multe fragmente de masă aproximativ egală, cu degajare de radiaţii şi energie termică.
Pentru a produce energie pe cale nucleară este nevoie de materie primă în cantităţi mult mai
mici decât în cazul utilizării combustibililor fosili, implicând totodată costuri reduse de
exploatare, însă riscul accidentelor este mult mai mare, impactul asupra mediului înconjurător
şi organismele vii fiind devastator în cazul topirii unui reactor de fisiune nucleară. De
asemenea, o mare problemă o reprezintă gestionarea deşeurilor radioactive rezultate în urma
producerii acestui tip de energie prin fisiune.
Energia nucleară mai poate fi obţinută prin fuziunea nucleelor elementelor cu număr
atomic mic, precum hidrogenul. Procedeul reprezintă exact inversul fisiunii, implicând unirea
5
forţată a două nuclee pentru a forma unul singur, cu masă mai mare. Aceasta este reacţia
principală care are loc în stele precum soarele, generând o cantitate imensă de energie, dar
necesitând temperaturi foarte ridicate. Această tehnologie nu este încă bine stăpânită, pentru
a fi utilizată în scopul producerii energiei la scară largă.
2.3. Energii din surse neepuizabile

2.3.1. Energia hidroelectrică
Reprezintă capacitatea unui sistem (apa) de a efectua lucru mecanic în momentul
curgerii printr-o turbină. În general energia apelor este exploatată prin crearea unei diferenţe
de înălţime (baraj) pentru a mări viteza de curgere şi pentru a facilita transformarea energiei
potenţiale a apei stătătoare în energie cinetică, acţionând turbinele hidraulice prin rotirea
paletelor, astfel punând în funcţiune generatoarele pentru a produce energie electrică. În
formă brută, energia apelor curgătoare este o energie mecanică.
Tehnologiile de obţinere a energiei electrică din energia apelor curgătoare au un
randament destul de ridicat, iar echipamentele utilizate au o durată de viaţă foarte ridicată (în
general de peste 50 de ani).
Deşi energia hidroelectrică în sine nu este poluantă, până în momentul exploatării
sursei respective, etapa de montaj a centralelor are impact semnificativ asupra peisajului din
zona respectivă, influenţând cursul natural al apei, afectând anumite specii de plante şi animale
din zona respectivă. De asemenea, centralele hidroelectrice presupun costuri mari de
construcţie, şi o monitorizare riguroasă a procesului de obţinere a energiei, pentru a depista
din timp defecţiunile ce pot surveni sau pentru a preveni situaţia de supra plin prin evacuarea
unei cantităţi de apă pe canalele de urgenţă, cu debite ce nu prezintă pericol de inundaţie în
aval de baraj.
2.3.2. Energia mareelor şi a valurilor

Este tot o formă de energie mecanică, datorată deplasării pe verticală a masei de apă la
diverse niveluri sau datorită „curenţilor de maree”. Aceasta poate fi captată astfel şi
transformată în energie electrică.
Exploatarea acestei surse de energie se poate face prin amenajarea unor bazine
îndiguite care vor capta oscilaţiile lente de nivel al apelor marine, atât la umplere (flux), cât şi la
golire (reflux). Mareele se produc regulat în anumite zone litorale de pe glob, atingând uneori
amplitudini de până la 14-18 m. Energia valurilor poate fi de asemenea valorificată prin această
metodă.
Deşi valurile şi mareele reprezintă surse inepuizabile pentru obţinerea energiei, pentru
o exploatare rentabilă a acestora sunt necesare anumite condiţii naturale: nivelul amplitudinii
mareelor trebuie să fie de minim 8 m şi este necesară prezenţa unui bazin natural (de regulă un
estuar sau un golf) care să aibă o deschidere îngustă la ocean. Din păcate, aceste cerinţe
naturale sunt îndeplinite în puţine zone ale globului, astfel fiind obligatorie urmărirea atentă a
acestora pe amplasamentul vizat pentru a fi eficientă investiţia.
6
2.3.3. Energia osmotică

Energia neepuizabilă osmotica denumita şi energia gradientului de salinitate, este o
energie neepuizabilă. Aceasta reprezintă energia disponibila din existenta unei diferenţe de
concentraţiei de sare intre apa de mare şi cea dulce. Exista doua metode practice pentru
punerea în evidenţă a acestei energii, acestea sunt electrodializa inversa şi osmoza întârziată
de presiune. Ambele metode au la baza osmoza prin membrane specifice. Produsul rezidual
este apa salmastra. Acest produs reprezintă rezultatul utilizării forţele naturale exploatate la
curgerea apelor dulci în mari cu apa sărată.
Procedeele utilizate au fost confirmate de către teste realizate în laborator. Un obstacol
în cadrul acestor proceduri îl reprezintă costul membranei, ce este extrem de ridicat. Totuşi,
confecţionarea unor noi tipuri de membrane din material plastic din polietilena modificata din
punct de vedere electric, mult mai accesibile din punct de vedere al preţului, au făcut posibile
procedeele pentru uzul comercial.
Exista şi alte metode care, în acest moment, se afla într-un proces de dezvoltare, cum ar
fi: metode ce este bazata pe tehnologia condensatorilor cu dublu strat electric şi o alta metoda
ce este bazata pe diferenţa dintre presiunile vaporilor.
O centrala “osmotica” utilizează diferenţa de presiune dintre apa sărată şi apa dulce:
daca doua mase de apa, una sărată şi cealaltă dulce, sunt separate de o membrana
semipermeabila, cea de-a doua se va deplasa spre prima, şi va genera o supra-presiune care va
putea fi transformata în energie cu ajutorul unei turbine.
Fig. 2.3. Fenomenul de producere a presiuni osmotice
2.3.4. Energia eoliană

Reprezintă energia cinetică datorată vântului. Acesta la rândul său este produs
deoarece temperatura atmosferică pe glob nu este peste tot aceeaşi, fapt care generează
mişcări a maselor de aer. Vântul practic acţionează paletele turbinei eoliene, care este legată la
un generator care transformă lucrul mecanic în energie electrică. Momentan potenţialul
acestei surse de energie este mult mai mare decât puterea instalată. În figura 2.4. este
prezentată puterea instalată la nivel mondial, în MW, pe parcursul ultimului deceniu.
7
Fig. 2.4. Puterea eoliană instalată la nivel mondial [18]
Printre avantajele utilizării energiei eoliene, cel mai important este faptul că nu există
emisii de gaze cu efect de seră sau substanţe poluante în timpul producerii energiei electrice.
De asemenea, în urma producerii energiei eoliene, nu sunt generate nici un fel de deşeuri, iar
preţul unităţii de energie furnizate pe această cale este foarte scăzut, comparabil în unele state
chiar cu preţul energiei obţinute prin arderea combustibililor fosili, iar costul scoaterii din
funcţiune al centralelor eoliene este redus.
Un important dezavantaj al acestor centrale este faptul că vântul nu este o resursă
constantă şi egal distribuită pe suprafaţa Pământului, amplasamentul acestora impunând o
serie de analize preliminare pentru a determina fezabilitatea lor din punct de vedere tehnic şi
economic. Amplasarea centralelor eoliene necesită o suprafaţă destul de întinsă, deoarece este
nevoie un număr mare de turbine instalate pentru a fi eficiente. Pe lângă aceasta, impactul
asupra peisajului este considerat neplăcut, cu toate că proiectanţii au efectuat modificări ale
designului centralelor, pentru a le face mai atractive din acest punct de vedere. Pe lângă
această „poluare vizuală”, turbinele eoliene produc şi „poluare sonoră”. Deşi acest fapt nu este
perceput de om datorită perfecţionării proiectării şi tehnologiilor de execuţie, acestea produc
infrasunete, simţite de animalele ce constituie fauna peisajului, care se vor adăposti la distanţă.
Totodată, infrasunetele pot avea efecte nocive asupra sănătăţii umane în cazul expunerii pe
termen lung.
2.3.5. Energia geotermală

Aceasta este o formă de energie obţinută din căldura aflată în scoarţa terestră. Apa la
temperaturi ridicate şi aburul, situate în zonele vulcanice sau cu activitate tectonică pot fi
utilizate pentru a produce energie termică sau electrică. Dacă apa geotermală nu prezintă nici
un pericol de coroziune sau depunere, aceasta poate fi folosită direct în sistemele de încălzire
ca agent termic, sau în alimentarea cu apă menajera şi industrială. În ziua de azi există două
tipuri de centrale electrice geotermale: de tip binar şi pe bază de abur. Centralele electrice
geotermale pe bază de abur folosesc apă la temperaturi foarte mari, iar centralele electrice
geotermale de tip binar utilizează apă la temperaturi mai mici, între 107 şi 182 oC.
8
Principalul avantaj al centralelor geotermale este faptul că energia rezultată este curată
pentru mediul înconjurător şi neepuizabilă. În plus centralele geotermale nu sunt afectate de
condiţiile meteorologice şi ciclul noapte/zi. Energia geotermală este mai ieftină de obicei faţă
cea rezultată din combustibili fosili.
Printre dezavantajele centralelor geotermale se numără creşterea instabilităţii solului
din zonă, putând fi cauzate chiar şi cutremure de intensitate redusă. În plus, zonele cu
activitate geotermală se răcesc după câteva decenii de utilizare, deci nu se poate vorbi de o
sursă infinită de energie, deşi în timp e neepuizabilă. O explicaţie pentru răcirea zonelor cu
activitate geotermală ar fi şi faptul că centrala geotermală instalată este prea mare pentru
capacitatea de încălzire a zonei respective.
Potenţialul energiei geotermice din interiorul Pământului, provine atât din surse
interne, cât şi din surse externe.
2.3.5.1. Structura internă a Pământului. Flux termic terestru

Forma, structura, fenomenele fizice precum şi cele chimice care au loc în interiorul şi la
suprafaţa. Pământului au influenţat în timp câmpul caloric al acestuia, determinând formarea
unor zone distincte cu temperaturi şi structura fizico-chimică specifică. Astfel, Pământul este
structurat dinspre exterior spre centru din 4 zone sau straturi principale, alcătuite la rândul lor
din substraturi şi zone de interfaţă, acestea fiind: Scoarţa terestră, manta, nucleul extern şi
nucleul intern. În figura 2.5. sunt prezentate principalele zone care formează structura internă
a planetei.
Fig. 2.5. Structura internă a Pământului [22]
9
În bilanţul termic al Pământului, ponderea energiei termice interne este de doar 0,5%,
această energie având ca surse gravitaţia şi presiunile geotectonice, radioactivitatea şi rezerva
iniţială.
Rezerva iniţială rezulta din faza de evoluţie pre geologică a Globului. O mare parte din
aceasta energie s-a pierdut prin conversie şi conducţie, căldura rămasă în interiorul planetei din
timpurile pre geologice fiind denumita căldură reziduală.
Radioactivitatea actuală este condiţionată de concentrarea elementelor radioactive în
scoarţa. Acestea se concentrează preponderent în scoarţele continentale, în special în rocile
acide din pătura granitică şi cu totul subordonat în scoarţele oceanice. Se estimează ca 2/3 din
fluxul termic teluric provine din scoarţă, din corpurile granitice care concentrează elementele
radioactive. [9],[23],[24]
Din interiorul Pământului spre suprafaţă, litosfera este străbătută de un curent de
conducţie termic, denumit flux termic terestru. Prezenţa acestuia este datorată câmpului
gravitaţional şi a presiunilor geotectonice care produc energie calorică, contribuind astfel la
creşterea temperaturilor în sistem adiabatic, în interior. Astfel, temperatura creşte de la
suprafaţă spre adâncime cu un gradient geotermic de aproximativ 3 0 C la 100 m, până la
adâncimea de 2000 m. De la această adâncime, temperatura creşte mai lent, până la valoarea
de 39000 C în nucleu. [9],[23]
2.3.5.2. Încălzirea externă a Pământului

Radiaţia solară care ajunge în vecinătatea atmosferei Pământului este, în cea mai mare
parte o radiaţie de lungime scurtă. Datorită fenomenelor de absorbţie şi reflexie, doar 47% din
radiaţia de lungime scurtă ajunge la suprafaţa terestră, aceasta fiind denumită şi radiaţie
globală. Aceasta este transformată de către Pământ în radiaţie cu lungime de undă lungă, 39 %
fiind reflectată în atmosferă contribuind la încălzirea atmosferei, iar 8 % din radiaţie este
pierdută în spaţiul cosmic. O parte din radiaţie, care nu a fost reflectată spre atmosferă este
folosită în procesele de fotosinteză (0,1 %), evapo-transpiraţie şi evaporarea apelor de
suprafaţă şi din sol, restul fiind înmagazinată în suprafaţa terestră, sub formă de căldură, prin
fenomene de absorbţie şi transfer termic. Astfel, suprafaţa terestră absoarbe, se încălzeşte şi
înmagazinează căldură provenită din radiaţia solară, şi contribuie la încălzirea atmosferei prin
fenomenul de reflexie. [4],[6]
La suprafaţa scoarţei terestre, temperatura variază în funcţie de adâncime între 50 şi 150
C, ajungând la o temperatură constantă de 100 C la o adâncime de peste 18 m. Cu cât creşte
adâncimea, cu atât scade dependenţa şi influenţa temperaturii atmosferei şi a anotimpurilor
asupra temperaturii scoarţei. În figura 2.6. este prezentată această variaţie de temperatură,
până la o adâncime de 18 m, în funcţie de cele patru perioade sezoniere de pe parcursul unui
an. [1]
În concluzie, energia geotermală poate fi definită ca acea energie termică care provine
atât din surse de căldură endogene, cât şi exogene ale Pământului, care se manifestă prin
înmagazinare, degajare şi transfer de căldură în interiorul planetei, datorită influenţelor
câmpului gravitaţional, a presiunilor geotectonice, a radioactivităţii şi a radiaţiei solare.
10
Fig. 2.6. Variaţia temperaturii în sol în funcţie de adâncime şi de anotimp [1]
2.3.5.3. Clasificarea şi conversia energiei geotermale

Potenţialul geotermic al Terrei este enorm şi teoretic neepuizabil, căldura înmagazinată
în primii 5 km ai scoarţei fiind de 5.000.000 de ori mai mare decât consumul mondial actual de
energie termică. [2]
Existenţa celor două tipuri de surse de căldură ale Pământului, conturează 2 categorii
de energie geotermală, în funcţie de potenţialul termic al acesteia şi posibilităţile de
exploatare. Astfel, se disting:
- energia geotermală de potenţial termic ridicat;
- energia geotermală de potenţial termic scăzut.
În cazul energiei geotermale de potenţial termic ridicat, nivelul temperaturilor la care
este disponibilă această energie termică, permite conversia acesteia direct în energie electrică
sau termică, prin intermediul centralelor electrice sau termice geotermale. Adâncimea la care
se găsesc aceste surse de energie variază între câteva sute de metrii şi câteva mii de metrii, însă
există zone în care căldura acumulată în scoarţa terestră ajunge la suprafaţă, datorită presiunii
geotectonice asupra rezervoarelor hidrotermale, provocând apariţia izvoarelor fierbinţi de la
suprafaţă, denumite Gheizere. Pe lângă acestea, prezenţa apelor fierbinţi în adâncime şi
regiunile vulcanice reprezintă surse importante de energie geotermală. [2],[9],[4]
Exploatarea energiei geotermale de potenţial ridicat depinde de temperatura surselor şi
de adâncimea la care se găsesc acestea. Astfel, sursele care au temperaturi de peste 150 0 C, se
pot exploata cu succes în scopul conversiei energiei geotermale în energie electrică, cu ajutorul
centralelor electrice geotermale. Dacă temperatura sursei de energie este de până la 150 0 C, se
preferă conversia energiei în energie termică, cu ajutorul sondelor de exploatare de adâncime.
Pentru a asigura continuitatea circuitului apei în sursă, se poate opta pentru injecţia artificială a
11
apei în sursă, în vederea colectării căldurii geotermale cu ajutorul unor sonde sau puţuri de
injecţie, denumite şi puţuri de producţie. [4]
Energia geotermală de potenţial termic scăzut este disponibilă la suprafaţa scoarţei
terestre, însă temperaturile disponibile la acest tip de surse sunt mult mai scăzute (sub 20 0 C),
fiind posibilă doar conversia acestei energii în energie termică, şi imposibil de utilizat pentru
obţinerea energiei electrice. Datorită gradientului termic relativ constant la adâncimi reduse,
acest tip de energie poate fi exploatată cu uşurinţă, însă este necesară folosirea unor instalaţii
şi echipamente pentru a putea permite încălzirea spaţiilor închise sau prepararea apei calde
menajere. Aceste instalaţii poartă denumirea de pompe de căldură, care, pentru exploatarea
căldurii geotermale din straturile terestre superioare, din apele de suprafaţă, apele freatice sau
căldura înmagazinată în aerul atmosferic au nevoie de un aport de energie suplimentară
precum energie electrică, gaze naturale sau biogaz, combustibili, etc. [1],[2]
Unul dintre obiectivele prezentei lucrări este de studierea eficienţei acestor instalaţii de
exploatare a energiei geotermale de potenţial termic redus. Pentru realizarea acestui studiu,
este necesară determinarea potenţialului acestui tip de energie neepuizabilă în România.
2.3.6. Energia biomasei

Energia din biomasa reprezintă energia obţinută prin arderea tuturor produselor
derivate din plante: masă lemnoasă, reziduuri forestiere, plante de cultură etc. Aceasta este
una dintre resursele neepuizabile cele mai abundente la nivel planetar, incluzând toată materia
organică produsă prin procesele metabolice ale organismelor vii.
Deşi acest tip de energie termică are un randament mai scăzut decât al energiei
obţinute prin arderea cărbunelui, reziduurile rezultate în urma procesării acestora (cenuşa)
sunt mult mai reduse cantitativ şi nu conţin substanţe toxice sau contaminanţi, putând astfel fi
utilizate ca îngrăşământ în agricultură.
Biomasa acoperă un evantai larg de filiere de producţie cu numeroase tipuri de resurse, un
anumit număr de tehnologii de conversie şi trei produse energetice finale:
- Căldură
- Energie electrică
- Combustibili lichizi pentru transport
Ea utilizează:
- Plantele oleaginoase (rapiţa, floarea soarelui)
- Plantele cu zahăr şi amidon (sfecla de zahăr, cereale, sorgul dulce)
- Biomasa solidă (lemnul, paiele, turba)
- Biomasa umedă (deşeuri organice, bălegarul)
În condiţiile date ale mediului geografic existent, se apreciază că România este o ţară cu un
ridicat potenţial energetic de biomasă, de aproape 8000 mii tep/an, ceea ce reprezintă
aproximativ 19% din consumul total de resurse primare la nivelul anului 2000, cu următoarele
categorii de combustibili:
- reziduuri din exploatări forestiere şi lemn de foc ;
- deşeuri lemnoase (rumeguş şi alte resturi de lemn) ;
12
- deşeuri agricole (paie de cereale, tulpini de porumb, resturi vegetale de la viţa de

vie etc.) ;
- biogaz ;
- deşeuri urbane.
Harta potenţialului energetic de biomasă al României este prezentată în figura 2.7.
În balanţa resurselor primare, căldura rezultată în urma consumului de biomasă are utilizări
diversificate astfel :
- circa 50% din căldura produsă pe baza de biomasă provine din arderea de
reziduuri forestiere ;
- aproape 50% din căldura produsă de biomasă este de origine agricolă ;
- 10% din căldura consumată în sectorul industrial se regăseşte în industria
prelucrării lemnului ;
- 90% din căldura pentru încălzirea locuinţelor şi prepararea hranei ( în special în
mediul rural) se asigură din reziduuri şi deşeuri vegetale ;
Fig. 2.7. Potenţialul de biomasă al României [Min07]
În consumul curent de biomasă în România, în regim de exploatare energetică, se

foloseşte bio-combustibil de diferite tipuri astfel :
- cazane industriale pe abur sau apă fierbinte pentru încălzire industrială, cu
combustibil pe bază de lemn ;
- cazane de apă caldă, cu o putere instalată între 0,7 MW şi 7,0 MW pentru încălzire
urbană (cu combustibil pe bază de lemn) ;
- sobe, cuptoare ş.a., cu lemne şi/sau deşeuri agricole, pentru încălzirea locuinţelor
individuale şi prepararea hranei.
13
2.3.7. Energia solară:

Energia solară reprezintă energia primită de la Soare sub forma radiaţiilor
electromagnetice. Aceasta este la originea tuturor formelor de energie utilizate de omenire,
primele utilizări ale energiei solare datând chiar din antichitate. Acest tip de energie poate fi
convertită în energie termică sau electrică.
Soarele (figura 2.8.) este compus în totalitate din substanţe gazoase, în proporţie de 71%
hidrogen, 27% heliu şi restul de 2% sunt în principal carbon, azot şi oxigen. În nucleu se
produce energie prin fenomenul de fuziune al atomilor de hidrogen, acest fenomen fiind
favorizat de temperatura foarte ridicată (aproximativ 19 000 000 K) şi de densitatea foarte
mare. Astfel se produce gazul numit Heliu. Această reacţie degajă o cantitate imensă de
energie. Soarele este considerat a fi o stea de vârstă medie, estimându-se o durată de viaţă de
aproximativ 3 miliarde de ani de acum încolo. Astfel, energia solară poate fi considerată o sursă
de energie practic inepuizabilă.
Fig. 2.8. Structura soarelui [28]

Nucleul - sediul producerii reacţiilor termonucleare; Zona radiativa - transportul energiei prin
radiaţie; Zona convectiva - energia şi câmpul magnetic sunt aduse la suprafaţa astrului prin
convecţie; Fotosfera - cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitate;
Cromosfera - acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la
marginea discului solar; Coroana - stratul exterior al atmosferei solare
14
În prezent se estimează următorii parametrii ce determină potenţialul energetic solar,

prezentaţi în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Principalii parametrii ai soarelui [3]
Raza medie 6950 ∙ 102 km
Volumul 1,42 ∙ 1018 km3
Masa 1988∙ 1027 t
Distanţa faţă de Pământ 1,5 ∙ 108 km = 1 UA
Temperatura medie la suprafaţă 5762 K
Temperatura medie în nucleu 18,5 – 19 ∙ 106 K
Fluxul mediu de energie trimis în spaţiu 3700 ∙ 1020 kW
Fluxul mediu de energie ajung pe Pământ 0,000000856 ∙ 1020 kW
Constanta solară 1353 W/m2
Constanta solară reprezintă cantitatea de energie ce revine în unitatea de timp pe

unitatea de suprafaţă expusă normal razelor soarelui, aflată la o distanţă de 1 UA.
Indirect, energia solară este responsabilă pentru toate celelalte tipuri de energie. Orice
formă de viaţă este posibilă doar cu ajutorul Soarelui, deoarece acesta este direct implicat în
procesul de fotosinteză a plantelor, care reprezintă hrană pentru majoritatea speciilor, direct
sau indirect. De asemenea, Soarele a accelerat procesul de descompunere a plantelor şi
animalelor în urmă cu milioane de ani, fapt care a dus la formarea rezervelor de combustibili
fosili.
Utilizarea directă a energiei solare până în prezent nu a cunoscut o dezvoltare la scară
largă datorită existenţei din abundenţă a resurselor mai accesibile pentru producerea energiei
(surse convenţionale) şi datorită costurilor ridicate şi randamentului scăzut al instalaţiilor de
conversie a energiei solare. Însă datorită crizei energetice declanşate în ultimul sfert de secol,
sursele de energie neconvenţionale şi în special energia solară a început să câştige teren.
Radiaţia solară este totalitatea radiaţiei electromagnetice emisă de către Soare. Radiaţia
percepută la nivelul solului depinde atât de factori geofizici precum latitudine, longitudine,
altitudine, anotimp, ciclul zi / noapte sau ora, cât şi de factorii meteorologici: nebulozitatea,
umiditatea atmosferei sau vântul. De asemenea, nivelul de poluare a atmosferei, prezenţa
substanţelor solide şi a unor gaze poliatomice provenite din activităţile antropice au impact
semnificativ asupra cantităţii de radiaţie solară ce ajunge la nivelul solului, după cum este
prezentat în figura 2.9.
Din totalul cantităţii de energie solară ce ajunge în vecinătatea planetei noastre:
- Aproximativ 34% este întoarsă înapoi în cosmos prin fenomenul de reflexie creat
de compoziţia atmosferei terestre (în deosebi datorită vaporilor de apă sub
formă de nori);
- Ceva mai puţin de 66% este absorbită, contribuind la încălzirea atmosferei, a
solului, facilitând circuitul apei în natură, generând curenţii de aer pe uscat şi cei
oceanici, aceasta poate fi valorificată prin producerea de energie termică sau
electrică;
15
- Doar 0,04% este captată de biomasă, fiind utilizată în procesul de fotosinteză

Avantajul principal al energie solare este faptul că aceasta este în fond o sursă gratuită de
energie, care se găseşte în cantităţi nelimitate, fiind de asemenea una dintre puţinele forme de
energie practic nepoluante. Costurile energiei solare în etapa de exploatare a acesteia este
practic zero, conferind totodată consumatorului un anumit grad de independenţă energetică.
În general captatoarele solare au o durată de viaţă acceptabilă (15-20 de ani), preţul întreţinerii
acestora fiind minim.
Fig. 2.9. Schema interacţiunilor dintre energia solara şi atmosfera,

respectiv suprafaţa terestră [33]
Faptul că este o sursă de energie intermitentă, variind în funcţie de ciclul zi/noapte, de

anotimp, poziţie geografică sau condiţiile atmosferice este unul din dezavantajele puternice
ale exploatării radiaţiei solare ca sursă de energie. De asemenea, densitatea acesteia la nivelul
solului este destul de redusă în comparaţie cu energia emisă la sursă, fiind nevoie de tehnologii
suplimentare de captare şi în special stocare a acesteia, fapt ce în multe cazuri constituie o
problemă.
16
3. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI HIDRAULICE ÎN ENERGIE ELECTRICĂ

3.1. Potenţial hidroenergetic
Hidroenergia este o sursă de energie neepuizabilă, care în Uniunea Europeană asigură
aproape 84% din energia electrică produsă din surse neepuizabile de energie şi 13% din
producţia totală de energie electrică.
Dintre sursele neepuizabile de energie, cea mai mare pondere ca valorificare o are
potenţialul hidroenergetic. Acesta este valorificat însă în mică măsură în raport cu potenţialul
hidroenergetic al României.
Marile centrale hidroelectrice au ajuns la maturitate pe plan tehnic şi sunt deja bine
exploatate. Este convenabil mai curând să li se acorde atenţie microhidrocentralelor cu o
capacitate sub 10 MW, care oferă un potenţial remarcabil, până acum neexploatat, astfel încât
aportul hidroenergeticii de mică anvergură ar trebui să fie semnificativ pentru acoperirea
viitoarelor nevoi energetice. O mică instalaţie hidroenergetică are un impact neglijabil asupra
mediului, comparativ cu o mare hidrocentrală, întrucât microhidrocentrala nu are nevoie de lac
de acumulare, o parte din cursul râului fiind deviat pentru acţionarea turbinelor, restul apei
continuând să curgă prin albia râului, ceea ce permite ca procesele acvatice să se desfăşoare
neperturbat.
În România, potenţialul hidroenergetic al râurilor principale este valorificat, în
amenajări hidroelectrice de mare putere şi de mică putere (sub 10 MW/unitate hidro), în
următoarea repartizare:
- amenajări de mare putere (34000 GWh/an);
- amenajări de medie putere (6000 GWh/an) ;
- amenajări hidroenergetice de mică putere – până la 3,6 MW ;
Tipuri de microhidrocentrale electrice :
- centrale hidroelectrice de mare putere (CHE) – unităţi hidroelectrice cu o putere
egală sau mai mare de 3600 kW şi mai mică de 10 MW;
- unităţi hidroelectrice cu puterea unitară sub 3600 kW, diferenţiate în trei
subcategorii :
- unităţi hidroelectrice de mică putere(CHEMP), cu putere instalată între 200 kW şi
3600 kW;
- microhidrocentrale (MHC), cu putere instalată între 20 kW şi 200 kW;
- unităţi hidroelectrice artizanale (CHA), cu putere instalată mai mică de 20 kW.
3.2. Conversia energiei hidroelectrice

3.2.1. Generalităţi
Majoritatea microhidrocentralelor electrice construite până în prezent folosesc energia
cursurilor de apă. Datorită gravitaţiei, apa curge pe un curs propriu între zone cu înălţimi
geodezice diferite. Luând în considerare două asemenea zone, fiecare dintre ele este
caracterizată de valori diferite ale energiei cinetice şi potenţiale a apei. Pentru o bună
aproximaţie a valorilor energiei cinetice şi potenţiale aferente zonelor geodezice specificate
17
putem considera curgerea apei staţionară şi fără frecări. Pornind de la aceste premise se poate
scrie ecuaţia hidrodinamică a presiunilor a lui Bernoulli :
1
p   apa gh   apavapa
2
 const. (3.1)
2
unde :
- p – presiunea hidrostatică ;
- ρapa – densitatea apei ;
- g – acceleraţia gravitaţională ;
- h – înălţimea geodezică;
- vapa – viteza de curgere a apei ;
Această ecuaţie poate fi convertită astfel încât primul termen să exprime nivelul
presiunii, cel de-al doilea înălţimea zonei, iar cel de-al treilea nivelul vitezei :
2
p 1 v apa
h  const. (3.2)
 apa g 2 g
2
1 v apa
unde termenul se referă la înălţimea dinamică a apei. Înălţimea dinamică a apei se
2 g
defineşte ca fiind înălţimea datorată vitezei de curgere v a apei şi poate fi identificată cu
energia cinetică a apei.
Determinarea înălţimii utilizabile hutil a unei anumite secţiuni a cursului unui râu se face
conform relaţiei (3.3) pe baza diferenţei de presiune a apei în amonte faţă de aval , diferenţelor
geodezice de înălţime şi diferitelor viteze de curgere ale apei. Trebuie ţinut însă cont la
aplicarea acestei formule de faptul că este folosită pentru analiza în cazul ideal şi nu ţine cont
de pierderile rezultate din frecarea moleculelor de apă sau de mediul înconjurător care are de
asemenea o importantă influenţă.
p  p av vapa,am  vapa,av
2 2
hutil  am  (ham  hav )  (3.3)

 apa g 2g
unde :
- pam – presiunea hidrostatică în amonte;
- pav – presiunea hidrostatică în aval;
- ham – înălţimea geodezică a apei în amonte;
- hav – înălţimea geodezică a apei în aval;
- vapa,am – viteza de curgere a apei în amonte;
- vapa,av – viteza de curgere a apei în aval;
Pornind de la relaţia (3.3), puterea cursului unei ape Papa poate fi determinată cu relaţia
(3.4):
Papa   apa gqapahutil (3.4)
unde : qapa – debitul cursului de apă ;
Conform relaţiei (3.4), puterea apei este determinată de debit şi de diferenţa de nivel.
Diferenţele mari de nivel se obţin în general în zonele montane în timp ce în zonele mai joase
debitul atinge valori mai mari.
18
Microhidrocentralele captează energia cinetică a apei în cădere dintre două zone cu

înaltimi geodezice diferite pentru a genera energie electrică. Puterea teoretica a apei P apa,t între
două locaţii ale cursului unui râu poate fi calculată cu relaţia (3.5) :
Papa,t   apa gq apa (ham  hav ) (3.5)
unde : q apa - debit volumetric la intrarea în microhidrocentrală;
Pentru cazul real, considerând o diferenţa de nivel între două locaţii ale cursului unui
râu şi luând în considerare şi pierderile de energie, ecuaţia hidrodinamică a presiunilor a lui
Bernoulli va avea expresia (3.6).
2 2 2
p am vapa p av vapa vapa
 ham    hav    const.
, am , av , av
(3.6)
 apa,am g 2g  apa,av g 2g 2g
unde :
2
p v apa
- - energia datorată presiunii hidrodinamice; h - energia potenţială a apei ; -
 apa g 2g
2
v apa
energia cinetică a apei ;  - pierderile de energie, unde  - coeficient de pierderi.
2g
Energia pierdută reprezintă acel procent din energia produsă care este convertit în
căldură prin frecare şi astfel nu este tehnic utilizabilă.
Energia înmagazinată în lacul de acumulare al microhidrocentralei depinde de mărimea
lacului de acumulare, adică de volumul de apă înmagazinat şi de înălţimea utilizabilă hutil, fiind
dată de relaţia (3.7).
Eapa   apa ghutilVlac (3.7)
unde : Vlac – volumul de apă stocat în lacul de acumulare [Kal07];
Turbinele convertesc energia de cădere a apei în energie mecanică de rotaţie şi apoi
generatorul o transformă în energie electrică. Cantitatea de energie produsă depinde de doi
factori:
1) Înălţimea de cădere a apei pe verticală: cu cât este mai mare, cu atât este mai mare
puterea generată.
2) Debitul de apa ce trece prin turbină: puterea produsă este proporţională cu volumul de
apă ce trece prin turbină.
Sistemele de microhidrocentrale se împart în două categorii importante:
- Amenajări pentru înălţimi mari de apă şi debite mici, turbinele de impuls.
- Amenajări pentru înălţimi mici de apă şi debite mari, turbinele de reacţiune.
3.2.2. Sisteme de hidrocentrale cu turbine cu impuls

Puterea produsă într-o amenajare cu turbină de impuls este dată integral de momentul de
lovire a apei în palele turbinei. Această apă creează o împingere directă sau impuls al palelor
turbinei, de aici rezultând şi denumirea (figura 3.1)
19
Fig. 3.1 Amenajare turbină de impuls [Sol08]
3.2.3. Sisteme de hidrocentrale cu turbine cu reacţie

Turbinele de reacţiune sunt rotite de forţa de reacţiune a apei lovind palele rotorului
turbinei. Pot funcţiona la înălţimi de apă foarte mici de până la 0,6 m, dar au nevoie de o mult
mai mare cantitate de apă comparativ cu turbinele de impuls (figura 3.2).
Fig. 3.2 Amenajare turbină de reacţiune [Sol08]
În literatura de specialitate [Mar99], tematica referitoare la funcţionarea

microhidrocentralei utilizând generatoare de curent continuu într-un sistem izolat, fără
conectare la sistemul energetic, este tot mai des întâlnită, şi deja există soluţii practice care
permit implementarea acestui tip de microhidrocentrală.
În urma analizei pieţei micro-hidro-agregatelor comercializate în România vor fi
prezentate câteva dintre ofertele firmei LP Electric (figura 3.3). Caracteristicile aferente
echipamentelor prezentate sunt de asemenea disponibile.
20
Tip : Francis
Putere Nominala (W) : 1000
U Nom (V) : 12/24/48V
Înălţime min (m) 0,6
Înălţime max (m) 3
Debit min (l/s) 30
Debit max (l/s) 63
Ţara de provenienţă: CANADA
Cod Produs: LPH00058 Model: LH1000 w/Draft Tube
Tip : Turgo
Putere
Nominala 400
(W):
U Nom (V) : 12/24V
Head min (m) 30
Head max
60
(m)
Debit min
0,18
(l/s)
Debit max
10
(l/s)
Ţara de provenienţă: CANADA
Cod Baby Generator 1
LPH00059 Model:
Produs: Nozzle (12/24 volt)
Fig. 3.3. Variante de micro-hidro-agregate comercializate de firma LP Electric [Lpt09]
21
3.3. Sisteme de conversie a energiei osmotice

3.3.1. Consideraţii teoretice privind energia osmotica
Procesul osmotic
Energia osmotica se bazează pe efectul natural de osmoza. Natura prin legile ei
încearcă să facă lucrurile egale. Un bun exemplu sunt temperaturile. Dacă punem în contact
două obiecte cu temperaturi diferite, întotdeauna acela cu temperatura mai mare va ceda
căldură celuilalt până când cele două corpuri vor avea aceiaşi temperatură.
Asemenea este şi procesul de osmoză. Dacă avem două soluţii cu salinitate diferită, de
exemplu apă dulce şi apă sărată, soluţiile au tendinţa de a se amesteca până când va rezulta o
soluţie omogenă, cu aceiaşi salinitate în tot volumul ei. Din acest proces osmotic se poate
extrage energie, însă pentru asta trebuie să se controleze procesul. Pentru a face acest lucru
Problema cu configurarea primul exemplu este ca procesul se va opri în cele din urma.
Pentru a face un sistem cu mişcarea constantă avem nevoie de un flux constant de apa sărată şi
apă dulce.
b) Avem astfel ex 2 (figura 3.5.). Aici atât în partea stângă cât şi în partea dreaptă avem
un aport continuu de apă dulce respectiv apă sărată, ceea ce dă continuitate procesului. În
colţul din dreapta sus avem în plus o turbină care este pusă în mişcare de presiunea osmotică.
În acest fel putem obţine energie electrică din proces atâta timp cât vom alimenta instalaţia
atât cu apă dulce cât şi cu apă sărată. Potenţialul teoretic de energie osmotică este destul de
mare. O diferenţă de salinitate de 3%corespunde cu energia potenţială a unei cascade de 250
de metri.
Fig. 3.4. Exemplu de proces osmotic
Osmoza inversă
Reprezintă o metodă de filtrare de lichid, care înlătură multe tipuri de la molecule
atomice mari la molecule mai mici, prin forţarea lichidului la presiune înaltă printr-o membrană
cu pori (găuri) doar suficient de mare pentru a permite moleculelor mici să treacă prin ea.
Datorită presiunii înalte aplicate apei brute la intrare, moleculele de apă trec printr-o
membrana semipermeabila dintr-o soluţie puternic concentrata într-o soluţie mai puţin
concentrata. Sărurile, metalele grele, compuşii organici şi micro-organismele dizolvate în apă
22
nu sunt capabile să penetreze prin membrană şi sunt drenate ca şi concentrat. Acesta e cea
mai frecventă metodă utilizată în purificare apei potabile din apă de mare, de a scoate sarea şi
alte substanţe din moleculele de apă. Cu toate acestea, procesul de osmoză inversă e, de
asemenea, utilizat pentru filtrarea multor alte tipuri de lichide.
Fig. 3.5. Exemplu de proces osmotic
Tehnologia osmozei inverse permite înlăturarea a 80 – 99,7 % din toate sărurile

dizolvate, depinzând de compoziţia apei, tipul de membrană folosit şi de schema constructivă a
echipamentului. Membrana osmotică se consideră semipermeabilă deoarece micro-orificiile pe
care le are sunt cu un diametru foarte mic (aprox. 0,0001 microni). Ca urmare, prin osmoză
inversă se blochează trecerea tuturor impurităţilor cu dimensiuni mai mari decât micro-
orificiile membranei osmotice, deci obţinem performanţe superioare oricărui alt procedeu de
filtrare clasică.
Membranele folosite pentru osmoza inversă au un strat de barieră dens unde se
realizează cele mai multe separări (figura 3.6.). Acest proces necesită o mare presiune
exercitată în zona membranei de concentraţie mare, de obicei 2-17 bar pentru apa dulce şi
sălcie, şi 40-70 bar pentru apa de mare, care are aprox. 24 bar presiune osmotică naturală care
trebuie învinsă. Cu ajutorul acestui proces putem filtra elemente chimice nedorite (Fier, Sodiu,
Potasiu, Mercur, Zinc, Calciu, Magneziu, Siliciu, Clor, etc.), compuşi chimici organici şi
anorganici (hidrocarburi ierbicide, pesticide, cloruri, sulfaţi, nitriţi, azotaţi, etc.) şi impurităţi
biologice de tipul virusurilor, bacteriilor şi chisturilor.
23
Centrale osmotice
Principiul de funcţionare al acestora este acela de a folosi diferenţa de presiune, care
apare în momentul în care moleculele de apă din apa dulce trec, fără a primi energie din
exterior, prin membrana semipermeabilă în apa cu salinitate ridicată, pentru a pune în
funcţiune o turbina şi de a produce energie electrică. Două moduri diferite de funcţionare a
centralelor osmotice. Un tip de central foloseşte suprapresiunea pentru a pune în funcţiune
generatorul. Apa dulce intră în sistem şi trece prin membrană în camera de presiune, unde este
amestecată cu apa sărată. Presiunea creşte şi forţa apei pune în mişcare de rotaţie turbina.
Este important ca salinitatea din camera de presiune sa nu devină prea scăzută, pentru că
atunci efectul osmotic nu va mai fi eficient. De aceea, în camera de presiune trebuie introdusă
apă sărată.
Astfel de centrale pot fi folosite în locurile în care un râu, fluviu de varsă în mare. Imaginea din
figura 3.7. reprezintă un convertor de tip SHEOPP, care este de tip submarin-hidroelectrică
ancorată pe fundul mării. Aceasta foloseşte energia potenţială a apei pentru a pune în
funcţiune turbina şi a genera curent electric.
Fig. 3.6. Exemplu de osmoză inversă
Fig. 3.7. Exemplu de osmoză inversă
24
După cum se observă în imagine, apa dulce este adusă, printr-o conductă de la gura de vărsare
a unu râu la turbină, iar apoi cu ajutorul efectului osmotic este evacuată în mare. Eficienţa
maximă a acestui sistem este atinsă la o adâncime de 110 metri. Problema care apare în cazul
celor două tipuri de centrale este că apa dulce este plină de impurităţi, care se depun pe
membrană şi reduc astfel efectul osmozei, fapt ce implică o pre curăţire a apei înainte de a
intra în instalaţie.
Membranele osmotice
Utilizările membranelor semipermeabile a crescut foarte mult în ultimii ani. Pentru o
perioadă destul de îndelungată aceste membrane au fost folosite pentru a crea haine
impermeabile, cum ar fi Gore-Tex, dar acum utilizarea lor s-a ramificat într-o gamă destul de
largă în noi domenii. Medicina foloseşte aceste tipuri de membrane deoarece are aceleaşi
caracteristici ca şi peretele celulei umane. Prin urmare membranele semipermeabile pot fi
utilizate în producţia de organe artificiale. Un alt domeniu în care pot fi utilizate aceste
membrane este producerea de scutece de unică folosinţă. Membranele constau dintr-un strat
subţire de material din polimeri suprapus pe un suport. Materialul are grosimea de maxim un
micrometru.
Membrana trebuie să aibă o permeabilitate foarte bună a moleculelor de apă şi un grad
de impermeabilitate ridicat pentru a putea reţine toate moleculele dizolvate, astfel încât
procesul osmotic să fie cât mai eficient. De obicei, durata de viaţă a membranelor este cuprinsă
între 3 şi 5 ani. Există două grupuri majore de materiale din polimeri care au calităţile necesare
şi îndeplinesc cerinţele pentru procesul de osmoză şi osmoză inversă. Acestea sunt acetat de
celuloză (CAB) şi poliamidă compozită (CPA). În funcţie de materialul ales se pot obţine o
performanţe diferite.
Prima centrală osmotică prototip din lume

În anii 1970 Leob Sidney a inventat o membrană pentru desalinizarea apei de mare şia
descoperit posibilitatea generării energiei osmotice. Statkraft împreună cu SINTEF a demarat în
1997 un studiu de fezabilitate asupra puterii osmotice, punând astfel bazele unei noi modalităţi
de exploatare surselor de energie neepuizabile. De-a lungul anilor, Statkraft împreună cu alte
câteva companii internaţionale a îmbunătăţit substanţial procesele de creiere a membranelor
osmotice.
În 2003 compania norvegiană a brevetat prima membrană osmotică şi au deschis un
centru de cercetare la Sunndalsora. Statkraft a inaugurat prima centrală osmotică prototip în
noiembrie 2000, lângă Oslo,la Tofte. Principalul obiectiv a fost de a verifica fezabilitatea
membranei concepute şi de a pune în valoare impactul minim asupra mediului. Prototipul a
fost folosit pentru testare, îmbunătăţirea şi optimizare a sistemului şi scăderea costurilor.
Centrala este amplasată lângă un estuar, pentru simplu fapt că avem nevoie atât de apă dulce,
provenită de la râu, cât şi de apă sărată, provenită din mare (figura 3.8.). Centrala de la Statkaft
foloseşte o membrană poliamidică şi este capabilă să producă1W / m² de membrană. Această
putere se obţine la 10 l pe secundă de apă care curge prin membrană la o presiune de 10 bar.
Atât creşterea presiunii, precum şi debitul de apă ar permite să crească puterea obţinută.
25
Această uzină produce doar 2-4KW. Provocarea este eficientizarea procesului, astfel încât un
metru pătrat de membrană să producă 5KW, de la 1KW în prezent. Statkraft a arătat că pentru
alimentarea cu energie a 30.000 de locuinţe este necesară o uzină osmotică de mărimea unui
teren de fotbal şi o membrană de 5 milioane de metri pătraţi. Odată ce problema membranei
este rezolvată, Statkraft crede că procedeul osmozei ar putea produce 1.500-1.600 TWh anual,
adică jumătate din consumul total la nivelul Uniunii Europene.
Fig. 3.8. Schema de principiu a unei centrale osmotice
26
4. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI GEOTERMALE
4.1. Consideraţii teoretice privind construcţia şi funcţionarea pompelor de căldură

Exploatarea energiei geotermale de potenţial termic redus, precum şi a căldurii
înmagazinate în aerul atmosferic, presupune utilizarea unor instalaţii şi echipamente care
favorizează transferul de căldură de la o sursă rece la o sursă caldă. Aceste instalaţii se numesc
pompe de căldură, principiul de funcţionare al acestora bazându-se pe o serie de legi şi
fenomene fizice precum: principiul al II-lea al termodinamicii, ciclul Carnot reversibil inversat.
Ciclul Carnot reversibil inversat
Ciclul Carnot este un ciclu teoretic, propus în 1820 de inginerul francez Nicolas Léonard Sadi
Carnot, destinat comparării randamentului termic al maşinilor termice. Acesta este un ciclu
reversibil efectuat de o „maşină Carnot” legată la două surse de căldură de temperaturi diferite
(„sursa caldă” şi „sursa rece”). Prin intermediul unui agent de lucru (gaz ideal) şi transformările
acestuia se obţine lucru mecanic. Transformările ce au loc în cadrul ciclului Carnot sunt:
Destindere izotermă reversibilă, destindere adiabatică reversibilă, comprimare izotermă
reversibilă şi comprimare adiabatică reversibilă a gazului. În cazul Ciclului Carnot reversibil
inversat, transportul căldurii are loc de la sursa rece spre sursa caldă, cu consum de lucru
mecanic, conform principiului al doilea al termodinamicii. În acest caz, sensul de parcurgere a
ciclului este anti orar, procesul de lucru desfăşurându-se între temperatura de vaporizare T0
(sau Tv), care este teoretic egală cu temperatura sursei reci T R, temperatura de condensare Tk
teoretic egală cu temperatura sursei calde Ta, a mediului ambiant şi cele două adiabate
reversibile (s = constant): de comprimare şi de destindere. În figura 4.1 este prezentat ciclul
Carnot inversat reversibil, în domeniul de vapori umezi.
Transformările şi fenomenele care au loc în cadrul Ciclului Carnot reversibil inversat
sunt:
- Preluarea căldurii de către agentul frigorific al instalaţiei în vaporizator, printr-un
procesl izobar-izoterm (4-1).
- Comprimarea adiabatică reversibilă a vaporilor obţinuţi cu ajutorul compresorului,
prin procesul 1-2.
- Ajuns în condensator, agentul de lucru cedează căldură în procesul de asemenea
izobar-izoterm 2-3.
- Lichidul rezultat se destinde în detentor, prin procesul 3-4 adiabatic reversibil şi în
continuare ciclul se repetă.
Ciclul Carnot este un ciclu frigorific ideal, care presupune funcţionarea într-un domeniu
de vapori umezi ideal. În realitate însă, principiul de funcţionare al maşinilor frigorifice prezintă
diferenţe faţă de modelele teoretice datorită lipsei condiţiilor ideale de lucru.
Principiul al II-lea al termodinamicii.
“Căldura nu poate trece niciodată de la sine de la un corp cu temperatura mai joasa la
unul cu temperatura mai înaltă” (enunţul lui Clausius)
27
Principiul al doilea al termodinamicii precizează condiţiile în care are loc transformarea

energiei termice în energie mecanică. Acest principiu are un caracter calitativ şi arată sensul în
care se produc spontan transformările, fără să se refere la cantităţile de energie schimbate. El
este o particularizare a principiului general al schimburilor de energie, conform căruia
transformările spontane de energie se realizează de la potenţialul mai înalt spre potenţialul mai
scăzut.
Fig. 4.1. Ciclul Carnot reversibil inversat [25]
Conform acestor principii, pompele de căldură pot fi definite ca fiind maşini termice
care pot realiza transferul termic de la o sursă rece spre una caldă, cedând căldura
înmagazinată în mediul ambiant denumit şi mediu rece, într-un mediu cu temperatura mai
mare denumit mediu cald. Acest lucru este posibil datorită consumului de lucru mecanic, care
se realizează în general cu ajutorul energiei electrice, şi a transformărilor suferite de către un
agent frigorific, denumit agent de lucru. Ca sursă de căldură, aceste instalaţii termice pot utiliza
energia geotermală sau solară înmagazinată în sol, apele subterane, apele de suprafaţă sau
aerul atmosferic. Deoarece au capacitate termică teoretic infinită, temperaturile acestor surse
de căldură rămân constante, chiar dacă acestea schimbă căldură cu agentul de lucru.
4.2. Descrierea constructivă şi funcţională a pompelor de căldură

Principalele componente ale unei pompe de căldură sunt:
- Vaporizator
- Compresor
- Condensator
- Ventil de expansiune/detenţie sau laminare
Vaporizatorul este practic un schimbător de căldură care oferă suprafaţa necesară
schimbului termic dintre sursa de căldură şi agentul de lucru (agentul termic), determinând
vaporizarea acestuia, la o anumită presiune.
Compresorul are rolul de a ridica presiunea de vaporizare până la valoarea presiunii de
condensare, prin comprimarea vaporilor reci formaţi în vaporizator. Acest lucru se realizează
28
prin consum de energie, principiul de funcţionare fiind reducerea volumului agentului de lucru
antrenat, indiferent de tipul constructiv al compresorului. O dată cu creşterea presiunii, are loc
şi creşterea temperaturii vaporilor reci, obţinându-se astfel vapori calzi, cu o temperatura mai
mare decât cea a mediului încălzit.
Condensatorul este un schimbător de căldură care asigură interfaţa dintre vaporii calzi
de agent frigorific şi sursa rece, în vederea cedării căldurii acestor vapori în mediul încălzit. În
urma acestui transfer termic, are loc condensarea agentului de lucru, la presiunea de
condensare.
Ventilul de laminare sau detentorul are rolul de a micşora presiunea şi temperatura
agentului de lucru aflat în stare lichidă, la o valoare inferioară sursei de căldură.
Pe lângă aceste componente principale ale pompelor de căldură, mai pot fi regăsite
schimbătoare de căldură intermediare, elemente de automatizare pentru creşterea eficienţei
acestora, elemente de siguranţă şi de aspect.
În figura 4.2 este prezentat principiul de funcţionare al unei pompe de căldură şi
principalele componente ale acesteia.
Fig. 4.2. Funcţionarea pompei de căldură [24]
Agentul de lucru
Agentul frigorific este elementul esenţial în circuitul interior al pompei de căldură,
deoarece are proprietatea de a trece din stare lichidă în stare de vapori reci la temperaturi
foarte scăzute.
Pentru a putea prelua căldura de la sursa caldă, agentul de lucru trebuie să aibă
temperatura mai mică decât aceasta, iar pentru a putea ceda căldură sursei reci, acesta trebuia
să aibă temperatura mai mare decât cea a mediului cald. Astfel, prin intermediul
transformărilor succesive ale agent ului termic, se realizează schimbul termic dintre sursa de
energie neepuizabilă şi mediul de încălzire.
Ca şi agenţi termici pentru circuitul închis al pompelor de căldură, până la ora actuală s-
au folosit diferitele tipuri de cloro-fluoro-carburi (CFC), însă stabilitatea chimică a acestora
precum şi conţinutul de clor, ridică numeroase probleme de mediu. Aceste fluide au un impact
decisiv în diminuarea stratului de ozon şi în accentuarea efectului de seră. Se pune astfel
problema folosirii unor fluide alternative care menţin sau chiar măresc nivelul coeficientului de
29
performanţă al pompelor de căldură. În prezent, folosirea CFC-urilor în instalaţiile noi este

interzisă. Una dintre alternativele acestor fluide este folosirea hidro-cloro-fluoro-carburilor,
care, deşi conţin clor, au un potenţial de epuizare a ozonului respectiv un potenţial de încălzire
globală mult mai mic. Deşi prezintă un impact mult mai redus asupra mediului, nici utilizarea
acestor substanţe nu prezintă o soluţie de viitor. Uniunea Europeană a elaborat un plan de
eliminare accelerată a utilizării acestor agenţi de lucru, astfel , se doreşte ca până în 2015,
utilizarea HCFC-urilor să se reducă cu 90% faţă de nivelul de bază din anul 1989. Principalele
soluţii pentru înlocuirea acestor fluide sunt:
- Hidro-fluoro-carbonul (HFC) care nu conţin clor, însă pot avea o influenţă considerabilă
în accentuarea efectului de seră.
- Amestecuri formate din două sau mai multe fluide pure de lucru. Avantajul acestor
amestecuri este că pot fi fabricate la comandă, pentru a se putea potrivii nevoilor
specifice mediului de lucru.
- Fluide naturale. Acestea au o influenţă minimală asupra calităţii mediului şi se găsesc în
mod natural în mediul înconjurător. Exemple de astfel de fluide sunt amoniacul,
hidrocarburi (ex: propan), apa şi dioxidul de carbon.
Pe lângă aspectele de mediu, alegerea agentului de lucru depinde şi de condiţiile de
funcţionare al pompei de căldură, şi are o influenţă considerabilă asupra coeficientului de
performanţă al acesteia. [1],[27]
4.3. Clasificarea pompelor de căldură

Tipul constructiv, domeniul de utilizare, precum şi modul de funcţionare al pompelor de
căldură reprezintă criterii importante de clasificare al acestora, însă, cea mai folosită şi
cunoscută clasificare a pompelor de căldură depinde de mediul rece sau sursa caldă.
În funcţie de sursa de căldură şi agentul purtător de căldură folosite, pompele de
căldură se clasifică în:
Pompe de căldură aer-aer. Sursa de căldură în cazul acestor instalaţii este aerul
atmosferic iar agentul purtător de căldură este aerul din incintele în care sunt montate.
Avantajul acestui tip de pompe constă în uşurinţa cu care se realizează inversarea ciclului,
favorizând utilizarea instalaţiei pentru încălzire în sezonul rece şi pentru condiţionare în
sezonul cald.
Pompe de căldură sol-aer. În cazul acestor instalaţii, agentul purtător de căldură este
tot aerul, însă sursa de căldură utilizată este căldura înmagazinată în sol, provenită din surse
endogene (energia geotermică), sau exogene (radiaţia solară).
Pompe de căldură apă-aer. Apele de suprafaţă, apele de adâncime sau apa caldă
evacuată în urma unor procese industriale constituie potenţiale surse de căldură pentru acest
tip de instalaţii termice, în timp ce agentul purtător de căldură este tot aerul mediului de
încălzire.
Pompe de căldură aer-apă. Acest tip de instalaţii utilizează ca sursă de căldură aerul din
mediul exterior, adică aerul atmosferic şi ca agent purtător de căldură apa. La nivel european,
acest tip de pompe de căldură au o pondere de peste 50% din totalul pompelor instalate.
30
Avantajele acestora sunt influenţa minimală asupra echilibrului termic al mediului înconjurător,
faptul că sunt uşor de instalat, disponibilitatea mare a folosirii aerului ca sursă de căldură, fără
investiţii majore în sisteme de captare şi fără a avea nevoie de autorizaţii. Sursa de căldură este
disponibilă peste tot în cantităţi nelimitate şi poate fi uşor de procurat. Pentru obţinerea
cantităţii optime de aer, se utilizează un ventilator încorporat în instalaţie, care dirijează aerul,
prin intermediul unor canale de aer, spre vaporizator, unde va ceda căldura unui agent
frigorific de lucru. În figurile 4.3 şi 4.4 sunt prezentate principiile de funcţionare ale acestui tip
de pompe de căldură utilizate în scopul încălzirii apei dintr-o piscină, respectiv pentru
prepararea apei calde menajere şi încălzirea unei case familiale.
Eficienţa acestor instalaţii scade considerabil în timpul sezonului rece, datorită
temperaturilor scăzute ale sursei de căldură comparativ cu instalaţiile care folosesc ca sursă de
căldură apa sau solul. În funcţie de amplasamentul de montare, pompele de căldură aer-apă se
clasifică la rândul lor în instalaţii cu montare exterioară (în mediul exterior), sau cu montare
interioară (în incinta mediului de încălzit). Cele cu montare exterioară presupun confecţionarea
carcasei exterioare de protecţie din materiale rezistente la coroziune, fenomene meteorologice
sau apă. Sistemele cu montare interioară sunt mai puţin pretenţioase din acest punct de
vedere, însă necesită montarea unor tubulaturi speciale pentru colectarea şi evacuarea aerului
folosit ca sursă de căldură.
Fig. 4.3. Pompă de căldură aer-apă utilizată pentru încălzirea apei dintr-o piscină [30]
Pompe de căldură apă-apă. Aceste instalaţii termice folosesc ca sursă de căldură apa
din pânza freatică, apele din râuri sau lacuri sau chiar din mări şi oceane. Aceste sisteme dispun
de cele mai mari randamente şi valori ale coeficientului de performanţă în momentul de faţă.
Principalul dezavantaj al acestora constă în faptul că apa freatică nu se găseşte în cantitate
suficientă în toate zonele.
31
Fig. 4.4. Utilizarea pompelor de căldură aer-apă pentru încălzirea spaţiilor de locuit şi
prepararea apei calde menajere [31]
Un alt dezavantaj este necesitatea efectuării analizelor detaliate privind compoziţia şi

cantitatea apei utilizate. În cazul apelor murdare sau cu o compoziţie necorespunzătoare este
necesară folosirea unui schimbător auxiliar de căldură sau/şi a unui rezervor separator de gaze.
O apă cu un conţinut mic de oxigen dar cu conţinut ridicat de mangan şi fier, provoacă
îngălbenirea puţurilor. Pentru a evita coroziunea elementelor de vaporizare, este necesară
confecţionarea acestora din oţel inoxidabil. De asemenea, utilizarea apelor freatice necesită
aprobări şi autorizaţii eliberate de către autorităţile competente. Adâncimea la care se află apa
din pânza freatică are o importanţă deosebită deoarece, forajele de peste 15 m necesită costuri
mult prea mari.
În figura 4.5 este prezentată funcţionarea acestor instalaţii, în cazul utilizării apei
freatice ca şi sursă de căldură.
Implementarea sistemului de colectare a căldurii din apele freatice presupune forarea a două
puţuri, unul de extracţie a apei freatice şi altul de injecţie a apei folosită la schimbul termic în
pompa de căldură. Dacă cantitatea apei freatice este mare, atunci, deversarea acesteia ridică
probleme din cauza nivelelor ridicate ale apei din sol. În acest caz, se pot fora mai multe puţuri
de deversare de adâncime mai mică, la o distanţă de minim 10 m faţă de puţul de extracţie. La
forarea puţurilor trebuie ţinut cont de faptul că apa scoasa dintr-un strat freatic trebuie să
ajungă înapoi în acelaşi strat. Nu se poate amesteca apa din diferite straturi freatice.
Pe lângă apa freatică, se mai poate utiliza ca şi sursă de căldură apele din râuri şi lacuri, în
zonele care este permisă exploatarea acestora şi în care compoziţia lor este corespunzătoare
condiţiilor de lucru. Lacurile şi râurile au de asemenea capacitatea de a acumula şi de a
32
înmagazina căldură, însă variaţia temperaturii acestor surse atinge valori mici în adâncime, nu
la suprafaţă, unde schimbul de căldură cu mediul extern este mult mai mare. Se pune astfel
problema instalării unor conducte de aducţiune care să aibă un schimb termic cât mai redus cu
exteriorul.
Fig. 4.5. Utilizarea apelor freatice ca sursă de căldură [32]
Pompe de căldură sol-apă. Acestea folosesc ca sursă de căldură straturile superioare al

scoarţei terestre şi se bazează pe faptul ca solul absoarbe şi înmagazinează căldură pe o
perioadă mai lungă de timp, temperatura acestuia fiind relativ constantă la o anumită
adâncime, indiferent de anotimp sau sezon. Ca şi agent purtător de căldură este folosită tot
apa, utilizată apoi pentru încălzirea locuinţelor sau prepararea apei calde menajere. O
importanţă deosebită în utilizarea acestor instalaţii este structura geologică a solului, datorită
existenţei unor diferenţe între coeficienţii de transfer termic ale diferitelor tipuri de soluri.
Principiul de funcţionare al acestor pompe de căldură este asemănător celor care extrag
căldura din aerul atmosferic. În acest caz, însă, agentul de lucru este pompat printr-un sistem
de conducte denumite colectori amplasate în sol la diferite adâncimi. Astfel, se diferenţiază
două tipuri de amplasare a conductelor de colectare în sol:
- Sisteme cu colectoare orizontale sau colectoare geotermale orizontale presupun
amplasarea colectorilor la o adâncime de aproximativ 1,5 m. Tipul şi compoziţia solului
constituie elemente esenţiale în determinarea suprafeţei de întindere ale acestora. Astfel,
suprafaţa reţelei de conducte se poate extinde până la de 2-4 ori mai mult faţă de suprafaţa ce
trebuie încălzită. În cazul în care lungimea şi suprafaţa colectorilor nu este suficient de mare,
circuitul se va răcii excesiv, provocând oprirea instalaţiei. Montajul acestor colectori trebuie
realizat doar într-un teren pe care nu se va construi nimic, pentru a putea permite absorbţia
căldurii de către sol.
33
- Colectori verticali sau sonde geotermale. În acest caz, exploatarea căldurii din sol se
realizează prin forarea unor puţuri la adâncimi cuprinse între 10 şi 200 m. Adâncimea de forare
şi numărul puţurilor depinde de structura şi componenţa solului, precum şi de necesarul de
căldură al clădirii. Sondele trebuie amplasate la o distanţă minimă de 7 m, pentru a evita
răcirea sistemului şi oprirea instalaţiei. În cazul unor foraje mai adânci, se obţine creşterea
suprafeţei de transfer termic al sondei şi poate duce la reducerea numărului de sonde
necesare.
În figurile 4.6 şi 4.7 sunt reprezentate sistemele de captare a energiei geotermale cu colectori
orizontali, respectiv colectori verticali.
Fig. 4.6. Colectori orizontali ai energiei geotermale [33]
În funcţie de domeniul de utilizare , pompele de căldură se clasifică în:

- Pompe de căldură utilizate ca instalaţii frigorifice şi pentru alimentarea cu căldură.
Acestea sunt utilizate pentru răcire în timpul sezonului cald şi încălzire în sezonul
rece.
- Pompe de căldură utilizate pentru condiţionarea şi încălzirea aerului în clădiri. În
acest caz, sursa de căldură este aerul atmosferic, acest tip de pompe fiind utilizat în
special în regiunile cu climat temperat.
- Pompe de căldură utilizate ca termocompresoare, folosite în instalaţiile de distilare,
congelare, uscare, rectificare, etc.
- Pompe de căldură utilizate în industria energetică, caz în care au rolul de a încălzi
camerele de comandă, având ca posibile surse de căldură aerul evacuat de la
generatoarele sau transformatoarele electrice, în urma răcirii acestora.
- Pompe de căldură utilizate în industria alimentară ca şi termocompresoare sau
pentru condiţionarea aerului.
34
- Pompe de căldură utilizate în industria de prelucrare a laptelui, pentru prepararea

apei calde sau răcirea laptelui.
Fig. 4.7. Sistem cu sonde geotermale [32]
În funcţie de ciclul de funcţionare şi energia de antrenare, pompele de căldură se clasifică în:

- Pompe de căldură cu comprimare mecanică de vapori sau gaze. La acest tip de pompe
se utilizează compresoare elicoidale, turbocompresoare sau compresoare cu piston. Cu
ajutorul acestor pompe se pot atinge temperaturi de peste 120 0 C datorită sistemelor în
mai multe trepte, însă, problema acestora constă în dificultatea de a găsi un fluid cu
temperatura de condensare ridicată.
- Pompe de căldură cu compresie – resorbţie combină avantajele sistemelor cu absorbţie
cu cele ale sistemelor cu compresie, obţinându-se temperaturi ridicate de până la 1800
C, însă prezintă dezavantajul de a se afla încă în stare experimentală.
- Pompe de căldură cu comprimare cinetică care utilizează energia cinetică a unui jet de
abur şi care sunt prevăzute cu compresoare cu jet, sunt utilizate din ce în ce mai puţin
datorită consumului ridicat de abur de antrenare şi a randamentului scăzut al
compresorului.
- Pompe de căldură cu absorbţie utilizează căldura recuperabilă cu un preţ scăzut,
consumând energie termică, electrică sau solară.
- Pompe de căldură care se bazează pe efectul Peltier.
În funcţie de puterea instalaţiei, pompele de căldură se clasifică în:
- Instalaţii mici cu o putere de până la 1 kW, folosite doar pentru prepararea apei calde.
- Instalaţii mijlocii. Acestea sunt utilizate pentru încălzirea, condiţionarea spaţiilor de
locuit sau prepararea apei calde menajere pe tot parcursul anului. În cazul acestor
instalaţii puterea termică obţinută poate avea valori până la 100 kW.
- Instalaţii mari utilizate în special pentru răcirea unor spaţii de depozitare sau a
patinoarelor artificiale, având un necesar de zeci până la sute de kW putere de
antrenare şi obţinând peste 1000 kW putere termică.
35
- Instalaţii foarte mari cu o putere termică de câteva mii de kW, utilizate în special pentru
instalaţii de distilare, vaporizare, concentrare în industria farmaceutică sau chimică.
4.4. Oportunitatea utilizării pompelor de căldură

Avantajele oferite de utilizarea unei pompe de căldură ca soluţie alternativă la
combustibilii fosili precum şi noile tendinţe pe plan strategic, politic şi economic privind
dezvoltarea durabilă a întregii omeniri, subliniază rolul important pe care aceste instalaţii îl au
în elaborarea soluţiilor de viitor privind conservarea mediului şi optimizarea energetică.
4.4.1. Stadiul actual al cercetării şi dezvoltării în cazul pompelor de căldură

Numeroase ţări pun tot mai mult accent pe conceperea strategiilor politice care ar putea
sprijinii creşterea numărului de utilizatori de pompe de căldură. În SUA, Agenţia de protecţie a
mediului susţine dezvoltarea acestei pieţe prin diferite programe de finanţare sau promovare,
la fel şi în ţări precum Canada, Danemarca sau Finlanda. În Elveţia, pompele de căldură au atins
un procent de 50 % din piaţa de desfacere a tehnologiilor de exploatare a energiilor
neepuizabile, datorită sprijinului oferit de Biroul Federal de Energie. În Suedia, numărul de
pompe de căldură instalate s-a dublat între anii 1998 şi 2010 de la 300.000 la 620.000.
În România, pompele de căldură reprezintă o soluţie viabilă pentru furnizarea energiei
termice în cazul locuinţelor unifamiliale, însă, în ultima perioadă, se pune tot mai mult accent
pe utilizarea acestora şi la nivel industrial. Costul din ce în ce mai ridicat al surselor
convenţionale de energie, evidenţiază oportunitatea utilizării unor astfel de echipamente atât
pentru condiţionarea aerului, cât şi pentru obţinerea energiei termice. Aceste tendinţe sunt
influenţate şi de noile reglementări care favorizează şi încurajează extinderea acestei pieţe,
prin cofinanţări sau alte programe de promovare.
4.4.2. Avantajele utilizării pompelor de căldură

- Deşi are costuri de achiziţionare şi instalare destul de ridicate, o pompă de căldură
poate fi de 3-4 ori mai eficientă în timpul funcţionării faţă de o centrală tradiţională, datorită
faptului că 75% din energia necesară funcţionării este obţinută din surse practic inepuizabile şi
gratuite. Astfel, investiţia iniţială se poate amortiza în câţiva ani.
- În timpul funcţionării, pompele de căldură nu poluează.
- Nu prezintă pericole semnificative sau riscuri de incendii sau explozii.
- Poate asigura atât răcirea imobilelor pe timp de vară, cât şi încălzirea acestora pe timp
de iarnă.
36
5. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI SOLARE
5.1. Consideraţii teoretice privind utilizarea energiei solare

Aşa cum am prezentat în capitolul precedent, datorită crizei energetice din ultimele
decenii, preţul energiei obţinute din surse convenţionale a crescut considerabil. Pe lângă asta
trebuie avute în vedere şi aspectele de mediu cu privire la producerea energiei mai „curate”,
pentru a împiedica epuizarea resurselor naturale şi pentru a controla emisiile spre mediu
rezultate din producerea energiei din surse clasice. Cu toate că în ultima vreme omenirea
devine din ce în ce mai mult o societate de consum şi multe ramuri industriale tind să dispară,
odată cu creşterea pretenţiilor pentru confort vor creşte şi nevoile energetice pentru a-l putea
întreţine. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie analizat cu atenţie potenţialul energetic al
surselor neconvenţionale şi metodele de conversie a acestora, în vederea alegerii soluţiei
optime în funţie de caz.
5.1.1. Domenii de utilizare a energiei solare

Energia solară a fost utilizată încă din cele mai vechi timpuri, de când oamenii îşi
construiau casele orientate spre sud pentru a beneficia de lumină şi căldură. Odată cu
dezvoltarea tehnologiilor au apărut noi aplicaţii pentru energia solară:
- Agricultură şi horticultură: se caută optimizarea perioadelor şi modalităţilor pentru
plantarea recoltelor în funcţie de fluxul de energie solară ce poate fi captată în
anumite perioade ale anului, de exemplu orientarea acestora pentru a primi aportul
maxim de energie, sau utilizarea colinelor în scară pentru a asigura necesarul de
lumină şi căldură fiecărui tip de plante; în cazul cultivării plantelor incompatibile cu
climatul local se utilizează serele, pentru a transforma radiaţia solară în energie
termică favorizând astfel dezvoltarea recoltei dorite;
- Tratarea apei: datorită expunerii la soare, apa sărată sau murdară se poate distila, sau
poate fi dezinfectată prin expunerea în recipiente din material plastic, metode
utilizate în ţările slab dezvoltate;
- Gătit: Energia solară se poate utiliza cu ajutorul unor dispozitive care transformă
radiaţia solară în energie termică. Aceste dispozitive sunt concepute pentru a
funcţiona cu ajutorul radiaţiei solare directe, cea difuză fiind insuficientă în acest
caz. Vasele recomandate pentru gătit trebuie să fie confecţionate din materiale cât
mai subţiri, să aibă culoarea neagră pentru a absorbi radiaţia solară cât mai eficient.
Totodată acestea trebuie să fie acoperite cu un capac şi să fie amplasate într-o
incintă izolată termic, acoperită cu un material transparent (în general sticlă);
- Vehicule solare: Datorită faptului că acest tip de vehicule nu poate fi utilizat şi pe
timpul nopţii funcţionând doar cu energie solară, tehnologiile solare sunt deja
incorporate în vehiculele hibride, pentru a obţine o eficienţă mai ridicată;
- Iluminare: Lumina directă de la soare a fost principala metodă de iluminare a
locuinţelor încă din cele mai vechi timpuri. De asemenea, în ultima perioadă au
37
devenit o modă lămpile de grădină / terasă cu baterie solară, care se încarcă pe

timpul zilei, iar noaptea luminează discret, creând o atmosferă plăcută;
- Încălzirea apei: Aproximativ 60-70% din apa caldă folosită în scopuri domestice în
zonele cu latitudine scăzută poate fi asigurată de instalaţii solare termice;
- Încălzirea locuinţelor se realizează tot prin intermediul instalaţiilor solare termice,
descrise în capitolele ce urmează;
- Procesarea energiei termice în scop industrial se poate realiza utilizând diferite
metode pentru concentrarea radiaţiei solare pentru a obţine un randament ridicat;
- Producerea energiei electrice se realizează utilizând celulele fotovoltaice / centralele
solare.
5.1.2. Stadiul actual al valorificării potenţialului energetic solar

A. Valorificarea potenţialului energetic solar la nivel mondial şi European
Conform bazei de date a site-ului solargis.info, care conţine hărţi detaliate cu privire la
condiţiile climatice şi potenţialul utilizării energiei solare, în perioada 2004 – 2010 s-au măsurat
la nivel European valorile radiaţiei solare anuale ilustrate în figura 5.1.
Fig. 5.1.Valori ale radiaţiei solare înregistrate în perioada 2004 - 2010

la nivel European [25]
Datorită poziţionării geografice ale bătrânului continent, comparativ cu potenţialul

disponibil la nivel mondial, cel existent în Europa se încadrează la nivel mediu, exploatarea
energiei solare exploatându-se cel mai eficient în regiunea sudică a continentului.
38
a) Potenţialul energiei termice

Capacitatea instalată la nivel mondial a colectoarelor termice solare era de 127,8 GW t la
nivelul anului 2006. În figura 5.2 sunt prezentate capacităţile instalate pe regiuni economice, iar
în figura 5.3. sunt prezentate capacităţile instalate pe 1000 de locuitori în diferite regiuni până
în anul 2006 inclusiv, conform unui studiu realizat de Federaţia Europeană a Industriei Solare
Termice.
Fig. 5.2. Capacitatea instalată pentru energie solară termică obţinută din colectori plani sau cu
tuburi vidate, la sfârşitul anului 2006 [12]
Fig. 5.3. Capacitatea instalată pe 1000 de locuitori în kW [12]
În Europa şi Asia, energia termică solară este utilizată în principal pentru încălzirea
locuinţelor şi obţinerea apei calde menajere, pe când în SUA aplicaţia predominantă este
încălzirea apei din piscine şi ştranduri.
39
Cele mai dinamice pieţe de desfacere pentru colectoarele termice solare la nivel
mondial sunt China, Europa şi Noua Zeelandă, având o rată medie anuală de creştere de 22%,
respectiv 20% şi 16%. În Canada şi SUA nu s-au înregistrat creşteri atât de semnificative.
Încă de la începutul anilor ’90, în Europa s-au întregistrat îmbunătăţiri semnificative în ceea ce
priveşte producerea energiei termice solare. Între anul 2000 şi 2007, cererea panourilor
termice solare a înregistrat o creştere de aproximativ 12,4%. Pe baza acestor date s-a calculat
că, dacă s-a instalat un colector solar cu capacitate de 0,82 GWt într-o anumită zonă în anul
2000, şi dacă până în anul 2007 se instalează în aceeaşi zonă un colector cu capacitate de 1,9
GWt, capacitatea instalată s-a dublat practic în intervalul respectiv de timp. La sfârşitul anului
2007, puterea totală instalată în Europa era de 15,3 GWt. Evoluţia energiei termice solare
produsă în Europa până în anul 2007 este prezentată în figura 5.4.
Fig. 5.4. Evoluţia energiei termice obţinută din energie solară în Europa
în perioada 1987 – 2007 [12]
b) Potenţialul energiei electrice

Au trecut aproape 40 de ani de la prima aplicaţie a energiei solare pentru producerea
energiei electrice, dar adevărata evoluţie este notabilă în special în ultimul deceniu, care a
marcat utilizarea instalaţiilor fotovoltaice ca fiind una dintre cele mai importante metode
pentru producerea curentului electric. La sfârşitul anului 2008, capacitatea totală instalată a
sistemelor fotovoltaice era de 16 GW, iar în prezent se estimează o valoare de 23 GW la nivel
mondial, care produc aproximativ 25 TW/h anual.
La nivel actual, Europa deţine prima poziţie pe plan mondial în producţia de energie
fotovoltaică, având o capacitate instalată de 16 GW în anul 2009, cifră care reprezintă
aproximativ 70%din capacitatea totală instalată la nivel mondial, urmată de Japonia (2,6 GW) şi
SUA (1,6 GW). China a intrat de asemenea în top 10 producători de energie fotovoltaică şi se
estimează că va ajunge în curând printre ţările cu cea mai mare capacitate.
40
Fig. 5.5. Capacitatea instalată a energiei fotovoltaice la nivel mondial

în regiunile principale [21]
În anul 2010, energia fotovoltaică a înregistrat cea mai semnificativă creştere dintre
toate energiile neconvenţionale, capacitatea instalată în centralele din Europa crescând cu
aproximativ 120% faţă de anul precedent, potrivit Observatorului Energiilor Regenerabile.
Astfel, continentul European a ajuns să deţină o putere instalată de aproximativ 29,327 GW. De
asemenea, s-au înregistrat creşteri semnificative şi în Japonia şi SUA, iar China a intrat în forţă
pe piaţa fotovoltaică, producând panouri solare nu doar pentru export, ci şi pentru instalarea
acestora pe propriul teritoriu. Această creştere accelerată a producţiei de energie fotovoltaică
se datorează scăderii drastice a costurilor de instalare a capacităţilor solare. Conform unei
asociaţii din Germania, BSW, costurile de instalare a unui KW au ajuns de la 4000 € în 2009, la
3000 € în 2010, iar în 2011 s-a ajuns la un minim de doar 2550 €.
B. Valorificarea potenţialului energetic solar la nivel naţional

Pe teritoriul României, nivelul radiaţiei solare atinge valori maxime în luna iunie (1.49
kWh/ m2/zi) şi valori minime în luna februarie ( 0.34 kWh/ m2/zi).
În cadrul unui studiu privind evaluarea potenţialului energetic actual al surselor
neepuizabile de energie din România, efectuat de către Ministerul Economiei, Finanţelor şi
Mediilor de Afaceri, s-a întocmit o hartă ce cuprinde distribuţia radiaţiei solare pe teritoriul
ţării, fiind date valorile medii ale acestora în funcţie de regiuni. Harta a fost realizată cu ajutorul
datelor furnizate de ANM, NASA; JRC şi Meteotest.
Sunt evidenţiate 5 zone care prezintă fluxuri medii anuale de radiaţie solară diferite, dintre care
doar 3 sunt pretabile exploatării eficiente a energiei solare:
- Prima zonă, cu cel mai ridicat potenţial acoperă Dobrogea şi o mare parte din Câmpia
Română;
41
- A doua zonă, cu potenţial bun, cuprinde nordul Câmpiei Române, Podişul Getic,
Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei o bună parte din Lunca Dunării, sudul şi centrul
Podişului Moldovenesc şi Câmpia şi Dealurile Vestice şi vestul Podişului Transilvaniei,
unde radiaţia solară pe suprafaţă orizontală se situează între 1300 şi 1400 MJ / m2;
- A treia zonă, cu potenţialul moderat, dispune de mai puţin de 1300 MJ / m2 şi
acoperă cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei, nordul Podişului Moldovenesc
şi Rama Carpatică.
În zona montană sunt prezente variaţii foarte mari ale radiaţiei solare directe, amplificate
şi de către fenomenele meteorologice specifice precum ceaţa, astfel încât zonele respective nu
pot fi exploatate eficient în scopul captării energiei solare.
Fig. 5.6. Harta solară a României [17]
Potenţialul solar termic

În tabelul 5.1. este prezentat potenţialul solar-termal, din punct de vedere tehnic şi
economic, amenajabil în România.
Captarea energiei termice solare este de obicei realizată cu colectoare solare plane sau
cu tuburi vidate, mai ales pentru zonele cu radiaţie solară mai redusă la nivel European, cum
este cazul şi în România.
42
Pentru evaluarea potenţialului energetic au fost luate în calcul aplicaţiile care implică
producerea de apă caldă menajeră, încălzire etc.
Tabelul 5.1. Potenţial solar termal tehnic şi economic amenajabil în România [17]
Parametru UM Potenţial tehnic Potenţial economic
Putere termică MWt 56000 48570
GWh/an 40 17
Energie termică TJ/an 144000 61200
Mii tep/an 3430 1450
Suprafaţă de captare m2 80000 34000
b) Potenţialul solar fotovoltaic

În evaluarea acestui potenţial s-au luat în considerare atât aplicaţiile fotovoltaice cu
cuplare la reţea, cât şi cele independente (off-grid) pentru consumatori izolaţi. În Tabelul 5.2.
este prezentat potenţialul solar fotovoltaic tehnic şi economic amenajabil în România.
Tabelul 5.2. Potenţial solar fotovoltaic tehnic şi economic amenajabil în România [17]
Parametru UM Potenţial tehnic Potenţial economic
Putere maximă MW 6000 4000
TWh/an 6,0 4,8
Energie electrică
Mii tep/an 516 413
Suprafaţa de captare km2 60 (3 m2/loc) 40 (2 m2/loc)
În comparaţie cu potenţialul valorificării energiei solare la nivel European, România se

încadrează în zona cu potenţial mediu de exploatare, nu la fel de bun ca cel din ţările sudice
precum Portugalia, Spania, Italia sau Grecia, dar cu un potenţial semnificativ mai bun faţă de
cel al ţărilor nordice, unde nivelul anual de radiaţie solară nu depăşeşte 1000 kW/m2. Conform
datelor furnizate de către instituţiile de specialitate, potenţialul utilizării energiei solare la nivel
naţional este mai bun chiar decât în ţările mai dezvoltate precum Germania sau Austria, dar nu
a fost exploatat la maxim până în momentul de faţă datorită impedimentelor de ordin
tehnologic şi economic. Însă în ultimii ani s-a dezvoltat un interes sporit la nivelul ţării din punct
de vedere al reducerii şi monitorizării consumului energetic, atât la nivel industruial cât şi la
nivel domestic. Astfel, sursele de energie neepuizabilă au început să câştige teren în mod alert,
iar datorită potenţialului bun de valorificare a energiei solare, aceasta reprezintă o opţiune
fiabilă atât pentru reducerea impactului negativ asupra mediului al energiei obţinute din surse
convenţionale, cât şi pentru reducerea consumului energetic şi, mai ales, al facturilor aferente
acestuia, pe termen lung.
În lucrarea de faţă se urmăreşte obţinerea energiei electrice necesare iluminatului şi
consumatorilor electrocasnici, şi a energiei termice pentru prepararea apei calde menajere
necesare unei locuinţe domestice situate în zona judeţului Cluj. Cea mai indicată sursă de
energie neconvenţională este energia solară, deoarece poate fi utilizată atât pentru
43
producerea energie termice cât şi electrice necesare, conferit astfel beneficiarului un anumit
grad de independenţă energetică, iar eficienţa utilizării acestor sisteme poate fi adaptată cu
uşurinţă nevoilor la acest nivel.
5.2. Studiul variantelor de conversie a energiei solare în scopuri domestic

Conversia energiei solare în energie termică se face cu ajutorul captatoarelor solare
plane sau cu tuburi vidate, iar pentru conversia energiei solare în energie electrică se utilizează
panourile fotovoltaice.
5.2.1. Conversia energiei solare în energie termică pentru prepararea apei calde
menajere
Colectoarele solare termice transformă energia solară în energie termică utilizând
radiaţia directă, care încălzeşte agentul termic care circulă prin ele. Se pot utiliza pentru
încălzirea apei menajere, a piscinelor sau chiar a clădirilor.
Clasificarea colectoarelor solare:
În funcţie de tipul constructiv, panourile pentru conversia energiei solare în energie
termică pot fi de două tipuri:
 Panouri solare plane;
 Panouri solare cu tuburi vidate.
Colectoarele solare plane
Funcţionarea acestui tip de panou solar se bazează pe absorbţia radiaţiei solare de către
un corp negru şi pe efectul de seră, datorită faptului că sticla este un material care permite
trecerea radiaţiilor cu lungime de undă mică. Acest tip de colectoare este cel mai des utilizat în
cazul preparării apei calde de consum şi pentru încălzirea centralizată.
Componentele unui astfel de panou sunt ilustrate în figura 5.7.
Fig. 5.7. Componentele unui colector solar plan [30]
Radiaţia solară pătrunde prin învelişul transparent (sticlă prismatică care e rezistentă la
şocuri termice şi mecanice şi permite o pătrundere mai bună a radiaţiei solare) şi loveşte
suprafaţa absorbantă, care este în general o placă de metal, acoperită cu o vopsea neagră,
transformând energia solară, prin absorbţie, în energie termică. Pentru a asigura un randament
mai ridicat al absorbţiei radiaţiei solare se recomandă utilizarea acoperirilor cu oxid de crom,
oxid de nichel, oxid de vanadiu şi chiar de titan, care deşi nu au o nuanţă la fel de intensă ca
lacurile şi vopsele, dar asigură o absorbţie mai bună şi rezistă la temperaturi mult mai ridicate
fără a-şi altera proprietăţile. Absorberul apoi transferă căldura primită de la soare agentului
44
termic ce circulă prin ţevile cu care intră în contact direct, care la rândul său transmite căldura
agentului rece într-un schimbător de căldură sau, dacă se utilizează apă ca agent termic,
aceasta poate fi colectată direct în boiler. Înafară de apă se mai poate utiliza şi antigel ca agent
termic.
O parte din energia termică se pierde prin reflexia la suprafaţa sticlei, în funcţie de
unghiul de incidenţă al razelor soarelui şi de indicele de reflexie al sticlei utilizate. Pierderile de
căldură în colectoarele plane sunt ilustrate în figura 5.8.
Pentru a evita pierderile de căldură datorate suprafeţei incidente, se recomandă o serie de
măsuri de mărire a randamentului captatorului solar:
- Mărirea coeficientului de absorbţie al plăcii absorbante prin utilizarea acoperirilor
cu oxizi de metale sau/şi prin utilizarea unor suprafeţe mai rugoase;
- Vidarea colectorului;
- Folosirea geamurilor transparente multiple;
- Îmbunătăţirea izolaţiei termice;
- Utilizarea concentratoarelor solare sub formă de oglinzi cu diferite raze de curbură
sau a lentilelor plane convexe pentru a focaliza radiaţia solară.
Fig. 5.8. Pierderi de căldură în cazul colectoarelor plane [30]
Printre avantajele utilizării acestor tipuri de colectoare solare se numără:

- Durată de funcţionare ridicată (aproximativ 20-30 de ani);
- Simplitate;
- Este o tehnologie destul de matură (30-40 de ani);
- Izolaţia acestor tuburi nu este perfectă, dar este stabilă în timp;
- În cazul în care pentru acoperişul casei s-a utilizat montajul integrat în ţiglă,
asigură o izolare termică a acestuia.
Dezavantajele principale sunt:
- Unghiul de incidenţă a radiaţiei solare este optim doar la ora prânzului;
- Spre deosebire de colectoarele cu tuburi vidate descrise mai jos, acest tip de
panouri nu permit trecerea vântului, ceea ce intensifică pierderile de căldură
datorate acestuia.
45
Colectoare solare cu tuburi vidate

Acest tip de colectoare folosesc acelaşi principiu de funcţionare ca panourile plane,
numai că datorită formei cilindrice, acestea captează radiaţia solară mereu perpendicular pe
cel puţin o axă, având astfel un randament considerabil mai ridicat (Fig. 5.9).
Fig. 5.9. Randamentul tubului vidat [30]
Panourile cu tuburi vidate sunt compuse din tuburi paralele în spatele cărora s-a montat
un reflector pentru concentrarea radiaţiei. Tuburile în sine sunt compuse din două tuburi
concentrice între care există vid, considerat cel mai bun izolator termic, ce minimalizează
pierderile de căldură şi asigură astfel obţinerea unor temperaturi mai ridicate. Tubul interior
este acoperit de un strat absorbant, iar în interiorul acestora se află un tub de cupru prin care
circulă agentul termic.
Panourile solare cu tuburi vidate pot fi:
- Panouri solare ne presurizate;
- Panouri solare presurizate;
- Panouri solare presurizate separat.
Tipuri de tuburi vidate:

a) Tuburi termice cu heat-pipe:
Componentele unui tub vidat cu heat-pipe sunt prezentate în figura 5.10.
Este recomandat ca acest tip de colector solar să fie utilizate în zone cu temperaturi
medii, pentru a elimina pericolul supraîncălzirii.
Rolul radiatorului este de a facilita transferul termic între stratul absorbant, care este de
obicei o vopsea specială cu conţinut de Al-N (Al), şi tubul de cupru.
Tuburile vidate sunt fabricate din sticlă special tratată pentru a avea un grad ridicat de
rezistenţă la şocuri mecanice, datorate ploilor prea abundente sau grindinei.
46
Fig. 5.10. Componentele unui tub colector vidat
Tubul termic este o ţeavă din cupru, închisă la ambele capete, care conţine un agent
termic. Această substanţă, în anumite condiţii de presiune, fierbe la o temperatura joasă
(25...30°C), trecând din faza lichidă în fază gazoasă. Pentru a trece în fază gazoasă, fluidul
absoarbe o anumită cantitate de căldură numită căldură latentă de vaporizare. Această căldură
va fi cedată la trecerea inversă din faza gazoasă în faza lichidă.
La tubul termic schimbarea inversă de fază are loc la un capăt al său numit
condensator. Aici substanţa condensează şi cedează căldura absorbită la evaporare. În timpul
funcţionării tubului termic, acest ciclu are loc continuu, căldura fiind transferată de la corpul
cald la corpul rece.
Pentru a menţine vidul, se utilizează o tehnică din domeniul lămpilor electronice, de a
umple spaţiul cu o substanţă numită „ghetter”. Acest „ghetter” are două componente: un strat
subţire depus în interiorul sticlei şi o bucată de bariu în formă de inel montată pe un suport
(Fig. 5.11). Rolul acestuia este de a absorbi moleculele de gaz care ar dăuna vidului (CO 2, CO,
N2, H2O şi H). În cazul în care nu mai există vid, acesta îşi schimbă culoarea, indicând defectarea
tubului.
b) Tuburi termice supraconductoare

Tuburile supraconductoare (figura 5.12) sunt tuburi vidate în interiorul cărora sunt
introduse tuburile termice heat-pipe, fixate între plăci metalice pentru colectarea căldurii,
acoperite cu un strat absorbant, în general tot Al / N / Al sau vopsea pe bază de titan. Învelişul
are un grad de absorbţie de peste 95%, şi coeficientul de emisie sub 8%. Principiul de
funcţionare al tubului heat-pipe este identic cu cel al tuburilor vidate simple.
Acest tip de tuburi termice au randamentul cel mai ridicat datorită suprafeţei cu aspect
“vălurit” a plăcilor colectoare, care măreşte coeficientul de absorbţie a stratului absorbant.
Panourile solare cu tuburi supraconductoare se utilizează în general pentru:
- Zonele cu insolaţie insuficientă, cu condiţii meteorologice mai nefavorabile pentru
producerea energiei termice din energie solară;
- Gospodării;
- Locaţii în care apa caldă este utilizată în cantităţi considerabile (hoteluri, şcoli,
bazine de înot, ferme etc.).
47
a. b.
c.
Fig. 5.11. Getterul utilizat pentru conservarea vidului [30]
a – strat subţire de bariu; b – inel de bariu; c – observarea defecţiunii tubului datorită stratului de bariu
Fig. 5.12. Tub supraconductor VITOSOL 300-T
Indiferent de tipul lor, tuburile vidate sunt foarte uşor de asamblat în panou, iar în cazul
defectării unui tub, panoul poate funcţiona fără probleme cu tuburile rămase, cel defect
putând fi înlocuit uşor (figura 5.13).
Avantajele panourilor solare cu tuburi vidate:
- Randamentul ridicat, aproximativ cu 30% mai multă energie decât în cazul
colectoarelor plane, eficienţă mai ridicată iarna;
- Radiaţia incidentă este mereu perpendiculară pe tub datorită curburii suprafeţei
acestuia;
- Imunitate mai mare la vânt.
Dezavantajele panourilor cu tuburi vidate:
- Durată medie de funcţionare (aproximativ 15 – 20 de ani);
- Garanţie limitată de la producătorii;
- Sensibilitate la înzăpezire.
48
1. Capac de protecţie
2. Izolaţie
3. Ţeavă cu agent termic, pentru
însumarea tuburilor
4. Tub termic
5. Radiator
6. Tub vidat asamblat
7. Suport
8. Suport
9. Racord intrare/ieşire
10. Racord senzor de temperatura
Fig. 5.13. Montarea tuburilor vidate în panou [30]
5.2.2. Studiu comparativ al diferitelor sisteme solare termice pentru prepararea apei
calde menajere
5.2.2.1. Panouri solare ne presurizate
Principiu de funcţionare:
Acest tip de colector solar este utilizat pentru prepararea apei calde menajere în
perioada martie – octombrie. Datorită faptului că tuburile vidate utilizate în cazul colectorilor
solari ne presurizaţi transferă radiaţia solară prin convecţie direct în masa apei din rezervor,
acesta este montat în partea superioară a panoului solar. Apa utilizată ca agent termic se
încălzeşte în tuburile vidate, reducându-şi astfel densitatea se ridică în partea superioară a
tubului şi apoi în rezervor, fiind înlocuită de un volum echivalent de apă rece, cu densitate
ridicată. Vidul dintre cele două straturi de sticlă ale tuburilor minimizează pierderile de căldură
spre exterior. Tuburile sunt fixate în orificiile ce traversează pereţii rezervorului cu ajutorul
unor garnituri speciale de etanşare. Vasul de acumulare este racordat la reţeaua de alimentare
cu apă rece printr-un rezervor de alimentare cu flotor şi cu reţeaua de consumatori de apă
caldă prin intermediul unui ştuţ situat la partea inferioară. Peretele lateral al vasului permite
montarea unui senzor de temperatură, într-un racord filetat.
Caracteristici şi parametri de funcţionare:

Aceste panouri sunt livrate împreună cu suportul de montaj, unghiul de înclinaţie este
fix (figura 5.14). Există posibilitatea montării unei rezistenţe electrice în partea inferioară a
panoului pentru a proteja agentul termic împotriva îngheţului, precum şi a unor regulatoare
electronice cu sonde de nivel şi temperatură, care, pe baza acestor parametri, asigură comanda
panoului. Panourile ne presurizate sunt destinate celor mai simple aplicaţii [40].
49
Fig. 5.14. Panou solar ne presurizat [43]
5.2.2.2. Panouri solare presurizate
Principiu de funcţionare:
Radiaţia solară este captată de către stratul absorbant din tuburile vidate, încălzind
astfel tuburile termice din interior (heat-pipe – figura 5.15.). Căldura este transmisă în capătul
superior al acestuia care este introdus în rezervorul de acumulare.
Agentul termic din bazin primeşte căldura şi o transferă prin serpentina aflată în
interiorul său, care este de fapt un schimbător de căldură, ilustrat în figura 5.16. Apa rece care
intră în serpentină preia căldura, putând fi astfel utilizată în scopuri domestice. Acest tip de
panouri poate fi utilizat pe toată durata anului.
Fig. 5.15. Secţiune transversală prin tubul Fig. 5.16. Serpentinele rezervorului unui
termic panou presurizat
Schimbătorul de căldură este alcătuit dintr-o serpentină de cupru situată în interiorul

rezervorului. Tuburile sunt introduse în carcasa exterioară a rezervorului, condensatorul
tubului termic fiind introdus în rezervor. Lichidul aflat în interiorul acestuia preia căldura de la
50
tubul termic, care este cedată serpentinei de cupru şi apoi preluată de către apa care circulă
prin aceasta. Tot ansamblul este izolat corespunzător. Marele avantaj al acestui tip de panou
este faptul că funcţionarea este permisă la presiunea sistemului de apă curentă, nemaifiind
obligatorie instalarea panoului deasupra celui mai înalt consumator. Pe peretele lateral al
rezervorului se poate monta un senzor de temperatură şi o rezistenţă electrică pentru
încălzirea apei în lipsa energiei solare. În figura 5.17. este reprezentat schimbătorul de căldură
al unui astfel de panou, cu rezervor de acumulare incorporat.
Fig. 5.17. Schema instalaţiei solare presurizate cu tuburi heat-pipe [41]
Caracteristici şi parametri de funcţionare:

Acest tip de panou funcţionează indiferent de anotimp (cu performanţă mai redusă
iarna), datorită schimbătorului de căldură aflat la partea superioară a tubului. De asemenea,
captează radiaţia solară chiar dacă este înnorat, iar tuburile defecte pot fi înlocuite uşor şi fără
cheltuieli semnificative.
5.2.2.3. Sisteme complete

Spre deosebire de panourile descrise anterior, ne presurizate şi presurizate separat,
unde rezervorul cu schimbător de căldură este ataşat la partea superioară a tuburilor,
sistemele complete nu au rezervor încorporat, fiind necesară amplasarea unui boiler în
apropierea zonei de consum, precum şi un controler electronic şi un vas de expansiune. Acest
tip de sistem este compatibil atât cu panourile cu tuburi vidate, cât şi cu colectoarele plane.
Componentele principale ale sistemelor solare complete pentru prepararea apei calde
menajere sunt:
- Panoul solar;
- Vasul de expansiune: sunt concepute pentru reglarea şi amortizarea presiunii
lichidului de încălzire din instalaţia solară. La o dimensionare corectă a vasului
de expansiune, chiar dacă instalaţia este scoasă din funcţiune o perioadă mai
lungă sau dacă temperatura instalaţiei ajunge la punctul maxim, nu este
necesară completarea lichidului din instalaţie;
51
- Controlerul: are rolul de a coordona funcţionarea instalaţiei solare, comandând

oprirea sau pornirea sistemului în funcţie de programele existente şi setările
preferate astfel încât apa din rezervorul de acumulare ajunge la temperatura
dorită;
- Staţia de pompare: asigură transferul energiei termice de la panouri la
rezervorul de acumulare (boiler). Funcţionarea acesteia este coordonată de
către controler [46];
- Boilerul: Sunt rezervoare cu schimbător de căldură incorporat, pentru
depozitarea apei calde menajere la o temperatură relativ constantă în vederea
utilizării. Pot fi de mai multe tipuri (vertical / orizontal, cu o serpentină sau două,
cu sau fără rezistenţă electrică etc.), dimensionarea şi alegerea corespunzătoare
a acestuia fiind de importanţă majoră în asigurarea eficienţei instalaţiei.
Instalarea panourilor se poate face atât pe o suprafaţă plană, cât şi pe acoperişul casei,
utilizând panta acoperişului pentru a obţine unghiul optim de 45⁰ necesar unui randament
maxim, cu ajutorul cadrelor metalice pentru montaj.
Acest tip de sisteme se pot utiliza cu boiler monovalent, cu o singură serpentină, caz în
care sistemul furnizează de sine stătător toată energia termică necesară, sau în cazul utilizării
unui boiler bivalent, a doua serpentină va fi racordată la o sursă auxiliară de energie. Schema
unui astfel de sistem este reprezentată în figura 5.18.
5.3. Conversia energiei solare în energie electrică

Obţinerea energiei electrice cu ajutorul radiaţiei solare are la bază efectul fotovoltaic,
descoperit de fizicianul francez Alexandre-Edmond Becquerel, în anul 1839. Acesta reprezintă
efectul de apariţie a unei tensiuni electromotoare, sub acţiunea radiaţiei solare, datorat
eliberării de sercini electrice negative şi pozitive într-un material solid, atunci când suprafaţa
acestuia interacţionează cu lumina. În materialul respectiv apare o tensiune electromotoare
care poate genera curent electric într-un circuit închis datorită polarizării electrice a acestuia
sub acţiunea radiaţiei luminoase.
Fig. 5.18. Schema unui sistem solar pentru producerea apei calde menajere [44].
52
Celulele fotovoltaice pot fi realizate din mai multe materiale semiconductoare, dar
peste 95% din celulele solare sunt realizate din siliciu (Si), care este al doilea element chimic cel
mai răspândit în scoarţa terestră, reprezentând cca. 25% din aceasta, deci este disponibil în
cantităţi suficiente, fiind de asemenea ieftin. În plus, procesele de prelucrare a acestui material
nu au impact semnificativ asupra mediului [1].
În cazul materialelor semiconductoare precum siliciul, electronii ocupă diferite nivele
energetice în jurul nucleelor atomilor materialului în cauză, denumite straturi sau benzi
energetice. Cele accesibile sunt separate de benzi energetice interzise. Nivelul cel mai ridicat
dintre cele ocupate de electroni se numeşte bandă de valenţă, iar următorul nivel accesibil, dar
neocupat, se numeşte bandă de conducţie (Fig. 5.19).
Fig. 5.19. Structura energetică a materialelor semiconductoare [1]
Diferenţa de potenţial energetic ∆E, dintre banda de conducţie şi banda de valenţă,

reprezentând şi valoarea “barierei energetice” dintre cele două straturi, este diferenţa dintre
nivelurile energetice Ec al benzii de conducţie şi Ev al benzii de valenţă ∆E=Ec-Ev. În cazul
siliciului mono cristalin, valoarea acestei bariere energetice este ∆E≈1eV, iar în cazul siliciului
amorf poate să ajungă la ∆E≈1,7eV. Aceste valori ale barierei energetice, reprezintă cuante de
energie care trebuie să fie transmise electronilor de pe stratul de valenţă pentru ca aceştia să
devină liberi, adică pentru a putea trece pe banda de conducţie. Prin supunerea materialelor
semiconductoare de tipul siliciului la radiaţia solară, fotonii, sau cuantele de lumină cum mai
sunt numiţi aceştia, sunt capabili să transmită electronilor de pe banda de valenţă, energia
necesară pentru a depăşi “bariera energetică” şi a trece pe banda de conducţie. Acest fenomen
se produce în celulele fotovoltaice. În vederea fabricării celulelor fotovoltaice, şi este
impurificat (dopat) cu diferite elemente chimice, pentru obţinerea unui surplus de sarcini
electrice negative (electroni) sau pozitive (goluri). Se obţin astfel straturi de siliciu
semiconductoare de tip n, respectiv de tip p, în funcţie de tipul sarcinilor electrice care
predomină. Prin alăturarea a două asemenea straturi de material semiconductor, caracterizate
53
prin predominanţa diferită a sarcinilor electrice, în zona de contact, se obţine o aşa numită
joncţiune de tip p-n (figura 5.20).
Fig. 5.20. Efectul radiaţiei solare asupra materialelor semiconductoare [1]

a) Joncţiune p-n; b) Tendinţa de migrare a sarcinilor electrice între straturile joncţiunii p-n; c) Apariţia unei
diferenţe de potenţial electric în zona joncţiunii p-n; d) Polarizarea suprafeţelor exterioare ale joncţiunii p-n
Dacă suprafeţele exterioare ale joncţiunii p-n sunt acoperite cu câte un strat metalic,
reprezentând fiecare câte un electrod, între aceştia se va manifesta o diferenţă de potenţial,
care într-un circuit închis va produce manifestarea unui curent electric. Diferenţa de potenţial
şi curentul electric se pot menţine la un nivel constant atâta tip cât se manifestă radiaţia solară.
Este evident că variaţia intensităţii radiaţiei solare va produce şi variaţii ale diferenţei de
potenţial, dar mai ales ale intensităţii curentului electric.
Ansamblul format din joncţiunea p-n şi cei doi electrozi alcătuieşte o celulă fotovoltaică,
precum este arătat în Fig. 5.21.
Celulele solare sunt clasificate în trei generaţii, ce indică ordinea în care acestea au
căpătat importanţă practică şi financiară.
Celulele fotovoltaice de primă generaţie sunt cele cu strat gros, care pot fi mono sau
policristaline, pe bază de siliciu. În cazul celor mono cristaline, la producţia de serie s-a atins
deja 20% randament energetic, iar tehnica de fabricaţie este bine pusă la punct. Randamentul
celulelor policristaline pe bază de siliciu este de 16% în cazul producţiei de serie, consumul de
energie este relativ mic în procesul de fabricaţie, şi au până acum cel mai bun raport preţ –
performanţă.
Celulele fotovoltaice cu strat subţire reprezintă a doua generaţie, fiind rezultatul
dezvoltării unor noi tehnologii alternative de producţie: depunerile din faza de vapori, electro-
depuneri, pulverizare ultrasonică, procese care simplifică metodele de fabricaţie şi reduc
costurile de producţie.
Celulele fotovoltaice de generaţia a treia se referă la îmbunătăţirea performanţelor
electrice ale generaţiei a doua, menţinând costurile cât mai mici. Cercetările curente au ca scop
atingerea unui randament de conversie de 30-60%, utilizarea oglinzilor Fresnel pentru a
concentra radiaţia solară pe arii de celule fotovoltaice, şi funcţionarea acestora pe timpul
nopţii, proiectând celulele fotovoltaice multi-joncţiune să absoarbă spectrul solar de la IR la UV.
[19]
54
Fig. 5.21. Structura unei celule fotovoltaice [13]
Pentru a furniza o putere electrică acceptabilă, aceste celule sunt legate în serie sau în
paralel, alcătuind panoul sau modulul fotovoltaic, care se poate lega ulterior în reţea (Fig.
5.22).
Fig. 5.22. Aşezarea în serie a celulelor fotovoltaice [20]
5.3.1. Tipuri de celule fotovoltaice

Celule fotovoltaice pe bază de siliciu
În funcţie de natura cristalină a materialului semiconductor utilizat la fabricarea
acestora (siliciu) se disting trei tipuri de celule fotovoltaice:
- mono cristaline: se obţin sub formă de baghetă sau vergea, prin turnarea siliciului pur.
Aceste baghete se taie ulterior în plăci foarte subţiri care se utilizează la fabricaţia
celulelor fotovoltaice. Acest proces tehnologic asigură cel mai ridicat nivel de eficienţă a
conversiei fotoelectrice, dar este şi cel mai costisitor;
- policristaline: se obţin în urma unui proces de producţie mai ieftin, constând din
turnarea siliciului lichid în blocuri, care ulterior sunt tăiate în plăci subţiri. În procesul de
solidificare, se formează cristale de diferite dimensiuni şi forme, iar la marginea acestor
55
cristale apar şi unele defecte de structură. Ca urmare a acestor defecte, celulele

fotovoltaice fabricate prin această metodă sunt mai puţin eficiente;
- amorfe: se obţin prin depunerea unui film extrem de subţire de siliciu pe o suprafaţă de
sticlă, sau pe un substrat realizat dintr-un alt material. În acest caz, solidificarea
atomilor nu se realizează într-o structură cristalină ci sub forma unei reţele atomice cu
dispunere neregulată, denumită structură amorfă. În această reţea atomică apar şi
numeroase defecte, care diminuează performanţele electrice ale materialului.
Grosimea stratului amorf de siliciu, obţinut prin această metodă este mai mică de 1,0
µm. Pentru comparaţie grosimea unui fir de păr uman este de 50…100µm. Costurile de
fabricaţie ale siliciului amorf sunt foarte reduse, datorită cantităţii extrem de reduse de
material utilizat, dar eficienţa celulelor fotovoltaice care utilizează siliciu amorf este
mult mai redusă decât a celor care utilizează structuri cristaline de material. Datorită
costului redus, celulele fotovoltaice cu siliciu amorf se utilizează preponderent la
fabricarea echipamentelor cu putere redusă, cum sunt ceasurile sau calculatoare de
buzunar.
Randamentele celulelor fotovoltaice pe bază de siliciu sunt prezentate în tabelul 5.3.
Tabelul 5.3. Randamentul celulelor fotovoltaice pe bază de siliciu [1]
Material Eficienţă în condiţii de Eficienţă la producţie de serie
laborator
Si mono cristalin 24% 14-17%
Si policristalin 18% 13-15%
Si amorf 13% 5-7%
Alte tipuri de celule fotovoltaice:

Alte tipuri de celule fotovoltaice cu strat subţire sunt: CdTe (telurit de cadmiu),
CuInGaSe (seleni de cupru indiu cadmiu), siliciu amorf şi siliciu micro morfic. Aceste materiale
sunt depuse secvenţial în pelicule subţiri pe substraturi de sticlă, ceramică, sau chiar materiale
plastice, ce au fost în prealabil acoperite cu un strat transparent de oxid metalic ce este un bun
conductor electric. Eficienţa energetică şi randamentul unor tipuri de celule fotovoltaice în
funcţie de radiaţia solară specifică zonei geografice sunt prezentate în tabelul 4.2.
Tabelul 5.4. Eficienţele energetice şi randamentul pentru diverse tipuri de celule în Mallorca şi Oxford.
Mallorca–1700 kWh/m2·an Oxford – 1022 kWh/m2·an
Eficienţă Randame Eficienţă Randamen
Producător Tipul celulei
energetică nt energetică t
2 2
[kWh/m /an] [%] [kWh/m /an] [%]
a-Si
Unisolar US
joncţiune 87,3 5,67 54,3 5,87
64
triplă
ASE 30 DG- a-Si
88,3 5,63 52,9 5,64
UT Joncţiune
56
tandem
a-Si
Solarex
joncţiune 79,8 5,05 48,8 5,22
Millenia
tandem
a-Si
Intersolar joncţiune 38,9 2,45 22,3 2,40
simplă
Siemens ST
CIGS 150,3 9,47 99,2 10,53
40
BP 585 Sc-Si 187,9 11,6 117,2 12,41
ASE 300 DG-
Nc-Si (EFG) 155,9 9,22 101,8 10,75
UT
Solarex
Nc-Si 143,1 8,83 96,2 10,14
MSX64
Astropower
Nc-Si (APEX) 88,1 5,46 61,9 6,47
APX-80
5.3.2. Studiu comparativ al sistemelor fotovoltaice

În general, sistemele fotovoltaice sunt clasificat după modul de funcţionare, tipul
componentelor utilizate şi conectarea sistemelor la alte surse de energie electrică. Sistemele
fotovoltaice pot produce curent continuu şi/sau curent alternativ şi pot funcţiona atât
independent, cât şi conectate la reţelele naţionale de distribuţie a energiei electrice sau la alte
surse de energie electrică.
5.3.2.1. Sisteme fotovoltaice conectate la reţeaua zonală de distribuţie (grid-

connected)
Acest tip de sisteme fotovoltaice sunt proiectate astfel încât pot funcţiona în paralel şi
interconectate cu Sistemele Energetice Naţionale. Principalele componente ale unui astfel de
sistem sunt (Fig. 5.23):
- Panourile fotovoltaice, care captează radiaţia solară şi, datorită efectului fotovoltaic de
agitare a electronilor, se produce curentul electric;
- Invertorul, care transformă curentul continuu (CC) produs de panourile fotovoltaice în
curent alternativ (CA) necesar funcţionării instalaţiilor electrice la parametrii normali (voltaj şi
putere);
- Panoul de distribuţie: creează o legătură în ambele sensuri între consumatorii casnici ce
utilizează CA şi reţeaua de distribuţie a energiei electrice, fapt care permite curentului produs
de sistemul fotovoltaic să furnizeze energie pe loc, sau să încarce reţeaua de distribuţie în
momentul în care producţia de enrgie electrică este mai ridicată decât nevoile casnice
momentane. Pe timpul nopţii sau atunci când energia produsă de panourile solare nu este
suficientă nevoilor personale, energia electrică este suplimentată de la reţeaua zonală de
distribuţie [36];
57
- Contoare: În anumite ţări, aportul de energie electrică introdus în reţeaua naţională sau
zonală de distribuţie este compensată financiar, fapt care presupune instalarea contoarelor
atât pentru înregistrarea consumului energiei de la reţea atunci când panourile nu
funcţionează la capacitate maximă, cât şi surplusul de energie furnizat reţelei zonale, pentru a
permite compensarea financiară justă;
- Consumatorii finali.
Fig. 5.23. Componentele unui sistem legat la reţea [31]
Avantajele principale ale acestui tip de sistem sunt costurile de instalare ale acestora,
fiind mult mai scăzute faţă de celelalte tipuri datorită lipsei acumulatorilor, care, pe lângă
preţul ridicat prezintă dezavantajul că reciclarea acestora este un proces destul de dificil, şi în
cazul în care ţara respectivă acceptă acest lucru, atunci când sistemul fotovoltaic produce
energie suplimentară care nu este utilizată la sursa de producere a acesteia, aceasta este
introdusă în reţeaua de distribuţie, contorizată şi ulterior decontată [6]. Pentru a încuraja
investiţiile în sistemele fotovoltaice conectate la reţea, Uniunea Europeană acordă finanţări
atât pentru achiziţia echipamentelor, cât şi pentru subvenţionarea preţului de achiziţie a
energiei furnizate către Sistemele Energetice Naţionale.
Din punctul de vedere al mediului înconjurător, acest sistem este cel mai ecologic ( lipsa
acumulatorilor, toate componentele sunt reciclabile, zero emisii gaze nocive etc. ), însă
prezintă un mare dezavantaj prin faptul că nu oferă autonomie în cazul unui black-out. Aici se
poate face un compromis prin conectarea la sistem a unui mic acumulator, pentru strictă
necesitate.
5.3.2.2. Sisteme fotovoltaice independente (off-grid)

Aceste sisteme fotovoltaice sunt proiectate să funcţioneze independent de reţeaua de
distribuţie zonală a energiei electrice, fiind dimensionate pentru a face faţă unei cantităţi
prestabilite de curent continuu şi / sau curent alternativ. Sistemele fotovoltaice independente
58
pot fi realizate în topologie magistrală de curent alternativ (AC Bus) sau magistrală de curent
continuu (DC Bus). Cele tip magistrală de curent continuu sunt utilizate pentru puteri nominale
mici (până la ordinul kW), în timp ce sistemele de tip magistrală de curent alternativ nu au
limită în ceea ce priveşte puterea maximă. Principalele componente ale sistemelor complete
(CC - AC) off-grid sunt ilustrate în Fig. 5.24:
- Panourile fotovoltaice;
- Panoul de comandă;
- Sistemul de acumulatori, alimentat cu curent continuu, indispensabil pentru
stocarea energiei solare pentru a fi utilizată atunci când radiaţia solară este
insuficientă pentru a produce necesarul de energie electrică;
- Invertorul, pentru transformarea curentului continuu în curent alternativ.
Invertoarele de baterii pentru sistemele fotovoltaice de tip magistrală de curent
alternativ sunt bidirecţionale şi realizează, pe lângă conversia energiei de curent
continuu stocată în acumulatori în energie de curent alternativ ori de câte ori
consumul este mai mare decât puterea generată de panourile fotovoltaice, şi
controlul tensiunii şi al curentului de încărcare al bateriilor;
- Consumatorii finali.
Avantajul principal al acestui tip de sisteme este faptul că poate conferi independenţă
completă în ceea ce priveşte energia electrică, fără alte cheltuieli suplimentare înafara celor
de întreţinere şi reparaţii ale sistemului. De asemenea, reprezintă cea mai bună soluţie în
cazul utilizării în locaţii cu acces limitat la reţelele naţionale de distribuţie a energiei
electrice.
Fig. 5.24. Componentele unui sistem fotovoltaic independent [29]
Dezavantajul cel mai important este reprezentat de costurile sistemului de acumulatori,

care nu sunt deloc neglijabile, pe lângă impactul negativ asupra mediului al acestora la
finalul ciclului de viaţă.
59
5.3.2.3. Sisteme hibride

În cazul sistemelor hibride, o parte din elementele sistemelor de producere şi stocare a
energiei electrice sunt combinate pentru a face faţă necesarului de energie impus. În plus faţă
de sistemele fotovoltaice se pot utiliza motoare generatoare, generatoare eoliene, micro-
hidro-centrale şi alte surse de energie, în funcţie de posibilităţile geografice şi financiare. Acest
tip de sisteme sunt ideale pentru aplicaţii precum staţii de telecomunicaţii, instalaţii militare
sau comunităţi rurale.
O variantă de sistem hibrid solar-eolian sau cu generator este prezentat în figura 5.25.
Fig. 5.25. Variantă de sistem hibrid [42]
Avantajul de bază al acestui tip de sistem este faptul că, datorită utilizării combinate a
energiei solare şi a energiei eoliene, randamentul instalaţiei creşte, scăzând astfel numărul
acumulatorilor. Însă acest tip de sisteme impun de asemenea costuri suplimentare
semnificative şi poziţionare geografică potrivită sursei alternative alese.
60
6. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI EOLIENE
6.1. Consideraţii teoretice privind utilizarea energiei eoliene

6.1.1. Potenţial eolian
În ceea ce priveşte energia eoliană a României, s-au identificat cinci zone eoliene, pe
baza condiţiilor de mediu topo geografice, luând în considerare nivelul potenţialului energetic
al resurselor de acest tip la înălţimea medie de 50 metri şi peste (figura 6.1).
Din rezultatele măsurătorilor înregistrate reiese că România se încadrează într-un climat
continental temperat, cu un potenţial energetic ridicat, în special în zona litoralului şi de coastă
(climat blând), precum şi în zone alpine cu platouri şi vârfuri montane (climat sever).
Pe baza evaluării şi interpretării datelor înregistrate rezultă că, în România, potenţialul
energetic eolian este cel mai favorabil pe litoralul Mării Negre, în zone montane şi podişuri din
Moldova sau Dobrogea. De asemenea, s-au identificat amplasamente favorabile în regiuni cu
potenţial eolian relativ bun, dacă se urmăreşte exploatarea energetică a efectului de curgere
peste vârfuri de deal, efectul de canalizare al curenţilor de aer ş.a.
Evaluări preliminare privind zona litoralului Mării Negre, inclusiv în zona off-shore,
demonstrează că potenţialul eolian amenajabil pe termen scurt şi mediu este ridicat, cu
posibilităţi de obţinere a unei cantităţi de energie de ordinul miilor de GWh/an.
Deşi pe plan mondial energetica vântului se află într-un stadiu avansat de maturitate
tehnologică, se poate aprecia că în România ponderea energiei din surse eoliene în balanţa
energetică, pe termen scurt, se situează sub posibilităţile reale de valorificare economică.
Fig.6.1 Potenţialul energetic eolian al României [Arc07].
Energia eoliană poate reprezenta totuşi o posibilă oportunitate pentru producătorii mai
mici de energie electrică datorită timpului de instalare al centralelor mai redus, a investiţiei de
61
mai mică amploare, a operării simple, precum şi datorită unor facilităţi pe care statul trebuie să
le ofere în vederea creşterii ponderii energiei produse din surse neepuizabile la scara întregii
ţări.
6.1.2. Conversia energiei eoliene
Conversia energiei cinetice a vântului în energie electrică este realizată prin intermediul
grupurilor eoliene. Chiar dacă acest tip de conversie este relativ simplu ca şi concept, design-ul
turbinelor eoliene este destul de complex.
Masele de aer în mişcare au o anumită energie. Aceasta energie determinată de
deplasarea maselor de aer pe suprafaţa globului, sub acţiunea diferenţelor de viteză şi presiune
reprezintă energia primară utilizată pentru antrenarea palelor instalaţiilor eoliene. Expresia
energiei cinetice W care poate fi preluată din masa de aer m pentru o viteză v1 în faţa palelor
instalaţiei eoliene şi o viteză v2 (figura 3.2) în spatele acestora este dată de relaţia :
Fig. 6.2 Fluxul de aer care loveşte discul unei turbine cu ax orizontal.
1
W
2

m v12  v22  (6.1)
Puterea teoretică medie P ce poate fi obţinută într-o astfel de instalaţie se determină ca

raportul dintre energia cinetică şi intervalul de timp în care vrem să determinăm această
putere cu expresia:
1 V 2
P
W 1m 2
t

2 t

v1  v22 
2 t
 v1  v22   (6.2)
unde: t – timpul [s];

V – volumul masei de aer [m3];
ρ – densitatea aerului ( 1,2 kg/m3);
62
Din aria transversală A baleiată de palele grupului eolian şi din expresia vitezei medii
 v1  v2  se poate determina volumul mediu de aer transferat în unitatea de timp:

1
vmed
2
V
Vmed  Av med (6.3)
t
De aici rezultă următoarea expresie pentru puterea teoretică medie:
Av13
 v22  v2 
A v12  v22 v1  v2  
1
P 1  2 1   (6.4)
4  v1 
4 v1 
Din această expresie se poate trage concluzia că o alegere corespunzătoare a raportului
vitezelor v2 / v1 ar putea conduce la o valoare maximă a puterii ce poate fi preluată de grupul
eolian din energia cinetică a maselor de aer. Dacă notăm   v2 / v1 atunci:
Av13
d
d  
P0
4

1   2  2  2 2  (6.5)
şi prin anularea derivatei din relaţia de mai sus va rezulta  opt  1 / 3 .

Deci puterea maximă care poate fi preluată de un grup eolian din energia cinetică a
maselor de aer este proporţională cu aria baleiată de palele grupului, cu densitatea aerului şi
cu puterea a treia a vitezei vântului în faţa palelor grupului având expresia:
8
Pmax  Av13 (6.6)
27
Însă această putere maximă reprezintă numai o parte din puterea teoretică a fluxului de
aer incident care are expresia:
1
Pvant  Av13 (6.7)
2
Rezultă astfel că:
8 1
Pmax  Av13  Av13  0,59  Pvant  C p (6.8)
27 2
unde Cp este coeficientul de putere mecanică, coeficient ce reprezintă eficienţa maximă
teoretică a puterii vântului, fapt ce înseamnă că energia cinetică a vântului nu poate fi
convertită în totalitate la axul rotorului în energie utilă (coeficientul lui Betz) [Bur04].
Puterea electrică netă, ce ţine seama atât de randamentul parţii electrice cât şi de
randamentul părţii mecanice a unui grup eolian, la ieşirea din generator, are expresia:
1
Pel  Ce Av 3 (6.9)
2
unde: Ce – coeficient de eficienţă netă totală, care se determină la bornele transformatorului
de evacuare a energiei electrice aferent grupului eolian.
Caracteristicile de putere ale unei instalaţii eoliene în funcţie de viteza vântului sunt
prezentate în figura 6.3.
Curbele de putere teoretice se referă la caracteristica puterii date de vânt (cu linie
continuă) şi la caracteristica de putere teoretică maximă utilizabilă de către o instalaţie eoliană
(cu linie întreruptă) [Wie06].
63
Curbele de putere reale sunt date de metodele utilizate pentru reglarea/controlul

puterii la ieşire în anumite situaţii în care viteza vântului depăşeşte 12-14 m/s, şi anume:
- control cu palele fixe (cu linie întreruptă);
- control cu reglare a unghiului de înclinare a palelor rotorului (cu linie continuă);
Principiul constructiv al celor mai multe grupuri eoliene comercializate utilizează o
configuraţie de-a lungul unei axe orizontale cu două sau trei pale, un generator şi un pilon
pentru a susţine nacela.
Palele unui grup eolian au un profil de aripă şi sunt realizate din poliester întărit cu fibre
din carbon sau sticlă. Acestea sunt montate pe o structura din oţel care poartă numele de
butuc. Palele grupului eolian sunt reglabile prin controlul unghiului de înclinare al acestora faţă
de direcţia vântului şi au lungimi cuprinse între 1 şi 10 m la grupurile de mică şi medie putere.
Palele şi butucul formează împreună rotorul turbinei eoliene.
Arborele primar transferă cuplul rotorului la generator.
Nacela reprezintă practic „camera maşinilor” pentru grupul eolian. Constructiv aceasta
este realizată astfel încât să se poată roti pe pilon pentru a permite orientarea rotorului
perpendicular pe direcţia vântului.
Fig. 6.3 Caracteristicile de putere ale unei instalaţii eoliene

în funcţie de viteza vântului [Ack05]
În cazul grupurilor eoliene de puteri mici şi medii echiparea se face cu generatoare

electrice de diverse tipuri cuplate direct, sau prin intermediul unor reductoare, pe axul grupului
eolian.
La aceste grupuri eoliene de putere mică şi medie, funcţionând în sisteme autonome, se
pot utiliza o gamă largă de generatoare, preponderent maşini cu excitaţie cu magneţi
permanenţi fără colector sau inele colectoare.
Obţinerea şi menţinerea unei viteze constante a elicei este asigurată prin mijloace
mecanice precum variaţia profilului palelor în funcţie de forţa centrifugă.
Schema de principiu a unei instalaţii eoliene pentru alimentarea unui consumator de
mică putere este prezentată în figura 6.4.
64
6.1.3. Evoluţia turbinelor eoliene

Denumirea de turbină se utilizează pentru orice dispozitiv dotat cu pale care transformă
energia cinetică a unui fluid în lucru mecanic. Dacă este utilizată energia cinetică a vântului
pentru obţinerea de lucru mecanic atunci, turbina capătă denumirea de turbină eoliană sau de
vânt. Cel mai răspândit tip de turbină eoliană este cea dotată cu pale. Deşi caracterul
neconstant al vântului implică timp scurt de folosire a turbinelor eoliene, totuşi, timp de milenii
vântul a fost intens folosit de oameni. În urmă cu aproximativ 4000 de ani, oamenii au început
să folosească energia vântului construind pompe eoliene folosite la extragerea apei pentru
irigaţii, în scopul uşurării efortului propriu. Aceste pompe eoliene au fost denumite generic
“mori de vânt”.
Fig. 6.4 Schema de principiu a unei instalaţii eoliene de mică putere [Min07].
Primele mori de vânt, de la care au rămas doar zidurile, se presupune că au fost

construite în Alexandria, pe malul Mediteranei, în urma cu 3000 de ani. Se presupune că au
existat şi construcţii mai vechi (în Persia, de exemplu) , dar datorită utilizării lemnului ca
material de construcţie, nu au rezistat trecerii timpului.
Se pare că aceste mori aveau între 6 şi 8 pale dreptunghiulare, acoperite cu pânză,
având o turaţie la axul elicei de aproximativ 20 rot/min, iar axul elicei nu se putea roti după
vânt şi nici nu era nevoie deoarece vântul avea o direcţie constantă. În insulele Mallorca,
pentru a capta vântul ce avea diferite direcţii, se instalau serii de mori, fiecare având axul dirijat
într-o altă direcţie, asigurându-se astfel un randament mai uniform. În 115 Heron a construit o
orga pusă în mişcare de o pompă având aerul furnizat de o elice cu un număr foarte mare de
pale, asemănătoare turbinelor americane care se pun în mişcare la cea mai uşoara adiere de
vânt, dar având un număr scăzut de rotaţii. Câteva secole mai târziu apar primele roţi de vânt
chinezeşti. Chinezii foloseau turbine eoliene cu pânze de catarg pentru pomparea apei de mare
în vederea obţinerii sării. Pentru prima dată apare la ei o turbină eoliană cu ax vertical,
independentă de direcţia vântului, dar din păcate, avea randament mic.
65
Fig. 6.5 Tipuri de sisteme de conversie a energiei eoliene de a lungul timpului [Min07].
În Europa centrală medievală, au existat două tipuri de mori de vânt: moara germană,
apărută la începutul sec. al XIV – lea, prevăzută cu o elice cu 6 pale dreptunghiulare drepte,
acoperite cu pânză de catarg şi moară olandeză, care a fost considerată superioară celei
germane din punct de vedere al performanţei. Îmbunătăţirea ei era o necesitate stringentă
datorată problemei deşeurilor din Olanda. Ecuaţia lui Bernoulli a explicat multe procese din
funcţionarea morilor de vânt. În 1792 scoţianul Meikle a înlocuit pânzele morii de vânt
olandeze cu jaluzele care se deschideau singure când vântul era mai puternic şi se închideau la
loc când vântul slăbea. Necesitatea ridicării randamentului a condus la profilarea şi răsucirea
palelor, calculele exacte fiind furnizate de Bernoulli, Smeaton şi Euler.
Moara de vânt a preocupat mult oamenii din renaştere şi din perioada următoare,
eliberarea elicei eoliene de direcţia vântului fiind unul din punctele esenţiale ale studiilor şi
încercărilor lor. Leonardo da Vinci a desenat primul anemometru (aparat pentru măsurarea
66
vitezei vântului). De la el au rămas tablouri corecte de curgeri turbulente. Ca aeromotor, elicea

eoliană a fost folosită pentru scopuri foarte variate: la mori de vânt, la pompe, la mecanizarea
rugăciunii (în Tibet, Mongolia şi China), la protecţia plantelor împotriva maimuţelor şi pisicilor
sălbatice producând zgomote care sperie (în Sumatra) sau ca aerogenerator transformând
energia eoliană în energie electrică. La sfârşitul secolului al XIX – lea, au apărut, în Statele Unite
ale Americii şi în Europa, primele turbine eoliene generatoare de electricitate. Secolul al XIX –
lea s-a caracterizat aproape exclusiv prin îmbunătăţirea formei palelor, răsucirea fiind deja bine
înţeleasă. Francezul Duvand a încercat să rezolve problema curburii folosind pânze de forma
aripilor de pasăre. Tot el a avut ideea să proiecteze pale care se roteau în jurul axei palei
creând, astfel, premisele turbinei moderne. Deşi apariţia maşinii cu abur a revoluţionat tehnica,
roata de vânt a continuat să fie folosită şi perfecţionată. În 1890, danezul La Cour a obţinut,
prin lucrările sale în suflerii, valori constructive precise: înclinarea axei elicei trebuie să fie de
aproximativ 10o, suprafaţă totală a palelor să nu depăşească o treime din suprafaţa discului
elicei. El recomandă 4 pale a căror lăţime să fie 1/4 - 1/5 din lungimea palei. Profilul poligonal al
palei trebuie să aibă săgeată maximă la distanţa 1/4 - 1/6 din coardă fată de bordul de atac şi
ea trebuie să fie doar de 3 – 4 % din coarda. Înclinarea palei faţa de planul roţii era de 10o la
vârf, de 15o la 2/3 din rază, de 20o la 1/3 din rază şi de 25o la butuc. Butucul elicei trebuia să
aibă o rază corespunzând unui sfert din lungimea palei. O astfel de elice se mişca deja la o
viteza a vântului de 1,8 m/s şi funcţiona la randament maxim de la 3 000 la 5 000 de ore pe an.
După cel de-al doilea război mondial a crescut interesul fată de turbinele eoliene
înfiinţându-se institute specializate pentru cercetări în domeniul energiei eoliene şi dispunând
de diferite tipuri de turbine eoliene folosite pentru cercetare. S-au construit astfel multe alte
turbine pentru scopuri practice. Menţionam, astfel, institutul de la Weimar, din Germania,
înfiinţat în 1930, unde s-au realizat turbine cu un randament de 47% incluzând pierderile de
energie ale pompelor de apa. Din 1975 exista la Stuttgart un institut de cercetări pentru
tehnica energiei eoliene. Tot în Germania, în 1955 s-a construit o turbină eoliana de 100 kW
instalată pe un turn de 22 m înălţime, iar Hüter a avut contribuţii importante privind analiza,
proiectarea, construcţia, încercarea, operarea şi economia turbinelor eoliene. El a fost primul
care a folosit materiale compozite la confecţionarea palelor.
În ultimii 30-40 ani au început să apară turbine eoliene de mare putere ca de exemplu
cea de la Analborg (Danemarca) cu diametrul de 17,5 m, 100 rot/min şi putere de 60 kW la o
viteza a vântului de 11,6 m/s. La vârful palelor viteza aerului este de 325 km/h, de aceea palele
trebuie proiectate cu aceeaşi grijă ca aripile avioanelor ca pe ele să nu se formeze vârtejuri.
Viteza unghiulară mare conduce la pale foarte înguste; în plus această turbină
funcţionează la vânturi foarte puternice. O altă turbină eoliană de 200 kW şi cu diametrul de 24
m a fost instalată în Danemarca în 1957, la Gedser, iar în 1977 o alta a fost instalată la Trind-
Skolerne având o putere de 2 MW. Sunt două motive principale pentru aceasta atenţie tot mai
mare dată energiei eoliene. Primul ar fi că majoritatea formelor de energie generate astăzi
folosesc ca materie primă cărbunele, petrolul sau gazul. Acestea eliberează cantităţi uriaşe de
dioxid de carbon în atmosferă, ceea ce duce la accentuarea efectului de seră şi implicit la o
încălzire a atmosferei Pământului. Al doilea motiv ar fi că multe din descoperirile din domeniul
67
energiei vântului, precum şi al tehnologiei de fabricaţie a elicelor eoliene au permis aducerea

costului energiei eoliene la un punct care o face competitivă cu celelalte surse de energie.
Marele potenţial al turbinelor eoliene este dat de faptul că puterea generată de o elice eoliana
creşte rapid o dată cu creşterea vântului: o dublare a vitezei vântului generează o creştere de
aproape opt ori a puterii. De asemenea, lungimea palei elicei este importantă: o dublare a
diametrului elicei generează o creştere de patru ori a puterii. În figura 6.6 este prezentată
evoluția instalațiilor eoliene. Elicea trebuie să fie rezistentă, uşoară şi durabilă. O dată cu noile
descoperiri asupra fibrei de sticlă şi a fibrei de carbon, a fost posibilă crearea unor pale de elice
foarte uşoare având intre 20 – 30 m lungime. Aceste tipuri de pale pot funcţiona mulţi ani în
condiţii dintre cele mai vitrege în unele zone din lume cu vânturi foarte puternice. Îndelungata
utilizare a elicelor eoliene a avut drept rezultat o mare varietate de forme constructive ale lor.
Astfel, elicele eoliene au forme diferite după cum sunt montate (în avalul sau în amonte de
instalaţie) , după viteza specifică (lente sau rapide), după numărul de pale, după puterea
produsă, după soliditate etc. Axa elicelor eoliene este paralelă cu direcţia vântului, elicea
putând fi montată în amonte sau în aval de instalaţia eoliene. Configuraţia cu elicea în aval se
utilizează de obicei pentru puteri mai mari de 100 kW. Există instalaţii cu mai multe elice
montate pe acelaşi suport; fie pe axe diferite, fie pe acelaşi ax şi cu sensuri de rotaţie diferite.
Acest ultim sistem, utilizat în instalaţia Noah, permite să se obţină o viteza de rotaţie relativă a
rotorului generatorului (solidar cu o elice) fată de stator (solidar cu cealaltă elice) de două ori
mai mare decât viteza de rotaţie a elicelor, suprimându-se, astfel, multiplicatorul de turaţie.
........................................1981 .... ...1985 .... ...1990 ........1996 .........1999 ........2000

Rotor (metri) ......................10 ......... ...17 ...........27 ..............40 ..............50 ..............71
Putere (KW) ......................25 ...... ....100 .........225 ............550 ............750 .........1,650
Anual MWh ..................... 45 ..... .....220 .........550 .........1,480 ..........2,200 .........5,600
Fig. 6.6 Evoluţia instalaţilor eoliene [Min07].
Perspective
Energia eoliană este considerată ca una dintre opţiunile cele mai durabile dintre
variantele viitorului, resursele vântului fiind imense.
Se crede că potenţialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci ori
mai multă energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7% din
suprafaţa Pământului (excluzând oceanele) să fie acoperite de parcuri de turbine, presupunând
că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe km 2. Aceste cifre nu iau în considerare
îmbunătăţirea randamentului turbinelor şi a soluţiilor tehnice utilizate.
68
Turbinele eoliene au două destinaţii majore: includerea într-o centrală eoliană sau
furnizarea de energie locuinţelor izolate. În cazul din urmă turbinele eoliene sunt folosite
împreună cu panourile solare şi baterii pentru a furniza constant electricitate în zilele înnorate
sau senine fără vânt. La eficienţa unei turbine contribuie dimensiunea palelor şi tipul
convertorului din mişcare axială în electricitate.
Turbinele eoliene variază în dimensiune. Această diagramă descrie o varietate de
dimensiuni ale turbinei de-a lungul istoriei cât şi cantitatea de electricitate pe care sunt
capabile să o genereze fiecare (capacitate de turbina sau puterea de rating).
În Europa, potenţialul este suficient pentru asigurarea a cel puţin 20% din necesarul de
energie electrică până în 2020, mai ales dacă se ia în considerare noul potenţial offshore
6.1.4. Tipuri de ferme (centrale) eoliene

Centrale eoliene Offshore - Instalaţiile de turbine offshore în regiunile de deal sau de
munte tinde sa fie strict, în general, la trei kilometri sau mai mulţi faţă de cel mai apropiat
ţărm. Acest lucru se face pentru a exploata aşa-numita acceleraţie topografică, vântul
accelerează pe creastă. Viteza suplimentară a vântului dobândită în acest fel, face o diferenţă
semnificativă la cantitatea de energie care este produsă. O mare atenţie trebuie să se acorde
poziţiilor exacte a turbinelor (proces cunoscut sub numele de micro-lucrări de montaj),
deoarece o diferenţă de 30 m, uneori, poate însemna o dublare a producţiei.
Centrale eoliene Nearshore - Instalaţiile de turbină Nearshore (aproape de ţărm) sunt
instalate pe sol la cel mult de trei kilometri de litoral sau de apa la cel mult zece kilometri.
Aceste zone sunt locuri bune pentru instalarea turbinelor, din cauza vântului produs de
convecţie din cauza încălzirii diferenţiată a uscatului şi a mării în fiecare zi. Viteza vântului în
aceste zone este cam aceeaşi atât pe uscat cât şi pe apă, în funcţie de direcţia predominantă a
vântului.
Centrale eoliene Offshore - Zonele Offshore (pe apă) sunt zone de centrale eoliene de
dezvoltare, în general considerate a fi la zece kilometri sau mai mult de uscat (figura 6.7);
turbinele eoliene offshore sunt mai putin deranjante decât turbinele pe teren, deoarece
dimensiunea lor şi zgomotul lor este atenuat de distanţă. Pentru că apa are rigurozitatea de
suprafaţă mai mică faţă de teren (în special, la ape mai adânci), viteza medie a vântului este de
obicei considerabil mai mare la apele deschise. Factorii de capacitate (rate de utilizare) sunt
considerabil mai mari decât de pe uscat sau în locaţii Nearshore.
Transportul componentelor de turbine eoliene pentru centrale mari (secţiuni de turn,
nacele, şi lamele) este mult mai uşor pe apă decât pe pământ, pentru că navele şi barjele pot
manipula sarcini mari, mai uşor decât camioanele sau trenurile. Pe teren, vehicule de marfă
mari trebuie să negocieze cotituri pe artere, care fixează lungimea maximă a unei lame de
turbine eoliene, care poate trece de la punct la punct pe reţeaua de drumuri; astfel de limitare
nu exista pentru transportul pe ape deschise. Turbine eoliene offshore vor continua probabil sa
fie cele mai mari turbine în funcţiune, întrucât costurile fixe ridicate ale instalaţiei sunt
distribuite mai mult pe producţia de energie, reducând costul mediu.
69
Fig. 6.7 Instalaţii eoliene plasate pe mare [Min07].
Proiectele majore de ferme eoliene sunt propuse în zonele cu apă puţin adâncă. Acolo
unde există totuşi potenţial de vânt dar adâncimea creşte, vor creşte de obicei proporţional şi
costurile de fundaţie cât şi datorate înălţimii valurilor. Costul de conectare cu liniile electrice de
utilităţi creşte de asemenea rapid datorită distanţei faţă de mal.
În momentul de faţă se folosesc două tipuri de elice eoliene: cu axă verticală şi cu axă
orizontală. Elicele cu axă verticală sunt, la rândul lor, de două tipuri: pe bază de rezistenţa la
înaintare şi pe bază de portantă. Cele pe bază de rezistenţă la înaintare lucrează pe principiul
paletei folosite la propulsia hidrobicicletelor (dacă paleta folosită la propulsie nu are alunecări,
atunci viteza maximă a hidrobicicletei va fi aceeaşi cu viteza de pedalare). Cele mai frecvente
elice cu axă verticală sunt anemometrele
Un exemplu de elice cu axă verticală pe bază de portanţă este “bătătorul de ouă”
Darrieus din Franţa (patentată pentru prima oară în 1927) (figura 6.8). Pe fiecare pală se atinge
portanţă maximă doar de două ori la o revoluţie ceea ce generează un cuplu (şi o putere) mare
de tip sinusoidal (lucru ce nu se întâlneşte în cazul unei elice cu ax orizontal). Unul din
dezavantajele unei astfel de turbine este că palele sale au un număr de frecvenţe care trebuie
sărite. Marele avantaj al acestui tip de turbină este că poate funcţiona indiferent de direcţia
vântului. Celelalte tipuri de turbine eoliene sunt dotate cu câte un “creier” electronic propriu,
care ia toate deciziile: cuplează generatorul când viteza vântului este optimă sau îl decuplează
când viteza devine prea mare sau când apare o problemă.
Cele mai multe turbine eoliene se orientează după direcţia vântului. Elicele cu ax
vertical sunt greu de montat pe turnurile înalte pentru a prinde vânturile de la înălţimi mari şi
sunt forţate să accepte vânturile joase, mai turbulente, care produc mai puţină energie şi sunt
mai periculoase. De aceea, elicele cu axa verticală nu au avut succes pe piaţa comercială a
70
turbinelor eoliene. Cea mai răspândită, precum şi cea mai performantă din punct de vedere al
generării de electricitate, rămâne elicea eoliană cu ax orizontal. În figura 6.9 sunt prezentate
performanțele câtorva turbine eoliene.
Fig. 6.8 Instalaţie eoliană cu rotor vertical [Min07].
Fig. 6.9 Performanțele câtorva turbine eoliene
Pe scurt, principiul de funcţionare al acestui tip de elice este următorul: vântul atacă
pala elicei, care este profilată aerodinamic, creând pe extradosul profilului portantă. Forţele de
portanţă şi rezistenţă la înaintare se reduc la axul elicei, formând forţa de tracţiune şi cuplu la
ax. Un prim obiectiv în proiectarea palelor este acela de a avea fineţe maximă la Cz mare.
Fineţea poate varia în lungul palei pentru a optimiza energia generată de turbină la diferite
viteze ale vântului.
71
Caracteristicile funcţionale ale unei turbine eoliene se exprimă, de obicei, în funcţie de

raportul dintre viteza la vârful palei şi viteza vântului (TSR- tip speed ratio), cunoscut în lucrările
de specialitate ca viteza specifică, fiind adimensională, şi de parametrul de soliditate definit ca
raportul dintre aria totală a palelor şi aria discului elicei.
În cazul anemometrelor valoarea vitezei specifice va fi subunitara. În funcţie de viteza
specifică, în practică se va adopta următorul număr de pale:
- 8 – 24 pale pentru TSR=1;
- 6 –12 pale pentru TSR=2;
- 2 – 3 pale pentru TSR≥5.
Teoria elicelor eoliene se poate obţine din cea a elicelor propulsive, ţinând însă seama
de deosebirea dintre mişcarea aerului din jurul elicei. Astfel, în cazul elicei propulsive sursa
motoare (motorul) creează moment necesar menţinerii unei anumite turaţii, curentul din jurul
elicei este generat de deplasarea avionului în mediul imobil şi forţa de tracţiune care se obţine
prin compunerea, pe direcţia de deplasare a avionului, a portanţei şi a rezistenţei la înaintare
este o forţă (având acelaşi sens cu viteza de înaintare) produsă prin reacţiunea fluidului asupra
palelor în rotaţie. În schimb, la elicea eoliană aerul se mişcă (vântul) în jurul elicei fixe, forţele
care apar fiind rezultatul acţiunii directe a fluidului asupra palelor.
Fig. 6. 10. Componentele unei turbine eoliene în funcție de configurație
Subsistemele turbinelor eoliene includ:

- Palele rotorului;
- O nacelă (o incintă) – care conţine un tren de rulare de obicei, inclusiv o cutie de viteze
şi un generator;
- Un turn – pentru a sprijini rotorul şi trenul de rulare;
72
- Echipamente electronice – cum ar fi controlere, cabluri electrice, echipamente de sprijin

la sol, precum şi echipamentele de interconectare;
- Cutie de viteze (unele turbine nu au nevoie de o cutie de viteze)
6.1.5. Tehnologia turbinelor eoliene

Tehnologia turbinelor eoliene moderne s-a dezvoltat rapid în ultimele două decade.
Principiul de bază al turbinei eoliene a rămas aproape neschimbat şi constă din două procese
de conversie realizate de componentele principale:
- rotorul care extrage energia cinetică a vântului şi o converteşte în cuplu
generator;
- generatorul care converteşte acest cuplu în energie electrică şi o livrează reţelei.
Fig.6.11 Secţiune în turbina eoliană
6.1.6. Avantajele şi dezavantajele utilizării energiei eoliene
În contextul actual, caracterizat de creşterea alarmantă a poluării cauzate de

producerea energiei din arderea combustibililor fosili, devine din ce în ce mai importantă
reducerea dependenţei de aceşti combustibili.
Energia eoliană s-a dovedit deja a fi o soluţie foarte bună la problema energetică
globală. Utilizarea resurselor neepuizabile se adresează nu numai producerii de energie, dar
prin modul particular de generare reformulează şi modelul de dezvoltare, prin descentralizarea
surselor. Energia eoliană în special, este printre formele de energie neepuizabilă care se
pretează aplicaţiilor la scară redusă.
Principalul avantaj al energiei eoliene este emisia zero de substanţe poluante şi gaze cu
efect de seră. Turbinele eoliene sunt alimentate de vânt, aşa că este o sursă de combustibil
curat. Energia eoliana nu poluează aerul ca centralele electrice care se bazează pe arderea
combustibililor fosili, cum ar fi cărbunele sau gaze naturale. Instalaţiile eoliene nu produc emisii
atmosferice care provoacă ploi acide sau gaze cu efect de seră.
Producerea de energie eoliană nu implică producerea nici unui fel de deşeuri.
73
Costuri reduse pe unitate de energie produsă. Costul energiei electrice produse în

centralele eoliene moderne a scăzut substanţial în ultimii ani.
În 2004, preţul energiei eoliene ajunsese deja la o cincime faţă de cel din anii 80, iar
previziunile sunt de continuarea scăderii acestuia, deoarece se pun în funcţiune tot mai multe
unirăţi eoliene cu putere instalată de mai mulţi MW.
Costuri reduse de scoatere din funcţiune. Spre deosebire de centralele nucleare, de
exemplu, unde costurile de scoatere din funcţiune pot fi de câteva ori mai mari decât costurile
centralei, în cazul generatoarelor eoliene, costurile de scoatere din funcţiune, la capătul
perioadei normale de funcţionare, sunt minime, acestea putând fi integral reciclate.
Turbinele eoliene pot fi construite în centrale sau ferme de animale, aducând beneficii
economiei în zonele rurale. Fermierii şi crescătorii de animale pot continua să lucreze,
deoarece turbinele eoliene folosesc doar o parte a terenului. Proprietarii centralelor energetice
plătesc chirie agricultorului sau fermierului pentru folosirea terenului.
Principalele dezavantaje sunt resursele energetice relativ limitată, inconstanţa datorită
variaţiei vitezei vântului şi numărului redus de amplasamente posibile. Puţine locuri pe Pământ
oferă posibilitatea producerii a suficientă electricitate folosind energia vântului.
Energia eoliană trebuie să concureze cu sursele de generare convenţionale, pe bază de
cost. Chiar dacă costul energiei eoliene a scăzut dramatic în ultimii 10 ani, tehnologia necesită o
investiţie iniţială mai mare decât energia pe bază de fosili.
Un alt dezavantaj este riscul mare de distrugere în cazul furtunilor, dacă viteza vântului
depăşeşte limitele admise la proiectare. Oricât de mare ar fi limita admisă, întotdeauna există
posibilitatea ca ea să fie depăşită.
Cel mai mare dezavantaj al energiei eoliene este faptul că nu se obţine electricitate
când vântul nu bate sau bate prea slab, motiv pentru care trebuie asigurată o sursă alternativă
de electricitate.
6.2. Tendinţe actuale în proiectarea palelor pentru turbine eoliene de putere mică
Ca în orice proces de proiectare şi la turbinele eoliene există anumite criterii de design

care trebuie luate în considerare. Printre acestea, cele mai importante sunt: alegerea
numărului de pale, alegerea profilului, alegerea corzii şi a rotaţiei palei, alegerea materialului.
Deciziile finale după anumite criterii se fac de asemenea în ordinea priorităţilor survenite din
caietul de sarcini emis pentru proiectarea unei turbine eoliene. . De exemplu, pofilele subţiri
sunt dorite datorită raportului Cz/Cx mare şi a comportării lor bune în condiţii dure; pe când
profilurile mai groase sacrifică unele calităţi pentru a obţine o rigiditate mai bună a palei,
condiţie cerută pentru turbinele de mari dimensiuni. Unele proiecte pentru pale rezultate din
creşterea dimensiunilor elicelor include o scădere a rezistenţei palelor împreună cu o creştere a
grosimii profilurilor şi a coeficientului de portanţă, precum şi o creştere majoră a vitezei la vârf.
Bazată pe aceste criterii, configuraţia de bază, în ultimii ani, pentru acest tip de turbine
a fost: elice în vânt cu trei sau mai multe pale profilate aerodinamic similare elicei de avion.
74
6.2.1. Consideraţii Aerodinamice
Profilurile aerodinamice
Profilurile aerodinamice au constituit unul din aspectele cele mai controversate din
proiectarea unei pale pentru o turbină eoliană. Caracteristicile de performanţă, precum şi
grosimile profilurilor pentru aviaţie nu sunt întotdeauna potrivite în cazul turbinelor eoliene
(figura 6.12). Profilurile create pentru numere Reynolds mari prezintă separaţii laminare când
sunt folosite pentru turbine eoliene cu un număr Reynolds mult mai mic. Apar bule de separare
care pot duce la variaţii mari ale performanţelor aerodinamice. Nu trebuie neglijata grosimea de la
baza palei, care trebuie sa respecte cerinţele structurale, să aibă o bună rezistenţă la încovoiere
pentru a nu lovi turnul şi pentru a suporta momentele de încovoiere de la baza palei. Proiectele
recente de familii de profiluri pentru turbinele eoliene prezintă curgeri turbulente pe întreg
extradosul profilului cu doar puţin înainte de portanţa maximă.
Fig.6.12 Familie de profile subțiri pentru pale de lungime medie
În anii ’80, frecventa depăşire a puterii maxime a unor turbine fixe a dus la încărcarea
excesivă a transmisiei, putând duce chiar la distrugerea generatorului. O rezolvare constructivă
a acestei probleme a dus la introducerea profilurilor cu un Cz redus către vârful palei pentru un
control pasiv al puterii maxime generate, reuşindu-se chiar o îmbunătăţire a performanţelor
palelor. Pentru turbinele foarte mari, greutatea şi costul palelor creşte mult mai mult decât
energia generată. Bazându-ne pe acest considerent, turbinele de mari dimensiuni au nevoie de
profiluri cu grosimi mari şi Cz mare pentru a minimiza greutatea şi costul palelor. Profilurile
pentru turbinele de mici dimensiuni trebuie proiectate pentru numere Reynolds reduse pentru
75
a evita separaţia laminară ce poate duce la rezistenţă la înaintarea mare, Cz variabil şi, nu în
ultimul rând, zgomot.
Geometria palelor
Criteriul cel mai utilizat în prezent pentru optimizarea palelor este cel al costului minim al
energiei, mai degrabă decât cel al producţiei maxime de energie anuală. Pentru a se face
optimizări raportate la costul minim al energiei, este nevoie de o metodă multi-disciplinară
care să includă un model aerodinamic şi structural pentru pale cu modele de costuri atât
pentru pale cât şi pentru toate componentele principale ale turbinei. Procesul de proiectare al
palelor devine astfel strâns legat de tipul turbinei şi de locul de amplasare al acesteia. În figura
6.13 este prezentată geometria unei pale pentru instalaţii eoliene de mică putere [Min07].
Fig. 6.13 Pală a unei instalaţii eoliene de mică putere [Min07].
Diferitele modele aerodinamice folosite în determinarea geometriei palei nu oferă o

soluţie clară pentru geometria vârfului palei. Experimental s-a constatat ca o rotunjire a colţului
bordului de atac duce la o îmbunătăţire a performanţei (vârf tras). Alte tipuri de vârfuri (vârf tip
spada) sunt folosite pentru reducerea zgomotului în ciuda unor reduceri ale performanţei.
Numărul palelor
În cazul turbinelor de mică putere, ca şi pentru cele de mare putere, varianta elicei în
vânt cu trei pale este cea mai des utilizată. . Cu toate că varianta elicei în vânt a fost aleasă în
special din considerente de simplitate, în urma încercărilor a rezultat şi o rezistenţă mai mare la
oboseală a palelor decât în cazul celorlalte configuraţii posibile luând în calcul bineînţeles şi
costurile necesare producerii ei. Eficienţa aerodinamică creşte o dată cu numărul de pale.
Astfel, mărind numărul de la 1 la 2 pale, rezultă o creştere a eficienţei cu 6%, în timp ce o
creştere a numărului de la 2 la 3 pale duce la o creştere a eficienţei cu doar 3%. Crescând în
continuare numărul de pale s-a constatat că se sacrifică mult din rezistenţa palei pentru o
creştere nesemnificativă a eficienţei aerodinamice. Zgomotul elicei, deşi în cazul turbinelor
eoliene de mică putere nu este un factor determinant în procesul de proiectare, precum şi
considerentele de ordin estetic, sunt în favoarea elicei cu trei pale ce are două mari avantaje
fată de cea cu mai puţine pale. Pentru un diametru şi parametru de soliditate date, varianta cu
76
trei pale va suporta doar două treimi din încărcarea unei elice cu două pale şi doar o treime din
încărcarea unei elice cu o pală. De aici rezultă că zgomotul generat de elicea cu trei pale
datorită încastrării va fi mai mic indiferent dacă este vorba de construcţie în vânt sau invers.
Pentru a compensa eficienţa aerodinamică scăzută, elicele cu una sau două pale tind să aibă o
viteză la vârf mult mai mare decât o elice cu trei pale, pentru un diametru sau o putere a
turbinei dată.
Din punct de vedere estetic, favorită este tot elicea cu trei pale datorită impresiei de
mişcare continuă pe care o lasă în timpul funcţionării; rotaţia elicei cu două pale fiind
percepută ca o mişcare intermitentă. Un alt motiv ce vine în sprijinul variantei cu trei pale este
obţinerea unei turbine mult mai bine echilibrată dinamic. Ca rezultat al unghiului de 120 o
dintre pale dinamica elicei este mai bună decât în cazul unghiurilor de 180o sau 360o.
Consideraţii privind structura palelor

Multe turbine de mici dimensiuni folosesc pale solide produse din lemn, fie dintr-o
singură bucată, fie laminate, pentru a evita deformaţiile de-a lungul timpului. Alte metode
folosesc materiale compozite ranforsate cu fibră de sticla. Un exemplu este cel al palelor
stratificate care îmbracă o tablă profilată sau un profil multi-cameră.
O metoda mai modernă pentru fabricarea palelor de mici dimensiuni presupune
turnarea prin injecţie. Cu alte cuvinte o răşină, cum ar fi polipropilena, combinată cu fibre de
sticlă scurte, se injectează într-o formă de aluminiu ce corespunde geometriei palei.
Consideraţiile referitoare la rezistenţa şi grosimea palelor produse prin această metodă
limitează lungimea lor la maxim 2 m.
În cazul turbinelor mari, palele au dimensiuni mai mari, ceea ce implică viteze de rotaţie
mici, o rigidizare centrifugală mică, greutate relativă mare şi oboseală cauzată de momentul de
torsiune mare la baza palei. De fapt, momentul de torsiune la baza palei devine parametru
important în proiectarea turbinelor eoliene mari. Pentru a minimiza greutatea palei,
construcţia tip pală solidă pentru turbinele mici lasă loc palelor goale, extrem de uşoare.
Structura mono-cocă (pala Gougeon) preia întreaga încărcare a palei în înveliş. Cu toate că au
avantajul de a fi uşoare, palele laminate din lemn nu se pot curba spaţial. Aceasta impune o
rotaţie mare în zona bazei palei şi variaţii mari ale corzii pentru o eficientă aerodinamică
crescuta.
O altă metodă de design structural implică preluarea majorităţii solicitărilor de către un
cheson din materiale compozite sau a unui lonjeron de tip “D” iar restul solicitărilor fiind
preluate de învelişul palei.
Pentru turbine foarte mari (de ordinul megawaţilor) sunt necesare noi metode de
proiectare a palelor pentru a răspunde mai bine problemelor legate de oboseală şi excitaţiilor
dinamice.
77

GUDE Curs 2018-2019 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GUDE Curs 2018-2019 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gestionarea şi utilizarea durabilă a energiei – suport de curs

Motivele sociale vizează: ocuparea forţei de muncă, latură importantă a SRE, în

2. CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPALELE SURSE DE ENERGIE

2.1. Clasificarea surselor de energie

2.2. Energii din surse epuizabile

Tipul resursei Perioada estimată până la epuizare (ani).

Fig. 2.1. Emisiile gazelor cu efect de seră la nivel mondial,

Fig. 2.2. Emisiile de CO2 în Gt pe an pentru ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare,

2.2.2. Energia nucleară

2.3. Energii din surse neepuizabile

2.3.2. Energia mareelor şi a valurilor

2.3.3. Energia osmotică

Fig. 2.3. Fenomenul de producere a presiuni osmotice

2.3.4. Energia eoliană

Fig. 2.4. Puterea eoliană instalată la nivel mondial [18]

2.3.5. Energia geotermală

2.3.5.1. Structura internă a Pământului. Flux termic terestru

Fig. 2.5. Structura internă a Pământului [22]

2.3.5.2. Încălzirea externă a Pământului

Fig. 2.6. Variaţia temperaturii în sol în funcţie de adâncime şi de anotimp [1]

2.3.5.3. Clasificarea şi conversia energiei geotermale

2.3.6. Energia biomasei

- deşeuri agricole (paie de cereale, tulpini de porumb, resturi vegetale de la viţa de

Fig. 2.7. Potenţialul de biomasă al României [Min07]

În consumul curent de biomasă în România, în regim de exploatare energetică, se

2.3.7. Energia solară:

Fig. 2.8. Structura soarelui [28]

În prezent se estimează următorii parametrii ce determină potenţialul energetic solar,

Constanta solară reprezintă cantitatea de energie ce revine în unitatea de timp pe

- Doar 0,04% este captată de biomasă, fiind utilizată în procesul de fotosinteză

Fig. 2.9. Schema interacţiunilor dintre energia solara şi atmosfera,

Faptul că este o sursă de energie intermitentă, variind în funcţie de ciclul zi/noapte, de

3. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI HIDRAULICE ÎN ENERGIE ELECTRICĂ

3.2. Conversia energiei hidroelectrice

hutil  am  (ham  hav )  (3.3)

Microhidrocentralele captează energia cinetică a apei în cădere dintre două zone cu

3.2.2. Sisteme de hidrocentrale cu turbine cu impuls

Fig. 3.1 Amenajare turbină de impuls [Sol08]

3.2.3. Sisteme de hidrocentrale cu turbine cu reacţie

Fig. 3.2 Amenajare turbină de reacţiune [Sol08]

În literatura de specialitate [Mar99], tematica referitoare la funcţionarea

Ţara de provenienţă: CANADA

Cod Produs: LPH00058 Model: LH1000 w/Draft Tube

Fig. 3.3. Variante de micro-hidro-agregate comercializate de firma LP Electric [Lpt09]

3.3. Sisteme de conversie a energiei osmotice

Fig. 3.4. Exemplu de proces osmotic

Fig. 3.5. Exemplu de proces osmotic

Tehnologia osmozei inverse permite înlăturarea a 80 – 99,7 % din toate sărurile

Fig. 3.6. Exemplu de osmoză inversă

Fig. 3.7. Exemplu de osmoză inversă

Prima centrală osmotică prototip din lume

Fig. 3.8. Schema de principiu a unei centrale osmotice

4. SISTEME DE CONVERSIE A ENERGIEI GEOTERMALE

4.1. Consideraţii teoretice privind construcţia şi funcţionarea pompelor de căldură

Principiul al doilea al termodinamicii precizează condiţiile în care are loc transformarea

Fig. 4.1. Ciclul Carnot reversibil inversat [25]

4.2. Descrierea constructivă şi funcţională a pompelor de căldură

Fig. 4.2. Funcţionarea pompei de căldură [24]

performanţă al pompelor de căldură. În prezent, folosirea CFC-urilor în instalaţiile noi este

4.3. Clasificarea pompelor de căldură

Un alt dezavantaj este necesitatea efectuării analizelor detaliate privind compoziţia şi

Fig. 4.5. Utilizarea apelor freatice ca sursă de căldură [32]

Pompe de căldură sol-apă. Acestea folosesc ca sursă de căldură straturile superioare al