CursDED v20140822

Depozite ecologice de deşeuri.
Note de curs Ernest OLINIC
Cuprins
Cuprins ..............................................................................................................................................3
Capitolul 1. Depozitele ecologice de deşeuri: aspecte generale, alcătuire, legislaţie .5
1.1. Introducere. Aspecte generale ..................................................................................................... 5
1.2. Legislația în domeniul gestionării deşeurilor ........................................................................... 7
Capitolul 2. Probleme geotehnice la proiectarea şi execuţia depozitelor ecologice de

deşeuri .............................................................................................................................................11
2.1. Calculul terenului de fundare la starea limită de exploatare normală ............................. 12
2.2. Calculul terenului de fundare la starea limită ultimă ............................................................ 13
2.3. Stabilitatea depozitelor ecologice de deşeuri ........................................................................ 13
2.3.1. Stabilitatea generală a amplasamentului .............................................................................................. 13
2.3.2. Stabilitatea internă a depozitului ............................................................................................................ 13
2.4. Cerinţe pentru instalaţiile din dotare ........................................................................................ 14

2.5. Acceptarea şi depunerea deşeurilor ......................................................................................... 19
Capitolul 3. Sistemul de etanşare de bază .............................................................................22

3.1. Introducere....................................................................................................................................... 22
3.2. Sisteme de etanşare de bază recomandate ............................................................................ 23
3.3. Materialele argiloase ..................................................................................................................... 27
3.3.1. Materiale argiloase naturale.................................................................................................................... 27
3.3.2. Argila compactată..................................................................................................................................... 30
3.3.3. Amestecuri de pământ (mixturi).............................................................................................................. 37
3.4. Materiale geosintetice cu rol de etanşare................................................................................ 40

3.4.1. Geocompozitele bentonitice.................................................................................................................... 41
3.4.2. Geomembranele ....................................................................................................................................... 54
3.5. Sisteme de etanşare din asfalt ................................................................................................... 67

3.5.1. Asfaltul – barieră hidraulică..................................................................................................................... 67
3.5.2. Geotextile impregnate în asfalt............................................................................................................... 68
Capitolul 4. Sistemul de drenare şi colectare a levigatului ...............................................70

4.1. Introducere. Necesitatea drenării, colectării şi epurării levigatului din depozitele de
deşeuri ...................................................................................................................................................... 70
4.2. Soluţii tehnice de realizare a sistemului de drenare şi colectare a levigatului ............. 71
3
Ernest OLINIC Depozite ecologice de deşeuri. Note de curs
4.2.1. Geocompozitele de drenaj ...................................................................................................................... 74

4.2.2. Proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului .............................................................. 76
4.3. Compoziţia chimică a levigatului ............................................................................................... 83

4.4. Cerinţe constructive pentru barieră, impermeabilizare şi sistemul de drenaj pentru
levigat........................................................................................................................................................ 84
Capitolul 5. Sistemul de colectare a gazului..........................................................................90

5.1. Cerinţe legislative privind sistemul de colectare a gazului ................................................ 92
Capitolul 6. Ȋnchiderea depozitelor ecologice de deşeuri..................................................99

6.1. Cerinţe impuse privind sistemul de impermeabilizare a suprafeţei ............................... 100
6.2. Colectarea apelor de pe suprafeţele acoperite .................................................................... 108
Capitolul 7. Stabilitatea pe pantă a materialelor componente ale depozitelor

ecologice de deşeuri ..................................................................................................................110
7.1. Stabilitatea pe pantă materialelor minerale dispuse peste materiale geosintetice.... 110
7.1.1. Metoda pantei infinite ............................................................................................................................. 110
7.1.2. Metoda penei........................................................................................................................................... 111
7.1.3. Luarea în considerare a acţiunii seismice........................................................................................... 112
7.2. Stabilitatea pe pantă a sistemelor de etanşare – drenaj multistrat ................................ 117

7.3. Ancorarea materialelor geosintetice....................................................................................... 119
Capitolul 8. Tehnologii şi materiale utilizate la remedierea depozitelor necontrolate

..........................................................................................................................................................121
8.1. Drenarea şi colectarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri ................. 124
8.2. Cerinţe specifice pentru depozitele de deşeuri municipale care sistează activitatea 124
Capitolul 9. Monitorizarea depozitelor de deşeuri .............................................................132

9.1. Cerinţe legislative privind monitorizarea depozitelor de deşeuri ................................... 132
Bibliografie....................................................................................................................................134
4
Depozite ecologice de deşeuri. Note de curs Ernest OLINIC
Capitolul 1. Depozitele ecologice de deşeuri: aspecte generale,

alcătuire, legislaţie
1.1. Introducere. Aspecte generale

Depozitele ecologice de deşeuri reprezintă la ora actuală singura modalitate
de eliminare a deşeurilor, indiferent de forma de (pre)tratare a acestora. În scopul
limitării efectelor nocive asupra mediului înconjurător, depozitele ecologice de
deşeuri trebuie proiectate şi executate astfel încât să răspundă unor cerinţe care au
ca obiectiv principal limitarea poluării aerului, pământului (solului) şi apei subterane.
Deşeurile sunt resturi din materiale (substanţe, materiale, produse, obiecte)
rezultate ȋn urma unui proces tehnologic sau casnic de realizare a unui anumit
produs, care nu mai pot fi valorificate direct în realizarea produsului respectiv.
După sursa de provenienţă deşeurile pot fi ȋmpărţite ȋn următoarele categorii:
- deşeuri menajere - provenite din activitatea umană;
- deşeuri animaliere - provenite ȋn urma creşterii animalelor;
- deşeuri industriale
o din industria producătoare – rezultate ȋn urma proceselor tehnologice
de producţie;
o din industria extractivă – rezultate ȋn urma activităţii de minerit;
- deşeuri medicale – deşeuri spitaliceşti;
- deşeuri radioactive (nu fac obiectul prezentului curs).
Ȋn funcţie de impactul avut asupra mediului ȋnconjurător, deşeurile se clasifică
ȋn:
- deşeuri inerte;
- deşeuri nepericuloase;
- deşeuri periculoase.
Depozitele ecologice de deşeuri au în alcătuirea lor următoarele elemente
componente principale (Figura 1):
- sistemul de etanşare-drenaj de bază:
5
o sistemul de etanşare de bază;

o sistemul de drenare şi colectare a levigatului;
- sistemul de etanşare-drenaj de suprafaţă:
o sistemul de drenare a gazelor (dacă e cazul);
o sistemul de etanşare de suprafaţă;
o sistemul de drenare a apelor din precipitaţii;
o stratul de acoperire / de redare a amplasamentului către terenul
înconjurător.
Figura 1. Elemente componente principale ale unui depozit ecologic de deşeuri
Din punct de vedere al soluţiilor constructive depozitele de deşeuri se pot

clasifica în: supraterane (Figura 2.a), subterane (Figura 2.b), mixte (Figura 2.c) şi
ca umplutură (ȋn taluz existent) (Figura 2.d):
Figura 2. Soluţii constructive pentru depozitele de deşeuri
6
1.2. Legislația în domeniul gestionării deşeurilor

(www.mmediu.ro, 2014)
Politica naţională în domeniul gestionării deşeurilor trebuie să se subscrie
obiectivelor politicii europene în materie de prevenire a generării deşeurilor şi să
urmărească reducerea consumului de resurse şi aplicarea practică a ierarhiei
deşeurilor. Principiul acţiunii preventive este unul din principiile care stau la baza
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare, iar Directiva 2008/98/CE privind deşeurile,
transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr.211/2011 privind regimul deşeurilor,
prezintă ierarhia deşeurilor care “se aplică în calitate de ordine a priorităţilor în
cadrul legislaţiei şi al politicii în materie de prevenire a generării şi de gestionare a
deşeurilor, astfel: prevenirea, pregătirea pentru reutilizare, reciclarea, alte
operaţiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetică şi eliminarea”.
Figura 3. Ierarhia deşeurilor (HG 870/2013)
Abordarea UE în domeniul gestionării deşeurilor se bazează pe trei principii majore:

 Prevenirea generării deşeurilor – factor considerat a fi extrem de important în
cadrul oricărei strategii de gestionare a deşeurilor, direct legat atât de
îmbunătăţirea metodelor de producţie cât şi de determinarea consumatorilor
să îşi modifice cererea privind produsele (orientarea către produse verzi) şi
să abordeze un stil de viaţă care să genereze cantităţi reduse de deşeuri;
 Reciclare şi reutilizare – în cazul în care sunt generate deşeuri, încurajarea
7
unui nivel ridicat de recuperare a materialelor componente, preferabil prin

reciclare materială. În acest sens sunt identificate câteva fluxuri de deşeuri
pentru care reciclarea materială este prioritară: deşeurile de ambalaje,
vehicule scoase din uz, deșeuri de baterii, deşeuri din echipamente electrice
şi electronice;
 Îmbunătăţirea eliminării finale a deşeurilor şi a monitorizării – în cazul în care
deşeurile nu pot fi recuperate, acestea trebuie eliminate în condiţii sigure
pentru mediu şi sănătatea umană, cu un program strict de monitorizare.
Legislaţia europeană ȋn domeniul gestionării deşeurilor a fost transpusă ȋn
legislaţia românească prin mai multe acte normative, după cum urmează (extras):
Legislație europeană Transpunerea în legislația românească

LEGISLAȚIE CADRU
Directiva 2008/98/EC privind LEGE nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul deşeurilor
deşeurile şi de abrogare a
HOTĂRÂRE nr. 1470 din 9 septembrie 2004 privind aprobarea
anumitor directive
Strategiei naţionale de gestionare a deşeurilor şi a Planului
naţional de gestionare a deşeurilor
HG 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru
aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase (modificată şi completată de HG 210/2007)
ORDIN nr. 1364/1499 din 14 decembrie 2006 de aprobare a
planurilor regionale de gestionare a deşeurilor
ORDIN nr. 1385 din 29 decembrie 2006 privind aprobarea
Procedurii de participare a publicului la elaborarea, modificarea
sau revizuirea planurilor de gestionare a deşeurilor, adoptate
sau aprobate la nivel naţional, regional şi judeţean
ORDIN nr. 951 din 6 iunie 2007 privind aprobarea Metodologiei
de elaborare a planurilor regionale şi judeţene de gestionare a
deşeurilor
TRANSPORT DEȘEURI
Regulamentul (CE) nr. HOTĂRÂRE nr. 788 din 17 iulie 2007privind stabilirea unor
1013/2006 al Parlamentului măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului
European şi al Consiliului din 14 European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul
iunie 2006 privind transferurile de deşeuri
de deşeuri
HOTĂRÂRE nr. 1453 din 12 noiembrie 2008 pentru modificarea
şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 788/2007 privind
stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului
8
Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006

privind transferul de deşeuri
HOTĂRÂRE nr. 1061 din 10 septembrie 2008 privind transportul
deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României
ORDIN nr. 1119 din 8 noiembrie 2005 privind delegarea către
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a atribuţiilor ce revin
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor în domeniul
exportului deşeurilor periculoase şi al transportului deşeurilor
nepericuloase în vederea importului, perfecţionării active şi a
tranzitului
DEPOZITAREA DEȘEURILOR
Directiva 1999/31/CE privind HOTĂRÂRE nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea
depozitarea deşeurilor, cu deşeurilor
modificările şi completările
HOTĂRÂRE nr. 210 din 28 februarie 2007 pentru modificarea şi
ulterioare
completarea unor acte normative care transpun aquis-ul
comunitar în domeniul protecţiei mediului
HOTĂRÂRE nr. 1292 din 15 decembrie 2010 pentru modificarea
şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind
depozitarea deşeurilor
ORDIN nr. 757 din 26 noiembrie 2004 pentru aprobarea
Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor
ORDIN nr. 1230 din 30 noiembrie 2005 privind modificarea
anexei la Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr.
757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind
ORDIN nr. 95 din 12 februarie 2005 privind stabilirea criteriilor
de acceptare şi procedurilor preliminare de acceptare a
deşeurilor la depozitare şi lista naţională de deşeuri acceptate în
fiecare clasă de depozit de deşeuri
ORDIN nr. 775 din 28 iulie 2006 pentru aprobarea Listei
localităţilor izolate care pot depozita deşeurile municipale în
depozitele existente ce sunt exceptate de la respectarea unor
prevederi ale Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind
INCINEREAREA DEȘEURILOR
Directiva 2000/76/CE privind HOTĂRÂRE nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea
incinerarea deşeurilor cu deşeurilor
HOTĂRÂRE nr. 268 din 31 martie 2005 pentru modificarea şi
ulterioare
completarea Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind
9
incinerarea deşeurilor
HOTĂRÂRE nr. 427 din 28 aprilie 2010 pentru modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 128/2002 privind
incinerarea deşeurilor
ORDIN nr. 756 din 26 noiembrie 2004 pentru aprobarea
Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor
ORDIN nr. 1274 din 14 decembrie 2005 privind emiterea
avizului de mediu la încetarea activităţilor de eliminare a
deşeurilor, respectiv depozitare şi incinerare
ORDIN nr. 636 din 28 mai 2008 pentru completarea Ordinului
ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 1.274/2005 privind
emiterea avizului de mediu la încetarea activităţilor de eliminare
a deşeurilor, respectiv depozitare şi incinerare
NĂMOLURI LA STAȚIILE DE EPURARE
Directiva Consiliului nr. ORDIN nr. 344/708 din 16 august 2004 pentru aprobarea
86/278/CEE privind protecţia Normelor tehnice privind protecţia mediului şi în special a
mediului şi în special a solurilor, solurilor, când se utilizează nămolurile de epurare în agricultură
când se utilizează nămolurile de
ORDIN nr. 27 din 10 ianuarie 2007 pentru modificarea şi
epurare în agricultură, cu
completarea unor ordine care transpun acquis-ul comunitar de
mediu
ulterioare
10
Capitolul 2. Probleme geotehnice la proiectarea şi execuţia depozitelor

ecologice de deşeuri
Depozitul ecologic de deşeuri este o structură geotehnică a cărui proiectare trebuie

să asigure izolarea depozitului faţă de mediul înconjurător dar şi stabilitatea
structurală a acestuia. În Figura 4 sunt prezentate schematic etapele proiectării
unui depozit ecologic de deşeuri, în care cerinţele privind etanşarea depozitului
reprezintă problema esenţială.
Figura 4. Etapele realizării unui depozit ecologic de deşeuri
11
Datorită rolului său, depozitul de deşeuri este privit ca o structură pentru care
principalul aspect de proiectare îl constituie limitarea/eliminarea poluării mediului
înconjurător. Pentru funcţionalitatea corectă şi eficientă a sistemelor de etanşare-
drenaj de bază şi de suprafaţă, elemente care rezolvă acest aspect, dar şi pentru
asigurarea integrităţii depozitului, acesta trebuie tratat ca orice altă structură
geotehnică.
Proiectarea depozitelor ecologice de deşeuri implică următoarele aspecte:
- transportul poluanţilor
- stabilitatea generală şi locală a amplasamentului
- re-utilizarea amplasamentului şi monitorizarea depozitului
Figura 5. Principalele aspecte legate de proiectarea unui depozit ecologic de deşeuri
2.1. Calculul terenului de fundare la starea limită de exploatare normală

Calculul tasării terenului de fundare este unul din primele aspecte care
trebuiesc analizate în etapa de proiectare a depozitului. Datorită dimensiunilor mari
ale amprizei depozitului, pentru condiţii identice de fundare, întotdeauna se vor
înregistra tasări mari în centrul amprizei si reduse pe contur. Aceste tasări
diferenţiate trebuie preluate în condiţii de siguranţă de materialele geosintetice din
baza depozitului (care pot ajunge să fie supuse la eforturi de întindere mai mari
decât rezistenţa lor la rupere), dar şi de drenurile pentru levigat (pentru care, tasări
semnificative în centrul depozitului pot conduce la contrapantă în lungul drenului şi
implicit o proastă funcţionalitate a acestuia).
12
Calculul tasării terenului de fundare trebuie să urmărească etapele de umplere

ale celulelor depozitului, acest aspect reprezentând un alt factor generator de tasări
diferenţiate.
În funcţie de condiţiile de fundare ale amplasamentului, calculul de tasare se
extinde de la calculul clasic de tasare iniţială, la detalierea în timp a acestuia pe
perioada de consolidare primară, la calculul tasării din consolidare secundară sau
calculul pământurilor sub/supra-consolidate.
În afară de calculul tasării terenului de fundare, trebuie emisă o prognoză
privind tasarea deşeurilor din corpul depozitului astfel încât să fie asigurată
funcţionalitatea pe termen lung a sistemului de etanşare-drenaj de suprafaţă
2.2. Calculul terenului de fundare la starea limită ultimă

Starea limită de capacitate portantă în general nu poate reprezenta decât o
problemă locală în cazul unui depozit ecologic de deşeuri. Încărcările transmise de
un depozit la terenul de fundare sunt departe de a atinge capacitatea portantă a
terenului tocmai datorită amprizei mari a acestuia.
2.3. Stabilitatea depozitelor ecologice de deşeuri
2.3.1. Stabilitatea generală a amplasamentului

Atunci când amplasamentul depozitului este unul în pantă este obligatoriu să
se evalueze stabilitatea generală a amplasamentului. Aceasta trebuie analizată atât
în condiţiile iniţiale cât şi urmărind fiecare etapă de dezvoltare a depozitului.
În configuraţia sa finală un depozit de deşeuri poate asigura stabilizarea unei
pante dar, pe perioada de exploatare a acestuia pot apărea situaţii în care să nu
mai fie asigurată stabilitatea (ex: umplerea depozitului din amonte în aval).
Analizele de stabilitate trebuie efectuate atât în gruparea fundamentală de
acţiuni, cât şi în gruparea specială (cu luarea în considerarea a acţiunii seismice).
Un alt factor deloc de neglijat în analiza de stabilitate îl constituie prezenţa apei
subterane şi influenţa construcţiei depozitului asupra regimului de curgere al apelor
subterane.
2.3.2. Stabilitatea internă a depozitului

În afară de stabilitatea generală cu considerarea unor suprafeţe de cedare prin
terenul de fundare, este obligatorie verificarea stabilităţii considerând următoarele
suprafeţe potenţiale de cedare:
13
- la interfaţa teren de fundare – sistem de etanşare de bază;

- la interfaţa dintre toate materialele geosintetice utilizate;
- la interfaţa strat drenant – deşeu;
- în corpul depozitului
- la interfaţa materiale geosintetice – strat de acoperire.
2.4. Cerinţe pentru instalaţiile din dotare

(OM 757/2004)
În vederea unei funcţionari corespunzătoare a unui depozit, sunt necesare
următoarele instalaţii şi echipamente principale:
- zonă de acces, zonă de staţionare, gard;
- cântar şi echipament de înregistrare a cantităţii de deşeuri, birou de intrare, zonă
de livrare a cantităţilor mici de deşeuri;
- echipamente de verificare şi prelevare a probelor de deşeuri, laborator;
- drumuri ale depozitului;
- garaje, ateliere şi locuri de parcare pentru utilaje;
- echipament de curăţare a roţilor utilajelor de transport;
- birouri administrative, vestiare şi grupuri sanitare.
Toate echipamentele şi facilităţile trebuie să fie calculate şi amenajate în funcţie de
clasa de depozit, mărimea, durata de funcţionare stabilită, cantitatea de deşeuri/zi,
frecvenţa de transport şi de alte cerinţe legale, astfel încât să asigure o funcţionare
corespunzătoare.
Zona de acces, zona de staţionare, gardul
 Proiectarea şi construirea căii principale de acces către depozit dinspre drumul
public, precum şi a întregii zone de acces, se realizează în funcţie de:
- numărul de utilaje care transportă deşeuri;
- frecvenţa cu care acestea intră în depozit;
- mărimea şi tipul utilajelor.
Trebuie să fie respectate cerinţele şi normele specifice pentru proiectarea şi
construirea drumurilor.
 Accesul pe depozit se marchează printr-un panou amplasat la intrarea dinspre
14
drumul public. Dacă intrarea pe depozit este în imediata vecinătate a unui drum
public, atunci pe terenul depozitului se amenajează o zonă de staţionare pentru
utilaje, pentru a preveni blocarea circulaţiei pe drumul public.
 Pentru a corela estetic impresia completă a unui depozit cu peisajul, pe toate
suprafeţele din interiorul amplasamentului depozitului, acolo unde nu există
instalaţii de funcţionare, se recomandă plantarea spaţiilor verzi (gazon sau
arbuşti şi arbori), precum şi a arborilor de-o parte şi de alta a căii principale de
acces către depozit.
 Sistemul de supraveghere trebuie să fie compus din următoarele componente:
- îngrădirea completă a amplasamentului depozitului, îngrădirea trebuie să se
realizeze din: gard din plasă de oţel (mărimea ochiurilor plasei < 40 x 40 mm) sau o
execuţie similară, înălţimea gardului trebuie să fie de cel puţin 2 m. Atât timp cât
condiţiile terenului permit, gardurile se înfig 20 cm în pământ, pentru ca animalele
sălbatice să nu poată trece pe sub gard;
- porţi de aceeaşi înălţime cu gardul, prevăzute cu sisteme de închidere şi
asigurare;
- instalaţii de alarmă în caz de acces neautorizat (numai pentru depozitele pentru
deşeuri periculoase - clasa a).
Cântarul şi echipamentul de înregistrare a cantităţii de deşeuri, biroul de intrare
 Depozitul trebuie dotat cu un echipament de cântărire atât pentru utilajele
încărcate, care intră pe depozit, cât şi pentru cele descărcate, care părăsesc
depozitul.
Toate utilajele care transportă deşeuri trebuie să poată fi cântărite în totalitate (să
aibă destul loc pe cântarul de intrare şi ieşire). Cântarul trebuie să fie accesibil, în
siguranţă, indiferent de condiţiile meteorologice. Cântarele trebuie să dispună de
destulă rezistenţă şi capacitate de cântărire. Utilajele trebuie să fie dirijate
obligatoriu către cântare (prin marcarea traseului, garduri, panouri, bariere).
Cântarele trebuie conectate la un sistem de înregistrare a cantităţii de deşeuri care
intră în depozit.
Calibrarea cântarului trebuie realizată în conformitate cu normele metrologice în
vigoare.
 Imediat lângă cântar se amenajează cabina operatorului responsabil cu
preluarea deşeurilor.
Acesta trebuie să îndeplinească următoarele sarcini:
15
- direcţionarea utilajelor către cântarul de intrare şi ieşire (acţionarea barierelor sau

a semaforului),
- controlul cântăririi complete a utilajelor (cu ajutorul unei camere video sau al unei
oglinzi),
- primirea documentelor de însoţire a transportului şi verificarea acestora,
- verificarea organoleptică a deşeurilor (control vizual şi al mirosului),
- dirijarea transportului de deşeuri către zona de descărcare (zona de livrare a
cantităţilor mici sau zona de depozitare),
- controlul utilajelor care părăsesc depozitul (descărcare completă; aprobarea de la
locul de descărcare în vederea părăsirii depozitului),
- contactul prin staţie de emisie-recepţie cu operatorul din zona de depozitare a
deşeurilor.
Drumurile în incinta depozitului/Drumurile pentru funcţionare
Drumurile din incinta depozitului se realizează conform cerinţelor specifice şi
trebuie menţinute permanent în stare de funcţionare.
 La o distanţă suficientă de limita zonei de depozitare se amenajează un drum
perimetral. Distanţa necesară se stabileşte în funcţie de panta taluzurilor,
lăţimea rigolelor pentru colectarea apei din precipitaţii, situarea staţiilor de
colectare a gazului etc.
Drumul perimetral asigură:
- accesul către celulele care se construiesc, pe timpul amenajării depozitului
- accesul pe timpul funcţionarii către celulele de depozitare
- controlul gardului
- controlul şi întreţinerea rigolei perimetrale de colectare a apei din precipitaţii
- controlul taluzului final al depozitului
- controlul şi întreţinerea staţiilor de colectare a gazului
- controlul şi întreţinerea puţurilor pentru gaz de pe taluzurile inferioare
- controlul şi întreţinerea conductelor pentru levigat.
Drumul perimetral poate fi cu sens unic sau cu dublu sens. Lăţimea minimă a
drumului este de 3 m pentru funcţionarea cu o bandă şi de 5,75 m pentru dublu
sens.
16
Drumul perimetral se realizează conform cu cerinţele specifice pentru construcţia

de drumuri, astfel încât să fie rezistent la toate tipurile de eforturi care pot apărea.
De asemenea, pe părţile laterale ale drumului perimetral se prevăd rigole pentru
colectarea apelor din precipitaţii.
 Drumul de acces între poartă şi zona de acces se construieşte cu dublu sens,
cu respectarea cerinţelor specifice pentru drumurile cu trafic greu.
 Zonele de circulaţie între cântar, zona de control şi zona de livrare a
cantităţilor mici de deşeuri se stabilizează cu beton sau bitum.
Apa de precipitaţii colectată de pe suprafaţa drumurilor este gestionată conform cu
cerinţele autorizaţiei de gospodărire a apelor emisă de autoritatea competentă.
 Accesul către zona de depozitare se realizează prin drumuri cu dublu sens, cu
o lăţime minimă de 5,5 m. Se poate utiliza moloz, pietriş sau plăci de beton în
vederea stabilizării. La realizarea căilor de acces se pot utiliza numai deşeuri
necontaminate din construcţii şi demolări.
 Drumul pentru compactor şi alte utilaje cu şenile se realizează separat, din
pietriş sau deşeuri necontaminate din construcţii şi demolări. Acest drum
trebuie să aibă o lăţime de minimum 5 m, iar stabilitatea sa este controlată cu
regularitate.
 Zona atelierelor de întreţinere şi reparaţii, depozitul de combustibil, locul de
parcare pentru utilaje se amenajează conform cu normele legale în vigoare,
ţinând seama de cerinţele specifice determinate de tipul utilajelor care
lucrează pe un depozit de deşeuri.
 Pentru perioada construirii depozitului se asigură o distanţă minimă de rulare
(150 m) pe drumul de acces, în vedere curăţării anvelopelor utilajelor înainte
de intrarea pe drumurile publice.
Pe timpul funcţionării depozitului sunt necesare amenajări care să împiedice
murdărirea cu deşeuri a spaţiilor din afara zonei de depozitare. Aceasta se poate
realiza prin:
- asigurarea unei distanţe de rulare de minimum 150 m realizată din pietriş dur sau
deşeuri din construcţii şi demolări, între zona de depozitare şi drumul de ieşire din
depozit;
- dotarea cu un echipament pentru spălarea anvelopelor, amplasat între zona de
depozitare şi drumul de ieşire din depozit; instalaţia de spălare poate fi fixă sau
mobilă.
17
Depozitele pentru deşeuri periculoase (clasa a) trebuie să fie dotate, obligatoriu, cu

instalaţii pentru spălarea roţilor utilajelor.
Apele uzate de la instalaţia de spălare se gestionează conform cerinţelor
autorizaţiei de gospodărire a apelor.
 Pentru funcţionarea corespunzătoare a unui depozit sunt necesare
următoarele utilaje pentru tratarea şi depozitarea deşeurilor şi pentru
funcţionarea depozitului:
- buldozer: distribuirea deşeurilor, aplicarea straturilor de acoperire, nivelarea
suprafeţei depozitului, realizarea drumurilor
- încărcător: distribuirea deşeurilor, preluarea deşeurilor neacceptate, lucrări mici de
nivelare, curăţarea drumurilor, realizarea drumurilor
- compactor picior de oaie: compactarea deşeurilor menajere şi a celor
voluminoase, mărunţirea deşeurilor
- compactor cu role: compactarea deşeurilor minerale, mărunţirea deşeurilor
- scraper: distribuirea deşeurilor minerale în cantităţi mari, realizarea drumurilor,
realizarea straturilor minerale ale sistemelor de impermeabilizare la bază şi la
suprafaţă
- excavator hidraulic: realizarea bazei depozitului, realizarea drumurilor şi
instalaţiilor de drenaj, realizarea impermeabilizării suprafeţei
- tocător: tocarea deşeurilor voluminoase, cum ar fi lemn şi plastic dur, deşeuri
provenite din grădini (ramuri, tufişuri etc.).
Trebuie să se asigure un număr suficient din fiecare tip de utilaj, ţinând cont şi de
riscurile de defectare a acestora.
 Depozitele de deşeuri trebuie să fie echipate cu birouri administrative şi spaţii
sociale, cum ar fi:
- vestiare,
- cabinet de prim ajutor,
- cameră de odihnă,
- grupuri sanitare (inclusiv duşuri).
Spaţiile sociale şi birourile se amenajează şi se întreţin în conformitate cu cerinţele
specifice privind protecţia muncii.
18
2.5. Acceptarea şi depunerea deşeurilor

(OM 757/2014)
Procedura de acceptare a deşeurilor la depozitare
Procedura de acceptare a deşeurilor în vederea depozitării constă ȋn mai multe
faze.
 Deşeurile care pot fi depozitate pe un anumit amplasament trebuie să se
regăsească în autorizaţia de mediu a depozitului, în conformitate cu prevederile
legale în vigoare
 Deşeurile periculoase stabilizate sunt acceptate pe depozitele pentru deşeurile
nepericuloase, dacă îndeplinesc criteriil specifice corespunzătoare prevederilor
legale şi dacă pot fi depozitate în celule separate faţă de deşeurile
biodegradabile
 Operatorul depozitului trebuie să asigure toate măsurile necesare pentru ca
deşeurile pe care le preia în vederea depozitării să respecte condiţiile prevăzute
în autorizaţia de mediu
Deşeurile acceptate la depozitare trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- să se regăsească în lista deşeurilor acceptate pe depozitul respectiv, conform
autorizaţiei de mediu,
- să fie livrate numai de transportatori autorizaţi, cu excepţia transportatorilor
particulari, care aduc deşeuri în cantităţi mici,
- să fie însoţite de documentele necesare, conform prezentului normativ tehnic şi
criteriilor de recepţie prevăzute de operatorul depozitului.
Depunerea deşeurilor
Deşeurile se depun astfel încât pe timpul întregii perioade de funcţionare să aibă
numai influenţe reduse asupra omului şi a mediului înconjuător. Modul de depunere
depinde de fiecare tip de deşeu în parte (nămol, deşeuri minerale sau biologice,
deşeuri voluminoase etc.), precum şi de condiţiile meteorologice şi de forma şi
dimensiunile depozitului.
 Cerinţe de depozitare/Metode de depozitare
Celulele de depozitare trebuie umplute repede, pentru a se putea aplica
impermeabilizarea suprafeţei, evitând astfel formarea levigatului.
Deşeurile se depun şi se distribuie în straturi cât se poate de subţiri: clasa b - max.
1 m, clasa c - max. 50 cm, apoi se compactează. Densitatea de compactare pentru
19
deşeurile menajere trebuie să fie de minim 0,8 tone/m3.

Deşeurile care pot ridica probleme din punct de vedere al stabilităţii se depun în
amestec cu deşeuri stabile.
Deşeurile nepericuloase care nu provin din gospodării (nămol, deşeuri prăfoase,
deşeuri industriale, deşeuri voluminoase) se depun pe depozitele de clasa b numai
amestecate cu deşeuri menajere.
Nămolul se depozitează amestecat cu deşeuri menajere în proporţie de 1:10.
La viteze mai mari ale vântului, când gardurile de protecţie nu sunt suficiente (clasa
b), iar deşeurile pot fi împrăştiate, precum şi în cazul deşeurilor prăfoase (clasele a
şi c), se construiesc pe marginile zonei de depozitare supraînălţări din pământ cu o
înălţime > 2 m peste nivelul deşeurilor, pentru a construi celula de depozitare.
Deşeurile pot fi descărcate numai după indicaţiile operatorului de la locul de
descărcare.
Pot fi dirijate către zona de depozitare numai atâtea utilaje care transportă deşeuri,
încât acestea să nu reprezinte un pericol pentru personal, iar toate deşeurile
descărcate să poată fi distribuite, controlate şi compactate imediat.
În zona de depozitare trebuie să existe suficiente compactoare şi utilaje cu şenilă
(clasa b) respectiv încărcătoare sau utilaje cu şenilă care să realizeze compactarea
(clasele a şi c).
La descărcarea deşeurilor prăfoase, acestea se umezesc şi se acoperă imediat cu
alte deşeuri sau cu materiale minerale (este valabil numai pentru clasele b şi c).
Toate deşeurile se controlează vizual şi la descărcare.
Deşeurile periculoase prăfoase pot fi livrate şi descărcate numai în formă ambalată.
Descărcarea unui transport de deşeuri este supravegheată şi controlată de o
persoană instruită în acest scop. Dacă apar dubii în ce priveşte caracteristicile
deşeurilor şi acceptarea lor pe depozit, atunci conducerea depozitului trebuie să fie
imediat informată asupra acestui fapt, astfel încât ea să poată lua măsurile
necesare (reţinere în zona de securitate sau o nouă verificare).
Operatorii din zona de descărcare trebuie să poarte echipament de protecţie
colorat, uşor de recunoscut. În zona de descărcare se montează panouri pentru
interzicerea fumatului.
 Acoperirea deşeurilor/a celulelor de depozitare
Deşeurile descărcate şi compactate pe depozitele de clasă b se acoperă periodic,
20
în funcţie de condiţiile de operare şi de prevederile autorizaţiei de mediu, pentru a

evita mirosurile, împrăştierea de vânt a deşeurilor uşoare şi apariţia insectelor şi a
păsărilor. Acoperirea are ca scop şi îmbunătăţirea aspectului depozitului. Drept
material pentru acoperire se pot utiliza deşeuri solide minerale, cum ar fi pământ,
deşeuri din construcţii şi demolări, cenuşă, compost. Deşeurile prăfoase nu pot fi
utilizate.
Utilizarea altor tipuri de materiale de acoperire, cum ar fi foliile plastice şi ţesăturile
fibroase, trebuie aprobată în fiecare caz de către autoritatea competentă pentru
protecţia mediului. Aceste tipuri de acoperiri se îndepărtează înainte de continuarea
depozitării, ele putând fi reutilizate.
Autorizaţia de mediu trebuie să conţină date despre tipul şi grosimea stratului de
acoperire. Tipul şi grosimea stratului de acoperire se stabilesc în funcţie de:
- criterii referitoare la permeabilitatea pentru gazul de depozit şi apa din precipitaţii,
- criterii referitoare la volumul pe care îl ocupă stratul de acoperire.
O acoperire a deşeurilor menajere nu este necesară, dacă în ziua următoare se
continuă depozitarea. Acest lucru este valabil numai pentru acele celule de
depozitare care au fost proiectate la dimensiuni cât se poate de mici. Proiectarea
dimensiunilor celulei în operare ţine cont de cantităţile de deşeuri livrate zilnic.
După umplerea completă şi nivelarea unei celule de depozit, stratul de
impermeabilizare a suprafeţei se aplică imediat. Depozitele de deşeuri menajere
sunt prevăzute mai întâi cu o acoperire provizorie, din pământ, în perioada în care
au loc cele mai mari tasări (3-5 ani). Stratul de pământ pentru acoperire trebuie să
aibă o grosime de 30-50 cm; pe el se plantează gazon.
21
Capitolul 3. Sistemul de etanşare de bază
3.1. Introducere
În categoria materialelor utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri, o poziţie
importantă o deţin materialele geosintetice; capitolul de faţă tratează în special
aceste materiale şi în mod exclusiv cele utilizate pentru funcţia de etanşare.
Imposibilitatea eliminării totale a transportului de poluanţi din interiorul
depozitelor de deşeuri către exteriorul acestora, a condus la dezvoltarea mai multor
soluţii tehnice – inginereşti de realizare a sistemelor de etanşare-drenaj de bază şi
de suprafaţă, soluţii care au redus pe cât posibil impactul nefavorabil al realizării
depozitelor de deşeuri asupra mediului înconjurător.
Sistemul de etanşare de bază are rolul de a reduce transportul de poluanţi din
depozit, prin sistemul propriu-zis şi terenul de fundare, către apa subterană. Din
punct de vedere al gradului de poluare a apei subterane, sistemul de etanşare de
bază trebuie dimensionat astfel încât concentraţia oricărui poluant care ajunge în
acvifer să fie mai mică decât o concentraţie maximă admisibilă. Fiind în contact
direct cu poluanţii lichizi, materialul din care este alcătuit sistemul de etanşare de
bază trebuie să posede foarte bune proprietăţi de durabilitate, în special la
degradare chimică, el trebuind să asigure o funcţionare la parametrii pentru care a
fost proiectat pentru o perioadă foarte mare de timp (>200 ani).
Pentru a putea îndeplini funcţiile pentru care sunt proiectate, sistemele de
etanşare-drenaj de bază şi utilităţile necesare unei funcţionări corecte a depozitului
sunt realizate din materiale minerale, amestecuri de materiale minerale, dar şi de
materiale geosintetice.
Utilizarea materialelor geosintetice la lucrările de construcţii a cunoscut o
dezvoltare puternică, în special în domeniul lucrărilor de Geotehnica Mediului
Înconjurător, ele fiind practic implementate prin norme şi standarde ca materiale ce
trebuie utilizate în mod obligatoriu la etanşarea depozitelor de deşeuri. Principala
funcţie pentru care sunt utilizate la astfel de lucrări şi care practic le oferă un
avantaj incontestabil în raport cu alte materiale este cea de etanşare, dar acestea
sunt utilizate în mod curent în cadrul depozitelor de deşeuri şi pentru alte
proprietăţi, asigurând funcţiile de protecţie, separaţie, drenare şi chiar armare.
22
3.2. Sisteme de etanşare de bază recomandate

(OM 757/2004)
CERINŢE CONSTRUCTIVE
Cerinţe impuse terenului de fundare şi impermeabilizării bazei depozitului
Cerinţele impuse terenului de fundare şi impermeabilizării bazei depozitului se pot
împărţi în trei categorii:
 cerinţe privind proprietăţile fizice,
 cerinţe privind proprietăţile chimice,
 cerinţe de ordin biologic.
Cerinţe privind proprietăţile fizice
 Omogenitatea terenului de fundare
Materialul din care este constituit terenul de fundare trebuie să fie omogen. Terenul
de fundare este investigat în prealabil prin studii de teren şi determinări geotehnice
de laborator, în conformitate cu reglementările tehnice în vigoare.
 Capacitatea portantă şi stabilitatea terenului de fundare
Terenul de fundare trebuie să fie stabil. Calculul terenului de fundare se face ţinând
cont de reglementările tehnice în vigoare şi în concordanţă cu:
- STAS 3300/1-85 Principii generale de calcul;
- STAS 3300/2-85 Calculul terenului de fundare în cazul fundării directe.
Stabilitatea terenului de fundare şi a taluzelor se calculează de către proiectanţi
luând în considerare încărcările date de grosimea finală a stratului de deşeuri
depozitate şi sarcina provenită din acoperirea finală a depozitului.
 Poziţia pânzei freatice în amplasamentul depozitului
Distanţa dintre nivelul hidrostatic cel mai ridicat al apei subterane şi cel mai de jos
punct al suprafeţei inferioare a stratului de izolare a bazei depozitului, nu trebuie să
fie mai mică de 1.00 m.
Tasările rezultate din încărcarea dată de corpul deşeurilor precum şi capilaritatea
pământurilor ce constituie terenul de fundare, trebuie să fie luate în considerare.
Cerinţe privind chimismul terenului de fundare
Conţinutul de carbonaţi pentru materialul argilos care constituie barierele geologice,
(naturală şi construită), a depozitului trebuie să fie mai mic de 10% (masa).
23
Conţinutul de materii organice pentru materialul argilos care constituie bariera

geologică, (naturală şi construită), a depozitului trebuie să fie mai mic de 5%
(masa).
Cerinţe de ordin biologic
Este necesar a se lua măsuri de protecţie a barierelor construite, împotriva
eventualelor degradări produse de acţiunea rădăcinilor plantelor, animalelor şi a
microorganismelor. Protecţia împotriva animalelor rozătoare se face prin acoperirea
barierelor cu un strat de pietriş grosier.
Mineralogia terenului de fundare
Bariera naturală geologică, precum şi cea construită prin compactarea în straturi
succesive a materialelor, trebuie să fie constituită din pământuri cu conţinut de
argilă, după cum urmează:
- bariera naturală: conţinut de minimum 15% (masa) minerale argiloase cu d <
0,002 mm;
- bariera construită: conţinut de minimum 20% (masa) minerale argiloase cu d <
0,002 mm.
Atât bariera naturală, cât şi cea construită, trebuie să aibă un conţinut de maximum
40% (masa) nisip şi pietriş cu diametrul particulelor cuprins între 0,06 şi 63 mm.
Argila trebuie să conţină, în proporţie mai mare de 10%, minerale cu potenţial
ridicat de reţinere a particulelor poluante din levigat şi cu capacitate mare de
umflare (cum sunt mineralele smectitice - illit, montmorilonit etc.).
Cerinţe privind impermeabilizarea bazei depozitului

 Bariera geologică naturală
Bariera geologică naturală trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
Categoria Depozite pentru Depozite pentru Depozite pentru
deşeuri inerte deşeuri nepericuloase deşeuri nepericuloase
Cerinţa
Permeabilitatea (m/s) ≤ 10-7 ≤ 10-9 ≤ 10-9
Grosimea (m) ≥ 1.00 ≥ 1.00 ≥ 5.00
Dacă locaţia depozitului de deşeuri nu îndeplineşte aceste cerinţe, se realizează

calcule de hidraulică subterană care să stea la baza proiectării soluţiilor alternative;
24
în consecinţă, în amplasament trebuie să se execute o barieră geologică construită.
 Bariera construită
Bariera construită trebuie să îndeplinească cel puţin cerinţele de mai jos:
Depozite pentru Depozite pentru Depozite pentru
deşeuri inerte deşeuri deşeuri
nepericuloase nepericuloase
Grosime geomembrană PEHD - 2.0 mm 2.5 mm
Permeabilitate strat (m/s) ≤ 10-8 ≤ 10-9 ≤ 10-10
Grosime strat (m) ≥ 0.5 ≥ 0.5 ≥ 1.5
 Straturi de etanşare din materiale sintetice şi drenajele aferente

Cerinţe de ordin general
Straturile de etanşare executate din materiale sintetice prefabricate sunt construite
în concordanţă cu tabelul următor:
Categoria Depozite pentru Depozite pentru Depozite pentru
deşeuri inerte deşeuri nepericuloase deşeuri nepericuloase
Etanşarea sintetică Nu se cere Se cere Se cere
Strat de drenaj Nu se cere Se cere Se cere
Etanşările din materiale sintetice trebuie să fie construite cu geomembrane din

polietilenă de înaltă densitate (PEHD), de grosime mai mare sau egală cu 2.5 mm
pentru depozitele de clasa a, respectiv 2.0 mm pentru depozitele de clasa b.
Se acceptă soluţii tehnice alternative de etanşare cu ajutorul altor materiale, numai
dacă acestea respectă condiţiile necesare privind protecţia subsolului şi apei
subterane, în mod echivalent cu etanşările cu geomembrane.
Caracteristicile fizice, mecanice, hidraulice şi de durabilitate a geomembranelor se
determină în conformitate cu prevederil "Normativului pentru utilizarea materialelor
geosintetice la lucrările de construcţii" indicativ, NP 075-02.
Caracteristicile impuse pentru utilizarea geomembranelor la depozitele de deşeuri
trebuie să fie în conformitate cu SR EN 13257:2001.
25
Figura 6. Sisteme de etanşare - drenaj de bază pentru depozitele de deşeuri inerte (soluţie impusă
/ soluţie alternativă, conform OM 757/2004)
Figura 7. Sisteme de etanşare - drenaj de bază pentru depozitele de deşeuri nepericuloase (soluţie
impusă / soluţie alternativă, conform OM 757/2004)
Figura 8. Sisteme de etanşare - drenaj de bază pentru depozitele de deşeuri periculoase (soluţie
26
3.3. Materialele argiloase

Acest capitol se referă la materialele argiloase care îndeplinesc condiţiile de
permeabilitate cerute de normele naţionale şi majoritatea normelor internaţionale
pentru terenul de fundare al unui depozit de deşeuri ( k  10 9 m / s ). În Anexa 2 din
STAS 1913/6-76 sunt prezentate valori orientative ale coeficientului de
permeabilitate în funcţie de natura pământului, valori mai mici de 10-9 m/s putând
înregistra, în anumite condiţii, argila grasă, argila, argila nisipoasă, argila prăfoasă,
praful argilos sau chiar loessul sau praful nisipos.
3.3.1. Materiale argiloase naturale

Mineralele argiloase sunt alcătuite din combinarea a două elemente
fundamentale: tetraedri de siliciu şi octaedri de aluminiu, fier sau magneziu
asociate în straturi. Astfel, la caolinit fiecare lamelă este alcătuită dintr-un strat de
tetraedri şi unul de octaedri, în timp ce la montmorillonit, lamelele sunt de tip
sandvici (Andrei, Antonescu, 1980).
Porozitatea şi complexul de adsorbţie al argilelor conferă acestora valori ale
coeficientului de permeabilitate foarte reduse, în general, în jurul valorii de 10-8 ÷
10-11 m/s.
Ca urmare a fenomenelor de alterare, o parte din ionii constituenţi ai reţelei
cristaline sunt hidrataţi şi trec în apa din pori, particulele rămânând cu sarcini
electrice necompensate. Astfel, particula de argilă are un exces de sarcini negative,
cu excepţia capetelor, care au sarcini pozitive. Anumiţi ioni sunt atraşi şi reţinuţi în
apropierea imediată a particulei, prin jocul forţelor de atracţie şi respingere alţi ioni
hidrataţi fiind menţinuţi la anumite distanţe faţă de particulă, formând complexul de
adsorbţie.
Grosimea stratului de apă adsorbită depinde în largă măsură de natura şi
sarcinile electrice ale ionilor (sarcini mari implică un număr mic de ioni, deci grosimi
reduse ale complexului).
În argile foarte active având porozităţi reduse nu există decât apă reţinută, aşa
că migraţia poate începe numai după ce gradientul hidraulic depăşeşte o anumită
valoare – gradientul iniţial i0 – suficientă pentru a debloca legăturile de apă
adsorbită care obturează porii (Andrei, Antonescu, 1980).
Fiecare pământ are o anumită capacitate de a adsorbi ionii dintr-o soluţie.
Această capacitate de schimb se exprimă în miliechivalenţi şi are un caracter
reversibil şi colectiv, în sensul că intensitatea adsorbţiei este cu atât mai mare cu
cât raza ionului hidratat este mai mică:
27
H+ > Ca2+ > Mg2+ > K+ > Na+ > Li+

Din cele arătate rezultă că există posibilitatea de a modifica complexul de
adsorbţie al pământurilor argiloase, posibilitate care trebuie avută în vedere în
cazul unui sistem de etanşare, prin care migraţia poluantului poate conduce la un
schimb cationic cu implicaţii directe asupra permeabilităţii stratului respectiv.
Argilele sau materialele argiloase reprezintă şi la ora actuală o cerinţă pentru
realizarea unui sistem de etanşare, stratul de argilă având un rol foarte important în
limitarea şi atenuarea poluării apelor subterane, un avantaj major al prezenţei unui
astfel de strat reprezentându-l posibilitatea intervenirii în timp util în cazul unei
defecţiuni la sistemul de etanşare. În Figura 9 sunt prezentate modele de curgere a
poluanţilor prin diferite tipuri de etanşări. În primul caz (a) are loc o curgere rapidă
printr-un defect în geomembrană, în cazul b) curgerea are loc prin tot stratul, în
timp ce în cazul unui sistem compozit (c) alcătuit dintr-o geomembrană dispusă pe
un suport mineral cu permeabilitate redusă, curgerea are loc printr-un volum
restrâns în jurul unui potenţial defect în geosintetic.
Figura 9. Modele de curgere a poluanţilor prin etanşări alcătuite din: a) geomembrană; b) strat
mineral; c) sistem compozit (Daniel, 1993a)
În cazul prezenţei unui strat de material argilos în terenul de fundare al unui

depozit, principalele caracteristici care trebuie determinate sunt continuitatea şi
omogenitatea stratului. Teste de determinare a coeficientului de permeabilitate
trebuie efectuate atât în laborator cât şi pe teren. În laborator, permeabilitatea se
determină în (edo) permeametrul cu gradient variabil sau cu gradient constant
(conform STAS 1913/6-76), în edometru (indirect, în urma încercării de consolidare)
sau în permeametru cu pereţi flexibili (aparat triaxial).
Legea lui Darcy, care guvernează curgerea fluidelor prin medii poroase
saturate este valabilă în cazul argilelor doar pentru un anumit interval de variaţie a
gradientului hidraulic (Figura 10), fiind necesară caracterizarea pe domenii a
permeabilităţii acestor pământuri, şi anume (STAS 1913/6-76):
28
- Domeniul impermeabil, în care k  0 pentru i  i0 ;
- Domeniul intermediar, în care se poate aplica legea lui Darcy modificată:

v  k i  i0  în limitele i  i0 ...ii ;
- Domeniul permeabil, în care se aplică legea lui Darcy ( v  k  i ) în limitele i  ii ...is .
Figura 10. Relaţia între viteza aparentă de filtraţie şi gradientul hidraulic pentru pământuri argiloase
Avantajul determinării în laborator constă în principal în acurateţea

rezultatelor, dar dezavantajul este că defecte gen crăpături, fisuri este posibil să nu
se afle în proba prelevată, rezultatul experimentului conducând la valori ale
coeficientului de permeabilitate mai mici decât în teren. Acest dezavantaj poate fi
redus prin încercări in situ de pompare din puţuri forate sau prin măsurători
efectuate cu infiltrometrul.
Coeficientul de permeabilitate al unui mediu poros este dependent de
proprietăţile lichidului. Încercările de determinare a permeabilităţii au ca finalitate
determinarea debitului de poluant care străbate terenul de fundare şi a
concentraţiei acestuia în acvifer, datorită transportului advectiv, motiv pentru care,
în anumite condiţii, este necesar să se determine coeficientul de permeabilitate la
diverşi poluanţi nu numai la apă. În plus, trebuie avute în vedere şi alte procese
fizice, chimice sau biologice de transport care pot avea un rol semnificativ.
29
3.3.2. Argila compactată

Prin compactare se urmăreşte îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice şi hidraulice
ale pământului, în cazul depozitelor de deşeuri principala proprietate care se
doreşte a fi îmbunătăţită fiind permeabilitatea. În numeroase lucrări de specialitate
s-au raportat reduceri ale coeficientului de permeabilitate, cu unul sau chiar două
ordine de mărime, obţinându-se valori de ordinul a 10-9÷10-11 m/s.
3.3.2.1. Determinarea caracteristicilor de compactare

Eficienţa compactării este condiţionată de mai multe aspecte dintre care cele
mai importante sunt: utilajul de compactare folosit şi caracteristicile fizice ale
pământului. Umiditatea la care se realizează compactarea, respectiv diferenţa faţă
de umiditatea optimă de compactare, poate conduce la o plajă de valori foarte
variată în ceea ce priveşte îmbunătăţirea proprietăţilor pământului.
Umiditatea optimă de compactare se determină în laborator prin încercarea
Proctor, (descrisă în STAS 1913/13-83) care constă în compactarea cu acelaşi
lucru mecanic specific a unor probe aduse la diferite umidităţi şi stabilirea, pentru
fiecare umiditate, a gradului de îndesare obţinut, respectiv a greutăţii specifice în
stare uscată. Lucrul mecanic specific are valoarea de 6 dJ/cm3 (la încercarea
Proctor normală) şi de 27 dJ/cm3 (la încercarea Proctor modificată). Umiditatea
optimă de compactare corespunde gradului de îndesare maxim obţinut în laborator,
respectiv a densităţii (sau greutăţii volumice) maxime în stare uscată.
Pentru îmbunătăţirea terenurilor de fundare şi pentru diguri şi baraje de
pământ, în STAS 1913/13-83, se recomandă a se efectua încercarea Proctor
normală, dar se pot utiliza şi alte valori ale lucrului mecanic specific de compactare,
cu acordul factorilor interesaţi. Acelaşi standard prezintă valori orientative pentru
umiditatea optimă de compactare (Tabelul 1) şi o relaţie ce poate fi utilizată pentru
verificarea valorii obţinute a densităţii maxime în stare uscată:
s
 d max  (1)
w  0,2  I P
1  s P
100
Importanţa parametrilor de compactare a condus la elaborarea mai multor

studii pentru determinarea empirică a acestora pe baza caracteristicilor fizice ale
pământurilor. Cele mai multe corelaţii folosesc ca date de intrare limitele de
plasticitate ale pământurilor argiloase. În Tabelul 2 se găsesc o serie de astfel de
relaţii (Lareal, Didier, Kastner, 1990).
30
Tabelul 1: Valori orientative ale umidităţii optime de compactare
wOC (%) pentru încercarea wOC (%) pentru

Proctor Denumirea încercarea Proctor
Denumirea pământului
pământului
normală modificată normală modificată
Praf nisipos
Argilă grasă 20 ÷ 25 15 ÷ 20 12 ÷ 16 9 ÷ 12
argilos
Argilă 16 ÷ 23 12 ÷ 18 Praf 12 ÷ 16 10 ÷ 12
Argilă prăfoasă 16 ÷ 22 12 ÷ 17 Praf nisipos 11 ÷ 16 8 ÷ 12
Argilă nisipoasă 14 ÷ 20 10 ÷ 16 Nisip argilos 13 ÷ 16 10 ÷ 13
Argilă prăfoasă
16 ÷ 18 12 ÷ 14 Nisip prăfos 11 ÷ 14 8 ÷ 11
nisipoasă
Praf argilos 14 ÷ 18 10 ÷ 14
Tabelul 2: Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii

maxime în stare uscată (dmax) (Lareal, Didier, Kastner, 1990)
Autorul
Autorul
Natura Natura
Relaţiile propuse Relaţiile propuse
pământurilor pământurilor
Prafuri şi argile cu
Kumbasar & Togrol
Pământuri
plasticitate redusă
wopt  3  0.36 wL prăfoase – wopt  wP  0.5
din zona barajului
Bolle
wopt  0.8wP argiloase wopt 0.24 wL  7 Cheffia (Algeria)

d  2.13  0.01wL 35  wL  100 d  2.12  0.0084 wL
max max
25  wL  50
20  wP  40 10  wP  25
1367 de
Woods & Litehiser
pământuri din
wopt  1.8  0.51wL zona Ohio de Diverse pământuri
Schon
wopt  7.6  1.18wP natură wopt  0.38wL  2.4 plastice

neprecizată
d
max
 2.427  0.0186wL 20  wL  80
20  wL  50
12  wP  26
Pământuri din
wopt  1.5  0.425wL
Brazilia
Cruz
wopt 0.3  0.72 wP

20  wL  80
d  2.25  0.0125wL
max
15  wP  55
31
Transpuse grafic în Figura 11, se observă că cele cinci seturi de corelaţii dau
rezultate foarte apropiate, în special cele care folosesc ca date de intrare limita
superioară de plasticitate.
Figura 11. Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii
maxime în stare uscată (dmax)
Teste care au pus în evidenţă gradul de compactare obţinut (greutatea

specifică în stare uscată) în urma aplicării unui lucru mecanic de compactare la
diferite umidităţi, au arătat că se poate defini un domeniu pentru care sunt
îndeplinite simultan toate caracteristicile fizice, hidraulice şi mecanice necesare
unei perne compactate cu rol de etanşare (Daniel & Benson, 1990; Benson, 2000).
Permeabilitatea va înregistra valori minime în urma unui proces de compactare
realizat la umidităţi egale sau cu câteva procente mai mari decât umiditatea optimă
de compactare.
32
3.3.2.2. Utilaje de compactare

Metodele de compactare folosite pe plan naţional şi internaţional se împart în două
categorii: de suprafaţă şi de adâncime. În cazul particular al realizării pernelor de
argilă compactată din cadrul sistemelor de etanşare ale depozitelor de deşeuri,
este utilizată exclusiv metoda de compactare de suprafaţă, cea de adâncime fiind
utilizată în special în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor mecanice ale pământului,
fără a aduce obligatoriu îmbunătăţiri şi în sensul reducerii permeabilităţii.
Există o diversitate foarte mare de utilaje de compactare de suprafaţă dar, din
punct de vedere tehnologic se folosesc trei metode de compactare, care uneori pot
fi chiar combinate: vibrare, cilindrare şi batere.
Pentru un volum relativ redus de lucrări sau în spaţiile în care nu pot fi utilizate
mijloace mecanizate cu gabarit mare, se utilizează maiuri de mână sau plăci
vibrante tip „broască” având efect pe o adâncime de 20 ÷ 50 cm. Greutatea acestor
mecanisme variază de la 40 kg în cazul maiurilor de mână până la 750 kg în cazul
plăcilor vibrante reversibile, iar placa inferioară are o lăţime de 20 ÷ 80 cm.
Utilajele care folosesc tehnologia de compactare prin cilindrare au dimensiuni
mai mari şi sunt: cu un cilindru compactor, cu doi cilindri compactori sau pe pneuri
(Figura 12). În mod frecvent, pentru creşterea eficienţei compactării, cilindrarea
este combinată cu vibrarea, care contribuie la distrugerea legăturilor dintre
particulele argiloase. Aceste utilaje au o greutate între 150 kg şi 27 t, lăţimea
cilindrului compactor variind între 50 şi 200 cm.
Din punct de vedere al suprafeţei cilindrului compactor, acesta este neted sau cu
came, cel din urmă fiind recomandat în special la pământurile argiloase. Aceşti
cilindri se sprijină pe teren prin intermediul camelor, transmiţând la teren o presiune
foarte mare şi local, realizând un grad de compactare foarte ridicat.
Utilajele de compactare pe pneuri, frecvent utilizate la compactarea
îmbrăcăminţilor asfaltice dar cu aplicabilitate şi la lucrările de terasamente,
beneficiază de un sistem care permite reglarea presiunii în pneuri, deci a presiunii
exercitate pe teren, tehnologia de compactare constând în creşterea presiunii pe
măsură ce creşte gradul de compactare.
O compactare mecanică foarte eficientă se efectuează cu ajutorul maiurilor
sau plăcilor grele. Masa unei astfel de plăci este de 2 ÷ 4 t; ea este lăsată să cadă
liber de la înălţimi de 3 ÷ 5 m. Această tehnologie este rar utilizată la realizarea
sistemelor de etanşare ale depozitelor de deşeuri.
33
Figura 12. Utilaje de compactare
3.3.2.3. Tehnologia de realizare a pernelor de material compactat

În majoritatea cazurilor, compactarea prin cilindrare serveşte la realizarea pernelor
de pământ compactat. Astfel, se realizează o săpătură sub cota de fundare a
construcţiei, în cazul de faţă până la cota inferioară a sistemului de etanşare de
bază. Materialul din amplasament sau de aport, în cazul în care cel din
amplasament nu posedă proprietăţi hidraulice (de etanşare) suficiente, este dispus
în straturi cu grosimea de cca. 30 cm, umezit în cazul în care umiditatea din teren
este mai mică decât umiditatea optimă de compactare şi este compactat, respectiv
uscat atunci când umiditatea naturală este mai mare decât cea optimă.
Materialul pus în lucrare este caracterizat prin următorii parametri tehnici:
umiditate (de preferinţă umiditatea optimă de compactare), grosimea straturilor şi
numărul de treceri ale utilajelor de compactare (GE-026-97). În vederea stabilirii
acestor parametri, realizarea terasamentelor va fi precedată de executarea unei
piste experimentale care se recomandă a se executa în ampriza construcţiei pentru
a putea fi înglobată în volumul de terasamente care se pun în operă. În Tabelul 3
sunt prezentate valori orientative ale parametrilor tehnici de compactare şi utilajele
recomandate.
34
Tabelul 3: Parametrii tehnici de compactare şi utilaje recomandate (GE-026-97)

Viteza
Grosimea Productivi-
Tipul Numărul de
Utilajul de compactare stratului tatea
pământului de treceri lucru
(m) (m3/h)
(km/h)
Rulouri vibratoare (4÷5 t) 0.4÷0.6 5÷6 1.5÷2 200÷280
Nisipuri Plăci vibratoare 0.5 5÷6 0.4 50
prăfoase şi
Compactoare pe pneuri uşoare 0.2 8÷10 5 100÷150
nisipuri
argiloase Compactoare pe pneuri grele 0.3÷0.4 8÷10 2÷3 150÷200
Maiuri mecanice (“broască”) 0.4 3÷4 0.5 25
Prafuri, nisip Rulouri picior de oaie (6 t) 0.2 10÷16 2.5÷5 30÷40

prăfos sau Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷12 1.5÷2.5 25÷30
argilos cu
plasticitate Compactoare pe pneuri grele 2.0÷3.0 8÷10 2÷3 100÷150
redusă Maiuri mecanice (“broască”) 0.3 3÷5 0.4 25÷30
Argile cu Compactoare pe pneuri grele 2.0÷3.3 10÷12 2÷3 80÷120
plasticitate
Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷12 1.5 25÷30
redusă sau
medie, argile Rulouri picior de oaie (6 t) 0.2 10÷14 4.5 30÷40
nisipoase sau 0.3 4÷5 0.4 20
prăfoase Maiuri mecanice (“broască”)
Compactoare pe pneuri grele 0.2÷0.3 12÷14 2÷3 60÷100

Argile cu
plasticitate Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷14 1.5÷2.5 20÷30
ridicată
Maiuri mecanice (“broască”) 0.2 4÷6 0.4 15÷20
Compactarea se realizează prin mai multe treceri ale utilajului pe acelaşi loc.
La primele treceri, efectul îndesării este mai accentuat, apoi scade, până când
eficienţa devine practic nulă. Numărul optim de treceri se stabileşte în poligoane
experimentale realizate chiar pe amplasament. Eficienţa compactării este
condiţionată, pe lângă numărul de treceri, şi de viteza de deplasare a utilajului, la
viteze mai mici efectul de îndesare fiind mai accentuat.
Pentru a obţine o bună înfrăţire între două straturi succesive se realizează
scarificarea materialului compactat, operaţiune care nu este necesară în cazul
utilizării unui compactor cu came.
Pe taluz, compactarea se poate realiza în straturi fie paralele cu panta, fie
orizontale. Pentru pante mai abrupte de 1:2.5, 1:3 nu mai este recomandată
compactarea în straturi paralele cu panta (Daniel, 1993b). În Figura 13 este
35
prezentat comparativ efectul prezenţei unui strat impropriu în cazul compactării în

straturi paralele cu panta, respectiv orizontale. Prin material impropriu se înţelege
acel material care, fie nu îndeplineşte proprietăţi fizice conforme cu proiectul (în
special proprietăţi hidraulice), fie nu a fost obţinut un grad de compactare suficient.
În cazul compactării în straturi paralele cu panta, materialul impropriu este izolat în
corpul sistemului de etanşare de bază, în timp ce, în cel de-al doilea caz, curgerea
este facilitată.
3.3.2.4. Controlul calităţii compactării

Controlul calităţii compactării se face prin prelevarea de probe pentru care se
determină umiditatea şi greutatea volumică în stare uscată. Se calculează gradul
de compactare (D), definit ca raportul între greutatea volumică în stare uscată
obţinută pe teren în urma compactării (d) şi greutatea volumică maximă obţinută în
urma încercării Proctor (dmax). Gradul de compactare se exprimă în procente şi
trebuie să înregistreze valori cel puţin egale cu cele stabilite de către beneficiar
înainte de începerea lucrărilor. Valorile minime şi medii ale gradului de compactare
D şi abaterea faţă de umiditatea optimă de compactare sunt prezentate în Tabelul 1
din STAS 9850-89, în care se fac referiri la baraje şi diguri cu înălţimea până la 15
m, cu retenţie permanentă. Asimilând taluzurile unui depozit cu astfel de lucrări,
gradul de compactare minim este de 95%, iar valoarea medie ce trebuie
înregistrată este de 98%. Abaterea faţă de umiditatea optimă de compactare este
de ±3%.
Figura 13: Tehnici de compactare pe taluz
Numărul punctelor în care se efectuează verificarea calităţii compactării nu va

fi mai mic de (STAS 9850-89):
36
- Un punct la 500 ÷ 2000 m3 pentru terasamente cu volume peste 100 000 m3,
exclusiv baraje şi diguri;
- Un punct la 200 ÷ 500 m3, pentru baraje şi diguri cu înălţime până la 15 m, cu
retenţie nepermanentă, ramblee-canal, platforme;
- Un punct la 150 ÷ 200 m3, la baraje şi diguri cu înălţimea până la 15 m, cu
retenţie permanentă;
- Un punct la 50 ÷ 200 m3, pentru perne din pământuri coezive cu volume mai mari
de 1000 m3;
- Un punct la 20 ÷ 50 m3, pentru perne din pământuri coezive cu volume până la
1000 m3;
- Un punct la 500 ÷ 5000 m3, pentru pământuri necoezive, macrogranulare.
Pentru fiecare tip de pământ şi pentru fiecare strat compactat, numărul minim
de puncte este trei, repartizate uniform în corpul lucrării.
În cazul în care gradul de compactare şi abaterea faţă de umiditatea optimă de
compactare determinate pe probe dintr-un strat compactat, nu sunt conforme cu
proiectul, se procedează la scarificarea, după caz uscarea sau umezirea stratului
respectiv, şi la recompactarea acestuia; dacă nici după recompactare nu se obţin
parametrii impuşi, stratul respectiv se îndepărtează din lucrare.
În acelaşi scop, de verificare a calităţii compactării, se pot folosi şi metode
nedistructive de control (determinări radiometrice) sau penetrări statice sau
dinamice, prin încercări cu placa etc., dar indiferent de metoda utilizată, calitatea
compactării este exprimată tot de gradul de compactare. În cazul realizării pernelor
de material compactat în scopul realizării unei bariere hidraulice se efectuează şi
încercări de determinare a coeficientului de permeabilitate.
Grosimea unui strat mineral de argilă compactată, din cadrul unui sistem de
etanşare de bază variază în general între 0.5 şi 2 m. Dacă din punct de vedere al
costurilor, această soluţie nu implică eforturi financiare mari (în cazul în care argila
se află în amplasament), timpul de lucru necesar nu contribuie favorabil la alegerea
acestei soluţii. La ora actuală există o serie de soluţii alternative care implică
avantaje dar şi dezavantaje ce trebuiesc puse în balanţă.
3.3.3. Amestecuri de pământ (mixturi)

Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor hidraulice, în sensul scăderii coeficientului de
permeabilitate, ale unui strat mineral se poate apela la o tehnologie de amestecare
37
a acestuia cu un material cu permeabilitate redusă.

Prin amestecare cu ciment, tehnologie utilizată în special pentru îmbunătăţirea
calităţilor terenului de fundare al construcţiilor rutiere, se obţine o stabilizare a
pământului (reducere a activităţii), o creştere a rezistenţei la compresiune şi o
reducere a permeabilităţii. În Figura 14 este prezentată tehnologia de realizare a
amestecului pământ – ciment; un utilaj pulverizează ciment pe suprafaţa terenului,
acesta este amestecat cu apă şi ulterior compactat. Privită ca o soluţie alternativă
la bariera minerală naturală a sistemului de etanşare de bază, se apelează la
realizarea mixturilor pe bază de ciment atunci când terenul natural nu are o
permeabilitate conformă cu cea din proiect şi în plus posedă caracteristici mecanice
care nu îl definesc drept un teren bun de fundare (pământuri foarte compresibile).
În general se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi sub valoarea de 10-9 m/s,
impusă atât de legislaţia naţională cât şi de majoritatea legislaţiilor internaţionale
pentru bariera minerală.
Figura 14. Tehnologia de realizare a amestecului pământ – ciment (imagine preluată –

www.bomag.com)
Prin efectuarea de încercări de laborator, o serie de specialişti au emis diverse
corelaţii între permeabilitate şi caracteristicile fizice ale pământului. Daniel (1993b)
descrie caracteristicile minime ale unui material cu un coeficient de permeabilitate
mai mic decât 10-9 m/s (Tabelul 4).
Tabelul 4: Caracteristici minime ale unui material cu k ≤ 10-9 m/s (Daniel, 1993b)
Procentajul de particule cu
≥ 20 ÷ 30 %
diametrul, d ≤ 75 m
Indicele de plasticitate,
≥ 7 ÷ 10 %
Ip (%)
Procentajul de particule cu
diametrul, 75 m ≤ d ≤ ≤ 30 %
4.76 mm
Dimensiunea maximă a
25 ÷ 50 mm
particulelor solide
38
Prin amestecare cu ciment, pământul poate ajunge la permeabilităţi foarte mici

(în funcţie de dozajul folosit şi de natura pământului) dar, datorită reducerii
plasticităţii acestuia, este facilitată apariţia de fisuri. Acest impediment este eliminat
în cazul realizării de amestecuri cu bentonită, mult mai frecvent utilizate în cazul
lucrărilor care au ca scop reducerea coeficientului de permeabilitate.
În literatura de specialitate sunt raportate foarte multe teste efectuate pe
amestecuri pământ – bentonită, care au avut ca scop obţinerea unui dozaj optim
din punct de vedere al caracteristicilor hidraulice şi mecanice. Este definit ca punct
de optim, dozajul minim de bentonită suficient pentru a reduce semnificativ
coeficientul de permeabilitate, acesta conferind totodată pământului şi o
deformabilitate redusă.
Au fost efectuate încercări de determinare a permeabilităţii unui amestec de
pietriş (cu diametrul maxim al particulelor solide de 20 mm) cu caolinit sau steril de
mină (Shelley, 1991), compactat conform încercării Proctor normală, la o umiditate
cu două procente mai mică decât umiditatea optimă de compactare. Pe baza
rezultatelor obţinute (Figura 15) s-a observat că pentru un procentaj maxim de
pietriş de 50 ÷ 60 % nu se înregistrează creşteri semnificative ale coeficientului de
permeabilitate. Trebuie avut în vedere faptul că amestecul s-a realizat în condiţii de
laborator, iar pe teren, amestecul va fi mai puţin uniform, aspect care va avea
implicaţii negative asupra umplerii golurilor dintre particulele solide şi implicit asupra
coeficientului de permeabilitate. Este recomandat ca în lucrările propriu zise să se
considere un procentaj maxim de pietriş de 30%.
Figura 15. Variaţia coeficientului de permeabilitate al unui amestec de pietriş cu caolinit sau steril
de mină (Shelley, 1991)
39
În urma realizării de amestecuri cu bentonită, permeabilitatea va înregistra

valori cu câteva ordine de mărime mai mici decât permeabilitatea în stare naturală.
În Figura 16 este arătat efectul bentonitei dintr-un amestec asupra coeficientului de
permeabilitate, care scade de la valoarea de 2·10-6 m/s înregistrată în stare
naturală până la 3·10-10 m/s în urma adăugării a numai 5 procente de bentonită
(Daniel, 1993b).
Figura 16. Efectul bentonitei asupra coeficientului de permeabilitate (Daniel, 1993b)
3.4. Materiale geosintetice cu rol de etanşare

Dintre materialele geosintetice cu rol de etanşare la ora actuală sunt utilizate trei
tipuri: geomembranele, geocompozitele bentonitice şi geotextilele impregnate cu
asfalt lichid.
Geomembranele au fost primele materiale geosintetice cu rol de etanşare care
au apărut şi înregistrează cea mai largă dezvoltare şi utilizare, norme naţionale şi
internaţionale indicând prezenţa obligatorie a unei geomembrane în componenţa
sistemelor de etanşare de bază şi de suprafaţă a depozitelor de deşeuri.
Geocompozitele bentonitice au o dezvoltare relativ recentă şi sunt de obicei
utilizate ca o alternativă la bariera minerală naturală, acolo unde terenul de fundare
nu este alcătuit dintr-un material care să îndeplinească condiţiile impuse de
normele naţionale sau internaţionale privind proprietăţile hidraulice şi grosimea
acestuia. Rolul de etanşare este în general asigurat de bentonita aplicată pe un
geosintetic cu rol de suport, de regulă, un geotextil.
Tot un geotextil este utilizat şi în cazul în care funcţia de etanşare este
îndeplinită de asfalt cu un ridicat procent de bitum, geocompozitul obţinut purtând
titulatura de geotextil impregnat cu asfalt lichid. Rolul geotextilului este unul de strat
suport, în acelaşi timp asigurând şi o continuitate a materialului obţinut dar şi
40
rezistenţă la solicitări mecanice. Această soluţie tehnică are o destul de largă

dezvoltare în zonele cu climat rece unde se comportă foarte bine în raport cu un
material argilos, fie el şi un geocompozit bentonitic.
3.4.1. Geocompozitele bentonitice
3.4.1.1. Definiţie. Tipuri de geocompozite bentonitice

Geocompozitele bentonitice sunt definite în „Normativul pentru utilizarea
materialelor geosintetice la lucrările de construcţii” (NP 075-02) ca produse
prefabricate care asociază un material natural, bentonita, cu materialele
geosintetice, formând o barieră etanşă şi eficace, printr-un material uşor de pus în
operă, omogen şi rezistent la poansonare.
Funcţia de etanşare a geocompozitelor bentonitice este, în cele mai multe
cazuri, îndeplinită de bentonită, materialul geosintetic cu care este asociată
îndeplinind practic rolul de suport şi protecţie.
Dezvoltarea relativ recentă a geocompozitelor bentonitice s-a făcut sub
semnul aplicării dreptului de producător, aceste produse purtând titulatura de mărci
înregistrate. Printre consecinţele unei astfel de dezvoltări se află şi numărul
incomparabil mai mic al acestor produse prezente pe piaţă în raport cu cel al
geotextilelor sau al geomembranelor.
Primul produs de etanşare pe bază de bentonită a fost realizat din panouri de
carton ondulat în pliurile cărora era introdusă bentonita, în timp ce predecesorul
geocompozitelor de azi a fost obţinut prin aşternerea unui geotextil, presărarea
bentonitei şi acoperirea cu un al doilea geotextil (Batali, 1999).
La ora actuală se disting o serie de geocompozite bentonitice, cele mai
răspândite având o configuraţie generală prezentată în Figura 17. Acestea se
împart în două categorii după modul de asociere al bentonitei cu materialele
geosintetice:
41
Figura 17. Tipuri de geocompozite bentonitice
1. bentonita este dispusă între două geotextile, dintre acestea cele mai
cunoscute fiind Bentofix®, Claymax® şi Bentomat®, pe piaţă existând şi alte prodse
similare mai puţin cunoscute ca, Bentoproof®, GBL (Geofelt Bentonite Liner), etc.
Tot în asociere cu două geotextile este obţinut şi geocompozitul Na-Bento®.
2. bentonita este asociată cu o geomembrană; acest tip de geocompozit este
cunoscut ca produs al GSE sub numele de Gundseal®, unul asemănător fiind
produs de I-CORP International.
În cazul geocompozitului bentonitic cu configuraţia geotextil-bentonită-
geotextil, funcţia de etanşare este îndeplinită de bentonită, rolul geotextilelor fiind
de protecţie împotriva solicitărilor mecanice, uniformizare şi uneori de container
pentru bentonită. Atât geotextilul superior cât şi cel inferior pot fi ţesute sau
neţesute, acestea fiind asamblate prin lipire (Figura 17,a), interţesere (b) sau
coasere (c).
Geocompozitele bentonitice obţinute prin asocierea cu o geomembrană
(Figura 17,d) au stratul de bentonită lipit prin intermediul unui adeziv solubil în apă.
În acest mod este păstrată integritatea geomembranei, care perforată şi-ar fi
42
pierdut funcţia de etanşare. În cazul acestui geocompozit bentonita are rol de

barieră hidraulică doar în cazul unei eventuale defecţiuni a geomembranei. Aceasta
este din polietilenă de joasă densitate sau înaltă densitate, ultima fiind disponibilă
atât în variantă lisă cât şi texturată.
Există şi alte tipuri de geocompozite bentonitice (de apariţie recentă) cu o
răspândire mai redusă, care sunt obţinute prin procese tehnologice de asamblare
similare cu cele enumerate anterior. Bentonita presărată în ochiurile unei georeţele
sudată termic între două geotextile sau în golurile unei geomembrane cu
crampoane peste care este dispus un geotextil, sunt exemple de geocompozite
care asigură o mai bună uniformizare a bentonitei şi sub acţiunea unor solicitări
normale locale.
Bentonita se află sub formă de pudră sau granule, în stare nehidratată sau
parţial hidratată şi este în general sodică (cationul existent între foiţe este sodiu),
dar poate fi şi calcică (cu cationi de calciu).
3.4.1.2. Caracterizarea geocompozitelor bentonitice

Datorită structurii complexe a unui geocompozit bentonitic, pentru a-i defini
proprietăţile trebuie efectuate încercări de laborator şi măsurători care să pună în
evidenţă proprietăţile semnificative atât ale componentelor, cât şi ale ansamblului.
3.4.1.3. Proprietăţi fizice

Tipul bentonitei – se stabileşte prin difracţie de raze X, analiză la microscop, etc.
Pentru a fi de calitate, o bentonită trebuie să conţină între 65 şi 95% montmorillonit
(Batali, 1999). În funcţie de cationul existent între foiţele de argilă bentonita poate fi
sodică sau calcică, tipul acesteia având implicaţii foarte mari în ceea ce priveşte
posibilul schimb cationic cu compuşii chimici prezenţi în lixiviat.
Grosimea – este o proprietate foarte importantă în calculul infiltraţiilor prin
sistemul de etanşare şi trebuie stabilită atât în condiţii iniţiale privind starea de
umiditate, cât şi simulând cât mai bine condiţiile din amplasament. În general
variază în jurul valorii de 5 ÷ 10 mm în stare nehidratată şi poate atinge 15 ÷ 20 mm
în stare hidratată sub un efort normal redus.
Masa specifică - este o proprietate care se referă la cantitatea de bentonită
dispusă pe unitatea de suprafaţă, această valoare oferind o imagine calitativă
asupra proprietăţilor de etanşare ale geocompozitului. Producătorii livrează
materiale care au o cantitate de cca. 2,5 ÷ 6 kg/m2 de bentonită, dar la cererea
beneficiarului această valoare poate fi modificată.
43
Umiditatea – valoarea iniţială a umidităţii bentonitei este de 12 ÷ 15 %.

Proprietăţile adezivului – sunt studiate prin diferite teste care pun în evidenţă
faptul că acesta nu influenţează negativ permeabilitatea sau capacitatea de
adsorbţie a bentonitei
Materialele geosintetice utilizate – îndeplinesc în principal rolul de strat
suport cu efect semnificativ asupra uniformităţii bentonitei, dar au un rol foarte
important asupra rezistenţei la forfecare, rezistenţei la poansonare, a transmisivităţii
sau a permeabilităţii suprapunerilor. Practic, exceptând permeabilitatea care se
datorează aproape exclusiv bentonitei, toate celelalte proprietăţi ale unui
geocompozit bentonitic sunt într-o mare măsură influenţate de tipul şi modul în care
sunt utilizate materialele geosintetice. Geomembranele utilizate la alcătuirea
geocompozitelor bentonitice îndeplinesc toate funcţiile proprii materialului dar şi
suport pentru bentonită.
3.4.1.4. Proprietăţi hidraulice

Hidratarea bentonitei – are loc în mod diferit în funcţie atât de lichidul de
hidratare cât şi în funcţie de efortul normal aplicat. Încercări efectuate pe
geocompozite bentonitice au pus în evidenţă comportamentul acestora în contact
cu apă distilată, lixiviat sintetic sau motorină (Leisher, 1992). Deformaţia, în sensul
creşterii grosimii materialului geosintetic, a rezultat maximă în urma hidratării cu
apă distilată în timp ce, prin hidratarea cu motorină, aceasta este nulă. Valori medii,
între cele două limite, au fost înregistrate în urma hidratării cu lixiviat sintetic. A
rezultat astfel că, utilizate la depozitele de deşeuri care conţin hidrocarburi,
geocompozitele bentonitice trebuiesc pre-hidratate cu apă.
Umflarea liberă (STAS 1912/12-88) – se determină prin măsurarea volumului
ocupat de 2 g de bentonită lăsată să sedimenteze în apă (sau oricare alt fluid de
interes). Producătorii geocompozitelor bentonitice ale căror fişe tehnice au fost
obţinute şi analizate, raportează valori între 24 şi 27 ml/2g pentru bentonita sodică.
Capacitatea de adsorbţie – se determină prin încercarea Enslin şi pune în
evidenţă cantitatea de apă adsorbită de un gram de bentonită pudră. Această
valoare variază între 2 şi 7 cm3.
Permeabilitatea – este principala proprietate pentru care bentonita este
utilizată sub formă de geocompozit bentonitic în cadrul unui sistem de etanşare de
bază sau de suprafaţă. Permeabilitatea geocompozitelor bentonitice se determină
în laborator, de cele mai multe ori fiind vorba de permeabilitate la apă, dar se fac
astfel de încercări şi cu lixiviat sau lixiviat sintetic cu proprietăţi cât mai apropiate de
44
lichidul cu care geocompozitul se va afla în contact şi care poate conduce la un

schimb cationic în urma căruia proprietăţile bentonitei sunt modificate semnificativ.
Producătorii de geocompozite bentonitice raportează valori pentru această
proprietate de 5·10-11 ÷ 1·10-12 m/s.
Permeabilitatea după deformare – Încercări de laborator au arătat că, în
stare nehidratată, bentonita are o permeabilitate de 10-8 m/s, în timp ce, în stare
saturată, poate atinge valori mai mici de 10-11 m/s. Permeabilitatea scăzută este
strâns legată de procesul de hidratare care are loc simultan cu o creştere de volum,
datorită atragerii moleculelor de apă şi al cationilor dintr-o soluţie, în complexul de
adsorbţie al mineralelor argiloase.
Pentru a avea o imagine reală asupra barierei hidraulice oferită de un
geocompozit bentonitic nu este suficientă determinarea permeabilităţii bentonitei,
această proprietate trebuind stabilită pentru întregul ansamblu geosintetic-
bentonită. Încercările de determinare a permeabilităţii trebuie să simuleze cât mai
bine condiţiile din amplasament. În acest sens se urmăreşte hidratarea sub un efort
normal apropiat ca valoare de cel estimat din amplasament şi chiar a variaţiei
coeficientului de permeabilitate în funcţie de efortul normal aplicat, respectiv, a
deformaţiei geocompozitului.
În plus, trebuie urmărit aportul geocompozitului în structura sistemului de
etanşare. În Figura 18 sunt prezentate o serie de sisteme de etanşare de bază care
au în componenţa lor un geocompozit bentonitic. În Figura 18.a este prezentat un
sistem de etanşare simplu, alcătuit dintr-un geocompozit dispus peste un strat de
argilă naturală sau argilă compactată. Chiar dacă acest sistem nu mai este
acceptabil nici măcar la depozitele pentru deşeuri inerte, cazul este prezentat
pentru a arăta cum curgerea are loc pe toată suprafaţa sistemului. În cazul
dispunerii şi a unei geomembrane peste sistemul prezentat anterior, (Figura 18.b)
curgerea, ca rezultat al diferenţei de gradient hidraulic, va avea loc doar prin
posibilele defecte ale geomembranei. Prin utilizarea unui geocompozit bentonitic de
tip geotextil-bentonită-geotextil curgerea va fi amplificată de transmisivitatea
materialelor geotextile şi implicit debitul va fi mai mare faţă de cazul în care se
utilizează un geocompozit de tipul bentonită lipită de o geomembrană (Figura 18.c).
Din punct de vedere al calculului, această problemă este rezolvată prin definirea
calităţii contactului, bun sau slab, dintre geomembrană şi materialul dispus sub
aceasta, respectiv a determinării transmisivităţii (vezi Rowe, 1998; Giroud, 1997;
Giroud et al, 1997). Ultimul caz prezentat (Figura 18.d) alcătuit dintr-o
geomembrană aşezată peste un geocompozit bentonitic tip geomembrană-
bentonită dispus cu bentonita la partea superioară este cel mai eficient din punct de
45
vedere al minimizării transportului de poluanţi prin sistemul de etanşare.
Figura 18. Tipuri de sisteme de etanşare care au în componenţa lor geocompozite bentonitice
Prin definirea caracteristicilor mecanice ale geocompozitelor bentonitice (vezi

3.4.1.5. ) se va observa că aplicarea unuia din aceste sisteme propuse nu este
întotdeauna posibilă, în special în cazul utilizării lor pe taluz.
Difuzia prin goecompozitele bentonitice – Principalele procese fizice şi
chimice de transport al poluanţilor sunt: advecţia, difuzia, dispersia şi sorbţia
(Shackelford & Rowe, 1998). Advecţia este semnificativă în cazul curgerii prin medii
poroase permeabile, în timp ce difuzia poate avea un rol semnificativ în cazul
materialelor cu permeabilitate foarte redusă (cazul materialelor geosintetice).
Aportul dispersiei este redus şi poate fi chiar neglijat (Mitchell, 1993) atunci când
curgerea are loc prin medii cu permeabilitate mică, ceea ce conduce la viteze de
transport reduse. Difuzia, definită ca mişcarea moleculelor sau ionilor din zone cu
concentraţii ridicate în zone cu concentraţii mai reduse (Rowe, 1998), este
condiţionată de mediul străbătut, dar şi de natura soluţiei.
Coeficientul de difuzie se determină în laborator prin încercarea numită testul
de difuzie simplă (vezi Rowe, Lake, Petrov, 2000; Manassero, Shackelford, 1994)
prin care proba, în prealabil saturată, este pusă în contact la o interfaţă cu lixiviatul
(sursa) iar la cealaltă cu o soluţie necontaminată (receptor), astfel încât ionii din
soluţie vor migra prin probă sub acţiunea gradientului de concentraţie.
În Tabelul 5 sunt indicate valori ale coeficientului de difuzie efectiv pentru ionii
de Cl- pentru trei tipuri de geocompozite bentonitice aflate în contact cu o soluţie de
clorură sodică.
46
Tabelul 5: Coeficientul de difuzie al ionilor de Cl- pentru diferite geocompozite bentonitice (Rowe,
1998)
GCL Efortul normal aplicat Grosimea GCL Coef. de difuzie Porozitatea
(kPa) (mm) efectiv, De (m2/s)
(%)
BF3 20 11.1 3x10-10 80
65 9.1 2x10-10 77
100 7.1 1.5x10-10 71
350 5.6 0.4x10-10 51
BF2 25 9.1 2.5x10-10 77
140 7.1 1.6x10-10 68
280 5.6 0.7x10-10 64
BF4 29 11.1 2.9x10-10 83
100 7.1 1.3x10-10 74
Exprimată grafic, atât variaţia coeficientului de difuzie, cât şi a celui de

permeabilitate în funcţie de indicele porilor, s-a observat o corelaţie liniară, care
cumulată cu relaţia efort-deformaţie este utilizată în aprecierea corectă a acestor
parametri în funcţie efortul normal la care este supusă proba în amplasament.
Autocicatrizarea geocompozitelor bentonitice (Self-healing) – are ca efect
păstrarea aproape intactă a proprietăţilor hidraulice în urma apariţiei unui defect
(vezi rezistenţa la poansonare). Datorită proprietăţii de umflare a bentonitei,
defectele (până la anumite dimensiuni) sunt acoperite, astfel încât se realizează o
continuitate a stratului de bentonită chiar şi în dreptul acestora. Încercări efectuate
de un număr mare de autori au arătat că un defect circular cu diametrul de 3 cm
este acoperit în totalitate de bentonita hidratată, în timp ce geocompozitul bentonitic
îşi menţine coeficientul de permeabilitate foarte redus dacă diametrul defectului
este mai mic de 2.5 cm (Shan & Daniel, 1991 citaţi de Batali, 1999; Mazzieri &
Pasqualini, 2003).
3.4.1.5. Proprietăţi mecanice

Studiul proprietăţilor mecanice ale geocompozitelor bentonitice se referă în special
la materialele geosintetice, acestea îndeplinind rolul de strat suport cu rol de
uniformizare cu rezistenţă mecanică.
Rezistenţa la tracţiune – se determină de cele mai multe ori, datorită
materialelor geosintetice utilizate, atât pe aceeaşi direcţie, cât şi pe direcţie
transversală celei de fabricaţie. Acest lucru este valabil în cazul geocompozitelor
47
care au în structura lor geotextile.

Prin acest test se urmăreşte determinarea încărcării maxime la rupere,
alungirea la rupere şi modulul de elasticitate.
Rezistenţa maximă la rupere este de cca. 5÷25 kN/m şi variază pe cele două
direcţii de confecţionare cu până la 70 de procente. Alungirea la rupere este de
cca. 10 % pentru geocompozitele care au în componenţa lor geotextile ţesute şi
poate ajunge la 60 % în cazul utilizării geotextilelor neţesute.
Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geocompozitelor
bentonitice în contact cu corpuri colţuroase, gen concreţii sau material grosier din
sistemul de drenaj (pietriş, bolovăniş). Încercarea foloseşte echipamentul utilizat
pentru determinarea indicelui de capacitate portantă californian (CBR – Californian
Bearing Ratio) cu o sondă cu diametrul de 50 mm pe o probă cu diametrul de 150
mm. Forţa la care produsul este penetrat, este în principal dictată de materialele
geosintetice care alcătuiesc geocompozitul benotinitc şi modul de asamblare (lipire,
coasere, interţesere).
Rezistenţa la exfoliere – caracterizează rezistenţa ansamblului bentonită –
material geosintetic. Încercarea este proprie geocompozitelor bentonitice tip
„sandwich” (geotextil – bentonită – geotextil sau geotextil –bentonită –
geomembrană) şi constă în supunerea acestuia la un efort de tracţiune prin
prinderea materialelor geosintetice în câte o clemă a aparatului şi măsurarea forţei
de cojire (jupuire). În mod evident, geocompozitele asamblate prin coasere sau
interţesere au o rezistenţă mult mai mare decât cele obţinute prin lipire.
Rezistenţa la forfecare. Rezistenţa la forfecare internă – este dependentă
de metoda de asamblare a bentonitei de materialul geosintetic cu care este
asociată, geocompozitele obţinute prin interţesere fiind cele mai eficiente din acest
punct de vedere, urmate de cele cusute (US EPA, 2001). Atât cele cusute cât şi
cele interţesute au preţuri mai ridicate, în cazul celor din urmă costul de producţie
fiind mai mare datorită faptului că utilizează obligatoriu un geotextil neţesut, în
general mai scump decât unul ţesut.
Rezistenţa la forfecare pentru diferite interfeţe cu alte materiale geosintetice
sau minerale, sau rezistenţa la forfecare internă se determină în aparatul de
forfecare directă modificat aşa cum este prezentat schematic în Figura 19. Valori
ale parametrilor rezistenţei la forfecare, unghiul de frecare () şi adeziunea (a), sunt
oferite de producători în fişele tehnice ale materialului, dar se specifică
obligativitatea determinării lor simulând pe cât posibil condiţiile din amplasament.
48
Figura 19. Încercări ale geocompozitelor bentonitice la forfecare internă (a), la interfaţa cu pământ
(b) sau cu alt material geosintetic (c)
Rezistenţa la forfecare internă presupune ruperea după o suprafaţă de cedare

în planul bentonitei. Această proprietate este puternic influenţată de condiţiile de
hidratare ale bentonitei, (valoarea efortului normal sau proprietăţile fluidului) aşa
cum se poate vedea şi din Tabelul 6 (Koerner, 1994) în care sunt prezentate
rezultatele unor încercări efectuate în urma hidratării cu apă sau lixiviat, sub efort
normal aplicat iniţial sau după hidratare. Rezultatele obţinute arată că rezistenţa la
forfecare internă este minimă în cazul hidratării geocompozitului bentonitic sub efort
normal redus.
Tabelul 6. Valori orientative ale parametrilor rezistenţei la forfecare internă (după Koerner, 1994)
Lichidul de Tip încercare

Param.
hidratare În stare uscată Hidratare sub efort Umflare liberă
 (º) 26÷42 16÷37 0÷23

- apă distilată
a (kPa) 7÷69 3÷7 3÷9
 (º) 26÷42 18÷43 0÷26

- apă
a (kPa) 7÷69 3÷7 3÷10
 (º) 26÷42 13÷45 0÷32

- lixiviat
a (kPa) 7÷69 4÷9 3÷14
 (º) 26÷42 24÷51 29÷46

-motorină
a (kPa) 7÷69 4÷6 5÷6
Încercările au fost efectuate pe 4 tipuri de geocompozite bentonitice
49
Un alt posibil plan de cedare se află la interfaţa cu alt material geosintetic sau
cu un strat mineral pentru care sunt prezentate valori orientative în Tabelul 7 (după
Sharma & Lewis, 1994 şi Manassero et al., 1998).
Tabelul 7. Valori orientative ale unghiului de frecare () şi adeziunii (a) pe interfaţa dintre diferite
materiale minerale şi geosintetice (după Sharma & Lewis, 1994 şi Manassero et al., 1998)
Pământ Geomembrană
Geocompozit
 [º], (a [kPa]) HDPE HDPE
Nisip Argilă PVC bentonitic
lisă texturată
Ţesut 23÷42 16÷26 10÷28 7÷11 9÷17
Neţesut,
Geotextil
interţesut 25÷44 15÷28 16÷26 8÷12 15÷33
Neţesut
consolidat 22÷40 17÷33 18÷21 9÷11 15÷16
termic
PVC 21÷33 6÷39

Geomembrană
HDPE
17÷28 5÷29 8÷16
lisă -
HDPE 7÷35
30÷45 15÷24
texturată (20÷30)
8÷33
Geocompozit (8÷30)
20÷25 14÷16 8÷16 15÷25
bentonitic 0÷45*
(2÷69)*
* Valori ale parametrilor rezistenţei la forfecare internă prezentaţi detaliat în Tabelul 6
Rezistenţa la forfecare (internă sau la interfaţă) are o mare importanţă în

proiectarea pantelor taluzurilor care pot ceda atât printr-o rupere în masiv (pierdere
de stabilitate a pantei), cât şi printr-o alunecare a materialelor geosintetice pe taluz.
În general, cea de-a doua variantă este definitorie în proiectarea pantelor, în
special în cazul utilizării geocompozitelor bentonitice, care, datorită rezistenţei la
forfecare redusă a bentonitei (în stare saturată), impun o pantă mai lină (1:3...1:5).
Ca soluţie la rezolvarea acestei deficienţe, este propusă ţintuirea geocompozitului
bentonitic şi utilizarea acestuia pe pante mai abrupte (metodă rar practicată), fapt
50
permis datorită proprietăţii de autocicatrizare a acestuia (Darbyshire, 1996).
3.4.1.6. Proprietăţi de durabilitate

Prin efectuarea încercărilor de durabilitate, pentru geocompozitele bentonitice, se
urmăreşte determinarea numărului de cicluri de încărcare care nu influenţează în
mod semnificativ proprietăţile hidrice, în special, coeficientul de permeabilitate.
Rezistenţa la cicluri îngheţ-dezgheţ – Supunerea la cicluri îngheţ-dezgheţ
modifică proprietăţile mineralelor argiloase, deci şi ale bentonitei, având ca efect
principal creşterea permeabilităţii. Încercări efectuate au arătat că, supuse la un
număr de 4÷6 cicluri îngheţ-dezgheţ, proprietăţile geocompozitelor bentonitice sunt
modificate în mod nesemnificativ.
Rezistenţa la cicluri umezire-uscare – În urma scăderii umidităţii sub
anumite valori, bentonita îşi micşorează volumul şi apar crăpături care reprezintă
căi preferenţiale de infiltraţie în cazul umezirii instantanee a geocompozitelor
bentonitice, fapt care are implicaţii majore asupra permeabilităţii. Într-un timp stabilit
experimental la câteva zile, în urma umflării bentonitei permeabilitatea
geocompozitului bentonitic scade din nou la valorile iniţiale. Supusă la mai multe
cicluri umezire-uscare bentonita îşi pierde capacitatea de umflare şi implicit
proprietăţile de etanşare. În acest sens, scăderea umidităţii bentonitei la sfârşitul
fazei de uscare până sub 4 - 5 % conduce la pierderea capacităţii de umflare a
acesteia. Producătorii de geocompozite bentonitice asigură un comportament bun
al produselor dacă sunt supuse la mai puţin de 10 cicluri umezire-uscare.
3.4.1.7. Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice

Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice se realizează manual şi/sau
mecanizat prin desfăşurarea pe amplasament a rulourilor în care sunt livrate. În
etapa premergătoare punerii propriu-zise în operă, se realizează un plan de
dispunere al fâşiilor, ţinând cont de faptul că acestea trebuie dispuse pe cât posibil
pe linia de cea mai mare pantă a terenului amenajat şi în scopul acoperirii eficiente
a întregului amplasament limitând circulaţia utilajelor şi a personalului pe materialul
neprotejat.
Pe perioada în care geocompozitul este neprotejat este obligatorie lestarea
acestuia cu saci de nisip, cauciucuri uzate sau alte materiale care să îi asigure
stabilitatea sub acţiunea vântului. Totodată, trebuie evitată umflarea liberă a
geocompozitelor bentonitice care ar putea avea loc în urma unor căderi de
precipitaţii, prin aplicarea unui efort normal (dispunerea imediată a stratului de
material granular) sau evitarea umezirii bentonitei (punerea imediată în operă a
51
geomembranei, în cazul utilizării ei).
Figura 20. Suprapunerea geocompozitelor bentonitice
Continuitatea funcţiei de etanşare între fâşii este asigurată printr-o simplă

suprapunere a geocompozitelor bentonitice pe o distanţă (d) de cca. 15÷30 cm
(Figura 20). Această lăţime este stabilită ţinând cont de natura terenului şi de
tasarea ulterioară a acestuia, respectiv, de distanţa finală de suprapunere.
Producătorii recomandă o distanţă minimă pentru care este garantată şi asigurată o
etanşare a suprapunerilor similară cu cea din câmp. Pentru unele produse este
necesară presărarea în zona suprapunerilor a unei cantităţi de bentonită pudră sau
pastă. În Figura 20.a şi .b este prezentată o suprapunere simplă, cu sau fără adaos
de bentonită, utilizată atât pentru geocompozitele care folosesc ca strat suport
materiale geotextile (a) cât şi cele asociate cu geomembrane (b). Cu referire la cele
din urmă, în Figura 20.c este prezentat un detaliu de suprapunere care asigură
continuitatea funcţiei de etanşare a geocompozitelor bentonitice, dar şi o sudură
extrudată cu rol de a asigura continuitatea geomembranei. Pentru a putea realiza o
sudură de calitate, bentonita este îndepărtată de pe geomembrană pe o lăţime de
cca. 7÷10 cm. Sudura termică cu canal central pentru verificarea calităţii sudurii
52
(Figura 20.d) este însoţită de dispunerea unei benzi de geocompozit cu lăţimea de

cca. 60 cm care va avea acelaşi rol de a asigura o suprapunere suficientă a
bentonitei. În Figura 20.e este prezentat un sistem de etanşare alcătuit dintr-un
geocompozit bentonitic dispus cu bentonita la partea superioară şi o
geomembrană. Acest sistem asigură o bună comportare în timp datorită păstrării
uscate a bentonitei cuprinsă între două geomembrane. Continuitatea funcţiilor de
etanşare este asigurată printr-o simplă suprapunere în cazul geocompozitului
bentonitic şi o sudură pentru geomembrană care trebuiesc obligatoriu dispuse în
secţiuni diferite. Acest aspect trebuie urmărit încă din faza de întocmire a planului
de dispunere a fâşiilor de materiale geosintetice.
Asigurarea continuităţii materialului în zone de trecere a conductelor sau în
alte puncte de discontinuitate locală se face pe baza aceluiaşi principiu al
suprapunerii pe o lăţime predeterminată, suficientă şi, eventual, a adaosului de
bentonită pudră sau pastă (Figura 21).
Figura 21. Racordarea în puncte singulare
3.4.1.8. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării geocompozitelor bentonitice ca

alternativă la bariera minerală naturală
Utilizarea geocompozitelor bentonitice ca o alternativă la stratul natural de argilă
este actualmente pe deplin acceptată la nivel internaţional. Prin compararea
proprietăţilor fizice şi mecanice ale celor două materiale sunt scoase în evidenţă
avantajele şi dezavantajele utilizării lor. În Tabelul 8 este prezentată o comparaţie
calitativă între cele două produse, fără a concluziona care dintre ele are o eficienţă
53
mai mare, alegerea sau stabilirea soluţiei făcându-se pentru fiecare studiu de caz
în parte, de cele mai multe ori printr-o balanţă economică.
Tabelul 8. Comparaţie între argila compactată şi geocompozitele bentonitice (după Daniel,1993b şi
von Maubeuge, Johanssen, 2003)
Argila compactată Geocompozit bentonitic
Grosime mare (0.6÷1.5 m) Subţire (<10 mm)

Realizat pe teren Produs în fabrică
Materialul este uniform şi omogen datorită
Materialul este neomogen
producţiei industriale
Imposibil de poansonat Mai sensibil la poansonare şi distrugere
Construit cu echipament greu Punerea în operă necesită echipament uşor
Este necesar un grad mare de compactare
Nu necesită compactare
pentru obţinerea unei permeabilităţi reduse
Necesită poligoane de încercare Nu sunt necesare încercări pe amplasament
Calitatea este asigurată prin teste de control al
Necesită teste frecvente de laborator
calităţii
Punerea în operă nu depinde aproape deloc
Punerea în operă este meteo dependentă
de condiţiile meteo
Capacitate mare de atenuare a lixiviatului Capacitate mică de atenuare a lixiviatului
Durată de viaţă relativ mare Durată de viaţă relativ redusă
Ocupă un volum mare Ocupă un volum mic
Costul este foarte variabil Costuri cunoscute iniţial
Pot apărea fisuri în urma reducerii umidităţii Nu se poate fisura până nu este umezit
Are rezistenţă mică la întindere Are rezistenţă mare la întindere
Dificil de reparat Simplu de reparat
Vulnerabil la cicluri îngheţ-dezgheţ Puţin vulnerabil la cicluri îngheţ-dezgheţ
Proprietăţile sunt foarte dependente de Proprietăţile sunt mai puţin sensibile la
calitatea construcţiei procesul de punere în operă
Timp ridicat de realizare Timp redus de punere în operă
Costuri mari de punere în operă Costuri reduse de punere în operă
3.4.2. Geomembranele
Geomembranele sunt materiale geosintetice produse sub formă de folii subţiri din
polimeri organici sintetici şi sunt utilizate exclusiv pentru funcţia de etanşare la
54
depozite de deşeuri, rezervoare, lacuri artificiale, canale de irigaţii, etc. Sunt folosite
de peste 60 de ani şi, la ora actuală, reprezintă un element obligatoriu în sistemele
de etanşare ale depozitelor de deşeuri.
3.4.2.1. Tipuri de geomembrane

În funcţie de materialul din care sunt alcătuite, cele mai utilizate geomembrane
sunt descrise succint în paragrafele următoare.
Geomembrane din polietilenă de înaltă (HDPE), medie (MDPE), joasă
(LDPE) şi foarte joasă densitate (VLDPE) – Geomembranele din polietilenă de
înaltă densitate sunt cele mai utilizate datorită proprietăţilor mecanice, dar şi a
rezistenţei la acţiunea agenţilor chimici foarte bune, singurul dezavantaj
constituindu-l rigiditatea ridicată care implică o instalare dificilă. Realizate din
polietilenă de joasă densitate, geomembranele au o flexibilitate mai ridicată şi pot
reprezenta o alternativă la cele realizate din HDPE la aplicaţiile unde rezistenţa
chimică nu este esenţială.
Geomembrane din polietilenă clorurată (CPE) – Sunt produse prin
calandrare în 3-5 straturi, nearmate sau armate cu fibre de poliester sau nylon. Au
o rezistenţă mecanică bună dar prezintă pericolul exfolierii straturilor componente
şi, în varianta nearmate, prezintă o rezistenţă mecanică redusă.
Geomembrane din polietilenă sulfoclorurată (CSPE) – Polimerul utilizat la
producerea acestor geomembrane poartă şi denumirea de Hypalon® care este
marcă înregistrată a DuPont Dow Elastomers. Datorită rezistenţei mecanice reduse
a polimerului utilizat sunt în general armate.
Geomembrane din policlorură de vinil (PVC) – Au fost primele
geomembrane utilizate la etanşarea unor bazine de înot. Au o comportare bună la
solicitări mecanice dar proastă la factori climatici. Sunt produse într-o gamă foarte
variată de grosimi şi culori având o largă utilizare la lucrări de natură ornamentală
care nu necesită o comportare bună pe termen foarte lung.
Geomembrane din polipropilenă (PP) şi polpropilenă flexibilă (FPP sau
Astryn) – Sunt produse în ambele variante, nearmate sau armate. Cele produse
din polipropilenă flexibilă au o comportare mecanică bună şi flexibilitate superioară
polietilenei.
Geomembrane din copolimer etilenă-acetat de vinil armată (EVA) – au
cea mai mare flexibilitate dintre geomembranele din poliolefine, fiind preferate ca
înlocuitor al celor din PVC. Se obţin din etilenă şi acetat de vinil în proporţie de 9 ÷
18%, dar pot fi produse şi în combinaţii cu LDPE şi VLDPE, pentru a prelua
55
elasticitatea, respectiv, rezistenţa chimică a ambelor materiale.

Geomembrane din aliaj de interpolimer etilenă (EIA) – Sunt mult mai
cunoscute prin mărcile înregistrate CoolguardTM şiXR-5®. EIA este un aliaj de PVC
şi KEE (Ketone Ethylene Ester, cunoscut şi sub denumirea de Elvaloy®), care este
un plastifiant polimeric.
XR-5® este o geomembrană de ultimă oră a cărei compoziţie şi tratament
chimic au fost elaborate de DuPont Dacron Polyester, compatibilă cu o gamă largă
de poluanţi.
CoolgaurdTM este marcă înregistrată a companiei Cooley Group şi are ca
element de bază tot terpolimerul Elvaloy®. Producătorii de astfel de materiale
geosintetice specifică faptul că nu toate tehnologiile Elvaloy® oferă acelaşi produs
finit şi nu toate aliajele de interpolimer etilenă (EIA) sunt obţinute în mod similar.
Toate geomembranele din EIA sunt produse armate.
Geomembrane din etilenă-propilenă-dienă terpolimer (EPDM) – Au o
comportare bună la factori climatici, flexibilitate ridicată, dar rezistenţe chimice
modeste. Sunt frecvent utilizate la etanşarea de suprafaţă a depozitelor de deşeuri
datorită posibilităţii de preluare a tasărilor diferenţiate.
Figura 22. Tipuri de geomembrane cu suprafaţă rugoasă
Având în vedere comportarea geomembranelor la interfaţa cu alte materiale

geosintetice sau cu un strat natural, acestea se produc cu suprafaţă netedă (sau
lisă) şi texturată (sau rugoasă) pe o faţă sau pe ambele feţe (Figura 22). Acest
56
aspect are implicaţii majore în stabilitatea materialelor geosintetice pe taluz,

rugozitatea geomembranelor asigurând o stabilitate prin aderenţa care poate
înregistra valori de până la 80-90 kPa.
Geomembranele din HDPE, MDPE, LDPE, VLDPE şi PP sunt produse prin
extruderea masei plastice printr-o filieră plană sau circulară în timp ce restul celor
prezentate mai sus, se realizează prin calandrare în mai multe straturi.
Pentru a avea o bună comportare în timp, la realizarea geomembranelor, pe
lângă polimerul utilizat, care reprezintă elementul de bază, se adaugă diverşi aditivi
printre care se numără, negru de fum, a cărui proporţie s-a determinat ca fiind
suficientă în jurul valorii de 2÷3 %, sau stabilizator împotriva razelor ultraviolete.
La ora actuală există pe piaţă şi geomembrane care intră în categoria celor
speciale datorită unor structuri diferite fată de cele convenţionale. Geomembranele
sunt produse într-o gamă variată de grosimi şi culori, dar în general, sunt de
culoare neagră fapt care nu le conferă rezistenţă foarte mare la raze ultraviolete.
Geomembranele GSE White (produse atât în varianta HDPE cât şi LDPE, cu
suprafaţă lisă sau rugoasă) au un strat alb coextrudat stabil la ultraviolete. Acest
strat reflectant este complet integrat în materia de bază fără să reducă proprietăţile
mecanice ale celor convenţionale. Oferă avantajul reducerii absorbţiei de căldură
radiantă, a dilatării termice, a ondulărilor produse de dilatare şi uşurează detectarea
unor eventuale defecte. Acelaşi principiu al prezenţei unui strat de semnalizare
vizuală a defectelor şi creştere a rezistenţei la raze ultraviolete, este folosit şi de
către AGRU GmbH la geomembrane produse din VLDPE şi PP.
Compania GSE a brevetat o geomembrană denumită Conductor® care oferă
avantajul unei determinări rapide a defectelor apărute în timpul punerii în operă
printr-un test cu baleiaj electric (subiectul este detaliat la punctul 3.4.2.6. ).
Pentru a îmbunătăţi comportarea la acţiunea agenţilor chimici (în special a
hidrocarburilor), AGRU GmbH produce geomembrane (denumite CKW) care au în
componenţa lor o lamelă de aluminiu făcută sandviş între două straturi de HDPE.

Grosimea – geomembranelor variază între 0,5 şi 5 mm, la depozitele de deşeuri
fiind folosite frecvent cele cu grosimi de 1 – 2 mm.
Densitatea (STAS 5886-68) – polimerului utilizat dar şi a aditivilor adăugaţi
dictează masa pe unitatea de suprafaţă a geomembranelor. Polietilena are o
densitate cuprinsă între 0,9 şi 0,97 g/cm3 şi se împarte în patru tipuri (Tabelul 9).
57
Tabelul 9. Clasificarea polietilenei după densitate
Densitatea
Tip de polietilenă
 (g/cm3)
- polietilenă de înaltă densitate (HDPE) 0,941 ÷ 0,965

- polietilenă de medie densitate (MDPE) 0,926 ÷ 0,940
- polietilenă de joasă densitate (LDPE) 0,910 ÷ 0,925
- polietilenă de foarte joasă densitate

0,900 ÷ 0,909
(VLDPE)
În Tabelul 10 sunt prezentate valori orientative ale densităţilor altor polimeri
utilizaţi ca materie primă la obţinerea geomembranelor.
Tabelul 10. Densităţi ale polimerilor
Densitatea, 
Polimerul
(g/cm3)
Polibutilenă 0,60
Polipropilenă 0,90 ÷ 0,92
Etilenă-propilenă 0,86
Cauciuc natural 0,91
Cauciuc butil 0,92
Polistiren 1,05
Policlorura de vinil (PVC) 1,37 ÷ 1,39
Copolimer etilenă-acetat de vinil (EVA) 0,925 ÷ 0,95

Modelele de calcul al concentraţiei şi al debitului de poluant care străbate sistemul
de etanşare de bază al unui depozit de deşeuri, au în vedere, în funcţie de
complexitatea modelului, procese fizice, chimice şi biologice de transport. La baza
evaluării termenului advectiv se află determinarea coeficientului de permeabilitate,
k (m/s), definit de legea lui Darcy. Trebuie menţionat faptul că o geomembrană
perfectă (fără defecte rezultate în urma penetrării acesteia) este practic
impermeabilă din acest punct de vedere. Totuşi, un coeficient de permeabilitate,
numit echivalent, se determină prin evaluarea un număr de defecte pe unitatea de
suprafaţă, calculul debitul printr-un orificiu şi a debitului pe suprafaţă, respectiv, a
vitezei de infiltraţie. Astfel de metode au fost elaborate de Rowe (1998) sau Giroud
(1997) şi conduc la valori ale coeficientului de permeabilitate de ordinul a 10-12 ÷
58
10-15 m/s.
Principalul proces de transport al poluanţilor prin geomembrane este difuzia.
Un număr însemnat de cercetători au studiat difuzia prin geomembrane şi au
raportat valori ale coeficientului de difuzie de 10-11 ÷ 10-15 m2/s.

Rezistenţa la întindere – este o caracteristică foarte importantă a
geomembranelor, care intervine în cazul dispunerii acestora pe taluz, în
amplasamente în care se estimează tasări semnificative (ex: acoperire de
suprafaţă), etc. Este determinată pe mostre de forma literei I sau în dublu T,
conform ASTM 638. Se determină următoarele caracteristici (Figura 23):
Figura 23. Definirea punctelor de rupere şi a celor la limita de curgere (ASTM 638)
- rezistenţa la rupere;
- elongaţia la rupere;
- rezistenţa la limita de curgere;
- elongaţia la limita de curgere;
- modulul de deformaţie (definit ca panta dreptei iniţiale din curba efort-deformaţie).
Modul de efectuare al încercărilor de determinare a caracteristicilor
geomembranelor este descris pe larg în Găzdaru et. al (1999).
Rezisenţa la sfâşiere (STAS 6127-87) – este importantă în special în faza de
construcţie în care pot să apară solicitări (ex: din vânt) care să supună
59
geomembrana la astfel de eforturi.

Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geomembranelor în
contact cu materiale granulare şi dă indicaţii asupra sistemului de protecţie alcătuit
în general dintr-un geotextil. Se măsoară în N şi este forţa de compresiune din
momentul ruperii unei probe circulare fixată într-un suport inelar.
Rezistenţa la forfecare la interfaţă – Valorile parametrilor rezistenţei la
forfecare pe interfaţă, unghiul de frecare () şi adeziunea (a), sunt obţinute prin
încercări de laborator, în condiţiile specifice amplasamentului, în aparatul de
forfecare directă (Figura 19).
În Tabelul 7 sunt prezentate valori ale unghiului de frecare () la interfaţa
dintre diferite materiale minerale sau geosintetice. Adeziunea variază în jurul a 10 ÷
30 kPa şi înregistrează valori maxime în varianta geomembrană texturată – nisip
ajungând până la valori de 80 ÷ 90 kPa. În general, adeziunea este neglijată în
calcule, fiind o ipoteză defavorabilă. Pentru a utiliza o valoare a adeziunii trebuie
avută o justificare fizică clară, ca de exemplu în cazul geomembranelor rugoase.
3.4.2.5. Caracteristici de durabilitate

Prin determinarea caracteristicilor de durabilitate ale geomembranelor se urmăreşte
comportamentul acestora sub acţiunea diverşilor agenţi care pot modifica
semnificativ în special proprietăţile de etanşare. Caracteristicile de durabilitate sunt:
degradarea chimică, fisurarea sub acţiunea factorilor de mediu, degradarea sub
acţiunea razelor ultraviolete, datorită radioactivităţii, biologică, termică sau prin
oxidare.
Prin utilizarea geomembranelor în cadrul unui sistem de etanşare primar de
bază acestea se vor afla în contact direct cu levigatul pentru o perioadă foarte
ridicată de timp, în care proprietăţile de etanşare ar trebui să rămână intacte sau să
se deprecieze într-un domeniu admisibil. Sunt determinate în acelaşi timp şi alte
caracteristici care ar pune în pericol integritatea ansamblului, cum ar fi rezistenţa la
întindere sau parametrii rezistenţei la forfecare la interfaţă.
Degradarea sub acţiunea razelor ultraviolete are loc în perioada de punere în
operă a geomembranelor. O soluţii alternativă, în cazul în care se descoperă că o
geomembrană „clasică” nu are un comportament bun din acest punct de vedere, o
constituie utilizarea geomembranelor cu strat stabil la ultraviolete.
Degradarea termică sau comportamentul geomembranelor la diferite
temperaturi trebuie avut în vedere prin prisma faptului că, în funcţie de deşeul
depozitat, în corpul depozitului de pot atinge temperaturi care depăşesc 50ºC. Pe
60
de altă parte, temperaturile climatice foarte scăzute pot influenţa proprietăţile

geomembranelor. Studii pentru determinarea variaţiei rezistenţei la întindere pentru
diferite tipuri de geomembrane au arătat că rezistenţa creşte cu cât temperatura
scade. Încercări efectuate pe geomembrane lise din HDPE, EPDM şi PVC, în
domeniul de temperatură -20 ÷ 60ºC, au arătat că (Tsuboi et al., 1998) există o
variaţie liniară între temperatură şi rezistenţa la întindere, valoarea obţinută la o
temperatură de 60ºC fiind cu 25 ÷ 40% mai mică decât cea înregistrată în condiţii
standard la 20ºC.
3.4.2.6. Punerea în operă a geomembranelor, îmbinarea lor şi controlul calităţii

Punerea în operă a geomembranelor presupune execuţia a două tipuri de
lucrări la care se adaugă o etapă premergătoare, de pregătire a stratului suport, şi
una post-construcţie, de realizare a stratului de protecţie împotriva acţiunilor
mecanice. Stratul suport trebuie să fie pregătit astfel încât să nu conţină agregate
cu muchii vi sau alte corpuri care să provoace poansonarea sau sfâşierea
geomembranei. De cele mai multe ori acest obiectiv este îndeplinit prin simpla
compactare cu cilindrul lis. Este de evitat utilizarea geotextilelor ca material de
protecţie a geomembranelor la partea inferioară a acestora, datorită creşterii
transmisivităţii ansamblului şi înlesnirii curgerii poluanţilor prin potenţialele defecte.
Singurul material geosintetic care poate îndeplinii suplimentar şi această funcţie, pe
lângă cea de etanşare, este geocompozitul bentonitic (vezi Figura 18).
Figura 24. Aparate pentru îmbinarea termică (a, b, c) şi cu extrudere (d) a geomembranelor
61
Punerea în operă a geomembranelor constă în desfăşurarea pe amplasament

a rulourilor în care sunt livrate, după care urmează îmbinarea acestora. Dispunerea
fâşiilor se face în mod identic cu cea a geocompozitelor bentonitice, după un plan,
ţinând cont în principal de linia de cea mai mare pantă a terenului amenajat.
Îmbinarea geomembranelor se realizează prin trei metode: extrudere, termic
sau cu solvent sau adeziv (Koerner, 1993).
Îmbinarea prin extrudere utilizează material de adaos de aceeaşi compoziţie
cu geomembrana, aplicat la temperaturi de cca. 270ºC. Materialul topit se aplică cu
un extruder (Figura 24.d) sub forma unei benzi cu lăţimea de 5 ÷ 10 mm care, prin
presare, asigură îmbinarea foliilor. Pot fi realizate îmbinări plate sau de colţ (Figura
25).
Figura 25. Tipuri de îmbinări ale geomembranelor
Prin îmbinarea termică, cele două geomembrane, suprapuse pe o distanţă de

10 ÷ 25 cm, sunt încălzite la temperaturi de maxim 450ºC şi presate. În cazul
îmbinării termice nu se aplică material de adaos cum este în cazul îmbinării cu
extrudere sau cu adezivi. Temperatura la care sunt încălzite geomembranele este
un parametru foarte important, deoarece temperaturi ridicate pot distruge
geomembrana, iar la temperaturi reduse se obţine o îmbinare cu rezistenţă redusă.
Încălzirea geomembranelor se face cu aparate care folosesc două tehnologii: cu
aer cald sau cu tălpi încălzitoare. Există aparate care combină cele două tehnologii.
Aceste aparate au lucrabilitate foarte mare, viteza de realizarea a îmbinărilor
variind între 0,2 şi 5 m/min. Se obţin îmbinări plate sau duble.
Tot în categoria îmbinărilor termice, Koerner (1993) menţionează metoda
ultrasonică în care topirea în suprafaţă a geomembranelor se produce în urma
eliberării unei energii vibraţionale de 40000 Hz.
62
Îmbinarea cu solvent sau cu adeziv foloseşte material de adaos care, fie

topeşte în suprafaţă geomembranele (solvent), fie realizează un strat intermediar
de contact între cele două geomembrane (adeziv). Se poate aplica şi solvent de
structură în care, în faza premergătoare aplicării, se dizolvă 5 ÷ 15% din materialul
din care este alcătuit geomembrana. In toate situaţiile îmbinarea se obţine prin
presare.
Metodele enumerate anterior au domenii de aplicabilitate, în funcţie de poziţia
îmbinării dar în special în funcţie de polimerul din care sunt alcătuite
geomembranele (Tabelul 11).
Tabelul 11. Metodele de îmbinare a geomembranelor (Koerner, 1993)
Tipul geomembranelor
Tipul îmbinării
HDPE
CSPE
VLDP
CPE
CPE
PVC
EIA
E
- de colţ prin extrudere P P X X X X X

- plată prin extrudere P X X X X X X
- termică cu aer cald S P S S S P S
- termică cu tălpi
P P S S S P S
încălzitoare
- cu solvent X X S S S X P
- cu solvent de structură X X P P P X P
- cu adeziv X X S S S X S
Notă: P – metodă utilizată în principal; S – metodă aplicată secundar; X –

metodă neaplicabilă
Pe perioada în care geomembrana este neprotejată este obligatorie lestarea

acesteia cu saci de nisip, cauciucuri uzate sau alte materiale care să îi asigure
stabilitatea sub acţiunea vântului. Protecţia geomembranelor împotriva acţiunilor
mecanice se realizează prin acoperirea cu geotextile de protecţie (cu masa
specifică de cca. 800 g/m2).
Controlul calităţii îmbinărilor se realizează prin încercări distructive, care pun în
evidenţă caracteristicile mecanice ale îmbinării şi nedistructive care identifică
prezenţa defectelor (orificiilor) datorită unei îmbinări defectuoase.
Determinarea calităţii îmbinării din punct de vedere al caracteristicilor
mecanice se face prin supunerea la întindere şi exfoliere a mostrei obţinută dintr-o
îmbinare de probă sau prelevată din amplasament. Îmbinarea se consideră
63
corespunzătoare dacă ruperea are loc într-una din geomembrane sau în corpul
îmbinării, dar rezistenţele mecanice obţinute au valori cel puţin egale cu ale
geomembranei.
Verificarea funcţiei de barieră hidraulică se efectuează prin încercări de
presiune, nedistructive. Toate tipurile de îmbinări pot fi verificate cu celula de
vacuum, o cavitate semi-sferică din plexiglas. Principiul metodei constă în turnarea
peste geomembrană a unei soluţii, de regulă de apă cu săpun, amplasarea celulei
de vacuum peste îmbinare şi crearea în celulă a unei sub-presiuni. Eventualele
defecte vor fi identificate în zonele de formare a bulelor de săpun.
O altă metodă, aplicabilă doar în cazul îmbinărilor duble, constă în
introducerea de aer sub presiune în canalul format între cele două suduri. Pierderile
de aer vor fi observate vizual sau prin intermediul unui manometru amplasat la un
capăt al sudurii, celălalt capăt trebuind astupat.
O tehnologie de identificare a defectelor în geomembrane, datorate atât a
îmbinării defectuoase dar şi a procesului de punere în operă, este bazată pe
senzori electrici care detectează creşterea umidităţii. Senzorii sunt plasaţi peste
stratul suport al geomembranei şi conectaţi prin intermediul unor fire electrice la un
computer care va analiza informaţiile primite. Verificarea etanşării se va face după
etapa de dispunere a stratului de material granular de drenaj şi poate fi efectuată
oricând pe durata funcţionării depozitului sau în etapa post-închidere. O sursă de
curent electric este plasată peste geomembrană iar senzorii aflaţi sub ea vor
măsura intensitatea curentului electric. Valori anormale, în sensul prezenţei unor
valori ridicate în diagrama tridimensională de variaţie a intensităţii, vor indica
prezenţa defectelor.
Un studiu efectuat prin utilizarea unei astfel de tehnologii asupra a peste 100
de amplasamente din 11 ţări (citat de Găzdaru, 1997) a arătat că 79% din
defecţiuni se localizează în îmbinări în timp ce 21% sunt produse de perforarea de
către particule minerale din teren sau de tăieturi în geomembrană. Repartizate în
timpul lucrărilor efectuate, 24% din defecte s-au produs cu ocazia montării
geomembranei, 73% în perioada acoperirii acesteia, 2% după terminarea lucrărilor,
iar 1% cu ocazia efectuării studiului.
Geomembrana GSE Conductor® este un material geosintetic care intră în
categoria celor speciale dată fiind alcătuirea ei dintr-un strat, pe faţa inferioară,
conductor electric, cu o grosimea de 0,1 mm. Materia primă este polietilena de
înaltă sau joasă densitate iar faţa superioară poate fi netedă, rugoasă sau acoperită
cu un strat alb, protector împotriva razelor ultraviolete. Stratul conductor permite
64
controlul pe toată suprafaţa geomembranei după un principiu de inducţie electrică.

La începutul testului de baleiaj electric, stratul conductor este încărcat prin inducţie
cu ajutorul unei baze conductoare conectată la o sursă de tensiune. Apoi, faţa
superioară neconductoare este testată prin baleiaj electric, cu ajutorul unei perii din
alamă sau neopren, orice defect în geomembrană fiind semnalat printr-o scânteie.
Geomembranele, indiferent de materia primă folosită la realizarea lor,
reprezintă la ora actuală cea mai eficace barieră hidraulică cu condiţia unei
dispuneri corespunzătoare în operă şi realizării unor îmbinări corecte. Mai mult
decât orice alt material cu rol de etanşare, funcţia de barieră hidraulică a
geomembranelor este puternic influenţată de punerea în operă, numeroase studii
publicate în literatura de specialitate demonstrând acest lucru.
3.4.2.7. Calculul infiltraţiilor prin geomembrane

Transportul de poluanţi printr-o geomembrană perfectă este guvernat de o
serie de procese de transport, în funcţie de natura poluantului, dar exclusiv de
advecţie. Din acest punct de vedere geomembrana este impermeabilă, deci are un
coeficient de permeabilitate care tinde spre zero. Totuşi, dată fiind posibilitatea
perforării geomembranei în timpul punerii în operă sau a realizării unei lipituri
imperfecte a acesteia, s-au dezvoltat o serie de modele de calcul care studiază
debitul de poluant care curge printr-un orificiu. Prin estimarea numărului de orificii
pe unitatea de suprafaţă, se calculează un coeficient de permeabilitate echivalent
care substituie geomembrana cu un material permeabil. Un astfel de model este cel
prezentat mai jos (Rowe, 1998), care ia în calcul posibilitatea apariţiei unui defect în
zona unui pliu al geomembranei urmărind două aspecte: 1) estimează volumul
infiltraţiilor în cazul în care acesta este condiţionat de dimensiunile defectului şi al
cantităţii de poluant disponibile situată deasupra sistemului de etanşare de bază; 2)
cantitatea de poluant care trece printr-un defect în geomembrană este limitată de
proprietăţile hidraulice ale sistemului mineral de etanşare (de regulă multistrat).
În ecuaţia de mai jos este exprimat debitul de poluant care trece printr-un
defect al geomembranei în condiţiile în care acesta este limitat de permeabilitatea
redusă a straturilor minerale care alcătuiesc sistemul de etanşare de bază.
 L  H f  hw  ha 
 1
 
QGM  2 Lw k s b  1  e   x b  
L  H f  ……..( 1 )
  
65
Figura 26. Schema de calcul a infiltraţiilor printr-un defect al geomembranei (după Rowe, 1998)
în care (vezi Figura 26):

  k s L  H f   0.5 (2)
 L  H f  ha   L  H f 
0.5
x  b  ln   (3)
 LH h h 
 f w a  ks 
QGM – debitul care trece printr-un defect al geomembranei;

Lw – lungimea pliului;
ks - coeficientul de permeabilitate echivalent al barierei minerale şi al stratului de
atenuare;
b – jumătate din lăţimea pliului;
Hf – grosimea stratului de atenuare;
L – grosimea barierei minerale (stratului de argilă compactată sau a
geocompozitului benotnitic);
66
hw – înălţimea lixiviatului deasupra geomembranei;

ha – înălţimea piezometrică a apei subterane în stratul de atenuare;
 – transmisivitatea hidraulică la interfaţa dintre geomembrană şi bariera minerală,
stabilită astfel (valorile sunt exprimate în m2/s iar kL trebuie exprimat în m/s):
Stratul suport Argila compactată Geocompozit
bentonitic
Contact bun la lg  0.07  1.036 lg k L  0.018lg k L 2 6 10 12    2 10 10
interfaţă
Contact slab la lg  0.07  1.036 lg k L  0.018lg k L 2   3 10 12
interfaţă
În cazul în care startul suport are o permeabilitate suficient de mare încât să nu
limiteze debitul care se scurge printr-un orificiu, se utilizează următoarea formulă:
0.5
 r 2 q Q   QGM    Q 
4

hw   0 0  GM ln 2   1  1 2  GM 2   (4)
  
 2k om 2k om   r0 q0   4 g  1.88r0  
în care, în mod iterativ se dau valori lui Q până când hw înregistrează valoarea
egală cu cea a modelului considerat. Debitul de poluant care trece printr-un defect
circular dispus în zona unui pliu al geomembranei este debitul minim stabilit de
ecuaţiile (1) şi (4), unde:
r0 – raza defectului în geomembrană;
q0 – rata de percolare a lixiviatului prin corpul depozitului;
kom – coeficientul de permeabilitate al stratului drenant;
g – acceleraţia gravitaţională.
3.5. Sisteme de etanşare din asfalt
3.5.1. Asfaltul – barieră hidraulică

Majoritatea standardelor naţionale sau internaţionale referitoare la proiectarea şi
execuţia depozitelor de deşeuri impun utilizarea unui sistem de etanşare alcătuit
atât din materiale minerale dar şi din materiale artificiale. O alternativă a
geocompozitelor bentonitice sau a geomembranelor o reprezintă asfaltul, folosit ca
material de etanşare, cu o largă utilizare în ţări ca USA, Elveţia, Germania sau
Finlanda. În Tabelul 12 este prezentată compoziţia asfaltului utilizat pentru etanşare
în raport cu cel clasic, folosit pentru drumuri (Bowders et al., 2000).
67
Pe lângă experienţa utilizării asfaltului în lucrări de construcţii, acest material

prezintă o serie de proprietăţi pentru care este utilizat la etanşarea depozitelor de
deşeuri: are o permeabilitate foarte mică, rezistă la variaţii de temperatură,
respectiv, umflări – contracţii, prezintă proprietatea de „auto-cicatrizare” a fisurilor
apărute în timpul punerii în operă (Kim et al., 1994) şi prezintă o foarte bună
comportare în timp.
Permeabilitatea redusă este principala proprietate a asfaltului, pentru care
poate înlocui un strat geosintetic din cadrul sistemului de etanşare a depozitului de
deşeuri. Încercări de permeabilitate au demonstrat că se obţin rezultate ale
coeficientului de permeabilitate foarte mici pentru gradienţi hidraulici de 100 ÷ 400,
în timp ce pentru valori de ordinul 30 ÷ 40, asfaltul este practic impermeabil
(Leppanen, 2001).
Tabelul 12. Comparaţie între asfaltul utilizat ca barieră hidraulică şi cel utilizat în lucrările de
drumuri (Bowders et al., 2000)
Asfalt pentru
Element Asfalt rutier
etanşare
% din volum
% din volum
% din masă
% din masă
Bitum 6.5÷9.5 14 5 13
Agregate d > 4.76 mm 20 ÷ 30 33 50 44
Agregate d < 4.76 mm 70 ÷ 80 44 39 34
Agregate d < 75 m 8 ÷ 15 5 6 5
Aer * <4 * >4
Din punct de vedere al punerii în operă trebuie acordată o atenţie sporită

rosturilor, peste care se adaugă bitum; este recomandat ca asfaltul să fie pus în
operă în minim două straturi, iar rosturile să fie dispuse în secţiuni diferite.
Grosimea minimă a unui strat este în funcţie de dimensiunea maximă a agregatelor
şi este de ordinul a 5 ÷ 6 cm.
3.5.2. Geotextile impregnate în asfalt

Geotextilele impregnate în asfalt (FAA-GT = fluid applied asphalt geotextile) sunt
utilizate ca parte componentă a unui sistem de etanşare alcătuit din asfalt similar cu
cel prezentat anterior. Din punct de vedere al punerii în operă există mai multe
opţiuni; o variantă este ca geotextilul este aşternut pe amplasament să fie ulterior
68
impregnat cu asfalt lichid, dar există producători de materiale geosintetice care

livrează geotextile pre-impregnate cu asfalt încă din fabrică.
În Tabelul 13 sunt prezentate rezultatele încercărilor de permeabilitate
efectuate de Bowders et al., 2002 pe diferite tipuri de geotextile impregnate în asfalt
lichid. Toate geotextilele utilizate în cadrul încercărilor de laborator au avut o masă
fără asfalt în jurul valorii de 130 g/m2.
Rezultatele indică o foarte bună comportare a acestor materiale, atât în
contact cu apa, cât şi în contact cu un lixiviat sintetic.
Tabelul 13. Coeficientul de permeabilitate determinat pe diferite geotextile impregnate în asfalt
Tip A B C1 C2
1674 1061
Masa (g/m2) 750 1600
3013 1724
1.4x10-11 5.6x10-11 2.5x10-11 1.2x10-11

Apă (cm/s)
5.6x10-12 2.9x10-11 1.0x10-11 7.0x10-12
2.6x10-11 1.2x10-11
Lixiviat (cm/s) N/A N/A
1.5x10-11 6.3x10-12
A – Geotextil impregnat în asfalt în laborator

B – Geotextil impregnat în asfalt pe amplasament
C1, C2 – Geotextil pre-impregnat în asfalt de către producător
69
Capitolul 4. Sistemul de drenare şi colectare a levigatului
4.1. Introducere. Necesitatea drenării, colectării şi epurării levigatului din

depozitele de deşeuri
Depozitarea controlată a deşeurilor, precedată în anumite cazuri de o etapă de
sortare, tratare, neutralizare, constituie (încă) singura soluţie de eliminare a
reziduurilor de orice natură. În scopul protejării mediului înconjurător, izolarea
deşeurilor prin intermediul unui strat de material argilos natural, a fost înlocuită cu
sisteme de etanşare complexe care reduc semnificativ poluarea apei, aerului şi
pământului în vecinătatea depozitului. Ca măsură de minimizare a transportului
advectiv de poluanţi lichizi din corpul depozitului în terenul de fundare, respectiv,
apa subterană, a apărut necesitatea reducerii sarcinii hidraulice deasupra
sistemului de etanşare. Soluţia constructivă constă în realizarea unui sistem de
drenare a levigatului şi a apelor din precipitaţii care „spală” deşeurile pe perioada
umplerii depozitului.
În Figura 27 sunt prezentate rezultatele unui calcul parametric efectuat pe
baza unei metodologii de estimare a concentraţiei de poluanţi în apa subterană, în
secţiunea aval a depozitului de deşeuri (Manassero, Benson, Bouazza, 2000).
Transportul de poluanţi prin sistemul de etanşare şi terenul de fundare este evaluat
în regim permanent saturat prin luarea în considerare a proceselor advectiv şi
difuziv de transport. Calculul a fost efectuat pentru sistemul de etanşare minim
recomandat pentru depozitele de deşeuri periculoase alcătuit dintr-un strat de argilă
cu grosimea de 5 m cu un coeficient de permeabilitate de 10-9 m/s şi o
geomembrană cu grosimea de 2 mm, în care s-au considerat 10 defecte/hectar cu
diametrul de 1 mm. Metoda de estimare a debitului de levigat printr-un defect în
geomembrană este cea propusă de Rowe (1998).
Pentru o înălţime a coloanei de levigat (h) de 30 cm deasupra sistemului de
etanşare (valoare considerată normală în cazul funcţionării corecte a sistemului de
drenare şi colectare a levigatului), a fost obţinută o concentraţie relativă (Rc -
raportul dintre concentraţia de poluant în depozit şi cea din apa subterană) egală cu
0,0003 (Figura 27). În exemplul de calcul prezentat, concentraţia se dublează
pentru o valoare a lui h = 3 m. Aceeaşi creştere a concentraţiei relative, dar prin
considerarea a 20 de defecte/hectar, se înregistrează pentru o înălţime a coloanei
70
de levigat deasupra sistemului de etanşare de doar 1,4 m.
Figura 27. Influenţa sarcinii hidraulice deasupra sistemului de etanşare asupra concentraţiei
relative. Exemplu de calcul
Sistemul complementar celui de drenaj este sistemul de colectare a

levigatului, alcătuit dintr-o reţea de drenuri şi colectoare, urmat de o treaptă de
epurare, eliminare a acestuia.
Cantitatea şi chimismul levigatului produs în corpul unui depozit de deşeuri
depinde atât de natura deşeurilor depozitate cât şi de condiţiile de drenaj şi mai
ales de perioada de umplere a depozitului, respectiv, durata dintre începutul
depozitării deşeurilor şi dispunerea sistemului de etanşare-drenaj de suprafaţă.
Lucrarea de faţă tratează aspecte legate de alcătuirea, proiectarea şi punerea
în operă a sistemelor de drenare şi colectare a levigatului.
4.2. Soluţii tehnice de realizare a sistemului de drenare şi colectare a

levigatului
Soluţiile tehnice, utilizate la ora actuală şi recomandate de agenţiile de mediu,
aplicate în scopul drenării, colectării şi epurării levigatului produs în corpul
depozitelor de deşeuri sunt (Figura 28): strat drenant, reţea de drenuri şi
71
colectoare, rezervor tampon şi staţie de epurare a levigatului.

Sistemul de drenare a levigatului este dispus deasupra sistemului de etanşare
de bază şi, de cele mai multe ori, a celui de pe taluz. Este alcătuit în general dintr-
un strat de material granular cu permeabilitate ridicată, o alternativă la această
soluţie constituind-o utilizarea geocompozitelor de drenaj.
Figura 28. Alcătuirea sistemului de drenare şi colectare a levigatului
Sistemul de drenaj alcătuit din material granular (pietriş) are un coeficient de

permeabilitate recomandat de 10-4 ÷ 10-2 m/s (Manassero et.al., 1998) şi o grosime
de cca. 50 cm. Prin dispunerea materialului granular peste sistemul de etanşare,
trebuie avută în vedere posibilitatea perforării geomembranei, respectiv, trebuie
luate măsuri în scopul păstrării integrităţii acesteia. Astfel, la interfaţa strat drenant -
geomembrană este obligatorie dispunerea unui geotextil cu rol de protecţie a
geomembranei (Figura 29).
Deasupra stratului drenant este dispus în general un geotextil cu rol atât de
filtrare a levigatului cât şi de separare a stratului drenant de corpul depozitului.
Sistemul de colectare a levigatului este dispus în stratul drenant şi este alcătuit
72
dintr-o reţea de drenuri (conducte perforate) şi colectoare (conducte neperforate)

dispuse astfel încât să preia levigatul astfel încât sarcina hidraulică deasupra
sistemului de etanşare de bază să fie minimă, iar curgerea spre staţia de epurare
(sau rezervorul tampon) să aibă loc gravitaţional.
Figura 29. Strat drenant
În cazul depozitelor de deşeuri periculoase şi în condiţiile unei hidrogeologii

care impun o urmărire atentă a posibilităţii poluării apei subterane, sistemul de
etanşare de bază poate fi dublu. Sistemul drenant situat între cele două sisteme de
etanşare propriu-zise poartă denumirea de sistem de detectare a scurgerilor şi are
rolul de a prelua levigatul care trece prin prima barieră hidraulică. Prin preluarea
acestor ape, sarcina hidraulică deasupra celui de-al doilea sistem de etanşare este
foarte redusă fapt care conduce la valori foarte mici ale debitului exfiltrat din corpul
depozitului. Scurgerile locale printr-un sistem de etanşare care are în componenţa
sa o geomembrană se datorează prezenţei unui defect în corpul materialului
geosintetic, defect care poate fi pus în evidenţă şi prin alte metode de detectare a
scurgerilor. Diferenţa constă în faptul că sistemul de etanşare dublu, prin prezenţa
sistemului de detectare a scurgerilor rămâne funcţional în cazul detectării unei
cantităţi de levigat, acesta urmând traseul dren – colector - rezervor tampon-staţie
de epurare. Celelalte sisteme de detectare a defectelor au ca scop identificarea
73
poziţiei acestora pentru luarea de măsuri care constau în eliminarea defectului.
4.2.1. Geocompozitele de drenaj

Geocompozitele de drenaj sunt de două tipuri: drenuri fitil şi drenuri plane. Au o
utilizare foarte largă atât la lucrările de construcţii civile, căi de comunicaţii, etc., cât
şi la depozitele de deşeuri. Cele din urmă sunt utilizate în special pe taluzurile
abrupte ale depozitelor de deşeuri, acolo unde aplicarea soluţiei prezentată anterior
este imposibilă datorită problemelor de pierdere a stabilităţii.
Figura 30. Tipuri de geocompozite de drenaj

Geocompozitele de drenaj sunt materiale geosintetice alcătuite din geotextile
(de regulă neţesute) cu rol de filtrare şi un miez drenant constituit dintr-o georeţea,
la rândul ei disponibilă într-o serie de variante constructive de tipul unui aglomerat
de fibre polimerice, a unei reţele regulate, sau a unei membrane ondulate.

Grosimea – geocompozitelor de drenaj variază în funcţie de efortul normal aplicat,
fapt care influenţează capacitatea de transport a acestora. Este prezentată în fisă
tehnică a produsului pentru eforturi normale de 2 kPa (convenţional stabilită ca fiind
grosimea iniţială) dar şi sub alte eforturi (ex. 20, 100, 200 kPa).
Masa unitară – (masa pe unitatea de suprafaţă) variază în funcţie de materialele
utilizate şi de înălţimea corpului drenant al geocompozitului şi variază între 400 ÷
1500 g/m2.

Curgerea levigatului printr-un geocompozit de drenaj comportă două faze: curgere
74
în plan transversal (prin geotextilul superior) şi curgere în plan longitudinal prin

corpul drenant al geocompozitului. Cele două procese de transport sunt influenţate
de parametrii hidraulici ai geocompozitului, definiţi în continuare.
Transmisivitatea – este proprietatea unui mediu poros de a fi străbătut de un fluid
în condiţiile unei curgeri în planul materialului. Este principala proprietate a
geocompozitelor de drenaj, utilizată în proiectarea sistemelor de drenaj care
înglobează astfel de materiale. Variază semnificativ în funcţie de efortul normal
aplicat şi de valoarea gradientului hidraulic în jurul unor valori de 10-1 ÷ 10-3 m/s.
Este obţinută din încercări de laborator efectuate în (edo)transmisivimetru
longitudinal sau radial.
Capacitatea de transport – este debit pe unitatea de lăţime a geocompozitului de
drenaj (se măsoară în l/s,m) şi exprimă capacitatea acestuia de a transporta
lichidele în lungul materialului. Este o proprietate mult mai des prezentată de
producători în fişa tehnică de produs, sub forma unor grafice care au pe abscisă
efortul normal aplicat şi pe ordonată capacitatea de transport, variaţii exprimate
pentru diferiţi gradienţi hidraulici (ex. 0.05, 0.1, 1).
Permeabilitatea – se referă la capacitatea geotextilului superior (cu rol de filtru) de
a permite levigatului să ajungă în corpul propriu-zis al geocompozitului şi exprimă
viteza de curgere a unui fluid printr-un material poros în condiţiile unui gradient
hidraulic unitar.

Rezistenţa la tracţiune – se determină de cele mai multe ori, datorită materialelor
geosintetice utilizate, atât pe aceeaşi direcţie, cât şi pe direcţie transversală celei
de fabricaţie. Acest lucru este valabil în cazul geocompozitelor care au în structura
lor geotextile.
Prin acest test se urmăreşte determinarea încărcării maxime la rupere,
alungirea la rupere şi modulul de elasticitate.
Rezistenţa maximă la rupere este de cca. 5÷25 kN/m şi variază pe cele două
direcţii de confecţionare cu până la 70 de procente.
Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geocompozitelor de
drenaj în contact cu corpuri colţuroase, gen concreţii sau material grosier din
sistemul de drenaj (pietriş, bolovăniş). Încercarea foloseşte echipamentul utilizat
pentru determinarea indicelui de capacitate portantă californian (CBR – Californian
Bearing Ratio) cu o sondă cu diametrul de 50 mm pe o probă cu diametrul de 150
mm.
75
Utilizat deasupra unui sistem de etanşare care are în componenţa lui o

geomembrană, geocompozitul de drenaj va îndeplini (de cele mai multe ori) şi
funcţia de protecţie, motiv pentru care, rezistenţa la poansonare este o
caracteristică mecanică foarte importantă.
Rezistenţa la sfâşiere (STAS 6127-87) – este importantă în special în faza de
construcţie în care pot să apară solicitări (ex: din vânt) care să supună
geomembrana la astfel de eforturi.
Rezistenţa la forfecare la interfaţă – este o proprietate necesară în
proiectare în cazul în care geocompozitul de drenaj este dispus pe taluz, situaţie în
care trebuie analizată stabilitatea acestuia prin considerarea unei suprafeţe de
cedare la interfeţele cu materialele geosintetice sau naturale cu care se află în
contact. Parametrii rezistenţei la forfecare la interfaţă se determină în aparatul de
forfecare directă, aceştia fiind  – unghiul de frecare la interfaţă şi a - adeziunea.
Geocompozitele de drenaj mai comportă şi o analiză a rezistenţei la forfecare
internă la interfaţa miez drenant – strat suport sau geotextil dar unghiul de frecare
şi adeziunea au, datorită tehnologiei de realizare, valori mult mai mari decât
parametrii la interfaţă.
4.2.2. Proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului

Aspectele de proiectare a sistemului de drenaj constau în: estimarea debitului de
levigat,
4.2.2.1. Estimarea cantităţii de levigat

Cantitatea şi debitul de levigat produs în corpul depozitului de deşeuri este
influenţată de o mulţime de factori, motiv pentru care nu se poate elabora o metodă
unică de estimare a acestor parametrii.
Un rol important îl au natura şi caracteristicile fizice şi chimice ale deşeurilor
depozitate. Spre exemplu, deşeurile menajere vor genera o cantitate suplimentară
de levigat ca urmare a descompunerii lor.
Alegerea sistemului de drenare şi colectare a levigatului poate modifica în mod
semnificativ, nu cantitatea de levigat, dar debitul acestuia. Un sistem de drenaj cu
drenuri verticale suplimentar faţă de cel de bază va contribui la drenarea rapidă a
apelor din precipitaţii fapt care va conduce la debite foarte mari pe perioada
precipitaţiilor (sau în perioade imediat următoare). Lipsa acestui sistem suplimentar
poate avea ca efect uniformizarea debitului şi chiar a concentraţiilor de levigat, dar
poate influenţa în mod negativ creşterea sarcinii hidraulice deasupra sistemului de
76
etanşare de bază.
Precipitaţiile au cu siguranţă cel mai mare rol în producerea levigatului, motiv
pentru care metodele de estimare a cantităţii de levigat diferă semnificativ în funcţie
de amplasamentul depozitului de deşeuri. Alegerea ca valoare de calcul a unei
precipitaţii de o anumită intensitate, durată şi frecvenţă trebuie făcută după o atentă
analiză a tuturor factorilor care contribuie la generarea levigatului.
În paralel cu precipitaţiile, perioada de închidere a depozitului (sau a unei
celule a depozitului) poate reduce cantitatea de levigat produs, dar în detrimentul
unui chimism ridicat al deşeurilor depozitate. Închiderea unei celule după o
perioadă mare de timp conduce la drenarea unei cantităţi mari de levigat pe
perioada de exploatare a depozitului.
Măsurători in situ efectuate la depozite ecologice de deşeuri au arătat că
debitul de levigat este maxim în momentul începerii depozitării deşeurilor şi scade
pe perioada exploatării depozitului, debitele înregistrate în momentul instalării
sistemului de etanşare de suprafaţă fiind de cca. 2 ÷ 5 % din debitul maxim
înregistrat. Aceleaşi măsurători au arătat că, după închiderea depozitului, debitul de
levigat colectat rămâne aproximativ constant pentru o perioadă de timp
semnificativă (în exemplul citat, măsurătorile au fost efectuate pentru o perioadă
post-închidere de 3 ani) (Bonaparte, 1995).
Valoarea de calcul a debitului de levigat pentru care se vor dimensiona
sistemul de drenare şi colectare, bazinele tampon sau staţiile de epurare, este
exprimată pe unitatea de suprafaţă de depozit [L3T-1L-2] şi se mai numeşte şi rată
de percolare [LT-1].
4.2.2.2. Proiectarea sistemului de drenaj

Prin proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului se urmăreşte
stabilirea grosimii stratului drenant (în cazul utilizării pietrişului-balastului),
dispunerea drenurilor şi a colectoarelor, determinarea distanţei dintre drenuri şi a
înclinării acestora, precum şi proiectarea lor, respectiv stabilirea diametrului
nominal şi alegerea materialelor, la ora actuală prezente pe piaţă într-o diversitate
foarte mare.
Prin utilizarea relaţiei (29) (Giroud & Houlihan, 1995) se determină înălţimea
maximă a levigatului în lungul drenurilor (Tmax), relaţie în care (Figura 31):
Tmax 1  4  1 tan 
 j  (2)
Ldren 2 cos 
77
Ldren – lungimea drenurilor, determinată din planul iniţial de dispunere. Pentru cazul
în care drenurile au lungimi diferite, în mod acoperitor se foloseşte lungimea
maximă a acestora;
 - panta drenului;
qi k
 (3)
tan 2 
qi – rata de percolare;
k – coeficientul de permeabilitate al stratului drenant;
  5 2 
   8   8  
   lg    
   5   
   
j  1  0,12e (4)
Figura 31. Calculul Tmax
Pentru calculul debitului de poluant care se exfiltrează din depozitul de

deşeuri, prin sistemul de etanşare şi terenul de fundare, în apa subterană, este
necesară determinarea înălţimi medii a coloanei de levigat, pe baza valorilor
prezentate în Tabelul 14. O serie de acte normative şi ghiduri tehnice elaborate de
agenţii de mediu din diverse ţări recomandă înălţimea medie a coloanei de levigat
(sarcina hidraulică deasupra sistemului de etanşare de bază) de 30 cm, iar
grosimea stratului drenant de 50 cm.
78
Tabelul 14. Valori ale raportului Tmed/Tmax (Giroud & Houlihan, 1995)
 Tmed/Tmax  Tmed/Tmax  Tmed/Tmax  Tmed/Tmax
0,00 0,5 0,12 0,61 0,50 0,73 1,58 0,85
0,002 0,5 0,14 0,62 0,53 0,74 2,0 0,86
0,005 0,51 0,15 0,63 0,57 0,75 3,2 0,87
0,01 0,52 0,16 0,64 0,62 0,76 5,5 0,86
0,02 0,53 0,17 0,65 0,67 0,77 8,5 0,85
0,03 0,54 0,18 0,66 0,73 0,78 13 0,84
0,04 0,55 0,20 0,67 0,80 0,79 19 0,83
0,05 0,56 0,23 0,68 0,87 0,80 30 0,82
0,07 0,57 0,25 0,69 0,95 0,81 55 0,81
0,08 0,58 0,35 0,70 1,05 0,82 135 0,80
0,09 0,59 0,40 0,71 1,16 0,83 1000 0,79
0,10 0,6 0,45 0,72 1,32 0,84  0,785
Pe baza relaţiilor prezenta anterior a fost obţinut graficul prezentat în Figura 32,
pe baza căruia se pot estima rapid rapoartele Tmax/L şi Tmed/Tmax.
Figura 32. Determinarea valorilor Tmax şi Tmed
Prin echivalenţa unui geocompozit de drenaj cu un sistem de drenaj alcătuit

din material granular trebuie luate în considerare atât transmisivitatea materialelor
cât şi capacitatea de transport a materialului geosintetic. Giroud et al. (2000) au
demonstrat că, pentru a fi echivalent cu un strat de material granular, un
79
geocompozit de drenaj trebuie să îndeplinească următoarea condiţie:

t GCD min  t gran (5)
în care:
tGCDmin – transmisivitatea minimă a geocompozitului de drenaj;
tgran – transmisivitatea materialului granular.
Transmisivitatea minimă a geocompozitului de drenaj se obţine prin
multiplicare transmisivităţii materialului granular cu un factor de echivalenţă.
t GCD min  t gran  E (6)
Pentru o înălţime a coloane de levigat de maximum 30 cm, factorul de

echivalenţă poate fi aproximat cu relaţia:
1  T cos  
E 1  adm  (7)
0,88  0,88L tan  
în care L şi  au fost definite anterior iar Tadm este înălţimea maximă a coloanei de
levigat admisă de normele tehnice în vigoare.
Distanţa dintre drenuri (vezi Figura 33) se recomandă a fi de maximum 30 m şi

poate fi redusă în cazul în care înălţimea maximă a coloanei de levigat (hmax)
depăşeşte grosimea stratului drenant stabilit în funcţie de Tmax.
Figura 33. Stabilirea distanţei dintre drenuri
Metoda de estimare a distanţei dintre drenuri (l) sau a înălţimii maxime a

coloanei de levigat (hmax) constă calculul debitului care trebuie preluat de drenuri,
ca produs între rata de percolare şi zona de influenţă a acestuia (după Cedergren,
80
1989 citat de Sharma & Lewis, 1994).

Q  qi  l (8)
Pe baza legii lui Darcy şi în cazul în care suprafaţa dintre drenuri este
orizontală, debitul poate fi exprimat şi de relaţia:
hmax
Q  v  A  k i  A  k hmax (9)
l 2
Egalitatea dintre relaţiile (8) şi (9) conduce la determinarea, fie a distanţei

dintre drenuri pentru o valoare impusă a lui hmax (recomandabil hmax = 30 cm) sau la
determinarea înălţimii maxime a coloanei de levigat deasupra sistemului de
etanşare pentru o valoare cunoscută a distanţei dintre drenuri (lmax = 30 m).
 qi
hmax  l
2  2k
2hmax
k  qi  l  sau ( 10 )
l  2k
l  hmax
 qi
Pentru cazul mult mai des întâlnit al suprafeţei dintre două drenuri înclinată (cu
o pantă recomandată de 2 ÷ 3 %) în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de drenare a
levigatului, distanţa dintre drenuri se obţine pe baza unei metodologii apropiate de
cea prezentată anterior şi este dată de relaţia (după Moore, 1980 citat de Sharma &
Lewis, 1994):
2hmax
l
 
c tan2  / c 1 tan / c tan2   c  unde c  q i k ( 11 )
Figura 34. Calculul distanţei dintre drenuri
81
4.2.2.3. Dimensionarea conductelor de drenaj

Conductele de drenaj utilizate la depozitele de deşeuri sunt realizate din PVC sau
HDPE, cele din urmă fiind preferate pentru rezistenţa superioară la agenţi chimici.
Pentru creşterea rezistenţei la sarcini verticale, tuburile de drenaj sunt riflate, unele
dinte ele având pereţi dubli, la interior netezi şi la exterior riflaţi. Au prevăzute fante
pentru preluarea levigatului, dispuse parţial (la partea superioară) sau pe toată
circumferinţa. Pentru a se evita colmatarea conductelor acestea sunt protejate cu
un material geotextil. Sunt produse într-o gamă foarte variată de dimensiuni,
diametrele nominale cu utilizarea cea mai largă fiind de 100, 150, 200, 250, 300
mm.
Din punct de vedere hidraulic alegerea conductelor de drenaj se face pe baza
relaţiei lui Manning, alegând un grad de umplere conform cu geometria orificiilor.
Q  A  C Rh  i ( 12 )
în care:
A – aria secţiunii de curgere;
Rh= A/P – raza hidraulică, definită ca raportul dintre aria secţiunii de curgere şi
perimetrul udat;
i – panta hidraulică;
C – coeficientul lui Chezy dat de relaţia:
1 16
C Rh ( 13 )
n
n – coeficientul de rugozitate.
Figura 35. Definirea perimetrului udat şi a secţiunii de curgere
82
4.3. Compoziţia chimică a levigatului

Problema epurării levigatului din depozitele de deşeuri este tratată prin două soluţii:
în staţii de epurare situate în amplasamentul depozitului sau în staţii de epurare
orăşeneşti sau industriale, care nu aparţin de depozit.
Prima soluţie este în general agreată atunci când depozitul are o perioadă de
exploatare foarte lungă (peste 20 de ani) iar posibilitatea epurării levigatului în alte
staţii de epurare este inexistentă. Soluţia presupune investiţii foarte mari dar, în
funcţie de chimismul levigatului poate reprezenta singura soluţie viabilă.
Epurarea levigatului în staţii de epurare care nu aparţin de depozit implică
realizarea unui colector între depozit şi staţie, dar poate fi însoţită de o staţie de
pre-epurare care să aducă levigatul la parametrii acceptabili într-o staţie de epurare
orăşenească sau industrială. Levigatul va trebui să îndeplinească prin concentraţiile
de constituenţi chimici prezenţi condiţiile asimilării cu apa uzată orăşenească sau
industrială.
Compoziţia chimică a levigatului variază foarte mult în funcţie de natura şi
chimismul deşeurilor depozitate dar şi de o serie de alţi factori care ţin de condiţiile
de drenaj ale depozitului.
În Tabelul 15 sunt prezentate domeniile de variaţie pentru principalii
constituenţi chimici prezenţi în levigatul din depozitele de deşeuri menajere.
Tabelul 15. Principalii constituenţi chimici ai levigatului din depozitele de deşeuri municipale
(Sharma & Lewis, 1994)
Concentraţia
Constituent
[mg/l]
Fier 200-1700
Zinc 1-135
Fosfor 5-130
Sulf 25-500
Clor 100-2400
Natriu 100-3800
Nitrogen 20-500
Duritate (CaCO3) 200-5250
Consum chimic de oxigen 100-51000
Reziduu total 1000-45000
Nichel 0.01-0.8
Cupru 0.1-9
pH 1-8.5
Se observă faptul că foarte mulţi constituenţi înregistrează valori care-i fac
inacceptabili într-un sistem de canalizare orăşenesc şi în staţia de epurare.
83
4.4. Cerinţe constructive pentru barieră, impermeabilizare şi sistemul de

drenaj pentru levigat
(OM 757/2004)
Terenul de pozare al etanşării sintetice
Stratul de bază pe care se aşează stratul sintetic de etanşare trebuie să aibă
toleranţa la planeitate de maximum 2 cm/4.0 m.
Pantele bazei depozitului
Baza depozitului se proiectează şi se construieşte astfel încât, după consumarea
tasărilor în terenul de fundare şi în corpul deşeurilor, aceasta să aibă o înclinaţie
finală de cel puţin 3% transversal pe reţeaua de conducte de drenaj şi cel puţin 1%
longitudinal pe această. Punctele cu adâncimea cea mai mare trebuie să fie
amplasate în afara zonei impermeabilizate.
Protecţia mecanică a etanşării sintetice
Geomembranele PEHD din stratul de etanşare de la baza depozitului se protejează
împotriva penetrării mecanice provenite din încărcarea dată de corpul deşeurilor.
Stratul de protecţie poate fi constituit din geotextile şi/sau dintr-un strat de nisip
mediu-fin (conform STAS 1913/5-85).
Geotextilele trebuie să fie fabricate din fibre noi de polietilenă sau polipropilenă.
Caracteristicile fizice, mecanice, hidraulice şi de durabilitate a geotextilelor se
determină în conformitate cu prevederile "Normativului pentru utilizarea materialelor
geosintetice la lucrările de construcţii", NP 075-02.
Stratul de drenaj aferent etanşării sintetice
Stratul de drenaj este constituit din pietriş spălat cu conţinut de carbonat de calciu ≤
10%. Dispunerea acestuia trebuie să fie proiectată pe baza principiului filtrelor
inverse în aşa fel încât să nu fie posibilă colmatarea acestuia cu particule provenite
din corpul deşeurilor. Grosimea stratului mineral de drenaj nu trebuie să fie mai
mică de 50 cm, iar permeabilitatea acestuia ≥ 10-3 m/s. Grosimea stratului de
drenaj deasupra generatoarei superioare a conductelor de drenaj, trebuie să fie cel
puţin egală cu două diametre nominale a conductei, (g ≥ 2 DN), dar nu mai mică de
50 cm.
Conducte de drenaj pentru levigat
Reţeaua de conducte de drenaj se construieşte deasupra sistemului de etanşare a
bazei depozitului. Diametrul nominal al conductelor de drenaj (DN) nu trebuie să fie
mai mic de 250 mm, materialul pentru fabricarea acestora fiind polietilena de înaltă
84
densitate (PEHD). Dimensiunile fantelor conductelor de drenaj se proiectează în

funcţie de diametrul particulelor materialului de filtru în care acestea sunt înglobate.
Conductele trebuie să aibă perforaţii numai pe 2/3 din secţiunea transversală,
rămânând la partea inferioară 1/3 din secţiunea transversală neperforată, pentru a
fi asigurată astfel şi funcţia de transport a levigatului. Lungimea maximă a unei
conducte ce constituie o ramură a reţelei de drenaj este de 200 m.
Pantele finale, ţinând cont de greutatea corpului depozitului şi de tasarea
subsolului, trebuie să fie de minimum 1% de-a lungul conductelor de drenaj şi de
minimum 3% în secţiune transversală, de-o parte şi de alta a conductelor.
Cerinţe privind primul strat de deşeuri depozitate
Primul strat de deşeuri de deasupra stratului de drenaj, în grosime de 1 m, se
depune cu atenţie, fără compactare şi cu evitarea circulaţiei excesive a mijloacelor
de transport pe acesta. Compactarea deşeurilor depozitate începe numai după ce
stratul de deşeuri depăşeşte 1 m grosime. Primul metru de deşeuri depozitate
trebuie să fie constituit din deşeuri menajere cu granulozitate medie. Deşeurile
masive, voluminoase, cele sub formă semilichidă, mâloasă, nisipurile fine şi alte
tipuri de deşeuri care pot penetra în sistemul de drenaj colmatându-l sunt interzise
a se depune în primul metru de deşeuri deasupra drenajului.
Cerinţe privind construcţia barierelor
Construcţia barierelor din material argilos necesită următoarele condiţii şi etape de
lucru:
- condiţii climatice corespunzătoare, fără soare puternic, ploaie şi temperaturi mai
mici de 5°C, respectiv mai mari de 28°C;
- materialul necesită un conţinut de apă conform cu ecuaţia wDPR ≤ w ≤ w95%DPR;
acest conţinut de apă se corectează prin uscare, respectiv udare, în urma testelor
efectuate cu echipamente speciale;
- compactarea materialului argilos se face cu un compactor picior de oaie; la
sfârşitul unei zile de lucru, găurile rămase în urma trecerii cu compactorul picior de
oaie se acoperă cu ajutorul unui compactor obişnuit utilizat în construcţii.
Numărul de treceri ale compactorului, conţinutul de apă, grosimea necesară pentru
stratul necompactat se testează in-situ.
Colectarea levigatului
Cerinţe generale
Sistemul de colectare a levigatului cuprinde: stratul de drenaj pentru levigat,
85
conductele de drenaj pentru levigat, conductele de colectare pentru levigat,

căminele, staţia de pompare, rezervorul de stocare, conducta de eliminare pentru
levigat, instalaţia de transvazare - în cazul tratării pe un alt amplasament.
 Conductele de colectare pentru levigat trebuie să fie confecţionate din PEHD
şi să aibă un diametru nominal DN ≥ 200 mm.
 Căminele pentru levigat se amplasează în afara suprafeţei impermeabilizate
de depozitare şi se construiesc din PEHD sau beton căptuşit la interior cu un
strat de protecţie împotriva acţiunii corozive a levigatului. Diametrul interior al
căminelor pentru levigat trebuie să fie de minimum 1 m, iar instalaţiile se
amplasează astfel încât să permită controlarea şi curăţarea conductelor de
colectare şi a celor de eliminare.
 Staţiile de pompare pentru levigat trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe ca
şi căminele pentru levigat. Pompele pentru levigat trebuie să fie confecţionate
din materiale rezistente la acţiunea corozivă a levigatului.
 Rezervoarele subterane se confecţionează din PEHD sau beton, cele de
beton se căptuşesc la interior cu un strat de protecţie rezistent la acţiunea
corozivă a levigatului. Rezervoarele supraterane se confecţionează din beton
sau oţel şi se căptuşesc la interior cu un strat de protecţie rezistent la
acţiunea corozivă a levigatului. Rezervoarele supraterane se izolează la
exterior împotriva îngheţului. Rezervoarele pentru levigat se dimensionează
astfel încât să aibă capacitate suficientă pentru stocarea unui volum de
levigat egal cu diferenţa dintre volumul maxim de levigat generat şi
capacitatea instalaţiei de tratare/transvazare.
 Conductele de eliminare pentru levigat trebuie să fie confecţionate din PEHD
şi să aibă un diametru nominal DN ≥ 200 mm.
 Instalaţia de transvazare pentru levigat se realizează din beton căptuşit la
interior cu un strat de protecţie rezistent la acţiunea corozivă a levigatului.
Pompa de transvazare se confecţionează dintr-un material rezistent la acţiunea
corozivă a levigatului.
 Sistemele de control pentru detectarea scurgerilor de levigat sunt necesare, în
cazul depozitelor de deşeuri periculoase şi nepericuloase (clasa a, respectiv
b), pentru a preveni scurgerea levigatului din instalaţiile aflate în afara zonei
impermeabilizate. Ele trebuie amplasate în zonele în care, din cauza
sarcinilor statice, există riscul cel mai mare de rupere a conductelor.
Cerinţe privind dimensionarea sistemului de colectare a levigatului
86
Sistemul de colectare a levigatului are rolul de a asigura menţinerea levigatului în

corpul depozitului la un nivel minim.
Sistemul de colectare a levigatului se proiectează şi se dimensionează conform cu:
- prognoza de generare a levigatului;
- tehnica de gestionare a acestuia: tratare într-o instalaţie proprie sau evacuare
către o altă instalaţie de tratare.
Dimensionarea elementelor componente ale sistemului de colectare a levigatului se
realizează pornind de la o valoare medie a volumului de levigat generat,
recomandat de 6 l/s.ha. Această valoare este acoperitoare pentru dimensionarea
conductelor de drenaj atât din punct de vedere hidraulic, cât şi static. Celelalte
componente (pompele, conductele de colectare, rezervorul de stocare etc.) se
dimensionează ţinând cont de valoarea menţionată anterior şi de dimensiunile
depozitului.
Cantitatea de levigat se calculează pentru toate fazele de operare, astfel încât să
se determine valorile critice necesare pentru dimensionare.
Tratarea levigatului
Scop
Pentru deversarea în influentul unei staţii de epurare orăşeneşti, respectiv într-un
receptor natural, valorile indicatorilor caracteristici levigatului trebuie să se
încadreze în limitele stabilite de legislaţia în vigoare privind protecţia calităţii apelor.
În funcţie de condiţiile locale specifice, caracteristicile levigatului şi de receptorul în
care se evacuează acesta, epurarea levigatului se realizează în două tipuri de
instalaţii, şi anume:
- instalaţie de epurare proprie depozitului care să permită evacuarea levigatului
direct în receptorul natural, cu respectarea legislaţiei în domeniu privind valoarea
indicatorilor de calitate a efluentului;
- instalaţie de preepurare a levigatului pentru a fi evacuat într-o staţie de epurare a
apelor uzate orăşeneşti, cu respectarea prevederilor actelor de reglementare emise
de autoritatea competentă de gospodărirea apelor şi de operatorul de servicii
publice.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate aproba recircularea
levigatului, cu condiţia respectării stricte a cerinţelor cantitative (volum maxim de
levigat care se poate recircula), calitative (concentraţiile maxime admise ale
indicatorilor caracteristici levigatului recirculat) şi de monitorizare stabilite prin studii
87
tehnice prealabile şi numai pentru o perioadă determinată de timp, care nu poate

depăşi 6 luni de la punerea ȋn funcţiune a depozitului.
Procedee de tratare a levigatului
Dimensionarea instalaţiei de tratare se realizează în funcţie de caracteristicile
sistemului de colectare (volumul rezervorului de stocare).
Instalaţia de tratare trebuie să asigure desfăşurarea proceselor corespunzătoare
pentru reducerea valorilor concentraţiilor la următorii indicatori:
- materii solide în suspensie
- consum chimic de oxigen
- consum biochimic de oxigen
- amoniu
- nitraţi
- sulfuri
- cloruri
- metale grele.
Principalele procedee utilizate pentru tratarea levigatului, precum şi aplicabilitatea
acestora, sunt sintetizate ȋn tabelul de mai jos.
Procedee de tratare a levigatului
Procedeu de tratare Aplicabilitate (compuşi care sunt ȋndepărtaţi)
Procedee biologice aerobe Substanţe organice biodegradabile
Oxidare chimică Substanţe organice greu degradabile
Adsorbţie AOX şi substanţe organice nepolare
Precipitare Metale grele
Coagulare-floculare Suspensii coloidale
Procedee de membrană Substanţe organice şi anorganice dizolvate
Evaporare şi uscare Săruri minerale şi compuşi greu volatili
Stripare Substanţe volatile
Procedeele de tratare prezentate anterior sunt alese şi combinate în funcţie de

specificul fiecărui caz în parte, astfel încât să se realizeze o tratare optimă a
levigatului, din punct de vedere tehnic şi economic.
Combinaţia de procedee de tratare aplicată trebuie să asigure îndepărtarea
88
următorilor poluanţi:
- azot amoniacal
- substanţe organice biodegradabile şi nebiodegradabile
- substanţe organice clorurate
- săruri minerale.
Procedeele de tratare trebuie alese astfel încât să se asigure şi eliminarea
corespunzătoare a reziduurilor de la tratarea levigatului.
Tratarea levigatului se realizează cu ajutorul echipamentelor speciale, modulare,
care se aleg în funcţie de specificul fiecărui caz în parte.
89
Capitolul 5. Sistemul de colectare a gazului
Ȋn depozitele ȋn care se acceptă deşeuri biodegradabile, ca urmare a

descompunerii acestora, se produc gaze de depozit cu efect nociv asupra mediului
ȋnconjurător. Daca nu sunt captate, aceste gaze pot migra, cel mai frecvent ȋn aer,
pe perioada exploatării depozitului şi ȋn cazul realizării unei etanşări de suprafaţă
precare sau pot migra chiar prin pământ ȋn cazul realizării unui sistem de etanşare
de bază cu defecte.
De regulă, captarea gazelor se face prin intermediul unor puţuri verticale de
extracţie a gazului ȋn care se generează o subpresiune pentru dirijarea gazelor spre
acestea.
Figura 36. Secţiune transveraslă şi vedere ȋn plan cu indicarea sistemului de colactare a gazului cu
puţuri verticale
90 Bibliografie
Puţurile pentru extracţia gazului se execută ȋn corpul depozitului, de deasupra

sistemului de etanşare-drenaj de bază şi sunt alcătuite din tronsoane, astfel ȋncât
să se ȋnalţe odată cu creşterea grosimii stratului de deşeuri.
Puţurile pentru extracţia gazului sunt alcătuite dintr-o conductă de drenaj
ȋnconjurată de un strat filtrant/drenant din pietriş.
Există soluţii constructive de captare a gazului şi prin intermediul unor drenuri
orizontale.
Figura 37. Secţiune transveraslă şi vedere ȋn plan cu indicarea sistemului de colactare a gazului cu
drenuri orizontale
Ȋn acest caz, drenurile se execută etapizat la diferite grade de umplere a

depozitului de deşeuri, respectiv, la atingerea cu nivelul deşeurilor a unor cote
stabilite prin proiect.
Gazul de depozit colectat de puţuri/drenuri este transportat printr-o conductă
de eliminare ȋntr-un exhaustor unde este tratat / valorificat prin ardere controlată
sau generare de căldură / energie electrică.
Bibliografie 91
5.1. Cerinţe legislative privind sistemul de colectare a gazului

(OM 757/2004)
Cerinţe generale
Principalul scop al degazării la depozitele care acceptă deşeuri biodegradabile este
de a preveni emisia de gaz în atmosferă datorită consecinţelor ei negative asupra
mediului (gaz cu efect de seră).
Dimensionarea instalaţiei de degazare se face pe baza prognozei producerii
gazului de depozit. Pentru depozitele existente este necesară efectuarea testelor
de aspirare, iar rezultatele acestora se corelează cu prognoza teoretică, în măsura
în care aceasta poate fi realizată.
Sistemul de degazare trebuie să fie construit astfel încât să se garanteze siguranţa
construcţiei şi sănătatea personalului de operare. Întregul sistem de colectare a
gazului trebuie construit perfect etanş faţă de mediul exterior şi trebuie să fie
amplasat izolat faţă de sistemele de drenaj şi evacuare a levigatului, respectiv a
apelor din precipitaţii.
Poziţionarea elementelor componente ale sistemului de colectare a gazului nu
trebuie să afecteze funcţionarea celorlalte echipamente, a stratului de bază ori a
sistemului de acoperire al depozitului.
Materialele din care sunt construite instalaţiile trebuie să fie rezistente împotriva
acţiunilor agresive generate de:
- temperatura ridicată din corpul depozitului (până la 70▫C)
- încărcarea provenită din greutatea corpului deşeurilor, a acoperirii de suprafaţă a
depozitului, şi cea provenită din traficul utilajelor (compactor, camioane etc.)
- levigat şi condensat
- microorganisme, animale sau ciuperci.
Sistemul de colectare şi transport al gazului trebuie amplasat astfel încât să nu
obstrucţioneze operarea depozitului.
O instalaţie activă de extracţie, colectare şi tratare a gazului este alcătuită din
următoarele:
- puţ de extracţie a gazului, cuprinzând conducte de drenaj
- conducte de captare a gazului
- staţii de colectare a gazului
92 Bibliografie
- conducte de eliminare şi conducta principală de eliminare a gazului

- separator de condensat
- instalaţie de ardere controlată a gazului/instalaţie pentru valorificarea gazului -
instalaţie de siguranţă pentru arderea controlată
- componente de siguranţă.
Cerinţe tehnice pentru o instalaţie activă de colectare şi tratare a gazului
La proiectarea, construcţia şi operarea instalaţiei trebuie respectate următoarele
cerinţe tehnice:
 Puţuri pentru extracţia gazului
Puţurile pentru extracţia gazului trebuie să fie poziţionate în mod uniform în masa
de deşuri care generează gaz. Puţurile de gaz se amplasează pe cât posibil
simetric şi la distanţă egală între ele (recomandat, de circa 50 m). Puţurile se
amplasează cât mai aproape de berme şi de căile de circulaţie, iar distanţa de la
puţuri până la limita exterioară a corpului depozitului trebuie să fie > 40 m, pentru a
cuprinde în zona de aspirare şi marginea depozitului.
Puţurile de gaz trebuie să fie etanşe, pentru a nu permite pătrunderea aerului în
interior; ele trebuie să fie rezistente, pentru a suporta tasarea corpului depozitului
şi, de asemenea, să poată fi uşor reparate şi controlate.
Puţul de gaz este alcătuit dintr-un filtru vertical cu diametrul > 80 cm, poziţionat în
interiorul corpului depozitului, realizat din pietriş sau criblură, şi în care este
înglobată conducta de drenaj cu diametrul interior de minimum 200 mm. Această
dispunere a elementelor asigură o extracţie uniformă a gazului generat în corpul
depozitului cu o suprapresiune de aproximativ 40 hPa. Pentru a acoperi un volum
suficient din corpul depozitului şi pentru a putea dirija gazul captat în direcţia dorită
este necesară generarea unei subpresiuni efective de 30 hPa la capătul superior al
puţului de gaz.
Pentru calcularea numărului de puţuri de gaz se ţine seama de faptul ca 1 metru de
conductă filtrantă cu o secţiune minimă de > 250 cm2 captează aprox. 2 m3 de gaz
pe oră.
Pereţii conductelor filtrante trebuie să fie perforaţi, diametrul perforaţiilor depinde de
dimensiunile granulelor din filtrul cu pietriş sau criblură. Deoarece permeabilitatea
materialului filtrant trebuie să fie de cel puţin 1 x 10-3 m/s, se foloseşte un material
cu d = 16-32 mm. Diametrul perforaţiilor trebuie să fie mai mic de 0.5xd, adică 8-12
mm. Se utilizează conducte cu perforaţii rotunde, deoarece au rezistenţa mai mare
Bibliografie 93
la deformare, sunt mai stabile faţă de forţele rezultate din procesele de tasare în
corpul depozitului şi rezistă mai bine la forţele de forfecare. Conductele trebuie să
fie prevăzute cu sisteme de înfiletare, pentru a asigura prelungirea puţului de gaz
pe perioada de operare a depozitului.
În timpul operării, la suprafaţa depozitului, construcţia puţului constă dintr-o
instalaţie specială. Acest sistem de construcţie este necesar pentru a putea suporta
tasările din corpul depozitului fără deteriorarea puţului de gaz şi a sistemului de
impermeabilizare la suprafaţa depozitului.
După închidere, trebuie să se evite atât pătrunderea aerului şi a apei din precipitaţii
în corpul depozitului în jurul puţurilor de extracţie a gazului, cât şi emisiile de gaz în
stratul de recultivare. La extremitatea superioară a puţului de gaz se aplică o
conductă etanşă peste conducta filtrantă. Conducta etanşă trebuie să aibă un
capac cu sistem de înfiletare, pentru a se asigura controlul conductei filtrante, care
se scurtează periodic, corespunzător tasărilor din corpul depozitului. Capacul este
prevăzut cu o instalaţie pentru prelevarea probelor de gaz şi măsurarea
temperaturii.
În forma sa finală puţul de gaz este prevăzut cu un dispozitiv de acoperire şi
închidere, pentru evitarea influenţelor climatice şi a manipulărilor nepermise ale
instalaţiilor de siguranţă.
În cazul depozitelor nou construite se începe instalarea puţurilor de gaz după ce
stratul de deşeuri a atins înălţimea de aproximativ 4 m. Baza puţului trebuie să fie
amplasată la cel puţin 2-3 m deasupra stratului de drenaj pentru levigat, pentru a se
evita apariţia unor forţe de presiune peste limita admisă pe stratul de drenaj pentru
levigat şi pe stratul de impermeabilizare a bazei depozitului. Cu ajutorul unor
dispozitive de tragere în formă de cupolă puţurile de gaz sunt înălţate o dată cu
creşterea în înălţime a corpului depozitului până la nivelul maxim de umplere a
acestuia.
 Conducte de captare a gazului
Fiecare puţ de extracţie a gazului trebuie să fie conectat la una dintre staţiile de
colectare a gazului prin intermediul unei conducte de captare.
În cazul în care o conductă de captare a gazului nu mai funcţionează, ea se
înlocuieşte cu o nouă conductă, pentru a se asigura o extracţie continuă şi a se
evita efectele negative ale gazului de depozit asupra sănătăţii personalului de
operare a depozitului.
Conductele de captare a gazului se instalează cu o pantă de cel puţin 5% faţă de
94 Bibliografie
staţia de colectare a gazului, pentru a se evacua apa provenită din condens în

interiorul conductei. Se recomandă pantele mai mari, pentru a suporta eventualele
tasări şi surpări din corpul depozitului, fără a provoca deteriorări ale conductelor.
Trebuie să se evite acumulările de apă în conductele de captare a gazului. Aceste
conducte trebuie să fie prevăzute cu sisteme flexibile de conectare la puţurile de
extracţie, la capătul superior definitiv al puţului şi la staţiile de colectare a gazului,
pentru a se minimiza deteriorările prin tasări, forţe de presiune, forţe transversale şi
forţe de torsiune. Conductele şi conexiunile flexibile trebuie să fie asigurate
împotriva încărcării cu electricitate statică sau să fie executate din material cu
conductibilitate electrică (de ex. PE cu conductibilitate electrică). Calitatea
materialului din care sunt făcute conductele trebuie să asigure o rezistenţă la
presiune ≥ PN 6.
Diametrul conductei de captare trebuie să fie ≥ 90 mm. Conductele de colectare a
gazului trebuie să poată fi închise ermetic cu ajutorul unor sisteme de închidere prin
culisare, pentru a se putea efectua reparaţii la conducte fără riscul emanaţiilor
necontrolate de gaz.
Conductele trebuie să fie acoperite şi protejate de îngheţ la suprafaţa depozitului,
printr-un strat de pământ sau deşeuri cu o grosime > 80 cm, pentru a evita
îngheţarea apei provenite din condensat care poate duce la deteriorarea
armăturilor şi a echipamentelor, şi la deformarea sau obturarea secţiunii conductei.
 Staţii de colectare a gazului
În staţiile de colectare a gazului conductele individuale de colectare sunt conectate
la conducta de eliminare a gazului.
Numărul staţiilor de colectare se stabileşte în funcţie de dimensiunea depozitului,
numărul puţurilor de colectare şi distribuţia lor.
În incinta staţiilor de colectare a gazului, fiecare conductă de colectare trebuie să
fie prevăzută cu o porţiune specială pentru prelevarea probelor. Această porţiune
se realizează din ţeava cu diametrul de DN 50, pentru a asigura o viteză constantă
de circulaţie a gazului > 2 m/s; viteza optimă a gazului este de aprox. 6-8 m/s.
Lungimea acestei ţevi trebuie să fie 10 x DN înainte de ştuţul de măsurare,
respectiv 5 x DN după ştuţul de măsurare. Între zona de măsurare şi cilindrul de
colectare (în care se termină conductele de captare individuale) se amplasează un
dispozitiv culisant pentru închidere şi reglare, cu poziţionare verticală pe secţiunea
conductei, pentru a se evita depunerile pe lagărele sistemului de rotaţie. Între
cilindrul de colectare şi conducta principală de eliminare se montează un dispozitiv
Bibliografie 95
culisant de închidere.
Construcţiile care constituie staţiile de colectare a gazului trebuie să fie complet
închise, prevăzute cu spaţii de aerisire (în pereţi se montează cel puţin 2 grătare de
aerisire cu dimensiunile 50 x 50 cm) şi asigurate împotriva accesului persoanelor
neautorizate.
În zona staţiilor de colectare a gazului se montează panouri de avertizare asupra
pericolelor legate de prezenţa gazului de depozit, pe care se menţionează şi
interdicţiile legate de fumat şi de foc.
La proiectarea şi construcţia staţiilor de colectare a gazului trebuie să se ţină
seama de faptul că acestea trebuie să fie întotdeauna în afara zonei
impermeabilizate a bazei, respectiv suprafeţei depozitului şi trebuie să fie accesibile
direct de pe drumul perimetral. Rigolele pentru colectarea apei din precipitaţii se
amplasează între corpul depozitului şi staţiile de colectare.
 Conducta principală de eliminare a gazului (conducta perimetrală de gaz)
Staţiile de colectare a gazului sunt conectate între el printr-o conductă principală de
eliminare a gazului (conductă perimetrală).
Conducta principală de eliminare trebuie să aibă posibilitatea de a fi reglată de la
căminele în care sunt amplasate separatoarele de condensat, pentru a putea
interveni în cazul în care apar defecţiuni. Panta conductei principale de eliminare
trebuie să fie de cel puţin 0.5%, pentru a putea evacua particulele minerale din
condensat. Diametrul nominal al conductei (DN) trebuie să fie de cel puţin 200 mm.
La cantităţi mai mari de gaz (> 750 m3/h) şi conducte mai lungi (> 1000 m)
diametrul minim trebuie să fie > 250 mm, deoarece se formează mai mult
condensat.
Toate conductele se instalează la adâncimi mai mari decât adâncimea de îngheţ
specifică zonei, dar nu la mai puţin de 80 cm. La proiectare trebuie să se ţină
seama de poziţionarea sistemelor de impermeabilizare, a drumurilor de acces şi a
instalaţiilor de drenaj. Conducta principală de eliminare a gazului trebuie să fie
amplasată în afara zonei de impermeabilizare a suprafeţei, şi în nici un caz pe sub
instalaţii de colectare a apei din precipitaţii (rigole) şi pe sub drumurile de acces
(din cauza sarcinilor dinamice şi statice care apar în aceste zone).
 Separatorul de condensat/colectarea condensatului
Gazul de depozit saturat cu vapori de apă duce la formarea de condensat în
sistemul de conducte. Ca bază de calcul pentru cantitatea de condensat se
consideră cantitatea de apă care se formează la răcirea de la 55°C la 20°C.
96 Bibliografie
Aceasta înseamnă aprox. 100 ml de condensat la fiecare m3 de gaz de depozit. De

aceea în conducta principală de eliminare a gazului se instalează, în punctele cele
mai joase, în cămine subterane cu acces, separatoare de condensat. Căminele de
separare a condensatului, precum şi toate instalaţiile din interior care pot veni în
contact cu condensatul, se confecţionează din materiale rezistente la coroziune.
Căminele trebuie să fie impermeabile faţă de apa freatică şi să fie calculate static
pentru a fi rezistente la forţele care le-ar putea deplasa.
Condensatul se evacuează printr-un dispozitiv tip sifon, într-un recipient care
trebuie să fie întotdeauna plin cu condensat, pentru evitarea pătrunderii aerului în
conducta principală de gaz, atunci când se pompează condensatul. Distanţa între
separatorul de condensat şi rezervorul de condensat trebuie calculată astfel încât
să se asigure ca vacuumul din conducta principală de eliminarea a gazului nu
determină absorbţia condensatului înapoi în sistemul de conducte. Căminele
trebuie să poată fi controlate în orice moment, pentru a supraveghea nivelul
condensatului.
Condensatul se evacuează într-un rezervor la care sunt conectate toate
separatoarele de condensat, sau direct în staţia de tratare a levigatului. Este
interzisă recircularea condensatului în corpul depozitului.
Dacă topografia depozitului permite, condensatul poate fi evacuat şi prin cădere
liberă direct într-un separator de condensat amplasat la capătul conductei
principale de eliminare a gazului.
Rezervorul pentru condensat trebuie să fie calculat pentru a cuprinde cel puţin
cantitatea de condensat care se adună în 14 zile, să fie impermeabil şi rezistent pe
termen lung, astfel încât să se evite pătrunderea condensatului în pământ sau în
apa subterană. Rezervorul trebuie să fie prevăzut cu un indicator de preaplin.
Degazarea pasivă/oxidarea metanului
Depozitele la care s-a finalizat faza activă de formare a gazului, acesta
nemaiputând fi valorificat, tratat sau ars controlat, trebuie degazate pasiv, pentru a
împiedica acumularea gazului în depozit. La un conţinut de metan mai mic de 20%
sau la o cantitate de gaz captat < 100 m3/h, gazul de depozit se poate devia prin
stratul de recultivare. Gazul de depozit trebuie să se poată împrăştia în stratul de
drenare a apei din precipitaţii, prin conducte perforate sau direct în salteaua
drenantă.
Puţurile de gaz existente se pot utiliza la degazarea pasivă. Trebuie să existe
posibilitatea măsurării gazului în locurile în care acesta este evacuat.
Bibliografie 97
Distribuţia gazului trebuie să fie proiectată astfel încât să nu se depăşească o

valoare de 2 litri de gaz/oră x m2. Apa din stratul drenant nu trebuie să pătrundă în
ţevile perforate sau în puţurile de gaz.
Evacuarea gazului se face în stratul de recultivare, care trebuie să aibă o
permeabilitate corespunzătoare şi o vegetaţie bogată.
98 Bibliografie
Capitolul 6. Ȋnchiderea depozitelor ecologice de deşeuri
Sistemul de etanşare-drenaj de suprafaţă trebuie proiectat astfel încât să

îndeplinească simultan mai multe funcţii: de a reduce poluarea atmosferică, deci de
a reduce emisiile de poluanţi gazoşi din depozit în atmosferă, de a bloca infiltrarea
apelor din precipitaţii în corpul depozitului şi de a-l izola faţă de mediul înconjurător,
în acelaşi timp având şi rolul de strat suport pentru ansamblul lucrărilor de redare a
terenului către mediul înconjurător.
Sistemul de etanşare-drenaj de suprafaţă este alcătuit din (de jos ȋn sus):
 Strat suport sau strat de susţinere - care are rolul de a asigura atât o nivelare a
deşeurilor şi o planeitate a suprafeţei obţinute (necesară materialelor geosintetice
care se dispun deasupra), cât şi a oferi o capacitate portantă suficientă desfăşurării
activităţilor ulterioare de ȋnchidere a depozitului. Acest strat se execută dintr-un
material suficient de peremabil pentru a permite drenarea gazelor.
 Strat pentru drenarea gazelor de depozit – care este alcătuit dintr-un material cu
permeabilitate mare (pietriş). Evacuarea gazelor de depozit care ajung ȋn stratul de
drenare a gazelor se face prin intermediul puţurilor de colectare a gazelor ale căror
coloane filtrante sunt ȋn legătură cu acest strat.
 Sistemul de etanşare – care are dublu rol: ȋmpiedică evacuarea gazelor ȋn
atmosferă şi infiltrarea apelor din precipitaţii ȋn depozit. Sistemul de etanşare se
realizează din materiale minerale cu peremabilitate mică (pământuri argiloase
compactate) sau materiale geosintetice (geomembrane, geocompozite bentonitice).
De regulă, sunt preferate etanşările elastice care acceptă tasări diferenţiate
generate de rearanjarea deşeurilor ȋn timp şi descompunerea substanţelor
organice.
 Sistemul de drenare a apelor din precipitaţii – este necesar pentru a reduce
sarcina hidraulică deasupra sistemului de etanşare şi de a spori stabilitatea
sistemului de ȋnchidere pe pantă. Se realizează din pietriş sau geocompozite de
drenaj.
 Sistemul de redare a terenului către mediul ȋnconjurător – este alcătuit dintr-un
strat de pământ, ultimul strat chiar de pământ vegetal, care să asigure ȋnierbarea
suprafeţei finale a depozitului.
Bibliografie 99
6.1. Cerinţe impuse privind sistemul de impermeabilizare a suprafeţei

(OM 757/2004)
Scopul unui sistem de impermeabilizare a suprafeţei este protecţie de durată şi
constantă împotriva:
- formării de mirosuri şi praf,
- împrăştierii de către vânt a deşeurilor uşoare (hârtie, plastic),
- pătrunderii apei din precipitaţii în corpul depozitului,
- scurgerii poluanţilor în apa subterană,
- migrării gazului în atmosferă,
- apariţiei incendiilor pe depozite,
- deteriorării stratului de vegetaţie de la suprafaţă din cauza gazului de depozit,
- înmulţirii păsărilor şi a altor animale.
În plus trebuie să se realizeze integrarea zonei depozitului în peisajul înconjurător.
Întregul sistem de impermeabilizare trebuie să prezinte o construcţie adecvată
fiecărei clase de depozit şi să prezinte anumite caracteristici.
De asemenea, trebuie să se asigure posibilitatea de a executa controale, reparaţii
şi o întreţinere ulterioară a unui depozit sau a unei celule timp de 30 de ani după
recepţia finală a lucrărilor de închidere.
Cerinţe pentru închiderea depozitelor de deşeuri periculoase (clasa a)
După umplerea unei celule, se aplică un sistem de impermeabilizare pe suprafaţa
nivelată, conform alternativelor prezentate în Figura 38.a.
Sistemul de impermeabilizare trebuie să asigure o protecţie de durată a masei de
deşeuri împotriva pătrunderii apei provenite din precipitaţii. Sistemul trebuie să fie
rezistent pe termen lung împotriva eroziunii, inundării, influenţelor gerului,
deteriorărilor de către animale şi plante (înrădăcinare). Trebuie să se asigure
posibilitatea de circulaţie pe depozit şi posibilitatea controlului şi reparaţiei
suprafeţei.
La planificarea şi realizarea sistemului trebuie respectate cel puţin următoarele
cerinţe:
 Stratul de susţinere
Pe suprafaţa nivelată a corpului de deşeuri se aplică un strat de susţinere cu o
100 Bibliografie
grosime minimă de 50 cm.

Stratul de susţinere preia sarcinile statice şi dinamice care apar în timpul şi după
aplicarea straturilor de închidere. Modulul de elasticitate la suprafaţa stratului de
susţinere trebuie să fie de minim 40 MN/m2.
Stratul de susţinere trebuie compactat astfel ȋncât să se asigure grade de
compactare raportate la ȋncercarea Proctor normal, mai mari de 95%
Drept material pentru stratul de susţinere se poate utiliza molozul, excavările de
pământ, cenuşa reziduală, deşeurile minerale adecvate sau materialele naturale.
Deşeurile minerale nu trebuie să conţină componente de lemn, plastic, hârtie,
materie organică, sticlă şi fier. Mărimea maximă a granulelor materialului nu trebuie
să depăşească 0,10 m. Nu se poate utiliza nămol, nisip şi materiale coezive.
Stratul de susţinere trebuie să fie omogen şi cu capacitate portantă constantă;
suprafaţa rezultată trebuie să fie netedă şi nivelată. Conţinutul de deşeuri
periculoase din deşeurile utilizate pentru realizarea stratului de susţinere nu poate fi
mai mare decât cel din deşeurile admise la depozitare.
Se poate renunţa la stratul de susţinere, dacă stratul de deşeuri nivelat respectă
cerinţele minime.
 Stratul de impermeabilizare mineral
Stratul de impermeabilizare minerală a suprafeţei trebuie să aibă o grosime minimă
de 0,50 m şi un coeficient de permeabilitate < 5 x 10-9 m/s. Conţinutul de carbonat
de calciu trebuie să fie mai mic de 10% (masa), conţinutul de argilă cu diametrul
granulelor < 0,005 mm trebuie să fie de minim 20% (masa). Mărimea maximă a
granulelor din materialul de impermeabilizare minerală este limitată la 63 mm. Cota
de componente organice din materialul argilos este limitată la maxim 5% (masa),
iar componentele lemnoase (rădăcini, ramuri etc.) nu sunt permise.
Impermeabilizarea cu material argilos se aplică în straturi şi se compactează.
Stratul de etanşare mineral trebuie să aibă toleranţa la planeitate de maximum 2
cm/4,0 m. Trebuie asigurate grade de compactare ≥ 92%.
Alternativ se poate realiza o impermeabilizare echivalentă (Figura 38.b).
Caracteristicile materialelor, rezistenţa lor pe termen lung şi gradul în care sunt
echivalente trebuie dovedite autorităţii competente înainte de realizarea etanşării.
 Stratul de impermeabilizare artificial
Deasupra stratului de impermeabilizare mineral se aplică o impermeabilizare
artificială, constând dintr-o folie PEHD de 2,0 mm.
Bibliografie 101
 Geotextile ca strat protector pentru geomembrană

Geotextilele utilizate sunt din materiale rezistente pe termen lung, cum ar fi
polipropilenă (PP) sau polietilenă de înaltă densitate (PEHD), cu masa pe unitatea
de suprafaţă > 600 g/m2. Geotextilele trebuie să respecte cerinţele de calitate
prevăzute de standardele în vigoare. Nu este permisă utilizarea materialelor
reciclate.
 Stratul de drenaj pentru apa din precipitaţii
Stratul de drenaj se realizează cu o grosime minimă de 0,30 m. Valoarea
permeabilităţii trebuie să fie ≥ 1 x 10-3 m/s. Conţinutul de carbonat de calciu nu
trebuie să depăşească 10% (masa). Mărimea granulelor trebuie să fie cuprinsă
între 4 mm şi 32 mm. Procentul de granule superioare şi inferioare nu poate depăşi
3% (masa). Lemnele, metalele, materialele plastice sau alte componente străine nu
trebuie să fie conţinute în materialul de drenare. Stratul de drenare trebuie să aibă
toleranţa la planeitate de maximum 2 cm/4,0 m.
Pentru taluzuri trebuie efectuat un calcul de verificare a stabilităţii. Pentru taluzurile
abrupte (1:3) se utilizează agregate concasate.
La utilizarea straturilor artificiale de drenaj trebuie să se dovedească
funcţionalitatea hidraulică şi rezistenţa pe termen lung a materialului.
 Geotextilele ca strat separator
Pentru a evita colmatarea stratului de drenaj prin pătrunderea particulelor solide din
stratul de recultivare, se aplică geotextile deasupra stratului de drenaj.
Geotextilele utilizate trebuie să fie confecţionate din materiale rezistente pe termen
lung, cum ar fi polipropilenă (PP) sau polietilenă (PE), cu masa pe unitatea de
suprafaţă de minim 400 g/m2.
Geotextilele trebuie să fie permeabile şi să respecte cerinţele de calitate conform
standardelor în vigoare.
Nu este permisă utilizarea materialelor reciclate.
 Stratul de recultivare
Stratul de recultivare se realizează peste stratul de drenaj şi trebuie să aibă o
grosime (înălţime totală) de minim ≥ 1,00 m.
Stratul de recultivare constă din: strat de pământ cu caracteristici de reţinere a apei
(d ≥ 0,85 m), strat de pământ vegetal (d ≥ 0,15 m), vegetaţia plantată.
Materialul pentru stratul de reţinere a apei constă din material uşor coeziv care
102 Bibliografie
împiedică uscarea stratului, asigurând astfel umiditatea necesară pentru rădăcinile

plantelor (pătrunderea rădăcinilor în stratul de drenaj este astfel împiedicată).
Peste stratul de reţinere a apei se aplică stratul de pământ vegetal, care este
plantat complet şi uniform cu gazon.
Nu se plantează arbuşti şi arbori, deoarece rădăcinile acestora pot afecta stratul de
drenaj.
Circulaţia pe suprafaţa depozitului, în vederea realizării straturilor, poate avea loc
numai cu utilaje cu transmisie pe lanţuri şi numai pe căile de circulaţie construite în
acest scop, din moloz sau pietriş.
Drumurile utilizate în timpul construcţiei pot fi utilizate în final drept drumuri de
circulaţie, dacă în proiect este prevăzut astfel.
Figura 38. Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri periculoase
(soluţie impusă / soluţie alternativă, conform OM 757/2004)
Cerinţe pentru închiderea depozitelor pentru deşeuri nepericuloase/municipale

(clasa b)
Imediat după umplerea completă şi nivelarea unei celule de depozit, se aplică un
sistem de impermeabilizare conform alternativelor prezentate în Figura 39.
Sistemul de impermeabilizare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie rezistent pe termen lung şi etanş faţă de gazul de depozit,
- să reţină şi să asigure scurgerea apei din precipitaţii,
- să formeze o bază stabilă şi rezistentă pentru vegetaţie,
- să prezinte siguranţă împotriva deteriorărilor provocate de eroziuni,
- să fie rezistent la variaţii mari de temperatură (îngheţ, temperaturi ridicate),
- să împiedice înmulţirea animalelor (şoareci, cârtiţe),
Bibliografie 103
- să fie circulabil,
- să fie uşor de întreţinut.
Aşezarea ultimului strat al sistemului de impermeabilizare la suprafaţă se
realizează numai atunci când tasările corpului depozitului sunt într-un stadiu la care
nu mai pot determina deteriorarea acestui sistem. În perioada principală de tasare
se poate realiza o acoperire temporară. Conductele de gaz trebuie să fie
confecţionate dintr-un material rezistent la îngheţ şi să fie poziţionate sub un strat
de pământ cu grosime cel puţin egală cu adâncimea maximă de îngheţ, dar nu mai
mică de 80 cm.
La proiectarea şi realizarea sistemului trebuie să se respecte cerinţele minime
prevăzute în cele ce urmează:
 Stratul de susţinere
Pe suprafaţa nivelată a deşeurilor se aplică un strat de susţinere cu o grosime
minimă de 50 cm şi o grosime maximă de 1,00 m, care se nivelează. Stratul de
susţinere trebuie să permită pătrunderea gazului, iar valoarea coeficientului de
permeabilitate trebuie să fie ≥ 1 x 10-4 m/s. Stratul trebuie să asigure preluarea
sarcinilor statice şi dinamice, care apar odată cu realizarea sistemului de
impermeabilizare. Modulul de elasticitate la suprafaţă trebuie să fie de minim 40
MN/m2. Ca material pentru stratul de susţinere se pot utiliza deşeurile din
construcţii şi demolări, pământul excavat, cenuşa, deşeurile minerale adecvate sau
materiale naturale. Conţinutul de carbonat de calciu nu poate depăşi 10% (masa).
Stratul de susţinere nu are voie să conţină componente organice (lemn), materiale
plastice, asfalt cu conţinut de gudron, fier/oţel şi alte metale. Mărimea maximă a
granulelor materialului nu poate depăşi 10 cm. Stratul de susţinere trebuie să fie
omogen şi rezistent la eforturi în mod uniform, suprafaţa trebuie să fie plană şi
nivelată. Nu se poate utiliza material coeziv.
 Colectarea gazului de depozit
Pe stratul de susţinere se aplică un strat de drenare a gazului cu o grosime ≥ 0,30
m. Suprafaţa trebuie să fie nivelată.
Materialul de drenare trebuie să aibă un coeficient de permeabilitate de minim 1 x
10-4 m/s. Mărimea granulelor nu trebuie să fie mai mare de 32 mm, domeniul optim
al diametrului granulelor este între 8 şi 32 mm. Procentul de granule superioare şi
inferioare nu poate depăşi 5%. Conţinutul de carbonat de calciu trebuie să fie mai
mic de 10% (masa).
La utilizarea materialelor de drenare artificiale trebuie dovedită atât rezistenţa
104 Bibliografie
acestora faţă de apa din condens şi gazul de depozit, precum şi rezistenţa pe

termen lung la eforturile pe care le preia stratul de drenaj.
 Stratul de impermeabilizare mineral
Stratul de impermeabilizare minerală a suprafeţei trebuie să aibă o grosime minimă
de 0,50 m şi un coeficient de permeabilitate < 5 x 10-9 m/s. Conţinutul de carbonat
de calciu trebuie să fie mai mic de 10% (masa), conţinutul de argilă cu diametrul
granulelor < 0,005 mm să fie minim 20% (masa). Mărimea maximă a granulelor
este limitată la 63 mm. Conţinutul de componente organice din argilă este limitat la
maxim 5% (masa), iar componentele din lemn (rădăcini, crengi etc.) nu sunt
permise. Impermeabilizarea cu material argilos se aplică în 2 straturi compactate cu
compactorul cu role. Stratul de impermeabilizare trebuie să aibă toleranţa la
planeitate de maximum 2 cm/4,0 m. Trebuie asigurate grade de compactare
Proctor normal ≥ 92%.
Alternativ se poate utiliza o impermeabilizare echivalentă. Caracteristicile
materialului, rezistenţa acestora pe termen lung şi gradul de echivalenţă trebuie
dovedite autorităţii competente înainte de aplicare.
 Stratul de drenaj pentru apa din precipitaţii
Stratul de drenaj se realizează cu o grosime minimă de 0,30 m. Coeficientul de
permeabilitate trebuie să fie > 1 x 10-3 m/s, proporţia de carbonat de calciu nu poate
depăşi 10% (masa). Materialul de drenare trebuie să fie stabil pe taluzuri şi să se
aplice uniform pe întreaga suprafaţă a depozitului.
Mărimea granulelor materialului de drenare trebuie să fie cuprinsă între 4 mm şi 32
mm.
La utilizarea materialelor de drenare artificiale trebuie să se probeze
funcţionalitatea hidraulică şi rezistenţa pe termen lung a materialului.
 Geotextilele ca strat separator
Pe stratul de drenaj pentru apa din precipitaţii se aplică un strat separator, pentru a
împiedica pătrunderea componentelor din stratul de recultivare în stratul de drenaj.
Geotextilele utilizate sunt din materiale rezistente pe termen lung, cum ar fi
polipropilenă (PP) sau polietilenă de înaltă densitate (PEHD), cu masa pe unitatea
de suprafaţă ≥ 400 gr/m2.
Geotextilele trebuie să permită pătrunderea apei şi să respecte cerinţele de calitate
conform prevederilor standardelor în vigoare. Nu este permisă utilizarea
materialelor reciclate.
Bibliografie 105
Se poate renunţa la utilizarea stratului de separare, dacă este probată siguranţa la

sufoziune.
 Stratul de recultivare
Stratul de recultivare se realizează cu o grosime totală ≥ 1,00 m. La realizarea
stratului de recultivare, utilajele pot circula numai pe căile de circulaţie amenajate în
acest scop. Stratul de recultivare nu se compactează.
Stratul de recultivare constă dintr-un strat de reţinere a apei (d ≥ 85 cm), din stratul
de sol vegetal (d ≥ 15 cm), precum şi din vegetaţie (gazon).
Plantarea tufişurilor este permisă numai după 2 ani de la plantarea gazonului. Pot fi
plantate numai specii de tufişuri cu rădăcini scurte.
Materialul pentru stratul de reţinere a apei constă din nisip uşor coeziv şi din pietriş.
Figura 39. Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri nepericuloase
(soluţie impusă / soluţie alternativă, conform OM 757/2004)
Cerinţe pentru depozitele de deşeuri inerte (clasa c)

Imediat după umplerea şi nivelarea unei celule de depozit, se aplică o acoperire cu
un strat de pământ cu o grosime de minimum 0,50 m, conform celor prezentate în
Figura 40 Stratul de acoperire constă din pământ uşor coeziv.
Peste stratul de acoperire se aplică un strat de cca. 15 cm sol fertil, pe care se
plantează imediat gazon. Deteriorările produse de eroziune trebuie reparate
imediat.
106 Bibliografie
Figura 40. Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri inerte (soluţie
Nivelarea depozitelor
Nivelarea ultimului strat de deşeuri, înainte de aplicarea sistemului de
impermeabilizare a suprafeţei, trebuie să se realizeze în conformitate cu proiectul
aprobat.
Pentru a evita apariţia deteriorărilor stratului de impermeabilizare, pe o adâncime
de 1 m sub stratul de susţinere nu se depun deşeuri de nămol, deşeuri
voluminoase sau de materiale dure (lemn, fier, pietre dure cu dimensiuni mai mari
de 10 cm).
Panta minimă a suprafeţei deşeurilor nivelate trebuie să fie calculată în funcţie de
mărimea prognozată a tasărilor, astfel încât panta finală, după consumarea
tasărilor, să fie minimum 5%.
Pe suprafeţele realizate cu pantă minimă se prevăd numai şanţuri scurte de
scurgere pentru apa din precipitaţii, de circa 50-80 m. Dacă se realizează şanţuri
mai lungi pentru scurgerea apei din precipitaţii, atunci trebuie prevăzută o rigolă din
masă plastică, pentru a proteja stratul de impermeabilizare împotriva eroziunii.
Panta maximă a suprafeţelor de depozit este 1:3 (33%). Impermeabilizarea, stratul
de drenaj pentru apa din precipitaţii şi stratul de recultivare se realizează asigurând
posibilitatea de circulare pe suprafaţă în vederea controlului şi posibilitatea de
reparare a taluzurilor şi ţinând cont de aspectele specifice protecţiei muncii
(alunecări, utilaje care lucrează pe pante etc.).
Depozitele cu înclinări ale taluzului între 1:3 şi 1:5 trebuie să prezinte berme
speciale în vederea realizării drumurilor de acces. Bermele se proiectează şi se
construiesc la fiecare 10 metri înălţime şi executate cu o pantă de 2,5 - 3% înspre
Bibliografie 107
interiorul corpului depozitului, pentru a preîntâmpina posibile accidente.

Înspre partea exterioară a bermelor se aplică o delimitare din pietre sau o bandă de
limitare şi atenţionare vizibilă (în roşu/alb). Lăţimea minimă a bermelor este de 5 m;
pe berme se circulă numai într-o singura direcţie (sens unic), deoarece întâlnirea
utilajelor unele cu altele este permisă numai la o lăţime mai mare a căii de
circulaţie. Drumurile bermelor trebuie să prezinte pante în direcţia de mers de
maxim 8%, iar panta minimă nu poate fi mai mică de 1,5% (pentru a asigura
scurgerea apei din precipitaţii).
6.2. Colectarea apelor de pe suprafeţele acoperite

(OM 757/2004)
Drenajul pe stratul de impermeabilizare de suprafaţă
Pentru colectarea şi evacuarea rapidă a apei din precipitaţii, infiltrată prin stratul de
recultivare, este absolut necesară amenajarea unui strat de drenaj. Stratul mineral
de drenaj trebuie să aibă o grosime uniformă minimă de 30 cm, pe toată suprafaţa
corpului depozitului. Acest strat de drenaj se aplică direct peste geotextilul de
protecţie de deasupra stratului de impermeabilizare minerală sau de deasupra
stratului sintetic de impermeabilizare (PEHD).
Pe durata construcţiei trebuie să se ţină seama ca straturile de impermeabilizare să
nu fie deteriorate prin trecerea cu maşini peste ele. Amenajarea se face prin
intermediul unor drumuri de acces special amenajate şi cu utilaje uşoare, cu şenile.
Permeabilitatea stratului mineral de drenaj trebuie să aibă valoarea de cel puţin 1 x
10-3 m/s. Materialul pentru stratul de drenaj este alcătuit din pietriş 8-32 mm sau
criblură. Conţinutul de granule < 8 mm este limitat la 5% (masa). Conţinutul de
carbonat de calciu nu trebuie să fie mai mare de 10% (masa). Panta stratului de
drenaj trebuie să fie de cel puţin 5%, panta maximă admisă este de 33%. La o
pantă mai mare de 10% trebuie să fie prezentată dovada stabilităţii stratului în
funcţie de caracteristicile efective ale materialelor din care este alcătuit.
Nu este permisă instalarea de conducte de colectare a gazului în interiorul stratului
de drenaj pentru apa din precipitaţii. Acoperişurile puţurilor de gaz trebuie să fie
instalate deasupra stratului de drenaj. Stratul de drenaj se amenajează până la
marginea rigolei perimetrale a sistemului de colectare a apei de la baza depozitului.
În cazul depozitelor cu suprafaţă mare, pantă mică şi timp lung de scurgere a apei
din precipitaţii, se amenajează conducte de scurgere în stratul de drenaj, pentru ca
apa să poată fi evacuată direct în rigola perimetrală. Panta conductelor de scurgere
trebuie să fie > 1,5%, după consumarea tasărilor. Între stratul de recultivare şi
108 Bibliografie
stratul de drenaj trebuie să nu existe pericolul de sufoziune, astfel încât în stratul de

drenaj să nu ajungă granule sau particule foarte fine, care să modifice valoarea
permeabilităţii. După caz se aplică un geotextil de filtrare pe stratul de drenaj
Rigole perimetrale
Pentru o evacuare rapidă şi fără efecte negative a apei provenite din precipitaţii din
stratul de drenaj şi de pe suprafaţa depozitului se amenajează în jurul întregului
depozit o rigolă perimetrală. Profilul şi dimensiunile rigolei se calculează în funcţie
de indicele de ploaie maximă într-un interval de 5 ani. Rigola poate fi amenajată din
criblură sau pietriş rezistent la eroziune, sau sub forma unei rigole dalate sau
pereate. Trebuie să fie evitate pe termen lung eventualele antrenări ale materialului
de construcţie a rigolei prin acţiunea apei. Zona de acţiune a apei de deasupra
rigolei trebuie să fie de asemenea rezistentă la eroziune. În acest scop se pot folosi
criblură sau dale de piatră fixate în gazon. Pe rigolele perimetrale nu este permisă
recultivarea; acestea trebuie să fie permanent în stare de operare. De asemenea
trebuie să fie rezistente la îngheţ.
Rigolele perimetrale trebuie să fie prevăzute cu o izolaţie la bază. Izolaţia poate fi
alcătuită dintr-o folie de polietilenă cu grosimea > 1,0 mm, acoperită cu un strat de
criblură sau pietriş rezistent la eroziune. Panta rigolelor perimetrale trebuie să fie de
cel puţin 1,5%, luând în considerare şi tasarea corpului depozitului. Trebuie să se
evite pante > 8%, pentru a nu permite apariţia unor forţe de eroziune prea mari.
Spaţiile prevăzute pentru conducte pe sub drumurile de acces pe corpul depozitului
se dimensionează luând în considerare cantităţile de apă calculate, şi trebuie să fie
destul de rezistente pentru a evita antrenarea materialului de construcţie prin
acţiunea apei. La amenajarea conductelor se realizează calcule statice.
Bibliografie 109
Capitolul 7. Stabilitatea pe pantă a materialelor componente ale

depozitelor ecologice de deşeuri
7.1. Stabilitatea pe pantă materialelor minerale dispuse peste materiale

geosintetice
Influenţa lungimii taluzului, a pantei, a grosimii sistemului de drenaj (sau a
materialului de acoperire în cazul etanşării de suprafaţă) au condus la dezvoltarea
a două metode de analiză a stabilităţii: metoda pantei infinite şi metoda penei (sau
a pantei finite).
Metodele de analiză a stabilităţii sunt descrise pe larg de Batali (1999).
Este detaliată pe larg situaţia particulară (foarte des întâlnită) în care grosimea
sistemului de drenaj este constantă în lungul pantei, adeziunea la interfaţa între
diferitele materiale implicate este nulă şi coeziunea materialului de acoperire este
egală cu zero; prin aceste simplificări, studiul prezentat în această lucrare se referă
la stabilitatea sistemului de drenaj alcătuit exclusiv din materiale necoezive (nisip,
pietriş sau amestec) situat deasupra unui sistem de etanşare care nu înglobează
materiale geosintetice cu adeziune mare, gen geomembrane rugoase.
7.1.1. Metoda pantei infinite

Această metodă se aplică în cazul în care lungimea pantei este foarte mare în
raport cu grosimea sistemului de drenaj. Stabilitatea este evaluată cu ajutorul
factorului de stabilitate la alunecare, definit ca raportul dintre forţele care se opun
alunecării şi forţele ce provoacă alunecarea (Figura 41):
W cos  tan  tan 
FS   ( 14 )
W sin  tan 
în care:
W – greutatea materialului drenant;
 - unghiul pe care-l face panta taluzului cu orizontala;
 – unghiul de frecare geosintetic - pământ.
110 Bibliografie
Figura 41. Analiza stabilităţii sistemului de drenaj prin metoda pantei infinite (Koerner, 1994)
7.1.2. Metoda penei

Metoda penei se aplică în cazul în care lungimea pantei înregistrează valori mai
mici, această metodă fiind una mai precisă datorită faptului că ia în calcul creşterea
de stabilitate oferită de pana pasivă ce apare la baza pantei (Figura 42). Calculul
factorului de stabilitate se efectuează evaluând greutăţile penelor activă şi pasivă şi
scriind ecuaţia de echilibru (Koerner, 1994):
Figura 42. Analiza stabilităţii prin metoda penei (Koerner, 1994)
Bibliografie 111
Ea  EP 
FS W A  N A cos    N A tan  sin 
 ( 15 )
FS sin 
WP tan 

FS cos   sin  tan 
în care:
Ea, Ep – forţele de împingere dintre penele activă şi pasivă;
Wa, Wp – greutăţile penelor activă şi pasivă.
Rezolvarea acestei ecuaţii se face pornind de la:
aFS   bFS   c  0
2
( 16 )
în care:
a  WA  N A cos   cos 
W  N A cos  sin  tan  
b   A  ( 17 )
 N A tan sin  cos   WP sin  tan 
c  N A tan sin2  tan
Prin calcule parametrice, dar şi pe cale analitică se poate demonstra faptul că

greutatea specifică a materialului ce compune sistemul de drenaj nu influenţează
valoarea factorului de stabilitate la alunecare. Un alt aspect foarte important cu
privire la stabilitatea sistemului de drenaj pe pante îl constă observaţia că
stabilitatea este cu atât mai bună cu cât grosimea sistemului de drenaj creşte.
7.1.3. Luarea în considerare a acţiunii seismice

Analiza stabilităţii în gruparea specială de acţiuni (seism) presupune calcularea
valorii factorului de stabilitate Fs de regulă cu ajutorul unei metode pseudostatice,
prin adăugarea unei forţe orizontale în centrul de greutate al masei de materiale
implicate (Figura 43).
Dacă se consideră nulă componenta verticală a acceleraţiei seismice, se poate
utiliza următoarea relaţie simplificată pentru evaluarea factorului de stabilitate în
gruparea specială de acţiuni (Normativul P100-92):
FS 1
 ( 18 )
Fs 0 1  kh  m
în care:
Fs – factor de stabilitate în gruparea specială de acţiuni;
112 Bibliografie
Fs0 – factor de stabilitate în gruparea fundamentală de acţiuni;

m – panta taluzului.
Figura 43. Analiza stabilităţii prin metoda paneti infinite în gruparea specială de acţiuni (Koerner,
1994)
kh    ks ;
ks – coeficient de intensitate seismică;

kh - componenta orizontală a acceleraţiei seismice;
În cazul versanţilor şi taluzelor, pentru valoarea  se admite o variaţie liniară
pe înălţime astfel:
la bază:  = 0,5
la partea superioară (pe coronament):
 = 0,5 – pentru  ≤ 15°
 = 0,6 – pentru 15°≤  ≤ 30°
 = 0,7 – pentru  ≥ 30°
unde  este unghiul mediu de înclinare a taluzului faţă de orizontală.
Pentru a evalua implicaţiile luării în considerare a efectului seismului asupra
pantei taluzelor, s-au realizat o serie de calcule folosind relaţia (14). S-a considerat
un factor de stabilitate minim admis în gruparea specială Fs = 1,3 şi s-a calculat cât
trebuie să fie factorul seismic în regim static (gruparea fundamentală de acţiuni),
Fs0 pentru a fi îndeplinită această condiţie. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul
16 în funcţie de coeficientul de intensitate seismică, ks şi panta taluzului (Figura 44).
Bibliografie 113
Tabelul 16. Valori ale Fs în gruparea specială pentru Fsstatic = 1,3

m 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4
ks FS0 FS0 minim pentru FS=1,3
0,32 1.529 1.643 1.758 1.872 1.986 2.101 2.215
0,25 1.479 1.568 1.658 1.747 1.836 1.926 2.015
0,2 1.443 1.515 1.586 1.658 1.729 1.801 1.872
0,16 1.414 1.472 1.529 1.586 1.643 1.700 1.758
0,12 1.386 1.429 1.472 1.515 1.557 1.600 1.643
0,08 1.357 1.386 1.414 1.443 1.472 1.500 1.529
Figura 44. Grafic de determinare a factorului de stabilitate minim la alunecare în gruparea

fundamentală de acţiuni pentru a obţine Fs0 = 1,3 (Olinic, Batali, 2002)
Rezultă că, de exemplu, pentru zona seismică A (ks = 0,32), pentru ca

stabilitatea depozitului să fie asigurată cu un factor de 1,3, trebuie ca în regim static
factorul de stabilitate să fie de 1,87 pentru o pantă de 1:2,5.
Pentru a putea obţine aceste valori ale factorului de stabilitate calculat prin
metoda pantei infinite trebuie asigurate anumite valori ale unghiului de frecare pe
interfaţă (), care sunt prezentate în Figura 45.
114 Bibliografie
Figura 45. Valoarea unghiului  necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 (Olinic, Batali, 2002)
Se observă că pentru o pantă de 1:2,5 şi zona seismică A, trebuie ca cel mai

mic unghi  pe oricare interfaţă să fie 37°, ceea ce este aproape imposibil de
obţinut. În aceleaşi condiţii, pentru o pantă de 1:3 rezultă min = 33,5°, care poate fi
obţinut prin utilizarea unei geomembrane texturate, de exemplu.
Datorită faptului că metoda pantei infinite nu poate fi aplicată în toate cazurile
întâlnite în practică, au fost efectuate o serie de calcule parametrice cu scopul de a
identifica domeniul de aplicabilitate al celor două metode avute la dispoziţie. Prin
calculele efectuate s-a urmărit determinarea aceluiaşi unghi de frecare , de data
aceasta calculat prin metoda penei (Figura 46, Figura 47, Figura 48); s-a considerat
grosimea sistemului de drenaj egală cu 50 cm, iar ceilalţi parametri implicaţi au
variat astfel: înălţimea pantei între 3 şi 20 m şi unghiul de frecare internă al
materialului drenant între 25 şi 35°.
Din analiza acestor valori rezultă că pentru înălţimi mai mari de 10 m rezultatele
obţinute cu cele două metode sunt foarte apropriate. Pentru înălţimi sub această
valoare este de preferat utilizarea metodei penei.
Bibliografie 115
Figura 46. Valoarea unghiului  necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică E (ks = 0,12)
(Olinic, 2002)
Figura 47. Valoarea unghiului  necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică C (ks = 0,2)
116 Bibliografie
Figura 48. Valoarea unghiului  necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică A (ks = 0,32)
7.2. Stabilitatea pe pantă a sistemelor de etanşare – drenaj multistrat

O altă etapă a analizei de stabilitate pe pante a sistemului de etanşare – drenaj
multistrat este cea a evaluării fiecărei interfeţe în parte. Se are în vedere evaluarea
forţelor care trebuie preluate de fiecare material geosintetic şi care trebuie
comparate cu rezistenţa la tracţiune.
Factorul de stabilitate la alunecare este definit similar cu cel din metoda pantei
infinite, respectiv:
Fs 
 fortelor care se opun alunecarii  F f
 forfelor destabilizatoare T
Ȋn Figura 49 este prezentată schema de calcul pentru evaluarea stabilităţii la

alunecare a materialelor geosintetice şi a stării de eforturi din aceste materiale.
Bibliografie 117
Figura 49. Stabilitatea materialelor geosintetice pe taluz
Factorul de stabilitate la alunecare al “geosinteticului 1” considerând o

suprafaţă de alunecare la interfaţa cu “geosinteticul 2” este dat de relaţia:
Ff 1
Fs1  ȋn care:
T1
F f 1  W1 cos   tg 12 - forţa de frecare la interfaţa dintre “geosintetic 1” si “geosintetic

2” (componenta normală a greutătii “stratului de acoperire” şi a “geosinteticului 1”
ȋnmulţită cu coeficinetul de frecare la interfaţă)
T1  W0 sin  - forţa tangenţială dată de greutatea “stratului de acoperire”.
Ȋn cazul ȋn care Fs1  1 rezultă că stabilitatea materialului “geosintetic 1” este

asigurată, ceea ce ȋnseamnă că “geosinteticul 1 este” aşezat stabil peste
“geosinteticul 2” datorită forţei de frecare dintre cele două materiale. Ȋn acest caz,
nu este necesară ancorarea materialului ȋn tranşee de ancorare.
Pentru evaluarea stabilităţii la alunecare a “geosinteticului 2” forţa care
contribuie la apariţia fenomenului de alunecare este chiar forţa tangenţială dată de
greutatea materialelor situate deasupra “geosinteticului 1” (“stratului de acoperire”
şi “geosinteticul 1”)
Ȋn cazul ȋn care Fs1  1 rezultă că stabilitatea materialului “geosintetic 1” nu este
asigurată şi el trebuie ancorat la partea superioară. Forţa care trebuie preluată de
tranşeea de ancorare este chiar forţa de ȋntindere din material, dată de relaţia:
TAT 1  T1  F f 1 . Această forţă trebuie să fie mai mică decât rezistenţa la ȋntindere a
materialului.
Pentru evaluarea stabilităţii “geosinteticului 2”, forţa care contribuie la apariţia
118 Bibliografie
fenomenului de alunecare este forţa de frecare care se mobilizează la interfaţa

dintre “geosinteic 1” şi “geosintetic 2”.
Ȋn concluzie, indiferent de valoarea factorului de stabilitate la alunecare, forţa
care care contribuie la apariţia fenomenului de alunecare este valoarea minimă
dintre forţa de frecare şi forţa tangenţială ( T2 '  minT2 , F f 1  ).
Pentru evaluarea stabilităţii materialelor “geosintetice 2 şi 3” se aplică relaţia:

Ff 1 F fi
Fsi  
Ti ' minTi , F fi 1 
Pentru evaluarea forţei de ȋntindere ȋn “geosintetice 2 şi 3” (egală cu forţa care

trebuie preluată de tranşeea de ancorare) se aplică relaţia:
TATi  Ti ' F fi  minTi , F fi 1   F fi
7.3. Ancorarea materialelor geosintetice

Stabilitatea materialelor geosintetice pe taluz este asigurată prin ancorarea
acestora în tranşee de ancorare de diferite forme, varianta optimă alegându-se în
funcţie de natura terenului, a forţei de smulgere din geosintetic, etc. În Figura 50
sunt prezentate principalele tipuri de ancoraje:
a) Sistemul de ancorare prin acoperire simplă pate fi utilizat în cazul în care forţa de
smulgere în ancoraj înregistrează valori reduse. Capacitatea ancorajului (forţa de
smulgere maximă ce poate fi preluată de ancoraj) este dată de frecarea ce apare
la interfaţa dintre geosintetic şi terenul de fundare; frecarea dintre geosintetic şi
material drenant este egală cu zero datorită faptului că în cazul unei alunecări a
materialului geosintetic, concomitent cu el se va deplasa şi volumul de pământ
aflat deasupra acestuia.
b) Tranşeea de ancorare în formă de V este utilizabilă în pământuri necoezive în
care nu se pot executa săpături cu taluz vertical. Capacitatea ancorajului este
dată de frecarea la partea inferioară a geosinteticului plus frecarea la partea
superioară pe lungimea formei în V a acestuia.
c) Tranşeea de ancorare rectangulară este cea mai utilizată în practica curentă;
capacitatea ancorajului este dată de suma forţelor de frecare ce apar în diferite
secţiuni ale tranşeei.
Bibliografie 119
Figura 50. Tipuri de tranşee de ancorare
TAT  TAT 1  TAT 2  TAT 3  TAT 4  TAT 5

TAT 1    L  d  tan 
TAT 2    LAT d  d AT  tan 
TAT 3    LAT d  d AT  tan  teren
(5)
 2d  d AT 
TAT 4   1  sin  d AT   tan 
 2 
 2d  d AT 
TAT 5   soil 1  sin  soil d AT   tan  teren
 2 
TAT1, TAT2,TAT3 sunt forţe de frecare date de greutatea volumului de pământ de
acoperire, în timp ce TAT4 şi TAT5 au normala dată de presiunea în stare de repaus a
pământului. În literatura de specialitate există mai multe metode de evaluare a
capacităţii tranşeei diferenţiate în special prin considerarea mobilizarea rezistenţei
pasive, respectiv, a împingerii active a pământului pe înălţimea tranşeei.
120 Bibliografie
Capitolul 8. Tehnologii şi materiale utilizate la remedierea depozitelor

necontrolate
Între tehnologiile de remediere a depozitelor necontrolate de deşeuri se disting

două tipuri de lucrări: de izolare a sursei de poluare şi de decontaminare a
masivelor de pământ poluate.
Din punct de vedere al tehnologiilor de eliminare a sursei de poluare există
două abordări distincte, care pot sau nu să fie aplicate în funcţie de specificul
lucrării. O abordare este aceea a inertizării sursei de poluare, de regulă, printr-un
tratament chimic, metodă care se aplică în special în cazul deşeurilor industriale şi
cu volum relativ redus. A doua soluţie, mult mai practicată, se referă la izolarea
deşeurilor prin lucrări care urmăresc limitarea transportului de poluanţi în mediul
înconjurător, aer/apă/pământ.
Pornind de la faptul că apele din precipitaţii, infiltrate în corpul depozitului,
reprezintă principalul agent de formare şi transport al levigatului, lucrările de
remediere vor urmări în primul rând realizarea sistemului de etanşare-drenaj de
suprafaţă. Sistemul trebuie să conţină, de jos în sus, strat de drenare şi colectare a
gazelor (necesar dacă natura deşeurilor impune acest sistem), sistem de etanşare
împotriva evacuării gazelor şi a infiltrării apelor din precipitaţii, sistem de drenare a
apelor din precipitaţii şi strat vegetal cu rol de redare a terenului mediului
înconjurător.
În combinaţie cu soluţia prezentată anterior se pot executa lucrări de realizare
a unui ecran perimetral de etanşare, încastrat în roca de bază, care va avea rolul
de a limita transportul lixiviatului din zona contaminată a acviferului în zone
adiacente. Ecranele de etanşare se realizează din bentonită, amestecuri de
bentonită sau ciment, beton, palplanşe metalice sau geomembrane.
Există trei tehnologii de realizare a ecranelor de etanşare: excavarea
pământului şi instalarea unui material de etanşare, dislocuirea sau îndesarea lui şi
instalarea materialelor de etanşare sau reducerea permeabilităţii pământului din
amplasament (Manassero et al., 2000).
Bibliografie 121
Figura 51. Lucrări de remediere a depozitelor de deşeuri necontrolate
Tehnologia de execuţie a ecranelor de etanşare prin excavarea pământului

este similară cu cea de realizarea a pereţilor mulaţi în cazul ecranelor din bentonită
sau amestecuri specifice. Tranşeea în care va fi introdus materialul de etanşare se
execută sub noroi bentonitic pentru a menţine verticali pereţii săpăturii. În acelaşi
timp, infiltraţiile de bentonită în masivul de pământ vor forma o zonă, la rândul ei, cu
permeabilitate foarte redusă. Pe măsură ce executarea tranşeei avansează,
materialul de umplutură, de consistenţa betonului, este adăugat gravitaţional. În
cazul utilizării betonului ca materie primă, tehnologia de punere în operă este
aceea a pereţilor mulaţi, în panouri executate alternativ. Dat fiind faptul că rolul
acestor pereţi nu este unul de rezistenţă, nu este necesară dispunerea armăturii.
Folosind tot betonul ca materie primă cu rol de etanşare, se pot executa şi piloţi
secanţi după tehnologia aplicată în domeniul lucrărilor de susţinere.
Lucrări mai complexe, necesare a fi executate atunci când deşeurile
depozitate intră în categoria celor periculoase, înglobează în ecranul de etanşare o
geomembrană specifică, cu o lăţime de 2 ÷ 4 m care dispune de un sistem de
îmbinare între fâşii (Figura 52).
Dislocuirea sau îndesarea pământului şi instalarea materialelor de etanşare
(geomembrane sau palplanşe metalice) sunt două operaţii care se realizează
simultan prin subspălare, presare şi/sau vibrare. Geomembrana este dispusă pe un
cadru metalic şi introdusă simultan cu acesta în teren, în faza premergătoare
extragerii cadrului, ea fiind desprinsă pentru a rămâne în amplasament.
Reducerea permeabilităţii terenului în scopul realizării unui ecran perimetral de
122 Bibliografie
etanşare se bazează în special pe tehnologia de execuţie a coloanelor, materia

primă reprezentând-o amestecurile de bentonită sau ciment.
Figura 52. Sisteme de îmbinare a geomembranelor utilizate la ecranele verticale de etanşare

(Manassero, 1999)
Posibila creştere a nivelului apei subterane în incinta ecranelor de etanşare,

datorită scurgerii lixiviatului din deşeuri, va conduce la apariţia unui gradient
hidraulic faţă de nivelul apei în exteriorul depozitului. Presupunând că bariera
hidraulică realizată nu este impermeabilă, va fi facilitat transportul de poluanţi din
interiorul depozitului către exteriorul acestuia. Pentru a limita acest proces se pot
executa puţuri prin intermediul cărora se va coborî nivelul apei subterane în incinta
barierei perimetrale. În acest fel va avea loc o curgere, din punct de vedere al
transportului advectiv, a apei nepoluate din acvifer în incintă.
Puse în balanţă, materialele utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri
posedă proprietăţi care le conferă avantaje şi dezavantaje ale unora în raport cu
celelalte. Nu se poate afirma că există un material care poate îndeplini funcţia de
etanşare la modul cel mai eficient în toate aplicaţiile posibile. Prin natura lor,
materialele geosintetice au proprietăţi hidraulice, în general, mai bune decât cele
naturale dar implicaţiile economice sunt de multe ori în favoarea celor din urmă.
Singurul material care se poate afirma cu certitudine că nu trebuie să lipsească din
componenţa unui sistem de etanşare de bază sau de suprafaţă este
geomembrana, dar şi aceasta este produsă într-o multitudine de variante care
trebuie analizate.
Bibliografie 123
8.1. Drenarea şi colectarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri

Colectarea levigatului din corpul depozitelor necontrolate de deşeuri constituie de
cele mai multe ori singura soluţie de reducere a poluării apei subterane. Prin
colectarea levigatului sarcina hidraulică deasupra etanşării naturale din
amplasament este redusă, fapt care conduce la reducerea debitului de levigat care
ajunge în apa subterană. Această operaţie este obligatoriu asociată cu dispunerea
sistemului de etanşare de suprafaţă (vezi Figura 51).
Colectarea levigatului se face prin intermediul unei reţele de puţuri care străbat
întregul corp al depozitului şi care sunt prevăzute la bază cu o pompă submersibilă.
Există posibilitatea colectării levigatului şi prin intermediul unei reţele de drenuri
orizontale dar aplicarea acestei metode necesită cunoaşterea geometriei bazei
depozitului şi investiţii iniţiale mari (amortizate în timp datorită colectării
gravitaţionale a levigatului).
În ceea ce priveşte componenţa unui sistem de drenare aferent unui depozit
de deşeuri acesta este alcătuit din cel de drenare – colectare a levigatului şi este
completat de un sistem de colectare a apelor de suprafaţă şi, în anumite condiţii, de
un sistem de drenare a apei subterane de sub sistemul de etanşare. Acestea sunt
ape convenţional curate şi nu necesită vreun tratament în scopul îmbunătăţirii
calităţii lor. În cazul amplasamentelor în pantă un aspect important în ceea ce
priveşte stabilitatea depozitului îl constituie posibilitatea creşterii locale a nivelului
apei subterane datorată construcţiei sistemului de etanşare.
Drenarea şi colectarea în mod corect a levigatului din corpul depozitelor de
deşeuri este o componentă foarte importantă a modului de exploatare a depozitului,
cu consecinţe importante asupra protecţiei mediului înconjurător. Eficienţa unui
sistem de etanşare de bază este direct influenţată de modul de funcţionare a
sistemului de drenare – colectare a levigatului.
8.2. Cerinţe specifice pentru depozitele de deşeuri municipale care sistează

activitatea
(OM 1274/2005)
Ȋndrumar pentru închiderea simplificata a depozitelor de deseuri
nepericuloase care sisteaza depozitarea pâna la 31.12.2006
1. Depozite de deșeuri nepericuloase - clasa (b)
11. Depozite mici de deșeuri nepericuloase în zone rurale - categoria b.
a) Definiție:
124 Bibliografie
Volum mai mic de 20.000 mc.

Suprafața mai mică de 1 ha (10.000 mp).
Există numai deșeuri menajere sau deșeuri similare acestora de la agenți
economici și deșeuri inerte (sticlă, pietre, cenușă, ceramică etc.), fără deșeuri
periculoase.
b) Măsuri de închidere simplificată cu respectarea prevederilor Ordonanței de
Urgență a Guvernului nr. 78/2000 aprobată cu modificări și completări prin
Legea nr. 426/2001 privind regimul deșeurilor:
Deșeurile trebuie compactate cu buldozerul prin treceri succesive de 3-5 ori peste
masa de deșeuri; în cazul în care panta terenului natural nu permite realizarea
compactării deșeurilor și realizarea profilului, agenția județeană pentru protecția
mediului prevede măsuri special.
Depozitele de deșeuri se vor profila sub formă de calotă cu pante ale taluzurilor de
minim 1:10 și maxim 1:3 (Figura 53 ÷ Figura 57).
Figura 53. Depozit de deseuri sub forma de groapa
Figura 54. Depozit de deseuri
Figura 55. Depozit de deseuri pe versant
Bibliografie 125
Figura 56. Depozit de deseuri sub forma de groapa (vedere de sus)
Figura 57. Depozit mic de deseuri (vedere laterala)
Deșeurile voluminoase precum: deșeurile de echipamente electrice și electronice,

bateriile, acumulatorii, anvelopele uzate, deșeurile feroase, deșeurile de mobilier
sau din construcții și demolări se vor extrage din masa deșeurilor și se vor elimina
separat. Informații despre modul de eliminare a acestor tipuri de deșeuri se pot
obține de la agenția județeană pentru protecția mediului.
În măsura în care este posibil se îndepărtează din zonă și deșeurile zburătoare (ex.
folii plastic) pentru a reduce contaminarea cu plastic a terenului.
Nu trebuie să existe gropi sau denivelări în corpul depozitului; acestea se umplu cu
pământ și se tasează Figura 53.
Suprafața profilată trebuie acoperită și etanșată cu un strat de pământ de cca. 30
cm repartizat uniform Figura 58.
Figura 58. Stratul de acoperire
Pe întreaga suprafață se însămânțează uniform iarbă care se întreține (tunde) timp

de 2 ani; în acest timp, pe suprafața acoperită nu vor pătrunde alte utilaje, în afara
celor destinate întreținerii stratului vegetal, deservite de personal corespunzător (se
126 Bibliografie
montează panouri avertizoare în acest sens):

Locul acestor amplasamente trebuie identificat și marcat corespunzător pentru
evidențele cadastrale.
Iarna nu se permite săniușul pe depozitul de deșeuri închis.
12. Depozite mijlocii de deșeuri nepericuioase (în orașe mici) - categoria b.21
1
NOTĂ: În cazul depozitelor cu suprafața între 1 și 5 h, dar cu volumul de deșeuri
depozitat mai mare de 150.000 mc, agenția județeană pentru protecția mediului
stabilește dacă este necesară aplicarea măsurilor stricte de siguranță, în
conformitate cu prevederile HO 349/2005 privind depozitarea deșeurilor.
a) Definiție
Volum cuprins între 10.000 și 150.000 mc;
Suprafața cuprinsă între 1 ha (10.000 mp) și maxim 5 ha (50.000 mp);
Există numai deșeuri menajere, deșeuri similare celor menajere de la agenți
economici și deșeuri inerte (fără deșeuri periculoase).
b) Măsuri de pregătire a închiderii simplificate cu respectarea prevederilor OUG
78/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea 426/2001 privind
regimul deșeurilor:
Gropile și denivelările existente în corpul depozitului se umplu complet sau parțial
ca în cazul depozitelor pe versant (Figura 60 - Figura 62);
Figura 59. Modelarea formei pentru închidere functie de amplasament
Figura 60. Modelarea formei pentru închidere functie de amplasament
Bibliografie 127
Figura 61. Vedere laterala a depozitului
Figura 62. Vedere de sus a depozitului
Figura 63. Depozite de deseuri amplasate pe malul apei
Deșeurile se redepozitează, iar baza depozitului se micșorează pe cât posibil

(Figura 63), formându-se o figură geometrică sub formă de calotă; panta minimă nu
poate fi mai mică de 1:20 iar panta maximă de 1:3 nu poate fi depășită (Figura 59 -
Figura 62); în cazul în care panta terenului natural nu permite realizarea
compactării deșeurilor și realizarea profilului, agenția județeană pentru protecția
mediului prevede măsuri speciale;
Deșeurile voluminoase precum: deșeurile de echipamente electrice și electronice,
bateriile, acumulatorii, anvelopele uzate, deșeurile feroase, deșeurile de mobilier
sau din construcții și demolări se separă din masa deșeurilor și se vor elimina
separat. Informații despre modul de eliminare a acestor tipuri de deșeuri se pot
obține de la agenția județeană pentru protecția mediului;
În măsura în care este posibil se îndepărtează din zonă și deșeurile zburătoare (ex.
128 Bibliografie
folii plastic) pentru a reduce contaminarea cu plastic a terenului;

Nu se permite apariția gropilor sau denivelărilor în corpul depozitului de deșeuri;
Se realizează o sistematizare a zonei astfel încât apa din precipitații să se scurgă
către marginea depozitului;
Deșeurile depozitate pe malul apelor de suprafață (izvoare, râuri, lacuri, iazuri) se
extrag complet și se depun pe depozit (Figura 64 - Figura 67).
Figura 64. Exemplu de depozit de deseuri lânga/ în apa de suprafaţă
Figura 65. Exemplu de depozit de deseuri lânga/ în apa de suprafaţă
Bibliografie 129
Figura 66. Depozit de deseuri cu berme 1 - 5 ha - Vedere A – A
Figura 67. Depozit de deseuri cu berme 1 - 5 ha (vedere de sus)
Distanța marginii depozitului față de izvoare, râuri, iazuri, lacuri trebuie să fie de
minimum 5-10 m (Figura 64 - Figura 67).
c) Măsuri de închidere simplificată a suprafeței depozitului cu respectarea
prevederilor OUG 78/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea
426/2001 privind regimul deșeurilor:
După ce depozitul este profilat, prin compactarea deșeurilor prin trecerea succesivă
a buldozerului peste masa de deșeuri de 3-5 ori, se acoperă cu un strat de
minimum 30 cm de pământ argilos repartizat uniform peste întregul depozit de
130 Bibliografie
deșeuri depășind marginea acestuia;

Lucrările de acoperire a corpului depozitului cu stratul argilos nu se execută pe timp
de ploaie, iarna (pe timp geros) sau vara la temperaturi prea ridicate;
Nu este permisă apariția gropilor și denivelărilor, în corpul depozitului;
Se realizează o sistematizare a zonei astfel încât apa din precipitații să se scurgă
către marginea depozitului, unde poate fi captată și condusă prin șanțuri spre
sistemul de canalizare sau spre un curs de apă;
Peste stratul argilos compactat se aplică un strat de pământ vegetal de minimum
10 cm;
Stratul de pământ vegetal trebuie să fie aplicat uniform peste întregul strat argilos
până peste marginile depozitului.
Se evită distrugerea stratului argilos compactat. Dacă acest lucru se întâmplă
acesta trebuie reparat, înainte de a se aplica stratul de pământ vegetal.
După uniformizarea stratului de pământ se însămânțează iarba.
În primii 2 ani, peste suprafața cu iarbă nu se poate trece cu alte vehicule, în afara
celor destinate întreținerii stratului vegetal (se prevăd panouri avertizoare);
Locul acestor amplasamente trebuie identificat și marcat corespunzător pentru
evidențele cadastrale.
13. Depozite mari de deșeuri nepericuloase - categoria b.3
a) Definiție
Volum mai mare de 150.000 mc.
Suprafața mai mare de 5 ha (50.000 mp).
Există numai deșeuri menajere, deșeuri nepericuloase de la agenții economici și
deșeuri inerte - tară deșeuri periculoase sau cu deșeuri periculoase numai într-o
cantitate neglijabilă.
b) Măsuri de pregătire și de închidere - Se aplică prevederile pentru închiderea
depozitelor de deșeuri nepericuloase conform HG nr. 349/2005 privind
depozitarea deșeurilor și Ordinului ministrului mediului și gospodăririi apelor
nr. 757 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deșeurilor.
Bibliografie 131
Capitolul 9. Monitorizarea depozitelor de deşeuri
9.1. Cerinţe legislative privind monitorizarea depozitelor de deşeuri

Instalaţii pentru monitorizare
Operatorul depozitului este obligat ca înainte de punerea în funcţiune a depozitului
să asigure o minimă dotare cu instrumente şi aparatură de măsură şi control, care
la intervale regulate să determine starea de funcţionare a depozitului prin:
1. Sistem de monitorizare a apei freatice, care să conţină cel puţin un foraj (puţ) în
amonte şi minimum 2 foraje în aval, amplasat în perimetrul aferent depozitului;
2. Instalaţii de monitorizare a tasărilor şi deformărilor sistemului de izolare a bazei
depozitului, precum şi a corpului depozitului. Se pot obţine informaţii şi prin
observaţii realizate din avion sau satelit;
3. Instalaţii de monitorizare a levigatului, a apelor acumulate la suprafaţa
depozitului şi a precipitaţiilor;
4. Instalaţii de monitorizare a datelor meteorologice:
a. Instalaţii de monitorizare a precipitaţiilor,
b. Instalaţii de măsurare a temperaturii,
c. Instalaţii de măsurare a vântului,
d. Instalaţii de măsurare a evaporării apei.
Dacă la un depozit de deşeuri se constată emisii de gaze, trebuie prevăzute
instalaţii de captare a acestuia şi sisteme de monitorizare în acest sens.
Monitorizarea depozitelor de deşeuri în timpul exploatării
Operatorul are obligaţia să monitorizeze depozitul pe întreaga sa perioadă de
exploatare. Auto-monitorizarea emisiilor în faza de exploatare a unui depozit de
deşeuri are ca scop verificarea conformării cu condiţiile impuse de autorităţile
competente (autorizaţia de mediu, autorizaţia de gospodărire a apelor etc.).
În anumite cazuri pot fi necesare verificări suplimentare. Acest lucru este
recomandat mai ales în caz de accidente sau utilizare necorespunzătoare a
instalaţiilor. Controalele suplimentare care se impun (exemplu: sol, mirosuri grele)
trebuie stabilite de autorităţile competente.
132 Bibliografie
Este necesară obţinerea autorizaţiei de gospodărirea apelor de la autoritatea

competentă pentru gospodărirea apelor, în scopul asigurării respectării cerinţelor
legale în vigoare privind protecţia calităţii apelor.
Valorile obţinute pentru fiecare factor de mediu se compară cu cele prevăzute de
normele legislative în vigoare.
Analizele şi determinările necesare pentru auto-monitorizarea emisiilor şi controlul
calităţii factorilor de mediu se realizează conform cu cerinţele legale în vigoare, iar
rezultatele se înregistrează/păstrează pe toată perioada de monitorizare.
Operatorul depozitului de deşeuri este obligat să raporteze către autoritatea de
mediu competentă rezultatele activităţii de auto-monitoring, după cum urmează:
- anual pentru depozitele construite conform prevederilor H.G. 349/2005 privind
depozitarea deşeurilor;
- semestrial pentru depozitele supuse unui program de conformare.
Orice efect negativ înregistrat prin programul de auto-monitoring se raportează
către autoritatea de mediu competentă în maximum 12 ore.
Monitorizarea post-închidere
Conform prevederilor legale, operatorul depozitului este obligat să efectueze
monitorizarea post-închidere, pe o perioadă stabilită de către autoritatea de mediu
competentă (minimum 30 ani). Această perioadă poate fi prelungită dacă în cursul
derulării programului de monitorizare se constată că depozitul nu este încă stabil şi
poate prezenta riscuri pentru factorii de mediu şi sănătatea umană.
Este necesară obţinerea autorizaţiei de gospodărire a apelor de la autoritatea
competentă pentru gospodărirea apelor, în scopul asigurării respectării cerinţelor
legale în vigoare privind protecţia calităţii apelor.
În cazul în care se constată efecte negative asupra mediului, operatorul depozitului
de deşeuri este obligat să informeze autoritatea de mediu competentă în mod
operativ.
Valorile obţinute pentru fiecare factor de mediu se compară cu cele prevăzute de
normele legislative în vigoare.
Analizele şi determinările necesare pentru auto-monitorizarea emisiilor şi controlul
calităţii factorilor de mediu se realizează conform cu cerinţele legale în vigoare, iar
rezultatele se înregistrează/păstrează pe toată perioada de monitorizare.
Operatorul depozitului de deşeuri este obligat să raporteze rezultatele activităţii de
auto-monitoring către autoritatea de mediu competentă, la cererea acesteia.
Bibliografie 133
Bibliografie
*** ASTM D 638-98 „Standard test method for tensile properties of plastic”.
*** OM 757-2004 Normativ tehnic privind depozitarea deşeurilor
*** GE-026-97 „Ghid pentru execuţia compactării în plan orizontal şi înclinat a
terasamentelor”, Normative privind proiectarea şi executarea lucrărilor de
fundaţii, Bucureşti, Matrix Rom.
*** GP 107-2004 Ghid privind proiectarea depozitelor de deşeuri cu materiale
geosintetice
*** HG 349/2005 privind depozitarea deseurilor, modificata si completata prin HG
210/2007
*** Legea 211/2011 privind regimul deşeurilor
*** NP 075-2002 Normativ pentru utilizarea materialelor geosintetice la lucrările de
construcţii
*** OM 1274/2005 privind emiterea avizului de mediu la încetarea activităţilor de
eliminare a deşeurilor, respectiv depozitare şi incinerare
*** STAS 1913/12-88 „Teren de fundare. Încercarea de umflare liberă”
*** STAS 1913/6-76 „Teren de fundare. Determinarea permeabilităţii în laborator”
*** STAS 1913/13-83 „Teren de fundare. Determinarea caracteristicilor de
compactare. Încercarea Proctor”
*** STAS 5886-68 „Materiale plastice. Determinarea densităţii (masei volumice) şi a
densităţii relative”
*** STAS 6127-87 „Materiale plastice. Determinarea rezistenţei la sfâşiere a foilor
flexibile din materiale plastice”
*** STAS 9850-89 „Lucrări de îmbunătăţiri funciare. Verificarea compactării
terasamentelor”
Andrei S., Antonescu I. (1980) „Geotehnică şi Fundaţii”, Institutul de Construcţii
Bucureşti.
Batali, L. (1999) “Geocompozite bentonitice”, Editura Conspress, Bucureşti.
134 Bibliografie
Benson C. (2000) „Linersand covers for waste containment”, Proceedings of the

Fourth Kansai International Geotechnical Forum, Creation of a new Geo-
Environment, Kyoto, Japan.
Bonaparte R. (1995) „Long-term performance of landfills”, Proceedings of the
Geoenvironment 2000, ASCE Geotechnical Special Publication.
Bowders J.J., Loehr J.E., Mooney D.T., Bouazza A. (2000) „Asphalt barriers for
waste isolation”, Proceedings of GeoEng2000, Melbourne, Australia, A.A.
Balkema.
Bowders J.J., Neupane D., Loehr J.E., Bouazza A. (2002) „Asphalt-geotextile
barriers for waste containment”, Proceedings of 7th International Conference
on Geosynthetics, Nice, Franţa, A.A. Balkema.
Daniel D.E. (1993a) „Landfills and impoundments”, Geotehnical practice for waste
disposal, Edited by D.E. Daniel, London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Daniel D.E. (1993b) „Clay liners”, Geotehnical practice for waste disposal, Edited
by D.E. Daniel, London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Daniel D.E., Benson (1990) „Water content-denisty criteria for compacted soil
liners”, Journal of Geotechnical and Geoenvironmental Engineering, ASCE
124 (7).
Darbyshire B. (1996) „Lining pockets”, Ground Engineering, Iulie/August, Londra,
Anglia.
Găzdaru A. (1997) „Depozitele de deşeuri menajere urbane solide după
Maastricht”, Buletin ARGG, Nr. 3/1997.
Găzdaru A., Manea S., Feodorov V., Batali L. (1999) „Geosinteticele în construcţii –
Proprietăţi, utilizări, elemente de calcul”, Bucureşti, Editura Academiei
Române.
Giroud J.P. (1997) „Equations for calculating the rate of liquid migration through
composite liners due to geomembrane defects”, Geosynthetics International,
Vol. 4, No. 3-4.
Giroud J.P., Houlihan M.F. (1995) „Design of leachate collection layers”
Proceedings of the 5th International Landfill Symposium, Sardinia ’95, Santa
Margherita, Cagliari, Italia.
Giroud J.P., King T.D., Sanglerat T.R., Hadj-Hamou, Khire M.V. (1997) „Rate of
liquid migration through defects in a geomembrane placed on a semi-
permeable medium”, Geosynthetics International, Vol. 4, No. 3-4.
Bibliografie 135
Giroud J.P., Zhao A., Bonaparte R. (2000) „The myth of hydraulic transmissivity
equivalency between geosynthetic and granular liquid collection layers”,
Geosynthetics International, Special Issue on Liquid Systems.
Kellner L., Găzdaru A., Feodorov V. (1997) Geosinteticele în construcții, Editura
SEMNE'94 SRL, București.
Kim Y.R., Whitmoyer S.L., Little D.N. (1994) „Healing in asphaltic concrete
pavements: Is it real?”, Transportation Research Record 1454, Washington.
Koerner R.M. (1993) „Geomembrane liners”, Geotehnical practice for waste
disposal, Edited by D.E. Daniel, London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Koerner R.M. (1994) „Designing with geosynthetics” – 3rd edition, New Jersey,
U.S.A., Prentice Hall.
Lareal P., Didier G., Kastner R. (1990) „Mecanique des sols. Proprietes physiques
des sols. Le compactage des sols”, I.N.S.A. de Lyon. Department Genie Civil
et Urbanisme.
Leisher P.J. (1992) „Hydration and shear strength behaviour of geosynthetic clay
liners”, M.S. Thesis, Drexel University, Philadelphia.
Leppanen M.M. (2001) „Use of dense asphalt concrete in landfill liners in Finland”,
Proceedings of XIV European Young Geotechnical Engineer’s Conference,
Plovdiv, Bulgaria, Publishing House.
Manassero M., Parker R., Pasqualini E., Szabo I., Almeida M.S.S., Bouazza A.,
Daniel D.E., Rowe R.K. (1998) „Controlled landfill design (Geotechnical
aspects)”, Proceedings ot the 3rd International Congress on Environmental
Geotechnics, Lisabona, Portugalia, A.A. Balkema.
Manassero M., Parker R., Pasqualini E., Szabo I., Almeida M.S.S., Bouazza A.,
Daniel D.E., Rowe R.K. (1998) „Controlled landfill design (Geotechnical
aspects)”, Proceedings ot the 3rd International Congress on Environmental
Geotechnics,Lisabona, Portugalia, A.A. Balkema.
Manassero M., Shackelford C.D. (1998) „The role of diffusion in contaminant
migration through soil barriers”, Rivista Italiana di Geotecnica, Nr. 1/1998.
Manassero M., Benson C.H., Bouazza A. (2000) „Solid waste containment
systems”, Proceedings of GeoENG2000, Melbourne, Australia, A.A. Balkema.
Manea S., Jianu L. (1998) „Geotehnica mediului Înconjurător. Protecţia terenurilor
de fundare şi depoluarea lor. Soluţii de depozitare a deşeurilor”, Editura
Conspress, Bucureşti.
136 Bibliografie
Mazzieri F., Pasqualini E. (2003) „Selected factors that influence the hydraulic
behaviour of GCLs”, TC 5 Workshop “Use of GLCs in waste containment”, 13th
European Conference on Soils Mechanics and Foundation Engineering,
Prague, Czech Republic.
Mitchell J.K. (1993) „Fundamentals of Soil Behaviour” – 2nd Edition, New York,
John Wiley and Sons Inc.
Olinic E., (2009) “Eficienţa sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor
ecologice de deşeuri”, Editura Conspress, Bucureşti.
Olinic E. (2002) „A study on soil and liner stability on the landfill embankment”,
Proceedings of the 15th European Young Geotechnical Engineers
Conference, Dublin, Irlanda.
Olinic E., Batali L. (2002) „Stabilitatea pe pante a sistemelor de etanşare – drenaj
cu materiale geosintetice în cadrul depozitelor de deşeuri”, Al II-lea Simpozion
Naţional de Geosintetice - GeoSINT 2002, Conspress, Bucureşti.
Rowe R.K. (1998) „Geosynthetics and the minimization of contaminant migration
through barrier systems beneath solid waste”, Proceedings of the 6th
International Conference on Geosynthetics, Atlanta, USA.
Rowe R.K., Lake C.B., Petrov R.J. (2000) „Apparatus and procedures for assessing
inorganic diffusion coefficients for geosynthetic clay liners”, Geotechnical
Testing Journal, GTJODJ, Vol. 23, No. 2.
Shackelford C.D. & Rowe R.K. (1998) „Contaminant transport modeling”,
Proceedings of the 3rd International Congress on Environmental Geotechnics,
A.A. Balkema.
Sharma H.D., Lewis S.P. (1994) „Waste containment systems, waste stabilization
and landfills. Design and evaluation”, John Wiley & Sons Inc., New York.
Shan, H. Y. and Daniel, D. E. (1991) “Results of laboratory tests on a
geotextile/bentonite liner material”, Proceedings of Geosynthetics ’91,
Industrial Fabrics Association International, St. Paul, MN.
Sharma H.D., Lewis S.P. (1994) „Waste containment systems, waste stabilization
and landfills. Design and evaluation”, John Wiley & Sons Inc., New York.
Shelley T.L., (1991) „Effect of gravel on hydraulic conductivity of compacted soil
liners”, M.S. Thesis, University of Texas, Austin, Texas.
Tsuboi M., Imaizumi S., Miyaji H. (1998) „Effect of the temperature on tensile
behavior of geomembranes”, Proceedings of the 6th International Conference
Bibliografie 137
on Geosynthetics, Atlanta, USA.

US EPA, (2001) „Geosynthetic Clay Liners used in municipal solid waste landfills”,
Washington, U.S.A.
von Maubeuge K.P., Johanssen K. (2003) „Folosirea saltelelor bentonitice pentru
lucrări de etanşare la depozitele de deşeuri”, Buletin ARG, Nr. 9/2003.
138 Bibliografie

CursDED v20140822

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CursDED v20140822

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Depozite ecologice de deşeuri.

Note de curs Ernest OLINIC

Capitolul 2. Probleme geotehnice la proiectarea şi execuţia depozitelor ecologice de

2.4. Cerinţe pentru instalaţiile din dotare ........................................................................................ 14

Capitolul 3. Sistemul de etanşare de bază .............................................................................22

3.4. Materiale geosintetice cu rol de etanşare................................................................................ 40

3.5. Sisteme de etanşare din asfalt ................................................................................................... 67

Capitolul 4. Sistemul de drenare şi colectare a levigatului ...............................................70

4.2.1. Geocompozitele de drenaj ...................................................................................................................... 74

4.3. Compoziţia chimică a levigatului ............................................................................................... 83

Capitolul 5. Sistemul de colectare a gazului..........................................................................90

Capitolul 6. Ȋnchiderea depozitelor ecologice de deşeuri..................................................99

Capitolul 7. Stabilitatea pe pantă a materialelor componente ale depozitelor

7.2. Stabilitatea pe pantă a sistemelor de etanşare – drenaj multistrat ................................ 117

Capitolul 8. Tehnologii şi materiale utilizate la remedierea depozitelor necontrolate

Capitolul 9. Monitorizarea depozitelor de deşeuri .............................................................132

Capitolul 1. Depozitele ecologice de deşeuri: aspecte generale,

1.1. Introducere. Aspecte generale

o sistemul de etanşare de bază;

Figura 1. Elemente componente principale ale unui depozit ecologic de deşeuri

Din punct de vedere al soluţiilor constructive depozitele de deşeuri se pot

Figura 2. Soluţii constructive pentru depozitele de deşeuri

1.2. Legislația în domeniul gestionării deşeurilor

Figura 3. Ierarhia deşeurilor (HG 870/2013)

Abordarea UE în domeniul gestionării deşeurilor se bazează pe trei principii majore:

unui nivel ridicat de recuperare a materialelor componente, preferabil prin

Legislație europeană Transpunerea în legislația românească

Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006

Capitolul 2. Probleme geotehnice la proiectarea şi execuţia depozitelor

Depozitul ecologic de deşeuri este o structură geotehnică a cărui proiectare trebuie

Figura 4. Etapele realizării unui depozit ecologic de deşeuri

Figura 5. Principalele aspecte legate de proiectarea unui depozit ecologic de deşeuri

2.1. Calculul terenului de fundare la starea limită de exploatare normală

Calculul tasării terenului de fundare trebuie să urmărească etapele de umplere

2.2. Calculul terenului de fundare la starea limită ultimă

2.3. Stabilitatea depozitelor ecologice de deşeuri

2.3.1. Stabilitatea generală a amplasamentului

2.3.2. Stabilitatea internă a depozitului

- la interfaţa teren de fundare – sistem de etanşare de bază;

2.4. Cerinţe pentru instalaţiile din dotare

- direcţionarea utilajelor către cântarul de intrare şi ieşire (acţionarea barierelor sau

Drumul perimetral se realizează conform cu cerinţele specifice pentru construcţia

Depozitele pentru deşeuri periculoase (clasa a) trebuie să fie dotate, obligatoriu, cu

2.5. Acceptarea şi depunerea deşeurilor

deşeurile menajere trebuie să fie de minim 0,8 tone/m3.

în funcţie de condiţiile de operare şi de prevederile autorizaţiei de mediu, pentru a

Capitolul 3. Sistemul de etanşare de bază

3.2. Sisteme de etanşare de bază recomandate

Conţinutul de materii organice pentru materialul argilos care constituie bariera

Cerinţe privind impermeabilizarea bazei depozitului

Dacă locaţia depozitului de deşeuri nu îndeplineşte aceste cerinţe, se realizează

în consecinţă, în amplasament trebuie să se execute o barieră geologică construită.

 Straturi de etanşare din materiale sintetice şi drenajele aferente

Etanşările din materiale sintetice trebuie să fie construite cu geomembrane din

3.3. Materialele argiloase

3.3.1. Materiale argiloase naturale

H+ > Ca2+ > Mg2+ > K+ > Na+ > Li+

În cazul prezenţei unui strat de material argilos în terenul de fundare al unui

- Domeniul impermeabil, în care k  0 pentru i  i0 ;

- Domeniul intermediar, în care se poate aplica legea lui Darcy modificată:

- Domeniul permeabil, în care se aplică legea lui Darcy ( v  k  i ) în limitele i  ii ...is .

Avantajul determinării în laborator constă în principal în acurateţea

3.3.2. Argila compactată

3.3.2.1. Determinarea caracteristicilor de compactare