UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE INGINERIA MATERIALELOR ȘI A MEDIULUI

STUDII ASUPRA POLUARII CU

RADON A SOLULUI

ANTON VALERIA
 CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................................................................................... 2
I. SOLUL ............................................................................................................................................ 3
I.1 POLUAREA SOLULUI ............................................................................................................... 3
II. RADIOACTIVITATEA NATURALĂ ........................................................................................... 4
II.1 DESCOPERIREA RADONULUI ............................................................................................... 5
II.2 SURSELE RADONULUI ........................................................................................................... 6
III. CERCETĂRI ASUPRA RADONULUI ÎN ROMÂNIA ............................................................ 6
IV. IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI ........................................................................................... 8
V. Bibliografie...................................................................................................................................... 9
 INTRODUCERE

O componentă importantă a radioactivităţii naturale din scoarţa terestră este radonul

(222Rn). Fiind un gaz nobil şi având un timp de viaţă relativ lung, are o mobilitate mare de a
parcurge distanţe considerabile în diferite medii geologice. Radonul este prezent peste tot în
concentraţii foarte diferite atât în roci şi sol, în apele de suprafaţă şi de adâncime, cât şi în
atmosfera exterioară şi interiorul locuinţelor.
Concentraţiile de radon în mediile geologice depind în principal de procesele de
migraţie (difuzie şi advecţie) şi de cantitatea de radiu părinte, izolat în grăunţele mineral din
roci şi sol. Migraţia ascendentă a radonului în sol este facilitată de prezenţa faliilor tectonice
cu sau fără contribuţia gazului purtător, CO2. În atmosferă ajunge difuzând spre suprafaţă,
această exhalaţie formând fluxul de radon al scoarţei terestre [1].
Radonul este elementul cu numărul de ordine 86 din tabelul periodic făcând parte din
grupa a VIII-a, deci este un gaz inert care o dată format prin dezintegrarea elementelor grele
din crusta terestră difuzează în gazele din sol sau din apă şi apoi este transportat în atmosferă.
Elementul radon este în condiţii normale un gaz (cel mai greu din natură) fără culoare şi
având o densitate de 9,73 kg/m3 . Răcit sub punctul de solidificare radonul are o fosforescenţă
strălucitoare care devine galbenă la temperaturi scăzute şi roşu oranj la temperatura azotului
lichid .
Atomul de radon posedă o configuraţie de pătură electronică închisă care dă
proprietăţile chimie de gaz nobil asemănătoare neonului, heliului, argonului, kriptonului şi
xenonului. În starea fundamentală configuraţia este de 5s2 5p6 5d106s2 6p6. Spectrul optic al
radonului este asemănător cu cele ale elementelor din grupa amintită a gazelor nobile.
Structura electronică a radonului sugerează o reactivitate chimică foarte limitată. Totuşi
potenţialul de ionizare relativ scăzut, de 10,7 eV, face posibilă existenţa unor interacţiuni.
De exemplu, fluorul interacţionează cu radonul pentru a produce florura de radon. De
asemenea, în interiorul unor reţele cristaline ale unor compuşi hidrogenaţi se formează
“clusteri” cu participarea atomilor de radon. Radonul este considerat uneori ca un metaloid,
adică un element care face tranziţia de la metale la nemetale având caracteristici ale ambelor
grupe, comportându-se asemănător borului, germaniului, antimoniului şi poloniului.
Radonul este uşor adsorbit pe cărbune, silicagel şi substanţe similare, proprietate ce
poate fi folosită la separarea lui din amestecuri de gaze. Astfel radonul poate fi uşor colectat
dintr-un curent de aer ce trece prin cărbune, răcit la temperatura zăpezii carbonice (-78,50 C),
şi se poate desorbi prin încălzirea cărbunelui la temperaturi de 3500 C [2].
 Solubilitatea relativ mare a radonului în apă justifică prezenţa sa în cantităţi
importante în unele gaze de izvor.

I. SOLUL

Solul reprezintă un nod de comunicare între atmosferă, hidrosferă şi biosferă.

Importanţa lui şi a litosferei în general este dată de resursele naturale existente în sol. Mai
important este însă rolul de suport pentru toate celelalte straturi care învelesc Pământul.
Suprafaţa totală a fondului de pământ din lume este de 133,9 milioane km2 dintre care 14
milioane sunt ocupaţi de gheţari.
Suprafaţa de pământ productiv ocupă 86 milioane km2, din care 45 milioane sunt
terenuri agricole iar 41 milioane km2 sunt acoperiţi de păduri. Din 1940 până în 1975,
suprafaţa pământurilor prelucrate în lumea întreagă s-a dublat (de la 8 până la 15 milioane
km2), iar astăzi se defrişează în continuare pentru a face loc terenurilor arabile. Litosfera
oferă o mare varietate de resurse naturale, care prezintă valoare economic deosebită şi este
reprezentată la suprafaţă, printr -un relief foarte variat, apreciat ca suport al activităţii umane.
Calităţile reliefului ca resursă naturală se referă la varietatea formelor majore şi minore
de relief, care avantajează sau nu amplasarea de aşezări şi căi de comunicaţie sau folosirea
înagricultură. De asemenea altitudinea reliefului aduce diferenţieri în gradul de populare
amediului, resimţite în peisaje şi în prezenţa sau absenţa activităţilor umane.
Resursele de soluri, cu grade variate de fertilitate sunt reprezentate pe circa 51% din
suprafaţa uscatului, ceea ce înseamnă că unui locuitor al Terrei îi revine circa 0,126 ha. Solul
este probabil una din cele mai importante şi totuşi neglijate resurse naturale. Este esenţial
pentru viaţa pe pământ pentru că hrăneşte plantele, care în schimb furnizează alimente
şioxigen oamenilor şi animalelor [3].

I.1 POLUAREA SOLULUI

Termenul de poluare are rădăcinile în latinescul poluere, ceea ce înseamnă a

murdări şi a profana. În general, poluarea este definită ca o acumulare a diferitelor elemente
sau substanţe ceau o acţiune adversă asupra mediului înconjurător. Poluarea poate fi definită
ca o deteriorare a mediului ambiant, alterare a caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şiantropice, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii.
Poluarea reprezinta o modificare daunatoare pentru om, pentru speciile din
ecosistemele naturale sau artificiale a factorilor demediu, ca rezultat al introducerii in mediu a
poluantilor , care reprezinta deseurile activitatii umane. Poluarea este un fenomen complex cu
următoarele caracteristici:
 poluarea crește datorită creșterii numerice a omenirii, creșterii necesităților
umane și dezvoltării de noi tehnologii;
 creșterea poluării este exponențială ca și factorii care o generează;
 limitele admisibile ale poluării nu se cunosc, deoarece nu cunoaștem
capacitatea desuport a ecosferei.
Concluzie: Solul este un ecosistem bogat, dar fragil, e stratul afânat, moale şi fiabil ce
se,găseşte la suprafaţa scoarţei pământului şi care împreună cu atmosfera învecinată
constituiemediul de viaţă al plantelor . Este cel de-al treilea factor de mediu ce trebuie
protejat cu atenţie ca şi apa şi aerul pentru asigurarea vieţii pe pământ. Este partea superficial
a scoarţei terestre cu o grosime de 1.5 m. Este partea fertilă,a scoarţei,şi un factor ecologic
foarte important [4].

II. RADIOACTIVITATEA NATURALĂ

Pământul, ca şi alte planete din sistemul nostru solar s-au format în urmă cu 4.5
milarde de ani din substanţe bogate în Fe, C, O, Si şi alte elemente medii sau grele. Aceste
elemente, la rândul lor, au fost create din hidrogenul şi heliul rezultat în urma Big-Bangului
acum 15 miliarde de ani. Timp de 10 miliarde de ani de la Big-Bang şi până la condensarea
sistemului solar, hidrogenul şi heliul au fost transformate în elemente mai grele în interiorul
stelelor nove şi supernove, deci noi suntem, am luat naştere, prin reciclarea acelor stele
demult dispărute. Cea mai mare parte din elementele formate au fost radioactive dar între timp
s-au descompus în nuclee stabile.
Câteva din elementele radioactive cu viaţă lungă în comparaţie cu vârsta Pământului
sunt încă prezente în toate corpurile din sistemul nostru solar. Ele formează partea principală a
radioactivităţii mediului numită şi radioactivitate naturală şi sunt, probabil, responsabile de
încălzirea interioară a planetelor [5].
În sol principala sursă a radonului este radiul. Cantitatea de radon din sol depinde de
concentrația de radiu, de structura solului și a rocii de sprijin, respectiv de proprietățile fizice
și chimice a acestora. Datorită structurii geologice specifice locale concentrația de radon
emanată în aer poate varia semnificativ din loc în loc. Radiul se găseşte în minerale care
conţin uraniu, thoriu sau actiniu. Concentrația radiului din sol depinde nu numai de
concentrația de uraniu ci și de concentrația de calciu respective bariu din solul respectiv, unele
procese chimice putând influența această concentrație. Concentrația de radiu variază în
funcție de tipul rocii respectiv al solului între valorile de 10-100 Bq/kg. În general solurile,
din perspectiva concentrației de radon se pot categoriza ca și zone cu risc crescut, zone cu risc
mediu și cu risc mic. Zona de risc crescut este locul unde concentrația de radon din sol
depășește valoarea de 50 kBq/m3 . În această categorie intră acele locuri, unde solul este
bogat în uraniu (radiu), sau are o permeabilitate mare. Zona cu risc mediu este locul unde
concentrația de radon a solului variază între 10-50 kBq/m3 și solul are o permeabilitate medie.
Zona cu risc mic este categorizat ca și solul unde concentrația de radon nu depășește valoarea
de 10 kBq/m3 și solul are o permeabilitate mică. Pentru atmosfera liberă, concentraţia de
radon din aer este puternic influenţată de valoarea momentană şi locală a fluxului de radon din
sol cât şi de mişcarea maselor de aer din atmosferă în legătură directă cu condiţiile
meteorologice. Radonul emanat din sol se diluează rapid în aer şi concentraţia lui scade pe
măsură ce creşte înălţimea de la suprafaţa solului [6].

II.1 DESCOPERIREA RADONULUI

Cercetând fluorescenţa diferitelor materiale, în scopul producerii razelor X puse în

evidenţă anterior de W.Roentgen, H. Becquerel descoperă în 1896 fenomenul de
radioactivitate. La început, aceste radiaţii au fost denumite radiaţii uranice (ele proveneau din
sărurile de uraniu) iar apoi, după descoperirea altor elemente cu proprietăţi asemănătoare, Th,
Ra, Po, fenomenul ia numele de radioactivitate, termenul fiind datorat faptului că radiul
emitea intense astfel de radiaţii. Descoperirea acestui foarte important fenomen fizic s-a
datorat hazardului şi, aşa cum se poate observa studiind istoria fizicii, alături de descoperirea
cuantelor de energie (Planck) şi a fenomenului de relativitate (Einstein), formează unul din cei
trei piloni de bază pe care s-a dezvoltat fizica modernă a secolului nostru. După separarea
radiului de către soţii Curie care au prelucrat mari cantităţi de minereu de uraniu (pechblendă)
provenite de la Joachimstal (Cehia), F.Dorn descoperă în 1902 emanaţia de radiu (un gaz
radioactiv generat de acest element).
În 1908 Ramsay şi Grey numesc această emanaţie niton, denumirea de radon fiind
utilizată numai după 1920. Sunt cunoscuţi astăzi peste 20 de izotopi ai radonului, toţi
radioactivi, dintre care mai importanţi sunt Rn-222 sau radonul, Rn-220 cunoscut sub
denumirea de thoron şi izotopul Rn-219 numit şi actinon. Ei apar ca produşi intermediari în
familiile radioactive naturale ale U-238, Th-230 şi U-235.
Fiind un gaz nobil şi neparticipând la reacţii chimice, radonul este prezent peste tot în
roci, în soluri, în apele superficiale şi de adâncime,se degajă din materialele solide sau lichide,
fiind prezent în aer, în atmosfera peşterilor şi a minelor,în atmosfera exterioară cât şi în
interiorul locuinţelor şi, de asemenea, în gazele naturale, în concentraţii foarte diferite.
În multe ape şi gaze naturale apare chiar fără prezenţa radiului părinte, datorită
procesului de difuzie sau transport, prin crăpăturile şi fisurile rocilor, dizolvându-se în apele
subterane. În atmosferă ajunge difuzând spre suprafaţă din sol, această exhalaţie formând
fluxul de radon al scoarţei terestre [6].

II.2 SURSELE RADONULUI

Radonul (Rn-222) şi thoronul (Rn-220) se formează continuu în crusta terestră prin

dezintegrarea uraniului şi thoriului distribuiţi în mici cantităţi în sol şi rocile ce constituie
această crustă.
O dată format în roci sau în particule din sol atomii de radon migrează în aerul din
capilarele solului şi de aici ajunge în atmosferă, fie prin difuzie fie prin transportul determinat
de diferenţele de presiune.
Cantitatea de radon, thoron şi actinon din atmosferă depinde în primul rând de
concentraţia uraniului şi thoriului din sol şi roci. Abundenţa relativă a izotopilor uraniului în
procente de greutate este: U-238 (99,28%); U-235 (0,71%) şi U-234 (0,0054%) [9]. U-234
este un membru intermediar în familia U-238.
Timpul de înjumătăţire al U-238 este de 4,5 miliarde de ani, egal deci cu vârsta
pământului în timp [7].

III. CERCETĂRI ASUPRA RADONULUI ÎN ROMÂNIA

Măsurătorile asupra radioactivităţii naturale, deci şi asupra radonului, au început

devreme în ţara noastră, încă din 1908, prin D. Hurmuzescu al cărui prim studiu s-a referit la
radioactivitatea apelor minerale şi geotermale. Intre cele două războaie mondiale, profesorul
G. Atanasiu a făcut determinări de radiu şi radon asupra majorităţii apelor minerale şi
geotermale din România [8].
Rezultatele cercetărilor, incluzând şi alte aspecte ale activităţii sale, au fost incluse în
volumul Opere alese editat în 1977 la Editura Academiei. In perioada anilor 1950-1980,
colectivul de la Institutul de Fizică Atomică, filiala Cluj, prin dr. A.Szabo şi dr. I. Chereji a
extins mult cercetările asupra radioactivităţii apelor minerale şi geotermale din România
rezultatele fiind publicate în monografia Radioactivitatea apelor şi gazelor naturale din
România, apărută la Editura Dacia, din Cluj- Napoca în anul 1978. Prin dr. I. Chereji de la
Institutul de Fizică Atomică din Cluj aceste cercetări continuă şi în prezent, ele fiind axate în
special pe radioactivitatea Deltei Dunării.
La Institutul de Meteorologie şi Hidrologie Bucureşti a existat un colectiv foarte bun
care s-a ocupat de radioactivitatea mediului şi, implicit, de problematica radonului, format din
A.Sonoc, C.Dovlete, I.Oswath, V.Cuculeanu, acest grup publicând mai multe lucrări, în
ultimii ani, în colaborare cu dr. O.
Sima de la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti. Cercetări asupra radonului
din minele uranifere şi neuranifere din România au fost efectuate de Laboratorul de Radiaţii
din oraşul Ştei( Petru Groza) prin Gh. Sandor, G. Dinică, T. Peic, acest laborator fiind tutelat
de Institutul pentru Metale Rare şi Radioactive Bucureşti. Aspecte diferite legate de radon
sunt abordate şi în reţeaua Institutelor de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti (R.
Gheorghe, G.Modoran, C.Milu), Iaşi (O. Iacob, E. Botezatu), Timişoara (L.Toro, G.Popescu)
şi Cluj (S. Râmboiu, I. Mocsy).
De asemenea, Facultatea de Fizică din Cluj-Napoca, împreună cu Universitatea din
Gent (Belgia) şi Universitatea din Oradea a pornit în anul 1995 un studiu- pilot în România
legat de riscul de cancer pulmonar datorat radonului finanţat de către CCE în cadrul unui
program PECO. Acest studiu epidemiologic va lua în considerare decesele prin cancer
bronhopulmonar primar din judeţele Bihor şi Cluj pe baza unui chestionar adecvat din care să
rezulte şi ceilalţi factori de risc (fumat, noxe chimice etc) [9].
Pentru comparaţie, fiecărui caz îi vor fi asociaţi doi martori, măsurarea radonului în
toate locuinţele urmând a se face atât pentru cazuri, cât şi pentru martori, folosind detectori de
urme pe o perioadă de 3-6 luni. Din acest colectiv coordonat de Catedra de Fizică Atomică şi
Nucleară a facultăţii de Fizică din Cluj mai fac parte, în afară de autorii prezentei cărţi, şi
cercetătorii dr. D. Ristoiu, conf. dr. T. Vaida şi dr. D. Drăgoiu. Aprobarea acestui program
finanţat de CE s-a făcut pe baza unor rezultate concrete obţinute în studiile de radon ale
colectivului amintit [10].
 IV. IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI

Cand gazele, pulberile sau particulele radioactive sunt inhalate, acestea degaja radiatii
ionizante care afecteaza tesuturile plamanilor, conducand, in final, la cancerul pulmonar. EPA
estimeaza ca radonul poate fi responsabil de cancerul pulmonar la un numar de 5000-20 000
persoane/an in SUA. De asemenea, se estimeaza ca riscul imbolnavirilor cu radon este de 10
ori mai mare la fumatori , in comparatie cu nefumatorii.
Substantele radioactive, depasind anumite limite, ajunse pe sol pot constitui surse
importante de poluare. Trebuie amintit ca in sol, in general, se gasesc urmatoarele substante
radioactive: Kaliu, Toriu, Uraniu, Cesiu 134/137, Strontiu 90, cu perioada de fisiune practic
lunga (25-50 ani). Supravegherea radioactivitatii, ca si pentru apa si aer, se face prin
masuratori beta-globale si gama spectrometrice. Acestea indica nivelul radiactivitatii in raport
de limitele de avertizare si alarmare. Pentru sol nu sunt stabilite limitele de avertizare si
alarmare. In Romania cele 24 statii ale “Retelei nationale de supraveghere a radioactivitatii
mediului inconjurator” rezulta ca solul si vegetatia spontanee nu sunt poluate radioactiv .
La nivel national problemele legate de protectia contra radiatiilor nucleare (ionizante)
sunt reglementate de Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare
(CNCAN). [H.G.nr.750/14-05-2004 HOTARARE privind modificarea Regulamentului de
organizare si functionare a Comisiei Nationale pentru Controlul Activitatilor Nucleare,
aprobat prin Hotararea Guvernului nr. 1.627/2003]. Conform acestei comisii, pentru populatie
se considera ca nefiind nociva o doza maxima de 1 mSv (0,1 rem) pe an, mergand in mod
exceptional pana la 5 mSv/an cu conditia ca valoarea medie pe 5 ani consecutivi sa nu
depaseasca 1 mSv.
Accidentul de la Cernobil, a produs in Romania, cresterea nivelului de radiatii in aer,
depuneri de izotopi radioactivi pe vegetatie, aparitia acestora in produse de origine animala.
Specialistii considera ca la o iradiere naturala de 2 Sv/an, in 1986, populatia Romaniei a
primit o doza suplimentara de cca. 1,3-1,95 Sv.
Pe langa poluarea datorata accidentelor, trebuie subliniat ca centralele atomo-electrice
sunt surse de contaminare radioactiva locala. Mediul fizic si vietuitoarele care traiesc in
imprejurimile lor sunt contaminate de emisiile de radiatii din centrala. Vectorul poluant il
reprezinta, fara indoiala, apele de scurgere din reactoarele nucleare, care contin cantitatati
mari de radionuclizi, ce sunt preluati de lanturile trofice sau “rostogoliti” prin intermediul
fluviilor pana in mare. Astfel, s-a masurat ca Ronul varsa anual in Marea Mediterana 61 t de
uraniu. La gurile Dunarii ajung mari cantitati de radionuclizi ce se concentreaza in fondul de
pesti, acesta fiind in general mult mai radioactivizat decat apa.
Datorita cresterii amplorii poluarii radioactive pe plan mondial, a aparut o noua
ramura a ecologiei, respectiv Radioecologia, care studiaza efectul radiatiei ionizante asupra
asupra nivelurilor supraindividuale ale lumii vii [11].

V. Bibliografie

[1]: Etiope G., Martinelli G., (2002), Migration of carrier and trace gases in the geosphere: an
overview. Physics of the Earth and Planetary Interiors, 129 (3-4), p.185-204.
[2]: Barnet, I., Pacherová, P., Neznal, M., Neznal, M., (2008), Radon in geological
environment - Czech experience. Special Papers No.19, Czech Geological Survey. Praha.
[3]: Dan DINU, Veneţia SANDU; Deseurile si mediu; vol. II, Brasov
[4]: Sanda V, Steliana C, Cristina A; Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie; Editura
Economică, Bucureşti 1998.
[5]: Alida G, Constantin C, Radioactivitatea mediului
[6]: C. Cosma, T. Jurcut; Radonul si mediul inconjurator; Editura DACIA, 1996.
[7]: Mihai B., Studiu privind evaluarea caracteristicilor de radioactivitate, 2015.
[8]: ] E.C. Tsivoglou, H.E. Ayer, Occurrence of nonequilibrium atmospheric mixtures of
radon and its daughters, Nucleonics, 11, 40 (1953).
[9]: H.L. Kusnetz, Radon daughters in mine atmospheres Am. Ind. Hyg. Assoc. Quart. 17, 21
(1956)
[10]: R. Rock et al., The Kusnetz improved method for W.L. determination, Bureau of Mines
Handbook, Washinton, D.C., 1971.
[11]: Tobologea, V., Cretu, V., Elemente de protectie a mediului; protectia apelor de
suprafata, a solului si combaterea poluarii nucleare, Editura Universitatii Gh. Asachi, 2000.