Depozite

Eficienţa sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor ecologice de deşeuri Ernest OLINIC
Cuprins
Prefaţă ....................................................................................................................... 7
Capitolul 1. Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri .......................... 9
1.1. Introducere ...................................................................................................... 9
1.2. Sisteme de etanşare recomandate ............................................................... 10
1.3. Materialele argiloase ..................................................................................... 13
1.3.1. Materiale argiloase în stare naturală ....................................................... 13
1.3.2. Argila compactată.................................................................................... 16
1.3.2.1. Determinarea caracteristicilor de compactare ................................. 16
1.3.2.2. Utilaje de compactare ...................................................................... 19
1.3.2.3. Tehnologia de realizare a pernelor de material compactat ............. 20
1.3.2.4. Controlul calităţii compactării ........................................................... 22
1.3.3. Amestecuri de pământ (mixturi) .............................................................. 24
1.4. Materiale geosintetice cu rol de etanşare...................................................... 27
1.4.1. Geocompozitele bentonitice .................................................................... 27
1.4.1.1. Definiţie. Tipuri de geocompozite bentonitice.................................. 27
1.4.1.2. Caracterizarea geocompozitelor bentonitice ................................... 29
1.4.1.3. Proprietăţi fizice ............................................................................... 30
1.4.1.4. Proprietăţi hidraulice ........................................................................ 31
1.4.1.5. Proprietăţi mecanice ........................................................................ 34
1.4.1.6. Proprietăţi de durabilitate................................................................. 37
Cuprins 3
Ernest OLINIC Eficienţa sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor ecologice de deşeuri
1.4.1.7. Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice ............................ 38

1.4.1.8. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării geocompozitelor bentonitice ca
alternativă la bariera minerală naturală ........................................................ 40
1.4.2. Geomembranele...................................................................................... 42
1.4.2.1. Tipuri de geomembrane................................................................... 42
1.4.2.5. Fişa tehnică a unei geomembrane .................................................. 47
1.4.2.6. Caracteristici de durabilitate ............................................................ 53
1.4.2.7. Punerea în operă a geomembranelor, îmbinarea lor şi controlul
calităţii ........................................................................................................... 53
1.5. Sisteme de etanşare din asfalt ...................................................................... 58
1.5.1. Asfaltul – barieră hidraulică ..................................................................... 58
1.5.2. Geotextile impregnate în asfalt................................................................ 59
1.6. Tehnologii şi materiale utilizate la remedierea depozitelor necontrolate....... 59
Capitolul 2. Drenarea levigatului din depozitele de deşeuri .................................... 63
2.1. Introducere. Necesitatea drenării, colectării şi epurării levigatului din
depozitele de deşeuri ........................................................................................... 63
2.2. Soluţii tehnice de realizare a sistemului de drenare şi colectare a levigatului
65
2.2.1. Geocompozitele de drenaj ...................................................................... 67
2.2.2. Proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului ................... 69
2.2.2.1. Estimarea cantităţii de levigat .......................................................... 69
2.2.2.2. Proiectarea sistemului de drenaj ..................................................... 71
2.2.2.3. Dimensionarea conductelor de drenaj ............................................. 75
2.3. Compoziţia chimică a levigatului ................................................................... 76
4 Cuprins
2.4. Drenarea şi colectarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri ... 77

Capitolul 3. Stabilitatea sistemelor de drenaj pe taluz............................................. 79
3.1. Metoda pantei infinite .................................................................................... 79
3.2. Metoda penei................................................................................................. 80
3.2.1. Luarea în considerare a acţiunii seismice ............................................... 81
3.3. Stabilitatea pe pantă a sistemelor de etanşare – drenaj multistrat ............... 87
3.4. Proiectarea tranşeelor de ancorare ............................................................... 88
Capitolul 4. Estimarea gradului de poluare a apelor subterane în zecinătatea
depozitelor de deşeuri ............................................................................................. 90
4.1. Principalele procese de transport al poluanţilor ............................................ 90
4.2. Estimarea gradului de poluare a acviferului în regim permanent saturat ...... 91
4.3. Grosimea de calcul a acviferului ................................................................... 93
4.4. Calculul concentraţiei relative pentru un sistem de etanşare multistrat ........ 93
4.5. Calculul concentraţiei relative şi proiectarea unui sistem de etanşare
multistrat luând în considerare difuzia şi advecţia................................................ 94
4.5.1. Utilizarea Γ şi Λ pentru un strat echivalent.............................................. 94
4.5.2. Calculul parametrilor Le, ne, De şi ke pentru un strat echivalent............... 95
4.6. Metoda grafică de proiectare a sistemelor de etanşare de bază ale
depozitelor de deseuri luând în considerare difuzia şi advecţia ........................... 96
4.7. Particularităţi în proiectarea sistemelor de etanşare a depozitelor de deşeuri
ţinând cont de difuzie şi advecţia pozitivă .......................................................... 102
4.7.1. Concentraţia relativă ca funcţie de lungimea depozitului de deşeuri .... 102
4.8. Influenţa poluantului în apa subterană (metoda depozitului de deşeuri
echivalent) .......................................................................................................... 104
4.9. Utilitatea metodei depozitului echivalent ..................................................... 105
4.10. Influenţa grosimii stratului de atenuare ..................................................... 106
4.11. Expresia exactă a concentraţiei relative.................................................... 108
Bibliografie ............................................................................................................. 110
Cuprins 5
6 Cuprins
Prefaţă
Depozitele ecologice de deşeuri reprezintă la ora actuală singura modalitate de

eliminare a deşeurilor. În scopul limitării efectelor nocive asupra mediului
înconjurător, acestea trebuie proiectate şi executate astfel încât să răspundă unor
cerinţe care au ca obiectiv principal limitarea poluării aerului, pământului şi apei
subterane.
O primă etapă (şi poate cea mai importantă datorită consecinţelor ulterioare)
în proiectarea unui depozit ecologic de deşeuri o constituie alegerea
amplasamentului. Criteriile de alegere a amplasamentului, dincolo de cele legate
de funcţionalitatea depozitului (distanţele faţă de zonele deservite), sunt legate în
principal de geologia şi hidrogeologia amplasamentului. În practica curentă
depozitelor de deşeuri le sunt alocate zone cu declivităţi naturale accentuate, cu
alunecări active sau stabilizate (dar oricum zone cu potenţial de alunecare), zone în
care se acumulează apa pe perioade de precipitaţii abundente sau zone
mlăştinoase. Toate acestea reprezintă condiţii dificile de fundare pentru orice
structură iar construirea în siguranţă presupune cunoaşterea cât mai precisă a
caracteristicilor fizice şi mecanice ale terenului de fundare. Prin proiectarea
depozitelor de deşeuri trebuie avută în vedere stabilitatea locală şi generală a
amplasamentului, tasarea şi capacitatea portantă a terenului de fundare, etc…
Materialele utilizate în cadrul unui depozit de deşeuri sunt cu atât mai eficiente cu
cât răspund mai bine la solicitările la care sunt supuse. Utilizarea unui material cu
o permeabilitate extrem de scăzută nu este întotdeauna benefică exploatării în
siguranţă a unui depozit pe toată perioada de viaţă a acestuia. Un exemplu îl
constituie argila grasă care deşi are permeabilitate foarte mică prezintă o serie de
dezavantaje: punerea in operă este dificilă, expunerea la soare conduce la reduceri
de volum şi apariţia de crăpături – căi preferenţiale de infiltrare a levigatului în
pământ, excesul de umiditate conduce la creşteri de volum şi reducerea
parametrilor rezistenţei la forfecare şi de compresibilitate, etc…
Prefaţă 7
Proiectarea sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor ecologice de

deşeuri presupune, la ora actuală, reproducerea sistemului de etanşare propus de
legislaţia naţională în vigoare, alcătuit din bariera geologică naturală şi bariera
construită.
Bariera geologică trebuie să respecte o serie de condiţii dintre care cea mai
vizată proprietate este permeabilitatea. Bariera construită trebuie să aibă în
componenţa ei o geomembrană din polietilenă de înaltă densitate dar „Se acceptă
soluţii tehnice alternative de etanşare cu ajutorul altor materiale, numai dacă
acestea respectă condiţiile necesare privind protecţia subsolului şi apei subterane,
în mod echivalent cu etanşările cu geomembrane” conform OM 757 din 2004 -
Normativ tehnic privind depozitarea deşeurilor. Acesta este motivul pentru care în
Capitolul 1 sunt prezentate principalele materiale cu rol de etanşare utilizate la
depozitele de deşeuri şi caracteristicile fizice şi mecanice ale acestora.
Cantitatea de levigat care poate ajunge în terenul de fundare şi apa subterană
este cu atât mai mare cu cât sarcina hidraulică (coloana de levigat) care acţionează
asupra sistemului de etanşare, este mai mare. Sistemul de drenare şi colectare a
levigatului îndeplineşte indirect această funcţie, prin măsurile de proiectare
urmărindu-se limitarea coloanei de levigat la maxim 30 cm. Elemente de proiectare
şi proprietăţi utilizate în cadrul unui sistem de drenare şi colectare a levigatului sunt
prezentate în Capitolul 2.
În Capitolul 3 sunt prezentate metode de evaluare a stabilităţii stratului drenant
şi materialelor geosintetice pe pante, dar şi modul de dimensionare a tranşeelor de
ancorare.
Ultimul capitol este dedicat unei metode de evaluare a gradului de poluare a
apei subterane în vecinătatea unui depozit ecologic de deşeuri, care poate sta la
baza demonstrării eficienţei din punct de vedere hidraulic al unui material mineral
sau geosintetic utilizat în componenţa sistemului de etanşare de bază al unui
depozit ecologic de deşeuri.
8 Prefaţă
Capitolul 1. Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri
1.1. Introducere
În categoria materialelor utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri, o poziţie
importantă o deţin materialele geosintetice; capitolul de faţă tratează în special
aceste materiale şi în mod exclusiv cele utilizate pentru funcţia de etanşare.
Pentru a putea exprima într-un mod cât mai adecvat importanţa alegerii
materialelor utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri, proprietăţile fizice,
mecanice şi hidraulice ale acestora, modul de punere în operă, avantajele şi
dezavantajele utilizării lor în raport cu alte materiale, a fost folosit material
bibliografic alcătuit din lucrări şi publicaţii de specialitate, editate în ţară sau la nivel
internaţional, dar un volum foarte mare de informaţii a fost obţinut din paginile de
internet ale companiilor producătoare de astfel de materiale. Prin numărul de fişe
tehnice de produs care au fost colectate, studiul elaborat se vrea a fi în primul rând
unul descriptiv cu privire la nivelul actual al dezvoltării unei industrii care lansează
permanent pe piaţă produse noi, mai eficiente.
Imposibilitatea eliminării totale a transportului de poluanţi din interiorul
depozitelor de deşeuri către exteriorul acestora, a condus la dezvoltarea mai multor
soluţii tehnice – inginereşti de realizare a sistemelor de etanşare-drenaj de bază şi
de suprafaţă, soluţii care au redus pe cât posibil impactul nefavorabil al realizării
depozitelor de deşeuri asupra mediului înconjurător.
Principalul rol al sistemelor de etanşare ale depozitelor de deşeuri este de a
minimiza transportul de poluanţi către mediul înconjurător (apă, pământ, aer). Un
depozit de deşeuri capsulat este compus dintr-un sistem de etanşare-drenaj de
bază şi unul de suprafaţă. În anumite lucrări este definit distinct şi un sistem de
etanşare-drenaj pe taluz care de cele mai multe ori este identic cu cel de bază sau
cel de suprafaţă, în funcţie de taluzul la care se face referire.
Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 9

Sistemul de etanşare de bază are rolul de a reduce transportul de poluanţi din

depozit, prin sistemul propriu-zis şi terenul de fundare, către apa subterană. Din
punct de vedere al gradului de poluare a apei subterane, sistemul de etanşare de
bază trebuie dimensionat astfel încât concentraţia oricărui poluant care ajunge în
acvifer să fie mai mică decât o concentraţie maximă admisibilă. Fiind în contact
direct cu poluanţii lichizi, materialul din care este alcătuit sistemul de etanşare de
bază trebuie să posede foarte bune proprietăţi de durabilitate, în special la
degradare chimică, el trebuind să asigure o funcţionare la parametrii pentru care a
fost proiectat pentru o perioadă foarte mare de timp (>200 ani).
Sistemul de etanşare de suprafaţă trebuie proiectat astfel încât să
îndeplinească simultan mai multe funcţii: de a reduce poluarea atmosferică, deci de
a reduce emisiile de poluanţi gazoşi din depozit în atmosferă, de a bloca infiltrarea
apelor din precipitaţii în corpul depozitului şi de a-l izola faţă de mediul înconjurător,
în acelaşi timp având şi rolul de strat suport pentru ansamblul lucrărilor de redare a
terenului către mediul înconjurător.
Pentru a putea îndeplini funcţiile pentru care sunt proiectate, sistemele de
etanşare-drenaj de bază şi de suprafaţă şi utilităţile necesare unei funcţionări
corecte a depozitului sunt realizate din materiale minerale, amestecuri de materiale
minerale, dar şi de materiale geosintetice.
Utilizarea materialelor geosintetice la lucrările de construcţii a cunoscut o
dezvoltare puternică, în special în domeniul lucrărilor de Geotehnica Mediului
Înconjurător, ele fiind practic implementate prin norme şi standarde ca materiale ce
trebuie utilizate în mod obligatoriu la etanşarea depozitelor de deşeuri. Principala
funcţie pentru care sunt utilizate la astfel de lucrări şi care practic le oferă un
avantaj incontestabil în raport cu alte materiale este cea de etanşare, dar acestea
sunt utilizate în mod curent în cadrul depozitelor de deşeuri şi pentru alte
proprietăţi, asigurând funcţiile de protecţie, separaţie, drenare şi chiar armare.
1.2. Sisteme de etanşare recomandate

Etanşarea simplă practicată în urmă cu câteva decenii, alcătuită dintr-un strat de
argilă compactată, a fost înlocuită cu sisteme de etanşare simple sau multiple,
complexitatea sistemului fiind condiţionată de natura şi chimismul deşeurilor
depozitate.
Într-o succesiune de la suprafaţă în adâncime prin sistemul de etanşare –
drenaj de suprafaţă, se succed straturi care trebuie să îndeplinească următoarele
roluri:
10 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

- de redare mediului înconjurător a terenului ocupat de depozitul de deşeuri;

- de drenare a apelor din precipitaţii;
- de impermeabilizare împotriva infiltrării apelor meteorice şi a exfiltrării gazelor
din corpul depozitului;
- de drenare a gazelor din corpul depozitului;
În afară de straturile prezentate anterior, în funcţie de materialele din care sunt
realizate, apar şi straturi de protecţie, separaţie sau suport.
Într-o interpretare a legislaţiei naţionale în vigoare sunt prezentate sintetic
componenţele sistemelor de etanşare-drenaj de suprafaţă şi de bază pentru
depozitele de deşeuri periculoase, nepericuloase şi inerte. Interpretarea este
cauzată de erorile apărute în „Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor”,
unele dintre ele imposibil de obţinut din punct de vedere tehnic, altele fiind erori de
Figura 1: Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri periculoase,

conform Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor

Figura 2: Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri nepericuloase,

conform Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor
dactilografiere apărute între notaţiile din figuri şi textul propriu-zis.

În ceea ce priveşte componenţa sistemului de etanşare de bază, se remarcă,
în cazul depozitelor de deşeuri periculoase şi nepericuloase, obligativitatea utilizării
materialelor geosintetice cu rol de etanşare – geomembrană din polietilenă de
înaltă densitate. Sub această barieră artificială trebuie să se găsească o barieră
Figura 3: Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri inerte, conform
Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor

minerală naturală sau construită cu o grosime şi caracteristici de permeabilitate

definite, dar şi cu limite privind compoziţia granulometrică: bariera naturală va avea
conţinut de minimum 15% (masă) de minerale argiloase cu d<0.002 mm în timp ce
pentru bariera construită conţinutul minim este de 20%.
Nivelul apei subterane trebuie să se găsească cu minimum 1 m sub baza
sistemului de etanşare.
1.3. Materialele argiloase

Acest capitol se referă la materialele argiloase care îndeplinesc condiţiile de
permeabilitate cerute de normele naţionale şi majoritatea normelor internaţionale
pentru terenul de fundare al unui depozit de deşeuri ( k ≤ 10 −9 m / s ). În Anexa 2 din
STAS 1913/6-76 sunt prezentate valori orientative ale coeficientului de
permeabilitate în funcţie de natura pământului, valori mai mici de 10-9 m/s putând
înregistra, în anumite condiţii, argila grasă, argila, argila nisipoasă, argila prăfoasă,
praful argilos sau chiar loessul sau praful nisipos.
1.3.1. Materiale argiloase în stare naturală

Mineralele argiloase sunt alcătuite din combinarea a două elemente
fundamentale: tetraedri de siliciu şi octaedri de aluminiu, fier sau magneziu
asociate în straturi. Astfel, la caolinit fiecare lamelă este alcătuită dintr-un strat de
tetraedri şi unul de octaedri, în timp ce la montmorillonit, lamelele sunt de tip
sandvici (Andrei, Antonescu, 1980).
Porozitatea şi complexul de adsorbţie al argilelor conferă acestora valori ale
coeficientului de permeabilitate foarte reduse, în general, în jurul valorii de 10-8 ÷
10-11 m/s.
Ca urmare a fenomenelor de alterare, o parte din ionii constituenţi ai reţelei
cristaline sunt hidrataţi şi trec în apa din pori, particulele rămânând cu sarcini
electrice necompensate. Astfel, particula de argilă are un exces de sarcini negative,
cu excepţia capetelor, care au sarcini pozitive. Anumiţi ioni sunt atraşi şi reţinuţi în
apropierea imediată a particulei, prin jocul forţelor de atracţie şi respingere alţi ioni
hidrataţi fiind menţinuţi la anumite distanţe faţă de particulă, formând complexul de
adsorbţie.
Grosimea stratului de apă adsorbită depinde în largă măsură de natura şi
sarcinile electrice ale ionilor (sarcini mari implică un număr mic de ioni, deci grosimi
reduse ale complexului).
În argile foarte active având porozităţi reduse nu există decât apă reţinută, aşa

că migraţia poate începe numai după ce gradientul hidraulic depăşeşte o anumită

valoare – gradientul iniţial i0 – suficientă pentru a debloca legăturile de apă
adsorbită care obturează porii (Andrei, Antonescu, 1980).
Fiecare pământ are o anumită capacitate de a adsorbi ionii dintr-o soluţie.
Această capacitate de schimb se exprimă în miliechivalenţi şi are un caracter
reversibil şi colectiv, în sensul că intensitatea adsorbţiei este cu atât mai mare cu
cât raza ionului hidratat este mai mică:
H+ > Ca2+ > Mg2+ > K+ > Na+ > Li+
Din cele arătate rezultă că există posibilitatea de a modifica complexul de
adsorbţie al pământurilor argiloase, posibilitate care trebuie avută în vedere în
cazul unui sistem de etanşare, prin care migraţia poluantului poate conduce la un
schimb cationic cu implicaţii directe asupra permeabilităţii stratului respectiv.
Argilele sau materialele argiloase reprezintă şi la ora actuală o cerinţă pentru
realizarea unui sistem de etanşare, stratul de argilă având un rol foarte important în
limitarea şi atenuarea poluării apelor subterane, un avantaj major al prezenţei unui
astfel de strat reprezentându-l posibilitatea intervenirii în timp util în cazul unei
defecţiuni la sistemul de etanşare. În Figura 4 sunt prezentate modele de curgere a
poluanţilor prin diferite tipuri de etanşări. În primul caz (a) are loc o curgere rapidă
printr-un defect în geomembrană, în cazul b) curgerea are loc prin tot stratul, în
timp ce în cazul unui sistem compozit (c) alcătuit dintr-o geomembrană dispusă pe
un suport mineral cu permeabilitate redusă, curgerea are loc printr-un volum
restrâns în jurul unui potenţial defect în geosintetic.
În cazul prezenţei unui strat de material argilos în terenul de fundare al unui
depozit, principalele caracteristici care trebuie determinate sunt continuitatea şi
omogenitatea stratului. Teste de determinare a coeficientului de permeabilitate
trebuie efectuate atât în laborator cât şi pe teren. În laborator, permeabilitatea se
Figura 4: Modele de curgere a poluanţilor prin etanşări alcătuite din: a)

geomembrană; b) strat mineral; c) sistem compozit (Daniel, 1993a)

determină în (edo) permeametrul cu gradient variabil sau cu gradient constant

(conform STAS 1913/6-76), în edometru (indirect, în urma încercării de consolidare)
sau în permeametru cu pereţi flexibili (aparat triaxial).
Legea lui Darcy, care guvernează curgerea fluidelor prin medii poroase
saturate este valabilă în cazul argilelor doar pentru un anumit interval de variaţie a
gradientului hidraulic (Figura 5), fiind necesară caracterizarea pe domenii a
permeabilităţii acestor pământuri, şi anume (STAS 1913/6-76):
- Domeniul impermeabil, în care k = 0 pentru i < i0 ;
- Domeniul intermediar, în care se poate aplica legea lui Darcy modificată:

v = k (i − i0 ) în limitele i = i0 ...ii ;
- Domeniul permeabil, în care se aplică legea lui Darcy ( v = k ⋅ i ) în limitele i = ii ...i s .
Avantajul determinării în laborator constă în principal în acurateţea

rezultatelor, dar dezavantajul este că defecte gen crăpături, fisuri este posibil să nu
se afle în proba prelevată, rezultatul experimentului conducând la valori ale
coeficientului de permeabilitate mai mici decât în teren. Acest dezavantaj poate fi
redus prin încercări in situ de pompare din puţuri forate sau prin măsurători
efectuate cu infiltrometrul.
Coeficientul de permeabilitate al unui mediu poros este dependent de
proprietăţile lichidului. Încercările de determinare a permeabilităţii au ca finalitate
Figura 5. Relaţia între viteza aparentă de filtraţie şi gradientul hidraulic pentru

pământuri argiloase

determinarea debitului de poluant care străbate terenul de fundare şi a

concentraţiei acestuia în acvifer, datorită transportului advectiv, motiv pentru care,
în anumite condiţii, este necesar să se determine coeficientul de permeabilitate la
diverşi poluanţi nu numai la apă. În plus, trebuie avute în vedere şi alte procese
fizice, chimice sau biologice de transport care pot avea un rol semnificativ.
1.3.2. Argila compactată

Prin compactare se urmăreşte îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice şi hidraulice
ale pământului, în cazul depozitelor de deşeuri principala proprietate care se
doreşte a fi îmbunătăţită fiind permeabilitatea. În numeroase lucrări de specialitate
s-au raportat reduceri ale coeficientului de permeabilitate, cu unul sau chiar două
ordine de mărime, obţinându-se valori de ordinul a 10-9÷10-11 m/s.
1.3.2.1. Determinarea caracteristicilor de compactare

Eficienţa compactării este condiţionată de mai multe aspecte dintre care cele
mai importante sunt: utilajul de compactare folosit şi caracteristicile fizice ale
pământului. Umiditatea la care se realizează compactarea, respectiv diferenţa faţă
de umiditatea optimă de compactare, poate conduce la o plajă de valori foarte
variată în ceea ce priveşte îmbunătăţirea proprietăţilor pământului.
Umiditatea optimă de compactare se determină în laborator prin încercarea
Proctor, (descrisă în STAS 1913/13-83) care constă în compactarea cu acelaşi
lucru mecanic specific a unor probe aduse la diferite umidităţi şi stabilirea, pentru
fiecare umiditate, a gradului de îndesare obţinut, respectiv a greutăţii specifice în
stare uscată. Lucrul mecanic specific are valoarea de 6 dJ/cm3 (la încercarea
Proctor normală) şi de 27 dJ/cm3 (la încercarea Proctor modificată). Umiditatea
optimă de compactare corespunde gradului de îndesare maxim obţinut în laborator,
respectiv a densităţii (sau greutăţii volumice) maxime în stare uscată.
Pentru îmbunătăţirea terenurilor de fundare şi pentru diguri şi baraje de
pământ, în STAS 1913/13-83, se recomandă a se efectua încercarea Proctor
normală, dar se pot utiliza şi alte valori ale lucrului mecanic specific de compactare,
cu acordul factorilor interesaţi. Acelaşi standard prezintă valori orientative pentru
umiditatea optimă de compactare (Tabelul 1) şi o relaţie ce poate fi utilizată pentru
verificarea valorii obţinute a densităţii maxime în stare uscată:
ρs
ρ d max = (1)
w + 0,2 ⋅ I P
1+ ρ s P
100

Tabelul 1: Valori orientative ale umidităţii optime de compactare
wOC (%) pentru încercarea wOC (%) pentru

Proctor Denumirea încercarea Proctor
Denumirea pământului
pământului
normală modificată normală modificată
Praf nisipos
Argilă grasă 20 ÷ 25 15 ÷ 20 12 ÷ 16 9 ÷ 12
argilos
Argilă 16 ÷ 23 12 ÷ 18 Praf 12 ÷ 16 10 ÷ 12
Argilă prăfoasă 16 ÷ 22 12 ÷ 17 Praf nisipos 11 ÷ 16 8 ÷ 12
Argilă nisipoasă 14 ÷ 20 10 ÷ 16 Nisip argilos 13 ÷ 16 10 ÷ 13
Argilă prăfoasă
16 ÷ 18 12 ÷ 14 Nisip prăfos 11 ÷ 14 8 ÷ 11
nisipoasă
Praf argilos 14 ÷ 18 10 ÷ 14
Tabelul 2: Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii

maxime în stare uscată (ρdmax) (Lareal, Didier, Kastner, 1990)
Autorul
Autorul
Natura Natura
Relaţiile propuse Relaţiile propuse
pământurilor pământurilor
Prafuri şi argile cu
Kumbasar & Togrol
Pământuri
plasticitate redusă
wopt = 3 + 0.36wL prăfoase – wopt = wP − 0.5
din zona barajului
Bolle
wopt = 0.8wP argiloase wopt 0.24wL + 7 Cheffia (Algeria)

γ d max = 2.13 − 0.01wL 35 < wL < 100 γ d max = 2.12 − 0.0084wL 25 < wL < 50
20 < wP < 40 10 < wP < 25
1367 de
Woods & Litehiser
pământuri din
wopt = −1.8 + 0.51wL zona Ohio de Diverse pământuri
Schon
wopt = −7.6 + 1.18wP natură wopt = 0.38wL + 2.4 plastice

neprecizată
γ d max = 2.427 − 0.0186wL 20 < wL < 80
20 < wL < 50
12 < wP < 26
Pământuri din
wopt = 1.5 + 0.425wL
Brazilia
Cruz
wopt 0.3 + 0.72wP

20 < wL < 80
γ d max = 2.25 − 0.0125wL
15 < wP < 55

Figura 6: Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii

maxime în stare uscată (ρdmax)
Importanţa parametrilor de compactare a condus la elaborarea mai multor

studii pentru determinarea empirică a acestora pe baza caracteristicilor fizice ale
pământurilor. Cele mai multe corelaţii folosesc ca date de intrare limitele de
plasticitate ale pământurilor argiloase. În Tabelul 2 se găsesc o serie de astfel de
relaţii (Lareal, Didier, Kastner, 1990).
Transpuse grafic în Figura 6, se observă că cele cinci seturi de corelaţii dau
rezultate foarte apropiate, în special cele care folosesc ca date de intrare limita
superioară de plasticitate.
Teste care au pus în evidenţă gradul de compactare obţinut (greutatea
specifică în stare uscată) în urma aplicării unui lucru mecanic de compactare la
diferite umidităţi, au arătat că se poate defini un domeniu pentru care sunt
îndeplinite simultan toate caracteristicile fizice, hidraulice şi mecanice necesare
unei perne compactate cu rol de etanşare (Daniel & Benson, 1990; Benson, 2000).
Permeabilitatea va înregistra valori minime în urma unui proces de compactare
realizat la umidităţi egale sau cu câteva procente mai mari decât umiditatea optimă
de compactare.

Figura 7: Utilaje de compactare
1.3.2.2. Utilaje de compactare

Metodele de compactare folosite pe plan naţional şi internaţional se împart în două
categorii: de suprafaţă şi de adâncime. În cazul particular al realizării pernelor de
argilă compactată din cadrul sistemelor de etanşare ale depozitelor de deşeuri,
este utilizată exclusiv metoda de compactare de suprafaţă, cea de adâncime fiind
utilizată în special în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor mecanice ale pământului,
fără a aduce obligatoriu îmbunătăţiri şi în sensul reducerii permeabilităţii.
Există o diversitate foarte mare de utilaje de compactare de suprafaţă dar, din
punct de vedere tehnologic se folosesc trei metode de compactare, care uneori pot
fi chiar combinate: vibrare, cilindrare şi batere.
Pentru un volum relativ redus de lucrări sau în spaţiile în care nu pot fi utilizate
mijloace mecanizate cu gabarit mare, se utilizează maiuri de mână sau plăci
vibrante tip „broască” având efect pe o adâncime de 20 ÷ 50 cm. Greutatea acestor

mecanisme variază de la 40 kg în cazul maiurilor de mână până la 750 kg în cazul

plăcilor vibrante reversibile, iar placa inferioară are o lăţime de 20 ÷ 80 cm.
Utilajele care folosesc tehnologia de compactare prin cilindrare au dimensiuni
mai mari şi sunt: cu un cilindru compactor, cu doi cilindri compactori sau pe pneuri
(Figura 7). În mod frecvent, pentru creşterea eficienţei compactării, cilindrarea este
combinată cu vibrarea, care contribuie la distrugerea legăturilor dintre particulele
argiloase. Aceste utilaje au o greutate între 150 kg şi 27 t, lăţimea cilindrului
compactor variind între 50 şi 200 cm.
Din punct de vedere al suprafeţei cilindrului compactor, acesta este neted sau
cu came, cel din urmă fiind recomandat în special la pământurile argiloase. Aceşti
cilindri se sprijină pe teren prin intermediul camelor, transmiţând la teren o presiune
foarte mare şi local, realizând un grad de compactare foarte ridicat.
Utilajele de compactare pe pneuri, frecvent utilizate la compactarea
îmbrăcăminţilor asfaltice dar cu aplicabilitate şi la lucrările de terasamente,
beneficiază de un sistem care permite reglarea presiunii în pneuri, deci a presiunii
exercitate pe teren, tehnologia de compactare constând în creşterea presiunii pe
măsură ce creşte gradul de compactare.
O compactare mecanică foarte eficientă se efectuează cu ajutorul maiurilor
sau plăcilor grele. Masa unei astfel de plăci este de 2 ÷ 4 t; ea este lăsată să cadă
liber de la înălţimi de 3 ÷ 5 m. Această tehnologie este rar utilizată la realizarea
sistemelor de etanşare ale depozitelor de deşeuri.
1.3.2.3. Tehnologia de realizare a pernelor de material compactat

În majoritatea cazurilor, compactarea prin cilindrare serveşte la realizarea pernelor
de pământ compactat. Astfel, se realizează o săpătură sub cota de fundare a
construcţiei, în cazul de faţă până la cota inferioară a sistemului de etanşare de
bază. Materialul din amplasament sau de aport, în cazul în care cel din
amplasament nu posedă proprietăţi hidraulice (de etanşare) suficiente, este dispus
în straturi cu grosimea de cca. 30 cm, umezit în cazul în care umiditatea din teren
este mai mică decât umiditatea optimă de compactare şi este compactat, respectiv
uscat atunci când umiditatea naturală este mai mare decât cea optimă.
Materialul pus în lucrare este caracterizat prin următorii parametri tehnici:
umiditate (de preferinţă umiditatea optimă de compactare), grosimea straturilor şi
numărul de treceri ale utilajelor de compactare (GE-026-97). În vederea stabilirii
acestor parametri, realizarea terasamentelor va fi precedată de executarea unei
piste experimentale care se recomandă a se executa în ampriza construcţiei pentru

Tabelul 3: Parametrii tehnici de compactare şi utilaje recomandate (GE-026-97)

Grosimea Numărul Viteza de Productivi
Tipul
Utilajul de compactare stratului de lucru -tatea
pământului
(m) treceri (km/h) (m3/h)
Rulouri vibratoare (4÷5 t) 0.4÷0.6 5÷6 1.5÷2 200÷280
Plăci vibratoare 0.5 5÷6 0.4 50
Nisipuri Compactoare pe pneuri 0.2 8÷10 5 100÷150
prăfoase şi uşoare
nisipuri
Compactoare pe pneuri 0.3÷0.4 8÷10 2÷3 150÷200
argiloase
grele
Maiuri mecanice 0.4 3÷4 0.5 25
(“broască”)
Rulouri picior de oaie (6 t) 0.2 10÷16 2.5÷5 30÷40
Prafuri, nisip Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷12 1.5÷2.5 25÷30
prăfos sau
argilos cu Compactoare pe pneuri 2.0÷3.0 8÷10 2÷3 100÷150
plasticitate grele
redusă Maiuri mecanice 0.3 3÷5 0.4 25÷30
(“broască”)
Argile cu
grele
plastici-tate
redusă sau Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷12 1.5 25÷30
medie, argile Rulouri picior de oaie (6 t) 0.2 10÷14 4.5 30÷40
nisi-poase sau
prăfoase Maiuri mecanice 0.3 4÷5 0.4 20
(“broască”)
grele
Argile cu
plasticitate Rulouri picior de oaie (16 t) 0.2 8÷14 1.5÷2.5 20÷30
ridicată
Maiuri mecanice 0.2 4÷6 0.4 15÷20
(“broască”)
a putea fi înglobată în volumul de terasamente care se pun în operă. În Tabelul 3

sunt prezentate valori orientative ale parametrilor tehnici de compactare şi utilajele
recomandate.
Compactarea se realizează prin mai multe treceri ale utilajului pe acelaşi loc.
La primele treceri, efectul îndesării este mai accentuat, apoi scade, până când
eficienţa devine practic nulă. Numărul optim de treceri se stabileşte în poligoane

experimentale realizate chiar pe amplasament. Eficienţa compactării este

condiţionată, pe lângă numărul de treceri, şi de viteza de deplasare a utilajului, la
viteze mai mici efectul de îndesare fiind mai accentuat.
Pentru a obţine o bună înfrăţire între două straturi succesive se realizează
scarificarea materialului compactat, operaţiune care nu este necesară în cazul
utilizării unui compactor cu came.
Pe taluz, compactarea se poate realiza în straturi fie paralele cu panta, fie
orizontale. Pentru pante mai abrupte de 1:2.5, 1:3 nu mai este recomandată
compactarea în straturi paralele cu panta (Daniel, 1993b). În Figura 8 este
prezentat comparativ efectul prezenţei unui strat impropriu în cazul compactării în
straturi paralele cu panta, respectiv orizontale. Prin material impropriu se înţelege
acel material care, fie nu îndeplineşte proprietăţi fizice conforme cu proiectul (în
special proprietăţi hidraulice), fie nu a fost obţinut un grad de compactare suficient.
În cazul compactării în straturi paralele cu panta, materialul impropriu este izolat în
corpul sistemului de etanşare de bază, în timp ce, în cel de-al doilea caz, curgerea
este facilitată.
1.3.2.4. Controlul calităţii compactării

Controlul calităţii compactării se face prin prelevarea de probe pentru care se
determină umiditatea şi greutatea volumică în stare uscată. Se calculează gradul
de compactare (D), definit ca raportul între greutatea volumică în stare uscată
obţinută pe teren în urma compactării (γd) şi greutatea volumică maximă obţinută în
urma încercării Proctor (γdmax). Gradul de compactare se exprimă în procente şi
trebuie să înregistreze valori cel puţin egale cu cele stabilite de către beneficiar
Figura 8: Tehnici de compactare pe taluz

înainte de începerea lucrărilor. Valorile minime şi medii ale gradului de compactare

D şi abaterea faţă de umiditatea optimă de compactare sunt prezentate în Tabelul 1
din STAS 9850-89, în care se fac referiri la baraje şi diguri cu înălţimea până la 15
m, cu retenţie permanentă. Asimilând taluzurile unui depozit cu astfel de lucrări,
gradul de compactare minim este de 95%, iar valoarea medie ce trebuie
înregistrată este de 98%. Abaterea faţă de umiditatea optimă de compactare este
de ±3%.
Numărul punctelor în care se efectuează verificarea calităţii compactării nu va
fi mai mic de (STAS 9850-89):
- Un punct la 500 ÷ 2000 m3 pentru terasamente cu volume peste 100 000 m3,
exclusiv baraje şi diguri;
- Un punct la 200 ÷ 500 m3, pentru baraje şi diguri cu înălţime până la 15 m, cu
retenţie nepermanentă, ramblee-canal, platforme;
- Un punct la 150 ÷ 200 m3, la baraje şi diguri cu înălţimea până la 15 m, cu
retenţie permanentă;
- Un punct la 50 ÷ 200 m3, pentru perne din pământuri coezive cu volume mai mari
de 1000 m3;
- Un punct la 20 ÷ 50 m3, pentru perne din pământuri coezive cu volume până la
1000 m3;
- Un punct la 500 ÷ 5000 m3, pentru pământuri necoezive, macrogranulare.
Pentru fiecare tip de pământ şi pentru fiecare strat compactat, numărul minim
de puncte este trei, repartizate uniform în corpul lucrării.
În cazul în care gradul de compactare şi abaterea faţă de umiditatea optimă de
compactare determinate pe probe dintr-un strat compactat, nu sunt conforme cu
proiectul, se procedează la scarificarea, după caz uscarea sau umezirea stratului
respectiv, şi la recompactarea acestuia; dacă nici după recompactare nu se obţin
parametrii impuşi, stratul respectiv se îndepărtează din lucrare.
În acelaşi scop, de verificare a calităţii compactării, se pot folosi şi metode
nedistructive de control (determinări radiometrice) sau penetrări statice sau
dinamice, prin încercări cu placa etc., dar indiferent de metoda utilizată, calitatea
compactării este exprimată tot de gradul de compactare. În cazul realizării pernelor
de material compactat în scopul realizării unei bariere hidraulice se efectuează şi
încercări de determinare a coeficientului de permeabilitate.

Grosimea unui strat mineral de argilă compactată, din cadrul unui sistem de
etanşare de bază variază în general între 0.6 şi 2 m. Dacă din punct de vedere al
costurilor, această soluţie nu implică eforturi financiare mari (în cazul în care argila
se află în amplasament), timpul de lucru necesar nu contribuie favorabil la alegerea
acestei soluţii. La ora actuală există o serie de soluţii alternative care implică
avantaje dar şi dezavantaje ce trebuiesc puse în balanţă.
1.3.3. Amestecuri de pământ (mixturi)

Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor hidraulice, în sensul scăderii coeficientului de
permeabilitate, ale unui strat mineral se poate apela la o tehnologie de amestecare
a acestuia cu un material cu permeabilitate redusă.
Prin amestecare cu ciment, tehnologie utilizată în special pentru îmbunătăţirea
calităţilor terenului de fundare al construcţiilor rutiere, se obţine o stabilizare a
pământului (reducere a activităţii), o creştere a rezistenţei la compresiune şi o
reducere a permeabilităţii. În Figura 9 este prezentată tehnologia de realizare a
amestecului pământ – ciment; un utilaj pulverizează ciment pe suprafaţa terenului,
acesta este amestecat cu apă şi ulterior compactat. Privită ca o soluţie alternativă
la bariera minerală naturală a sistemului de etanşare de bază, se apelează la
realizarea mixturilor pe bază de ciment atunci când terenul natural nu are o
permeabilitate conformă cu cea din proiect şi în plus posedă caracteristici mecanice
care nu îl definesc drept un teren bun de fundare (pământuri foarte compresibile).
În general se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi sub valoarea de 10-9 m/s,
impusă atât de legislaţia naţională cât şi de majoritatea legislaţiilor internaţionale
pentru bariera minerală.
Prin efectuarea de încercări de laborator, o serie de specialişti au emis diverse
corelaţii între permeabilitate şi caracteristicile fizice ale pământului. Daniel (1993)
descrie caracteristicile minime ale unui material cu un coeficient de permeabilitate
mai mic decât 10-9 m/s (Tabelul 4).
Figura 9: Tehnologia de realizare a amestecului pământ – ciment (imagine preluată –

www.bomag.com)

Tabelul 4: Caracteristici minime ale unui material cu

k ≤ 10-9 m/s (Daniel, 1993b)
Procentajul de particule cu
≥ 20 ÷ 30 %
diametrul, d ≤ 75 µm
Indicele de plasticitate,
≥ 7 ÷ 10 %
Ip (%)
Procentajul de particule cu
diametrul, 75 µm ≤ d ≤ ≤ 30 %
4.76 mm
Dimensiunea maximă a
25 ÷ 50 mm
particulelor solide
Prin amestecare cu ciment, pământul poate ajunge la permeabilităţi foarte mici

(în funcţie de dozajul folosit şi de natura pământului) dar, datorită reducerii
plasticităţii acestuia, este facilitată apariţia de fisuri. Acest impediment este eliminat
în cazul realizării de amestecuri cu bentonită, mult mai frecvent utilizate în cazul
lucrărilor care au ca scop reducerea coeficientului de permeabilitate.
În literatura de specialitate sunt raportate foarte multe teste efectuate pe
amestecuri pământ – bentonită, care au avut ca scop obţinerea unui dozaj optim
din punct de vedere al caracteristicilor hidraulice şi mecanice. Este definit ca punct
de optim, dozajul minim de bentonită suficient pentru a reduce semnificativ
coeficientul de permeabilitate, acesta conferind totodată pământului şi o
deformabilitate redusă.
Au fost efectuate încercări de determinare a permeabilităţii unui amestec de
pietriş (cu diametrul maxim al particulelor solide de 20 mm) cu caolinit sau steril de
mină (Shelley, 1991), compactat conform încercării Proctor normală, la o umiditate
cu două procente mai mică decât umiditatea optimă de compactare. Pe baza
rezultatelor obţinute (Figura 10) s-a observat că pentru un procentaj maxim de
pietriş de 50 ÷ 60 % nu se înregistrează creşteri semnificative ale coeficientului de
permeabilitate. Trebuie avut în vedere faptul că amestecul s-a realizat în condiţii de
laborator, iar pe teren, amestecul va fi mai puţin uniform, aspect care va avea
implicaţii negative asupra umplerii golurilor dintre particulele solide şi implicit asupra
coeficientului de permeabilitate. Este recomandat ca în lucrările propriu zise să se
considere un procentaj maxim de pietriş de 30%.

Figura 10: Variaţia coeficientului de permeabilitate al unui amestec de pietriş cu caolinit sau steril
de mină (Shelley, 1991)
În urma realizării de amestecuri cu benotnită, permeabilitatea va înregistra

valori cu câteva ordine de mărime mai mici decât permeabilitatea în stare naturală.
În Figura 11 este arătat efectul bentonitei dintr-un amestec asupra coeficientului de
permeabilitate, care scade de la valoarea de 2·10-6 m/s înregistrată în stare
naturală până la 3·10-10 m/s în urma adăugării a numai 5 procente de bentonită
(Daniel, 1993b).
Figura 11: Efectul bentonitei asupra coeficientului de permeabilitate (Daniel, 1993b)

1.4. Materiale geosintetice cu rol de etanşare

Dintre materialele geosintetice cu rol de etanşare la ora actuală sunt utilizate trei
tipuri: geomembranele, geocompozitele bentonitice şi geotextilele impregnate cu
asfalt lichid.
Geomembranele au fost primele materiale geosintetice cu rol de etanşare care
au apărut şi înregistrează cea mai largă dezvoltare şi utilizare, norme naţionale şi
internaţionale indicând prezenţa obligatorie a unei geomembrane în componenţa
sistemelor de etanşare de bază şi de suprafaţă a depozitelor de deşeuri.
Geocompozitele bentonitice au o dezvoltare relativ recentă şi sunt de obicei
utilizate ca o alternativă la bariera minerală naturală, acolo unde terenul de fundare
nu este alcătuit dintr-un material care să îndeplinească condiţiile impuse de
normele naţionale sau internaţionale privind proprietăţile hidraulice şi grosimea
acestuia. Rolul de etanşare este în general asigurat de bentonita aplicată pe un
geosintetic cu rol de suport, de regulă, un geotextil.
Tot un geotextil este utilizat şi în cazul în care funcţia de etanşare este
îndeplinită de asfalt cu un ridicat procent de bitum, geocompozitul obţinut purtând
titulatura de geotextil impregant cu asfalt lichid. Rolul geotextilului este unul de strat
suport, în acelaşi timp asigurând şi o continuitate a materialului obţinut dar şi
rezistenţă la solicitări mecanice. Această soluţie tehnică are o destul de largă
dezvoltare în zonele cu climat rece unde se comportă foarte bine în raport cu un
material argilos, fie el şi un geocompozit bentonitic.
1.4.1. Geocompozitele bentonitice
1.4.1.1. Definiţie. Tipuri de geocompozite bentonitice

Geocompozitele bentonitice sunt definite în „Normativul pentru utilizarea
materialelor geosintetice la lucrările de construcţii” (NP 075-02) ca produse
prefabricate care asociază un material natural, bentonita, cu materialele
geosintetice, formând o barieră etanşă şi eficace, printr-un material uşor de pus în
operă, omogen şi rezistent la poansonare.
Funcţia de etanşare a geocompozitelor bentonitice este, în cele mai multe
cazuri, îndeplinită de bentonită, materialul geosintetic cu care este asociată
îndeplinind practic rolul de suport şi protecţie.
Dezvoltarea relativ recentă a geocompozitelor bentonitice s-a făcut sub
semnul aplicării dreptului de producător, aceste produse purtând titulatura de mărci
înregistrate. Printre consecinţele unei astfel de dezvoltări se află şi numărul

incomparabil mai mic al acestor produse prezente pe piaţă în raport cu cel al

geotextilelor sau al geomembranelor.
Primul produs de etanşare pe bază de bentonită a fost realizat din panouri de
carton ondulat în pliurile cărora era introdusă bentonita, în timp ce predecesorul
geocompozitelor de azi a fost obţinut prin aşternerea unui geotextil, presărarea
bentonitei şi acoperirea cu un al doilea geotextil (Batali, 1999).
La ora actuală se disting o serie de geocompozite bentonitice, cele mai
răspândite având o configuraţie generală prezentată în Figura 12. Acestea se
împart în două categorii după modul de asociere al bentonitei cu materialele
geosintetice:
1. bentonita este dispusă între două geotextile, dintre acestea cele mai
cunoscute fiind Bentofix®, Claymax® şi Bentomat®, pe piaţă existând şi alte prodse
similare mai puţin cunoscute ca, Bentoproof®, GBL (Geofelt Bentonite Liner), etc.
Tot în asociere cu două geotextile este obţinut şi geocompozitul Na-Bento®.
2. bentonita este asociată cu o geomembrană; acest tip de geocompozit este
cunoscut ca produs al GSE sub numele de Gundseal®, unul asemănător fiind
Figura 12: Tipuri de geocompozite bentonitice

produs de I-CORP International.

În cazul geocompozitului bentonitic cu configuraţia geotextil-bentonită-
geotextil, funcţia de etanşare este îndeplinită de bentonită, rolul geotextilelor fiind
de protecţie împotriva solicitărilor mecanice, uniformizare şi uneori de container
pentru bentonită. Atât geotextilul superior cât şi cel inferior pot fi ţesute sau
neţesute, acestea fiind asamblate prin lipire (Figura 12,a), interţesere (b) sau
coasere (c).
Geocompozitele bentonitice obţinute prin asocierea cu o geomembrană
(Figura 12,d) au stratul de bentonită lipit prin intermediul unui adeziv solubil în apă.
În acest mod este păstrată integritatea geomembranei, care perforată şi-ar fi
pierdut funcţia de etanşare. În cazul acestui geocompozit bentonita are rol de
barieră hidraulică doar în cazul unei eventuale defecţiuni a geomembranei. Aceasta
este din polietilenă de joasă densitate sau înaltă densitate, ultima fiind disponibilă
atât în variantă lisă cât şi texturată.
Există şi alte tipuri de geocompozite bentonitice (de apariţie recentă) cu o
răspândire mai redusă, care sunt obţinute prin procese tehnologice de asamblare
similare cu cele enumerate anterior. Bentonita presărată în ochiurile unei georeţele
sudată termic între două geotextile sau în golurile unei geomembrane cu
crampoane peste care este dispus un geotextil, sunt exemple de geocompozite
care asigură o mai bună uniformizare a bentonitei şi sub acţiunea unor solicitări
normale locale.
Bentonita se află sub formă de pudră sau granule, în stare nehidratată sau
parţial hidratată şi este în general sodică (cationul existent între foiţe este sodiu),
dar poate fi şi calcică (cu cationi de calciu).
1.4.1.2. Caracterizarea geocompozitelor bentonitice

Datorită structurii complexe a unui geocompozit bentonitic, pentru a-i defini
proprietăţile trebuie efectuate încercări de laborator şi măsurători care să pună în
evidenţă proprietăţile semnificative atât ale componentelor, cât şi ale ansamblului.
În cele ce urmează vor fi enumerate principalele proprietăţi ale
geocompozitelor bentonitice (după Koerner, 1994) şi vor fi oferite valori orientative
obţinute din literatura de specialitate sau din fişele tehnice a 7 tipuri de produse
prezente pe piaţă în 45 de variante, fabricate de 8 producători (Tabelul 5). Aceste
materiale sunt oferite beneficiarului sub formă de rulouri cu lăţimi cuprinse între 4,3
şi 5,1 m şi lungimi de 30 ÷ 45 m, masa unui rulou variind în jurul valorii de 1 tonă.

Tabelul 5: Lista geocompozitelor bentonitice ale căror fişe tehnice au fost studiate
Denumire Nr.
Producător
produs produse
Naue
Fasertechnik,
Bentofix 19
GSE, Terrafix,
Geofabrics
Bentomat CETCO 8
Bentoproof Steel Dragon 4
Calymax CETCO 3
GBL Geofelt 5
Gudseal GSE 4
NaBento Huesker 2
1.4.1.3. Proprietăţi fizice

Tipul bentonitei – se stabileşte prin difracţie de raze X, analiză la microscop, etc.
Pentru a fi de calitate, o bentonită trebuie să conţină între 65 şi 95% montmorillonit
(Batali, 1999). În funcţie de cationul existent între foiţele de argilă bentonita poate fi
sodică sau calcică, tipul acesteia având implicaţii foarte mari în ceea ce priveşte
posibilul schimb cationic cu compuşii chimici prezenţi în lixiviat.
Grosimea – este o proprietate foarte importantă în calculul infiltraţiilor prin
sistemul de etanşare şi trebuie stabilită atât în condiţii iniţiale privind starea de
umiditate, cât şi simulând cât mai bine condiţiile din amplasament. În general
variază în jurul valorii de 5 ÷ 10 mm în stare nehidratată şi poate atinge 15 ÷ 20 mm
în stare hidratată sub un efort normal redus.
Masa specifică - este o proprietate care se referă la cantitatea de bentonită
dispusă pe unitatea de suprafaţă, această valoare oferind o imagine calitativă
asupra proprietăţilor de etanşare ale geocompozitului. Producătorii livrează
materiale care au o cantitate de cca. 2,5 ÷ 6 kg/m2 de bentonită, dar la cererea
beneficiarului această valoare poate fi modificată.
Umiditatea – valoarea iniţială a umidităţii bentonitei este de 12 ÷ 15 %.
Proprietăţile adezivului – sunt studiate prin diferite teste care pun în evidenţă
faptul că acesta nu influenţează negativ permeabilitatea sau capacitatea de
adsorbţie a bentonitei
Materialele geosintetice utilizate – îndeplinesc în principal rolul de strat

suport cu efect semnificativ asupra uniformităţii bentonitei, dar au un rol foarte

important asupra rezistenţei la forfecare, rezistenţei la poansonare, a transmisivităţii
sau a permeabilităţii suprapunerilor. Practic, exceptând permeabilitatea care se
datorează aproape exclusiv bentonitei, toate celelalte proprietăţi ale unui
geocompozit bentonitic sunt într-o mare măsură influenţate de tipul şi modul în care
sunt utilizate materialele geosintetice. Geomembranele utilizate la alcătuirea
geocompozitelor bentonitice îndeplinesc toate funcţiile proprii materialului dar şi
suport pentru bentonită.
1.4.1.4. Proprietăţi hidraulice

Hidratarea bentonitei – are loc în mod diferit în funcţie atât de lichidul de
hidratare cât şi în funcţie de efortul normal aplicat. Încercări efectuate pe
geocompozite bentonitice au pus în evidenţă comportamentul acestora în contact
cu apă distilată, lixiviat sintetic sau motorină (Leisher, 1992). Deformaţia, în sensul
creşterii grosimii materialului geosintetic, a rezultat maximă în urma hidratării cu
apă distilată în timp ce, prin hidratarea cu motorină, aceasta este nulă. Valori medii,
între cele două limite, au fost înregistrate în urma hidratării cu lixiviat sintetic. A
rezultat astfel că, utilizate la depozitele de deşeuri care conţin hidrocarburi,
geocompozitele bentonitice trebuiesc pre-hidratate cu apă.
Umflarea liberă (STAS 1912/12-88) – se determină prin măsurarea volumului
ocupat de 2 g de bentonită lăsată să sedimenteze în apă (sau oricare alt fluid de
interes). Producătorii geocompozitelor bentonitice ale căror fişe tehnice au fost
obţinute şi analizate, raportează valori între 24 şi 27 ml/2g pentru bentonita sodică.
Capacitatea de adsorbţie – se determină prin încercarea Enslin şi pune în
evidenţă cantitatea de apă adsorbită de un gram de bentonită pudră. Această
valoare variază între 2 şi 7 cm3.
Permeabilitatea – este principala proprietate pentru care bentonita este
utilizată sub formă de geocompozit bentonitic în cadrul unui sistem de etanşare de
bază sau de suprafaţă. Permeabilitatea geocompozitelor bentonitice se determină
în laborator, de cele mai multe ori fiind vorba de permeabilitate la apă, dar se fac
astfel de încercări şi cu lixiviat sau lixiviat sintetic cu proprietăţi cât mai apropiate de
lichidul cu care geocompozitul se va afla în contact şi care poate conduce la un
schimb cationic în urma căruia proprietăţile bentonitei sunt modificate semnificativ.
Producătorii de geocompozite bentonitice raportează valori pentru această
proprietate de 5·10-11 ÷ 1·10-12 m/s.
Permeabilitatea după deformare – Încercări de laborator au arătat că, în
stare nehidratată, bentonita are o permeabilitate de 10-8 m/s, în timp ce, în stare

Figura 13: Tipuri de sisteme de etanşare care au în componenţa lor geocompozite bentonitice
saturată, poate atinge valori mai mici de 10-11 m/s. Permeabilitatea scăzută este
strâns legată de procesul de hidratare care are loc simultan cu o creştere de volum,
datorită atragerii moleculelor de apă şi al cationilor dintr-o soluţie, în complexul de
adsorbţie al mineralelor argiloase.
Pentru a avea o imagine reală asupra barierei hidraulice oferită de un
geocompozit bentonitic nu este suficientă determinarea permeabilităţii bentonitei,
această proprietate trebuind stabilită pentru întregul ansamblu geosintetic-
bentonită. Încercările de determinare a permeabilităţii trebuie să simuleze cât mai
bine condiţiile din amplasament. În acest sens se urmăreşte hidratarea sub un efort
normal apropiat ca valoare de cel estimat din amplasament şi chiar a variaţiei
coeficientului de permeabilitate în funcţie de efortul normal aplicat, respectiv, a
deformaţiei geocompozitului.
În plus, trebuie urmărit aportul geocompozitului în structura sistemului de
etanşare. În Figura 13 sunt prezentate o serie de sisteme de etanşare de bază care
au în componenţa lor un geocompozit bentonitic. În Figura 13.a este prezentat un
sistem de etanşare simplu, alcătuit dintr-un geocompozit dispus peste un strat de
argilă naturală sau argilă compactată. Chiar dacă acest sistem nu mai este
acceptabil nici măcar la depozitele pentru deşeuri inerte, cazul este prezentat
pentru a arăta cum curgerea are loc pe toată suprafaţa sistemului. În cazul
dispunerii şi a unei geomembrane peste sistemul prezentat anterior, (Figura 13.b)
curgerea, ca rezultat al diferenţei de gradient hidraulic, va avea loc doar prin
posibilele defecte ale geomembranei. Prin utilizarea unui geocompozit bentonitic de
tip geotextil-bentonită-geotextil curgerea va fi amplificată de transmisivitatea
materialelor geotextile şi implicit debitul va fi mai mare faţă de cazul în care se
utilizează un geocompozit de tipul bentonită lipită de o geomembrană (Figura 13.c).
Din punct de vedere al calculului, această problemă este rezolvată prin definirea
calităţii contactului, bun sau slab, dintre geomembrană şi materialul dispus sub
aceasta, respectiv a determinării transmisivităţii (vezi Rowe, 1998; Giroud, 1997;

Tabelul 6: Coeficientul de difuzie al ionilor de Cl- pentru diferite geocompozite bentonitice (Rowe,
1998)
GCL Efortul normal Grosimea GCL (mm) Coef. de difuzie Porozitatea

aplicat (kPa) efectiv, De (m2/s)
(%)
BF3 20 11.1 3x10-10 80

65 9.1 2x10-10 77
100 7.1 1.5x10-10 71
350 5.6 0.4x10-10 51
BF2 25 9.1 2.5x10-10 77
140 7.1 1.6x10-10 68
280 5.6 0.7x10-10 64
BF4 29 11.1 2.9x10-10 83
100 7.1 1.3x10-10 74
Giroud et al, 1997). Ultimul caz prezentat (Figura 13.d) alcătuit dintr-o
geomembrană aşezată peste un geocompozit bentonitic tip geomembrană-
bentonită dispus cu bentonita la partea superioară este cel mai eficient din punct de
vedere al minimizării transportului de poluanţi prin sistemul de etanşare.
Prin definirea caracteristicilor mecanice ale geocompozitelor bentonitice (vezi
1.4.1.5. ) se va observa că aplicarea unuia din aceste sisteme propuse nu este
întotdeauna posibilă, în special în cazul utilizării lor pe taluz.
Difuzia prin goecompozitele bentonitice – Principalele procese fizice şi
chimice de transport al poluanţilor sunt: advecţia, difuzia, dispersia şi sorbţia
(Shackelford & Rowe, 1998). Advecţia este semnificativă în cazul curgerii prin medii
poroase permeabile, în timp ce difuzia poate avea un rol semnificativ în cazul
materialelor cu permeabilitate foarte redusă (cazul materialelor geosintetice).
Aportul dispersiei este redus şi poate fi chiar neglijat (Mitchell, 1993) atunci când
curgerea are loc prin medii cu permeabilitate mică, ceea ce conduce la viteze de
transport reduse. Difuzia, definită ca mişcarea moleculelor sau ionilor din zone cu
concentraţii ridicate în zone cu concentraţii mai reduse (Rowe, 1998), este
condiţionată de mediul străbătut, dar şi de natura soluţiei.
Coeficientul de difuzie se determină în laborator prin încercarea numită testul
de difuzie simplă (vezi Rowe, Lake, Petrov, 2000; Manassero, Shackelford, 1994)
prin care proba, în prealabil saturată, este pusă în contact la o interfaţă cu lixiviatul
(sursa) iar la cealaltă cu o soluţie necontaminată (receptor), astfel încât ionii din

soluţie vor migra prin probă sub acţiunea gradientului de concentraţie.

În Tabelul 6 sunt indicate valori ale coeficientului de difuzie efectiv pentru ionii
de Cl- pentru trei tipuri de geocompozite bentonitice aflate în contact cu o soluţie de
clorură sodică.
Exprimată grafic, atât variaţia coeficientului de difuzie, cât şi a celui de
permeabilitate în funcţie de indicele porilor, s-a observat o corelaţie liniară, care
cumulată cu relaţia efort-deformaţie este utilizată în aprecierea corectă a acestor
parametri în funcţie efortul normal la care este supusă proba în amplasament.
Autocicatrizarea geocompozitelor bentonitice (Self-healing) – are ca efect
păstrarea aproape intactă a proprietăţilor hidraulice în urma apariţiei unui defect
(vezi rezistenţa la poansonare). Datorită proprietăţii de umflare a bentonitei,
defectele (până la anumite dimensiuni) sunt acoperite, astfel încât se realizează o
continuitate a stratului de bentonită chiar şi în dreptul acestora. Încercări efectuate
de un număr mare de autori au arătat că un defect circular cu diametrul de 3 cm
este acoperit în totalitate de bentonita hidratată, în timp ce geocompozitul bentonitic
îşi menţine coeficientul de permeabilitate foarte redus dacă diametrul defectului
este mai mic de 2.5 cm (Shan & Daniel, 1991 citaţi de Batali, 1999; Mazzieri &
Pasqualini, 2003).
1.4.1.5. Proprietăţi mecanice

Studiul proprietăţilor mecanice ale geocompozitelor bentonitice se referă în special
la materialele geosintetice, acestea îndeplinind rolul de strat suport cu rol de
uniformizare cu rezistenţă mecanică.
Rezistenţa la tracţiune – se determină de cele mai multe ori, datorită
materialelor geosintetice utilizate, atât pe aceeaşi direcţie, cât şi pe direcţie
transversală celei de fabricaţie. Acest lucru este valabil în cazul geocompozitelor
care au în structura lor geotextile.
Prin acest test se urmăreşte determinarea încărcării maxime la rupere,
alungirea la rupere şi modulul de elasticitate.
Rezistenţa maximă la rupere este de cca. 5÷25 kN/m şi variază pe cele două
direcţii de confecţionare cu până la 70 de procente. Alungirea la rupere este de
cca. 10 % pentru geocompozitele care au în componenţa lor geotextile ţesute şi
poate ajunge la 60 % în cazul utilizării geotextilelor neţesute.
Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geocompozitelor
bentonitice în contact cu corpuri colţuroase, gen concreţii sau material grosier din
sistemul de drenaj (pietriş, bolovăniş). Încercarea foloseşte echipamentul utilizat

pentru determinarea indicelui de capacitate portantă californian (CBR – Californian

Bearing Ratio) cu o sondă cu diametrul de 50 mm pe o probă cu diametrul de 150
mm. Forţa la care produsul este penetrat, este în principal dictată de materialele
geosintetice care alcătuiesc geocompozitul benotinitc şi modul de asamblare (lipire,
coasere, interţesere).
Rezistenţa la exfoliere – caracterizează rezistenţa ansamblului bentonită –
material geosintetic. Încercarea este proprie geocompozitelor bentonitice tip
„sandwich” (geotextil – bentonită – geotextil sau geotextil –bentonită –
geomembrană) şi constă în supunerea acestuia la un efort de tracţiune prin
prinderea materialelor geosintetice în câte o clemă a aparatului şi măsurarea forţei
de cojire (jupuire). În mod evident, geocompozitele asamblate prin coasere sau
interţesere au o rezistenţă mult mai mare decât cele obţinute prin lipire.
Rezistenţa la forfecare. Rezistenţa la forfecare internă – este dependentă
de metoda de asamblare a bentonitei de materialul geosintetic cu care este
asociată, geocompozitele obţinute prin interţesere fiind cele mai eficiente din acest
punct de vedere, urmate de cele cusute (US EPA, 2001). Atât cele cusute cât şi
cele interţesute au preţuri mai ridicate, în cazul celor din urmă costul de producţie
fiind mai mare datorită faptului că utilizează obligatoriu un geotextil neţesut, în
general mai scump decât unul ţesut.
Rezistenţa la forfecare pentru diferite interfeţe cu alte materiale geosintetice
sau minerale, sau rezistenţa la forfecare internă se determină în aparatul de
forfecare directă modificat aşa cum este prezentat schematic în Figura 14. Valori
ale parametrilor rezistenţei la forfecare, unghiul de frecare (δ) şi adeziunea (a), sunt
oferite de producători în fişele tehnice ale materialului, dar se specifică
obligativitatea determinării lor simulând pe cât posibil condiţiile din amplasament.
Rezistenţa la forfecare internă presupune ruperea după o suprafaţă de cedare
în planul bentonitei. Această proprietate este puternic influenţată de condiţiile de
hidratare ale bentonitei, (valoarea efortului normal sau proprietăţile fluidului) aşa
cum se poate vedea şi din Tabelul 7 (Koerner, 1994) în care sunt prezentate
rezultatele unor încercări efectuate în urma hidratării cu apă sau lixiviat, sub efort
normal aplicat iniţial sau după hidratare. Rezultatele obţinute arată că rezistenţa la
forfecare internă este minimă în cazul hidratării geocompozitului bentonitic sub efort
normal redus.

Figura 14: Încercări ale geocompozitelor bentonitice la forfecare inetrnă (a), la inetrfaţa cu pământ
(b) sau cu alt material geosintetic (c)
Tabelul 7: Valori orientative ale parametrilor rezistenţei la forfecare internă (după Koerner, 1994)
Lichidul de Tip încercare

Param.
hidratare În stare uscată Hidratare sub efort Umflare liberă
δ (º) 26÷42 16÷37 0÷23

- apă distilată
a (kPa) 7÷69 3÷7 3÷9
δ (º) 26÷42 18÷43 0÷26

- apă
a (kPa) 7÷69 3÷7 3÷10
δ (º) 26÷42 13÷45 0÷32

- lixiviat
a (kPa) 7÷69 4÷9 3÷14
δ (º) 26÷42 24÷51 29÷46

-motorină
a (kPa) 7÷69 4÷6 5÷6
Încercările au fost efectuate pe 4 tipuri de geocompozite bentonitice
Un alt posibil plan de cedare se află la interfaţa cu alt material geosintetic sau
cu un strat mineral pentru care sunt prezentate valori orientative în Tabelul 8 (după
Sharma & Lewis, 1994 şi Manassero et al., 1998).
Rezistenţa la forfecare (internă sau la interfaţă) are o mare importanţă în
proiectarea pantelor taluzurilor care pot ceda atât printr-o rupere în masiv (pierdere
de stabilitate a pantei), cât şi printr-o alunecare a materialelor geosintetice pe taluz.

Tabelul 8: Valori orientative ale unghiului de frecare (δ) şi adeziunii (a) pe interfaţa dintre diferite
materiale minerale şi geosintetice (după Sharma & Lewis, 1994 şi Manassero et al., 1998)
Pământ Geomembrană
Geocompozit
δ [º], (a [kPa]) HDPE HDPE
Nisip Argilă PVC bentonitic
lisă texturată
Ţesut 23÷42 16÷26 10÷28 7÷11 9÷17
Neţesut,
Geotextil
interţesut 25÷44 15÷28 16÷26 8÷12 15÷33
Neţesut
consolidat 22÷40 17÷33 18÷21 9÷11 15÷16
termic
PVC 21÷33 6÷39

Geomembrană
HDPE
17÷28 5÷29 8÷16
lisă -
HDPE 7÷35
30÷45 15÷24
texturată (20÷30)
8÷33
Geocompozit (8÷30)
20÷25 14÷16 8÷16 15÷25
bentonitic 0÷45*
(2÷69)*
* Valori ale parametrilor rezistenţei la forfecare internă prezentaţi detaliat în Tabelul 7
În general, cea de-a doua variantă este definitorie în proiectarea pantelor, în

special în cazul utilizării geocompozitelor bentonitice, care, datorită rezistenţei la
forfecare redusă a bentonitei (în stare saturată), impun o pantă mai lină (1:3...1:5).
Ca soluţie la rezolvarea acestei deficienţe, este propusă ţintuirea geocompozitului
bentonitic şi utilizarea acestuia pe pante mai abrupte (metodă rar practicată), fapt
permis datorită proprietăţii de autocicatrizare a acestuia (Darbyshire, 1996).
1.4.1.6. Proprietăţi de durabilitate

Prin efectuarea încercărilor de durabilitate, pentru geocompozitele bentonitice, se
urmăreşte determinarea numărului de cicluri de încărcare care nu influenţează în
mod semnificativ proprietăţile hidrice, în special, coeficientul de permeabilitate.
Rezistenţa la cicluri îngheţ-dezgheţ – Supunerea la cicluri îngheţ-dezgheţ

modifică proprietăţile mineralelor argiloase, deci şi ale bentonitei, având ca efect

principal creşterea permeabilităţii. Încercări efectuate au arătat că, supuse la un
număr de 4÷6 cicluri îngheţ-dezgheţ, proprietăţile geocompozitelor bentonitice sunt
modificate în mod nesemnficiativ.
Rezistenţa la cicluri umezire-uscare – În urma scăderii umidităţii sub
anumite valori, bentonita îşi micşorează volumul şi apar crăpături care reprezintă
căi preferenţiale de infiltraţie în cazul umezirii instantanee a geocompozitelor
bentonitice, fapt care are implicaţii majore asupra permeabilităţii. Într-un timp stabilit
experimental la câteva zile, în urma umflării bentonitei permeabilitatea
geocompozitului bentonitic scade din nou la valorile iniţiale. Supusă la mai multe
cicluri umezire-uscare bentonita îşi pierde capacitatea de umflare şi implicit
proprietăţile de etanşare. În acest sens, scăderea umidităţii bentonitei la sfârşitul
fazei de uscare până sub 4 - 5 % conduce la pierderea capacităţii de umflare a
acesteia. Producătorii de geocompozite bentonitice asigură un comportament bun
al produselor dacă sunt supuse la mai puţin de 10 cicluri umezire-uscare.
1.4.1.7. Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice

Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice se realizează manual şi/sau
mecanizat prin desfăşurarea pe amplasament a rulourilor în care sunt livrate. În
Figura 15: Suprapunerea geocompozitelor bentonitice

etapa premergătoare punerii propriu-zise în operă, se realizează un plan de

dispunere al fâşiilor, ţinând cont de faptul că acestea trebuie dispuse pe cât posibil
pe linia de cea mai mare pantă a terenului amenajat şi în scopul acoperirii eficiente
a întregului amplasament limitând circulaţia utilajelor şi a personalului pe materialul
neprotejat.
Pe perioada în care geocompozitul este neprotejat este obligatorie lestarea
acestuia cu saci de nisip, cauciucuri uzate sau alte materiale care să îi asigure
stabilitatea sub acţiunea vântului. Totodată, trebuie evitată umflarea liberă a
geocompozitelor bentonitice care ar putea avea loc în urma unor căderi de
precipitaţii, prin aplicarea unui efort normal (dispunerea imediată a stratului de
material granular) sau evitarea umezirii bentonitei (punerea imediată în operă a
geomembranei, în cazul utilizării ei).
Continuitatea funcţiei de etanşare între fâşii este asigurată printr-o simplă
suprapunere a geocompozitelor bentonitice pe o distanţă (d) de cca. 15÷30 cm
(Figura 15). Acestă lăţime este stabilită ţinând cont de natura terenului şi de
tasarea ulterioară a acestuia, respectiv, de distanţa finală de suprapunere.
Producătorii recomandă o distanţă minimă pentru care este garantată şi asigurată o
etanşare a suprapunerilor similară cu cea din câmp. Pentru unele produse este
necesară presărarea în zona suprapunerilor a unei cantităţi de bentonită pudră sau
pastă. În Figura 15.a şi .b este prezentată o suprapunere simplă, cu sau fără adaos
de bentonită, utilizată atât pentru geocompozitele care folosesc ca strat suport
materiale geotextile (a) cât şi cele asociate cu geomembrane (b). Cu referire la cele
din urmă, în Figura 15.c este prezentat un detaliu de suprapunere care asigură
continuitatea funcţiei de etanşare a geocompozitelor bentonitice, dar şi o sudură
extrudată cu rol de a asigura continuitatea geomembranei. Pentru a putea realiza o
sudură de calitate, bentonita este îndepărtată de pe geomembrană pe o lăţime de
cca. 7÷10 cm. Sudura termică cu canal central pentru verificarea calităţii sudurii
(Figura 15.d) este însoţită de dispunerea unei benzi de geocompozit cu lăţimea de
cca. 60 cm care va avea acelaşi rol de a asigura o suprapunere suficientă a
bentonitei. În Figura 15.e este prezentat un sistem de etanşare alcătuit dintr-un
geocompozit bentonitic dispus cu bentonita la partea superioară şi o
geomembrană. Acest sistem asigură o bună comportare în timp datorită păstrării
uscate a bentonitei cuprinsă între două geomembrane. Continuitatea funcţiilor de
etanşare este asigurată printr-o simplă suprapunere în cazul geocompozitului
bentonitic şi o sudură pentru geomembrană care trebuiesc obligatoriu dispuse în
secţiuni diferite. Acest aspect trebuie urmărit încă din faza de întocmire a planului
de dispunere a fâşiilor de materiale geosintetice.

Figura 16: Racordarea în puncte singulare
Asigurarea continuităţii materialului în zone de trecere a conductelor sau în

alte puncte de discontinuitate locală se face pe baza aceluiaşi principiu al
suprapunerii pe o lăţime predeterminată, suficientă şi, eventual, a adaosului de
bentonită pudră sau pastă (Figura 16).
1.4.1.8. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării geocompozitelor bentonitice ca

alternativă la bariera minerală naturală
Utilizarea geocompozitelor bentonitice ca o alternativă la stratul natural de argilă
este actualmente pe deplin acceptată la nivel internaţional. Prin compararea
proprietăţilor fizice şi mecanice ale celor două materiale sunt scoase în evidenţă
avantajele şi dezavantajele utilizării lor. ÎnTabelul 9 este prezentată o comparaţie
calitativă între cele două produse, fără a concluziona care dintre ele are o eficienţă
mai mare, alegerea sau stabilirea soluţiei făcându-se pentru fiecare studiu de caz
în parte, de cele mai multe ori printr-o balanţă economică.

Tabelul 9: Comparaţie între argila compactată şi geocompozitele bentonitice (după Daniel,1993b şi

von Maubeuge, Johanssen, 2003)
Argila compactată Geocompozit bentonitic
Grosime mare (0.6÷1.5 m) Subţire (<10 mm)

Realizat pe teren Produs în fabrică
Materialul este uniform şi omogen datorită
Materialul este neomogen
producţiei industriale
Imposibil de poansonat Mai sensibil la poansonare şi distrugere
Construit cu echipament greu Punerea în operă necesită echipament uşor
Este necesar un grad mare de compactare
Nu necesită compactare
pentru obţinerea unei permeabilităţi reduse
Necesită poligoane de încercare Nu sunt necesare încercări pe amplasament
Calitatea este asigurată prin teste de control al
Necesită teste frecvente de laborator
calităţii
Punerea în operă nu depinde aproape deloc
Punerea în operă este meteo dependentă
de condiţiile meteo
Capacitate mare de atenuare a lixiviatului Capacitate mică de atenuare a lixiviatului
Durată de viaţă relativ mare Durată de viaţă relativ redusă
Ocupă un volum mare Ocupă un volum mic
Costul este foarte variabil Costuri cunoscute iniţial
Pot apărea fisuri în urma reducerii umidităţii Nu se poate fisura până nu este umezit
Are rezistenţă mică la întindere Are rezistenţă mare la întindere
Dificil de reparat Simplu de reparat
Vulnerabil la cicluri îngheţ-dezgheţ Puţin vulnerabil la cicluri îngheţ-dezgheţ
Proprietăţile sunt foarte dependente de Proprietăţile sunt mai puţin sensibile la pro-
calitatea construcţiei cesul de punere în operă
Timp ridicat de realizare Timp redus de punere în operă
Costuri mari de punere în operă Costuri reduse de punere în operă

1.4.2. Geomembranele
Geomembranele sunt materiale geosintetice produse sub formă de folii subţiri din
polimeri organici sintetici şi sunt utilizate exclusiv pentru funcţia de etanşare la
depozite de deşeuri, rezervoare, lacuri artificiale, canale de irigaţii, etc. Sunt folosite
de peste 60 de ani şi, la ora actuală, reprezintă un element obligatoriu în sistemele
de etanşare ale depozitelor de deşeuri.
1.4.2.1. Tipuri de geomembrane

În funcţie de materialul din care sunt alcătuite, cele mai utilizate geomembrane
sunt descrise succint în paragrafele următoare.
Geomembrane din polietilenă de înaltă (HDPE), medie (MDPE), joasă
(LDPE) şi foarte joasă densitate (VLDPE) – Geomembranele din polietilenă de
înaltă densitate sunt cele mai utilizate datorită proprietăţilor mecanice, dar şi a
rezistenţei la acţiunea agenţilor chimici foarte bune, singurul dezavantaj
constituindu-l rigiditatea ridicată care implică o instalare dificilă. Realizate din
polietilenă de joasă densitate, geomembranele au o flexibilitate mai ridicată şi pot
reprezenta o alternativă la cele realizate din HDPE la aplicaţiile unde rezistenţa
chimică nu este esenţială.
Geomembrane din polietilenă clorurată (CPE) – Sunt produse prin
calandrare în 3-5 straturi, nearmate sau armate cu fibre de poliester sau nylon. Au
o rezistenţă mecanică bună dar prezintă pericolul exfolierii straturilor componente
şi, în varianta nearmate, prezintă o rezistenţă mecanică redusă.
Geomembrane din polietilenă sulfoclorurată (CSPE) – Polimerul utilizat la
producerea acestor geomembrane poartă şi denumirea de Hypalon® care este
marcă înregistrată a DuPont Dow Elastomers. Datorită rezistenţei mecanice reduse
a polimerului utilizat sunt în general armate.
Geomembrane din policlorură de vinil (PVC) – Au fost primele
geomembrane utilizate la etanşarea unor bazine de înot. Au o comportare bună la
solicitări mecanice dar proastă la factori climatici. Sunt produse într-o gamă foarte
variată de grosimi şi culori având o largă utilizare la lucrări de natură ornamentală
care nu necesită o comportare bună pe termen foarte lung.
Geomembrane din polipropilenă (PP) şi polpropilenă flexibilă (FPP sau
Astryn) – Sunt produse în ambele variante, nearmate sau armate. Cele produse
din polipropilenă flexibilă au o comportare mecanică bună şi flexibilitate superioară
polietilenei.
Geomembrane din copolimer etilenă-acetat de vinil armată (EVA) – au

cea mai mare flexibilitate dintre geomembranele din poliolefine, fiind preferate ca
înlocuitor al celor din PVC. Se obţin din etilenă şi acetat de vinil în proporţie de 9 ÷
18%, dar pot fi produse şi în combinaţii cu LDPE şi VLDPE, pentru a prelua
elasticitatea, respectiv, rezistenţa chimică a ambelor materiale.
Geomembrane din aliaj de interpolimer etilenă (EIA) – Sunt mult mai
cunoscute prin mărcile înregistrate CoolguardTM şiXR-5®. EIA este un aliaj de PVC
şi KEE (Ketone Ethylene Ester, cunoscut şi sub denumirea de Elvaloy®), care este
un plastifiant polimeric.
XR-5® este o geomembrană de ultimă oră a cărei compoziţie şi tratament
chimic au fost elaborate de DuPont Dacron Polyester, compatibilă cu o gamă largă
de poluanţi.
CoolgaurdTM este marcă înregistrată a companiei Cooley Group şi are ca
element de bază tot terpolimerul Elvaloy®. Producătorii de astfel de materiale
geosintetice specifică faptul că nu toate tehnologiile Elvaloy® oferă acelaşi produs
finit şi nu toate aliajele de interpolimer etilenă (EIA) sunt obţinute în mod similar.
Toate geomembranele din EIA sunt produse armate.
Geomembrane din etilenă-propilenă-dienă terpolimer (EPDM) – Au o
comportare bună la factori climatici, flexibilitate ridicată, dar rezistenţe chimice
modeste. Sunt frecvent utilizate la etanşarea de suprafaţă a depozitelor de deşeuri
Figura 17: Tipuri de geomembrane cu suprafaţă rugoasă

datorită posibilităţii de preluare a tasărilor diferenţiate.

Având în vedere comportarea geomembranelor la interfaţa cu alte materiale
geosintetice sau cu un strat natural, acestea se produc cu suprafaţă netedă (sau
lisă) şi texturată (sau rugoasă) pe o faţă sau pe ambele feţe (Figura 17). Acest
aspect are implicaţii majore în stabilitatea materialelor geosintetice pe taluz,
rugozitatea geomembranelor asigurând o stabilitate prin aderenţa care poate
înregistra valori de până la 80-90 kPa (vezi 1.4.1.5. ).
Geomembranele din HDPE, MDPE, LDPE, VLDPE şi PP sunt produse prin
extruderea masei plastice printr-o filieră plană sau circulară în timp ce restul celor
prezentate mai sus, se realizează prin calandrare în mai multe straturi.
Pentru a avea o bună comportare în timp, la realizarea geomembranelor, pe
lângă polimerul utilizat, care reprezintă elementul de bază, se adaugă diverşi aditivi
printre care se numără, negru de fum, a cărui proporţie s-a determinat ca fiind
suficientă în jurul valorii de 2÷3 %, sau stabilizator împotriva razelor ultraviolete.
La ora actuală există pe piaţă şi geomembrane care intră în categoria celor
speciale datorită unor structuri diferite fată de cele convenţionale. Geomembranele
sunt produse într-o gamă variată de grosimi şi culori, dar în general, sunt de
culoare neagră fapt care nu le conferă rezistenţă foarte mare la raze ultraviolete.
Geomembranele GSE White (produse atât în varianta HDPE cât şi LDPE, cu
suprafaţă lisă sau rugoasă) au un strat alb coextrudat stabil la ultraviolete. Acest
strat reflectant este complet integrat în materia de bază fără să reducă proprietăţile
mecanice ale celor convenţionale. Oferă avantajul reducerii absorbţiei de căldură
radiantă, a dilatării termice, a ondulărilor produse de dilatare şi uşurează detectarea
unor eventuale defecte. Acelaşi principiu al prezenţei unui strat de semnalizare
vizuală a defectelor şi creştere a rezistenţei la raze ultraviloete, este folosit şi de
către AGRU GmbH la geomembrane produse din VLDPE şi PP.
Compania GSE a brevetat o geomembrană denumită Conductor® care oferă
avantajul unei determinări rapide a defectelor apărute în timpul punerii în operă
printr-un test cu baleiaj electric (subiectul este detaliat la punctul 1.4.2.7. ).
Pentru a îmbunătăţi comportarea la acţiunea agenţilor chimici (în special a
hidrocarburilor), AGRU GmbH produce geomembrane (denumite CKW) care au în
componenţa lor o lamelă de aluminiu făcută sandviş între două straturi de HDPE.

Grosimea – geomembranelor variază între 0,5 şi 5 mm, la depozitele de deşeuri
fiind folosite frecvent cele cu grosimi de 1 – 2 mm.

Densitatea (STAS 5886-68) – polimerului utilizat dar şi a aditivilor adăugaţi

dictează masa pe unitatea de suprafaţă a geomembranelor. Polietilena are o
densitate cuprinsă între 0,9 şi 0,97 g/cm3 şi se împarte în patru tipuri (
Tabelul 10: Clasificarea polietilenei după densitate
Densitatea
Tip de polietilenă
ρ (g/cm3)
- polietilenă de înaltă densitate (HDPE) 0,941 ÷ 0,965

- polietilenă de medie densitate (MDPE) 0,926 ÷ 0,940
- polietilenă de joasă densitate (LDPE) 0,910 ÷ 0,925
- polietilenă de foarte joasă densitate

0,900 ÷ 0,909
(VLDPE)
Tabelul 10).
În Tabelul 11 sunt prezentate valori orientative ale densităţilor altor polimeri
utilizaţi ca materie primă la obţinerea geomembranelor.
Tabelul 11: Densităţi ale polimerilor
Densitatea, ρ
Polimerul
(g/cm3)
Polibutilenă 0,60
Polipropilenă 0,90 ÷ 0,92
Etilenă-propilenă 0,86
Cauciuc natural 0,91
Cauciuc butil 0,92
Polistiren 1,05
Policlorura de vinil (PVC) 1,37 ÷ 1,39
Copolimer etilenă-acetat de vinil (EVA) 0,925 ÷ 0,95

Modelele de calcul al concentraţiei şi al debitului de poluant care străbate sistemul
de etanşare de bază al unui depozit de deşeuri, au în vedere, în funcţie de

complexitatea modelului, procese fizice, chimice şi biologice de transport. La baza

evaluării termenului advectiv se află determinarea coeficientului de permeabilitate,
k (m/s), definit de legea lui Darcy. Trebuie menţionat faptul că o geomembrană
perfectă (fără defecte rezultate în urma penetrării acesteia) este practic
impermeabilă din acest punct de vedere. Totuşi, un coeficient de permeabilitate,
numit echivalent, se determină prin evaluarea un număr de defecte pe unitatea de
suprafaţă, calculul debitul printr-un orificiu şi a debitului pe suprafaţă, respectiv, a
vitezei de infiltraţie. Astfel de metode au fost elaborate de Rowe (1998) sau Giroud
(1997) şi conduc la valori ale coeficientului de permeabilitate de ordinul a 10-12 ÷
10-15 m/s.
Principalul proces de transport al poluanţilor prin geomembrane este difuzia.
Un număr însemnat de cercetători au studiat difuzia prin geomembrane şi au
raportat valori ale coeficientului de difuzie de 10-11 ÷ 10-15 m2/s.

Rezistenţa la întindere – este o caracteristică foarte importantă a
geomembranelor, care intervine în cazul dispunerii acestora pe taluz, în
amplasamente în care se estimează tasări semnificative (ex: acoperire de
suprafaţă), etc. Este determinată pe mostre de forma literei I sau în dublu T,
conform ASTM 638. Se determină următoarele caracteristici (Figura 18):
- rezistenţa la rupere;
- elongaţia la rupere;
- rezistenţa la limita de curgere;
- elongaţia la limita de curgere;
- modulul de deformaţie (definit ca panta dreptei iniţiale din curba efort-deformaţie).
Modul de efectuare al încercărilor de determinare a caracteristicilor
geomembranelor este descris pe larg în Găzdaru et. al (1999).
Valori ale rezistenţei la rupere şi la limita de curgere, pentru diferite tipuri de
geomembrane, sunt prezentate în Figura 21 şi Figura 22.
Rezistenţa la sfâşiere (STAS 6127-87) – este importantă în special în faza de
construcţie în care pot să apară solicitări (ex: din vânt) care să supună
geomembrana la astfel de eforturi.
Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geomembranelor în
contact cu materiale granulare şi dă indicaţii asupra sistemului de protecţie alcătuit
în general dintr-un geotextil. Se măsoară în N şi este forţa de compresiune din

Figura 18: Definirea punctelor de rupere şi a celor la limita de curgere (ASTM 638)
momentul ruperii unei probe circulare fixată într-un suport inelar.

Rezistenţa la forfecare la interfaţă – Valorile parametrilor rezistenţei la
forfecare pe interfaţă, unghiul de frecare (δ) şi adeziunea (a), sunt obţinute prin
încercări de laborator, în condiţiile specifice amplasamentului, în aparatul de
forfecare directă (Figura 14).
În Tabelul 8 sunt prezentate valori ale unghiului de frecare (δ) la interfaţa
dintre diferite materiale minerale sau geosintetice. Adeziunea variază în jurul a 10 ÷
30 kPa şi înregistrează valori maxime în varianta geomembrană texturată – nisip
ajungând până la valori de 80 ÷ 90 kPa. În general, adeziunea este neglijată în
calcule, fiind o ipoteză defavorabilă. Pentru a utiliza o valoare a adeziunii trebuie
avută o justificare fizică clară, ca de exemplu în cazul geomembranelor rugoase.
1.4.2.5. Fişa tehnică a unei geomembrane

Fişa tehnică a unei geomembrane (sau a unui material geosintetic pentru
etanşare, în general) conţine valori privind caracteristicile fizice, mecanice,
hidraulice sau de durabilitate ale produsului. În tentativa de a obţine cât mai multe
informaţii privind caracteristicile geomembranelor au fost studiate un număr
semnificativ de fişe de produs obţinute direct de la producători sau din paginile de
internet ale acestora.
În total au fost obţinute 449 de fişe tehnice, marea majoritate fiind ale

geomembranelor realizate din polietilenă, acestea însumând 81%, toate celelalte

acoperind doar 19% (Figura 19). Din categoria geomembranelor din polietilenă,
cele mai multe sunt cele din polietilenă de înaltă densitate 57% (lise – 34% şi
rugoase – 23%), fapt oarecum aşteptat datorită utilizării lor la scară foarte largă.
Geomembranele de ultimă generaţie, din aliaj de interpolimer etilenă (EIA) ocupă
un procentaj de doar 1% ele fiind produse, la ora actuală, de un număr restrâns de
producători.
Dintre caracteristicile fizice comunicate într-o fişă tehnică, frecvent apare
grosimea, densitatea polimerului utilizat (vezi Tabelul 11), procentul de negru de
fum adăugat, stabilitatea dimensională (pe fiecare direcţie) şi caracteristici ale
rulourilor în care sunt livrate geomembranele, lăţimea, lungimea sau greutatea
acestora.
Tabelul 12: Tipuri de geomembrane ale căror fişe tehnice au fost analizate
Material Tipuri Total
HDPE Lisă 29 147
HDPE Rugoasă 24 105

Polietilenă
LDPE Lisă 13 53
LDPE Rugoasă 8 29
VLDPE Lisă 5 20
VLDPE Rugoasă 2 8
5 19
Polipropilenă Armată 7 16
Flexibilă 6 19
PVC 3 13
CSPE 5 9
EIA 4 6
EVA 2 5

Figura 19: Distribuţia în procente a diferitelor tipuri de geomembrane (pe baza studiului efectuat)
Grosimea geomembranelor utilizate pentru etanşarea depozitelor de

deşeuri variază în general între 1 şi 2,5 mm dar ele sunt produse într-o gama mult
mai largă (Figura 20).
Lăţimea rulourilor în care sunt livrate geomembranele variază între 5 şi 10,5
m. Există geomembrane produse cu lăţimea de 1,2 ÷ 1,5 m dar acestea au alte
Figura 20: Distribuţia pe grosimi a diferitelor tipuri de geomembrane (pe baza studiului efectuat)

aplicaţii. Lăţimea geomembranelor este foarte importantă prin prisma faptului că

lungimea totală a sudurilor (considerate puncte de minimă rezistenţă şi principalele
zone de existenţă a defectelor) este mai mică cu cât lăţimea este mai mare.
Lungimea variază între 50 m, pentru geomembrane cu grosimi mari şi 420 m pentru
cele subţiri. Lungimea geomembranelor este importantă în cazul dispunerii
acestora pe taluz dat fiind faptul că trebuie evitate înnădirile pe direcţie transversală
pantei. Acestea se pot realiza doar prin ancorare în tranşee intermediare.
Dintre proprietăţile mecanice ale geomembranelor, frecvent sunt prezentate
rezistenţa şi elongaţia la întindere (la rupere sau la limita de curgere), rezistenţa la
sfâşiere şi rezistenţa la poansonare. În cele mai multe cazuri, aceste valori sunt
prezentate pentru fiecare grosime de geomembrană în parte. Pentru oricare din
proprietăţile mecanice enumerate anterior s-a observat că acestea variază liniar cu
grosimea geomembranelor, fapt care permite exprimarea lor atât în N/mm (lăţime
de material) cât şi în N/mm2 (obţinută prin împărţirea valorii exprimate în N/mm la
grosimea geomembranei). Această observaţie (aplicată de o parte din producători)
a permis exprimarea grafică a caracteristicilor mecanice ale geomembranelor, într-
Figura 21: Valori ale rezistenţei specifice la întindere la limita de curgere în funcţie de deformaţia
specifică (pe baza studiului efectuat)

un mod care pune în evidenţă proprietăţile acestora în funcţie de materialul din care
sunt alcătuite şi tehnologia de producţie.
În Figura 21, în care este reprezentată variaţia rezistenţei specifice la întindere
la limita de curgere în funcţie de deformaţia specifică, se observă că
geomembranele din polietilenă de înaltă densitate au cea mai mare rezistenţă
obţinută pentru valori ale elongaţiei de 10 ÷ 15 %. Celelalte materiale ating limita de
curgere la deformaţii mai mari fapt care confirmă rigiditatea mare a
geomembranelor din HDPE. Comportamentul la întindere pentru anumite materiale
(ex: PVC) este de tipul curbei A din Figura 18 acestea neînregistrând valori ale
limitei de curgere.
Rezistenţa la rupere este reprezentată în Figura 22 în care se observă o
dispersie mult mai mare a rezultatelor. Rezistenţa la rupere este atinsă pentru
deformaţii cuprinse între 100 şi 850 % şi variază între 10 şi 35 N/mm2.
Este interesant de observat faptul că geomembranele cu suprafaţă lisă
realizate din polietilenă de înaltă densitate au un comportament la întindere de tipul
curbei D-E din Figura 18, cu valoare rezistenţei la limita de curgere mai mică decât
Figura 22: Valori ale rezistenţei specifice la întindere la rupere în funcţie de deformaţia specifică
(pe baza studiului efectuat)

cea de rupere, în timp ce, în urma procesului de texturare a geomembranei, marea

majoritate devin mai rigide şi cu o rezistenţă la rupere mai mică faţă de cea
corespunzătoare limitei de curgere (variaţia efortului de întindere este de tipul
curbei B-C din Figura 18).
Pentru reprezentarea grafică a rezistenţei la poansonare şi cea la sfâşiere a
fost utilizat acelaşi principiu al liniarităţii dintre aceste caracteristici şi grosimea
geomembranei (Figura 23). Prelucrarea valorilor raportate de producători arată o
zonare pe diferite tipuri de produse, în funcţie de materia primă utilizată şi pune în
evidenţă comportamentul foarte bun al materialelor armate, a căror rezistenţă este
dictată de materialul utilizat pentru armare şi nu cel îndeplineşte funcţia de
etanşare.
În general, pe lângă fişa tehnică a produsului care conţine caracteristicile
enumerate anterior, producătorii ataşează şi un tabel care conţine rezistenţa la
diferiţi agenţi chimici exprimată prin: lipsa unui efect asupra geomembranei, cu
efect redus sau, în concentraţii mari, cu efect semnificativ. Prin consultarea acestui
tabel şi studierea efectului compuşilor chimici conţinuţi în lixiviatul produs de
deşeurile depozitate, se determină dacă o geomembrană poate fi utilizată într-o
Figura 23: Valori ale rezistenţelor la poansonare şi sfâşiere (pe baza studiului efectuat)

anumită aplicaţie.
1.4.2.6. Caracteristici de durabilitate

Prin determinarea caracteristicilor de durabilitate ale geomembranelor se urmăreşte
comportamentul acestora sub acţiunea diverşilor agenţi care pot modifica
semnificativ în special proprietăţile de etanşare. Caracteristicile de durabilitate sunt:
degradarea chimică, fisurarea sub acţiunea factorilor de mediu, degradarea sub
acţiunea razelor ultraviolete, datorită radioactivităţii, biologică, termică sau prin
oxidare.
Prin utilizarea geomembranelor în cadrul unui sistem de etanşare primar de
bază acestea se vor afla în contact direct cu lixiviatul pentru o perioadă foarte
ridicată de timp, în care proprietăţile de etanşare ar trebui să rămână intacte sau să
se deprecieze într-un domeniu admisibil. Sunt determinate în acelaşi timp şi alte
caracteristici care ar pune în pericol integritatea ansamblului, cum ar fi rezistenţa la
întindere sau parametrii rezistenţei la forfecare la interfaţă.
Degradarea sub acţiunea razelor ultraviolete are loc în perioada de punere în
operă a geomembranelor. O soluţii alternativă, în cazul în care se descoperă că o
geomembrană „clasică” nu are un comportament bun din acest punct de vedere, o
constituie utilizarea geomembranelor cu strat stabil la ultraviolete.
Degradarea termică sau comportamentul geomembranelor la diferite
temperaturi trebuie avut în vedere prin prisma faptului că, în funcţie de deşeul
depozitat, în corpul depozitului de pot atinge temperaturi care depăşesc 50ºC. Pe
de altă parte, temperaturile climatice foarte scăzute pot influenţa proprietăţile
geomembranelor. Studii pentru determinarea variaţiei rezistenţei la întindere pentru
diferite tipuri de geomembrane au arătat că rezistenţa creşte cu cât temperatura
scade. Încercări efectuate pe geomembrane lise din HDPE, EPDM şi PVC, în
domeniul de temperatură -20 ÷ 60ºC, au arătat că (Tsuboi et al., 1998) există o
variaţie liniară între temperatură şi rezistenţa la întindere, valoarea obţinută la o
temperatură de 60ºC fiind cu 25 ÷ 40% mai mică decât cea înregistrată în condiţii
standard la 20ºC.
1.4.2.7. Punerea în operă a geomembranelor, îmbinarea lor şi controlul calităţii

Punerea în operă a geomembranelor presupune execuţia a două tipuri de lucrări la
care se adaugă o etapă premergătoare, de pregătire a stratului suport, şi una post-
construcţie, de realizare a stratului de protecţie împotriva acţiunilor mecanice.
Stratul suport trebuie să fie pregătit astfel încât să nu conţină agregate cu muchii vi
sau alte corpuri care să provoace poansonarea sau sfâşierea geomembranei. De

cele mai multe ori acest obiectiv este îndeplinit prin simpla compactare cu cilindrul
lis. Este de evitat utilizarea geotextilelor ca material de protecţie a geomembranelor
la partea inferioară a acestora, datorită creşterii transmisivităţii ansamblului şi
înlesnirii curgerii poluanţilor prin potenţialele defecte. Singurul material geosintetic
care poate îndeplinii suplimentar şi această funcţie, pe lângă cea de etanşare, este
geocompozitul bentonitic (vezi Figura 13).
Punerea în operă a geomembranelor constă în desfăşurarea pe amplasament
a rulourilor în care sunt livrate, după care urmează îmbinarea acestora. Dispunerea
fâşiilor se face în mod identic cu cea a geocompozitelor bentonitice, după un plan,
ţinând cont în principal de linia de cea mai mare pantă a terenului amenajat.
Îmbinarea geomembranelor se realizează prin trei metode: extrudere, termic
sau cu solvent sau adeziv (Koerner, 1993).
Îmbinarea prin extrudere utilizează material de adaos de aceeaşi compoziţie
cu geomembrana, aplicat la temperaturi de cca. 270ºC. Materialul topit se aplică cu
un extruder (Figura 24.d) sub forma unei benzi cu lăţimea de 5 ÷ 10 mm care, prin
presare, asigură îmbinarea foliilor. Pot fi realizate îmbinări plate sau de colţ (Figura
25).
Prin îmbinarea termică, cele două geomembrane, suprapuse pe o distanţă de
10 ÷ 25 cm, sunt încălzite la temperaturi de maxim 450ºC şi presate. În cazul
îmbinării termice nu se aplică material de adaos cum este în cazul îmbinării cu
extrudere sau cu adezivi. Temperatura la care sunt încălzite geomembranele este
Figura 24: Aparate pentru îmbinarea termică (a, b, c) şi cu extrudere (d) a geomembranelor

Figura 25: Tipuri de îmbinări ale geomembranelor
un parametru foarte important, deoarece temperaturi ridicate pot distruge

geomembrana, iar la temperaturi reduse se obţine o îmbinare cu rezistenţă redusă.
Încălzirea geomembranelor se face cu aparate care folosesc două tehnologii: cu
aer cald sau cu tălpi încălzitoare. Există aparate care combină cele două tehnologii.
Aceste aparate au lucrabilitate foarte mare, viteza de realizarea a îmbinărilor
variind între 0,2 şi 5 m/min. Se obţin îmbinări plate sau duble.
Tot în categoria îmbinărilor termice, Koerner (1993) menţionează metoda
ultrasonică în care topirea în suprafaţă a geomembranelor se produce în urma
eliberării unei energii vibraţionale de 40000 Hz.
Îmbinarea cu solvent sau cu adeziv foloseşte material de adaos care, fie
topeşte în suprafaţă geomembranele (solvent), fie realizează un strat intermediar
de contact între cele două geomembrane (adeziv). Se poate aplica şi solvent de
structură în care, în faza premergătoare aplicării, se dizolvă 5 ÷ 15% din materialul
din care este alcătuit geomembrana. In toate situaţiile îmbinarea se obţine prin
presare.
Metodele enumerate anterior au domenii de aplicabilitate, în funcţie de poziţia
îmbinării dar în special în funcţie de polimerul din care sunt alcătuite
geomembranele (Tabelul 13).
Pe perioada în care geomembrana este neprotejată este obligatorie lestarea
acesteia cu saci de nisip, cauciucuri uzate sau alte materiale care să îi asigure
stabilitatea sub acţiunea vântului. Protecţia geomembranelor împotriva acţiunilor
mecanice se realizează prin acoperirea cu geotextile de protecţie (cu masa
specifică de cca. 800 g/m2).

Tabelul 13: Metodele de îmbinare a geomembranelor (Koerner, 1993)
Tipul geomembranelor
Tipul îmbinării
HDPE
CSPE
VLDP
CPE
CPE
PVC
EIA
E
- de colţ prin extrudere P P X X X X X
- plată prin extrudere P X X X X X X
- termică cu aer cald S P S S S P S
- termică cu tălpi
P P S S S P S
încălzitoare
- cu solvent X X S S S X P
- cu solvent de structură X X P P P X P
- cu adeziv X X S S S X S
Notă: P – metodă utilizată în principal; S – metodă aplicată secundar; X –

metodă neaplicabilă
Controlul calităţii îmbinărilor se realizează prin încercări distructive, care pun în

evidenţă caracteristicile mecanice ale îmbinării şi nedistructive care identifică
prezenţa defectelor (orificiilor) datorită unei îmbinări defectuoase.
Determinarea calităţii îmbinării din punct de vedere al caracteristicilor
mecanice se face prin supunerea la întindere şi exfoliere a mostrei obţinută dintr-o
îmbinare de probă sau prelevată din amplasament. Îmbinarea se consideră
corespunzătoare dacă ruperea are loc într-una din geomembrane sau în corpul
îmbinării, dar rezistenţele mecanice obţinute au valori cel puţin egale cu ale
geomembranei.
Verificarea funcţiei de barieră hidraulică se efectuează prin încercări de
presiune, nedistructive. Toate tipurile de îmbinări pot fi verificate cu celula de
vacuum, o cavitate semi-sferică din plexiglas. Principiul metodei constă în turnarea
peste geomembrană a unei soluţii, de regulă de apă cu săpun, amplasarea celulei
de vacuum peste îmbinare şi crearea în celulă a unei sub-presiuni. Eventualele
defecte vor fi identificate în zonele de formare a bulelor de săpun.
O altă metodă, aplicabilă doar în cazul îmbinărilor duble, constă în
introducerea de aer sub presiune în canalul format între cele două suduri. Pierderile
de aer vor fi observate vizual sau prin intermediul unui manometru amplasat la un
capăt al sudurii, celălalt capăt trebuind astupat.

O tehnologie de identificare a defectelor în geomembrane, datorate atât a

îmbinării defectuoase dar şi a procesului de punere în operă, este bazată pe
senzori electrici care detectează creşterea umidităţii. Senzorii sunt plasaţi peste
stratul suport al geomembranei şi conectaţi prin intermediul unor fire electrice la un
computer care va analiza informaţiile primite. Verificarea etanşării se va face după
etapa de dispunere a stratului de material granular de drenaj şi poate fi efectuată
oricând pe durata funcţionării depozitului sau în etapa post-închidere. O sursă de
curent electric este plasată peste geomembrană iar senzorii aflaţi sub ea vor
măsura intensitatea curentului electric. Valori anormale, în sensul prezenţei unor
valori ridicate în diagrama tridimensională de variaţie a intensităţii, vor indica
prezenţa defectelor.
Un studiu efectuat prin utilizarea unei astfel de tehnologii asupra a peste 100
de amplasamente din 11 ţări (citat de Găzdaru, 1997) a arătat că 79% din
defecţiuni se localizează în îmbinări în timp ce 21% sunt produse de perforarea de
către particule minerale din teren sau de tăieturi în geomembrană. Repartizate în
timpul lucrărilor efectuate, 24% din defecte s-au produs cu ocazia montării
geomembranei, 73% în perioada acoperirii acesteia, 2% după terminarea lucrărilor,
iar 1% cu ocazia efectuării studiului.
Geomembrana GSE Conductor® este un material geosintetic care intră în
categoria celor speciale dată fiind alcătuirea ei dintr-un strat, pe faţa inferioară,
conductor electric, cu o grosimea de 0,1 mm. Materia primă este polietilena de
înaltă sau joasă densitate iar faţa superioară poate fi netedă, rugoasă sau acoperită
cu un strat alb, protector împotriva razelor ultraviolete. Stratul conductor permite
controlul pe toată suprafaţa geomembranei după un principiu de inducţie electrică.
La începutul testului de baleiaj electric, stratul conductor este încărcat prin inducţie
cu ajutorul unei baze conductoare conectată la o sursă de tensiune. Apoi, faţa
superioară neconductoare este testată prin baleiaj electric, cu ajutorul unei perii din
alamă sau neopren, orice defect în geomembrană fiind semnalat printr-o scânteie.
Geomembranele, indiferent de materia primă folosită la realizarea lor,
reprezintă la ora actuală cea mai eficace barieră hidraulică cu condiţia unei
dispuneri corespunzătoare în operă şi, mai ales, a realizării unor îmbinări corecte.
Mai mult decât orice alt material cu rol de etanşare, funcţia de barieră hidraulică a
geomembranelor este puternic influenţată de punerea în operă, numeroase studii
publicate în literatura de specialitate demonstrând acest lucru.

1.5. Sisteme de etanşare din asfalt
1.5.1. Asfaltul – barieră hidraulică

Majoritatea standardelor naţionale sau internaţionale referitoare la proiectarea şi
execuţia depozitelor de deşeuri impun utilizarea unui sistem de etanşare alcătuit
atât din materiale minerale dar şi din materiale artificiale. O alternativă a
geocompozitelor bentonitice sau a geomembranelor o reprezintă asfaltul, folosit ca
material de etanşare, cu o largă utilizare în ţări ca USA, Elveţia, Germania sau
Finlanda. În Tabelul 14 este prezentată compoziţia asfaltului utilizat pentru etanşare
în raport cu cel clasic, folosit pentru drumuri (Bowders, 2000).
Pe lângă experienţa utilizării asfaltului în lucrări de construcţii, acest material
prezintă o serie de proprietăţi pentru care este utilizat la etanşarea depozitelor de
deşeuri: are o permeabilitate foarte mică, rezistă la variaţii de temperatură,
respectiv, umflări – contracţii, prezintă proprietatea de „auto-cicatrizare” a fisurilor
apărute în timpul punerii în operă (Kim et al., 1994) şi prezintă o foarte bună
comportare în timp.
Permeabilitatea redusă este principala proprietate a asfaltului, pentru care
poate înlocui un strat geosintetic din cadrul sistemului de etanşare a depozitului de
deşeuri. Încercări de permeabilitate au demonstrat că se obţin rezultate ale
coeficientului de permeabilitate foarte mici pentru gradienţi hidraulici de 100 ÷ 400,
în timp ce pentru valori de ordinul 30 ÷ 40, asfaltul este practic impermeabil
(Leppanen, 2001).
Tabelul 14: Comparaţie între asfaltul utilizat ca barieră hidraulică şi cel utilizat în lucrările de
drumuri (Bowders et al., 2000)
Asfalt pentru
Element Asfalt rutier
etanşare
% din volum
% din volum
% din masă
% din masă
Bitum 6.5÷9.5 14 5 13
Agregate d > 4.76 mm 20 ÷ 30 33 50 44
Agregate d < 4.76 mm 70 ÷ 80 44 39 34
Agregate d < 75 µm 8 ÷ 15 5 6 5
Aer * <4 * >4

Din punct de vedere al punerii în operă trebuie acordată o atenţie sporită

rosturilor, peste care se adaugă bitum; este recomandat ca asfaltul să fie pus în
operă în minim două straturi, iar rosturile să fie dispuse în secţiuni diferite.
Grosimea minimă a unui strat este în funcţie de dimensiunea maximă a agregatelor
şi este de ordinul a 5 ÷ 6 cm.
1.5.2. Geotextile impregnate în asfalt

Geotextilele impregante în asfalt (FAA-GT = fluid applied asphalt geotextile) sunt
utilizate ca parte componentă a unui sistem de etanşare alcătuit din asfalt similar cu
cel prezentat anterior. Din punct de vedere al punerii în operă există mai multe
opţiuni; o variantă este ca geotextilul este aşternut pe amplasament să fie ulterior
impregnat cu asfalt lichid, dar există producători de materiale geosintetice care
livrează geotextile pre-impregnate cu asfalt încă din fabrică.
În Tabelul 15 sunt prezentate rezultatele încercărilor de permeabilitate
efectuate de Bowders et al., 2002 pe diferite tipuri de geotextile impregante în asfalt
lichid. Toate geotextilele utilizate în cadrul încercărilor de laborator au avut o masă
fără asfalt în jurul valorii de 130 g/m2.
Rezultatele indică o foarte bună comportare a acestor materiale, atât în
contact cu apa, cât şi în contact cu un lixiviat sintetic.
Tabelul 15: Coeficientul de permeabilitate determinat pe diferite geotextile impregnate în asfalt
Tip A B C1 C2
1674 1061
Masa (g/m2) 750 1600
3013 1724
1.4x10-11 5.6x10-11 2.5x10-11 1.2x10-11

Apă (cm/s)
5.6x10-12 2.9x10-11 1.0x10-11 7.0x10-12
2.6x10-11 1.2x10-11
Lixiviat (cm/s) N/A N/A
1.5x10-11 6.3x10-12
A – Geotextil impregnat în asfalt în laborator

B – Geotextil impregnat în asfalt pe amplasament
C1, C2 – Geotextil pre-impregnat în asfalt de către producător
1.6. Tehnologii şi materiale utilizate la remedierea depozitelor necontrolate

Între tehnologiile de remediere a depozitelor necontrolate de deşeuri se disting

două tipuri de lucrări: de izolare a sursei de poluare şi de decontaminare a

masivelor de pământ poluate.
Din punct de vedere al tehnologiilor de eliminare a sursei de poluare există
două abordări distincte, care pot sau nu să fie aplicate în funcţie de specificul
lucrării. O abordare este aceea a inertizării sursei de poluare, de regulă, printr-un
tratament chimic, metodă care se aplică în special în cazul deşeurilor industriale şi
cu volum relativ redus. A doua soluţie, mult mai practicată, se referă la izolarea
deşeurilor prin lucrări care urmăresc limitarea transportului de poluanţi în mediul
înconjurător, aer/apă/pământ.
Pornind de la faptul că apele din precipitaţii, infiltrate în corpul depozitului,
reprezintă principalul agent de formare şi transport al lixiviatului, lucrările de
remediere vor urmări în primul rând realizarea sistemului de etanşare-drenaj de
suprafaţă. Sistemul trebuie să conţină, de jos în sus, strat de drenare şi colectare a
gazelor (necesar dacă natura deşeurilor impune acest sistem), sistem de etanşare
împotriva evacuării gazelor şi a infiltrării apelor din precipitaţii, sistem de drenare a
apelor din precipitaţii şi strat vegetal cu rol de redare a terenului mediului
înconjurător (vezi Figura 3).
În combinaţie cu soluţia prezentată anterior se pot executa lucrări de realizare
a unui ecran perimetral de etanşare, încastrat în roca de bază, care va avea rolul
de a limita transportul lixiviatului din zona contaminată a acviferului în zone
adiacente. Ecranele de etanşare se realizează din bentonită, amestecuri de
bentonită sau ciment, beton, palplanşe metalice sau geomembrane.
Există trei tehnologii de realizare a ecranelor de etanşare: excavarea
pământului şi instalarea unui material de etanşare, dislocuirea sau îndesarea lui şi
instalarea materialelor de etanşare sau reducerea permeabilităţii pământului din
amplasament (Manassero et al., 2000).
Tehnologia de execuţie a ecranelor de etanşare prin excavarea pământului
este similară cu cea de realizarea a pereţilor mulaţi în cazul ecranelor din bentonită
sau amestecuri specifice. Tranşeea în care va fi introdus materialul de etanşare se
execută sub noroi bentonitic pentru a menţine verticali pereţii săpăturii. În acelaşi
timp, infiltraţiile de bentonită în masivul de pământ vor forma o zonă, la rândul ei, cu
permeabilitate foarte redusă. Pe măsură ce executarea tranşeei avansează,
materialul de umplutură, de consistenţa betonului, este adăugat gravitaţional. În
cazul utilizării betonului ca materie primă, tehnologia de punere în operă este
aceea a pereţilor mulaţi, în panouri executate alternativ. Dat fiind faptul că rolul
acestor pereţi nu este unul de rezistenţă, nu este necesară dispunerea armăturii.

Folosind tot betonul ca materie primă cu rol de etanşare, se pot executa şi piloţi
secanţi după tehnologia aplicată în domeniul lucrărilor de susţinere.
Lucrări mai complexe, necesare a fi executate atunci când deşeurile
depozitate intră în categoria celor periculoase, înglobează în ecranul de etanşare o
geomembrană specifică, cu o lăţime de 2 ÷ 4 m care dispune de un sistem de
îmbinare între fâşii (Figura 27).
Dislocuirea sau îndesarea pământului şi instalarea materialelor de etanşare
(geomembrane sau palplanşe metalice) sunt două operaţii care se realizează
simultan prin subspălare, presare şi/sau vibrare. Geomembrana este dispusă pe un
cadru metalic şi introdusă simultan cu acesta în teren, în faza premergătoare
extragerii cadrului, ea fiind desprinsă pentru a rămâne în amplasament.
Reducerea permeabilităţii terenului în scopul realizării unui ecran perimetral de
etanşare se bazează în special pe tehnologia de execuţie a coloanelor, materia
primă reprezentând-o amestecurile de bentonită sau ciment.
Posibila creştere a nivelului apei subterane în incinta ecranelor de etanşare,
datorită scurgerii lixiviatului din deşeuri, va conduce la apariţia unui gradient
hidraulic faţă de nivelul apei în exteriorul depozitului. Presupunând că bariera
hidraulică realizată nu este impermeabilă, va fi facilitat transportul de poluanţi din
interiorul depozitului către exteriorul acestuia. Pentru a limita acest proces se pot
executa puţuri prin intermediul cărora se va coborî nivelul apei subterane în incinta
Figura 26: Lucrări de remediere a depozitelor de deşeuri necontrolate

Figura 27: Sisteme de îmbinare a geomembranelor utilizate la ecranele verticale de etanşare

(Manassero, 1999)
barierei perimetrale. În acest fel va avea loc o curgere, din punct de vedere al
transportului advectiv, a apei nepoluate din acvifer în incintă.
Puse în balanţă, materialele utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

posedă proprietăţi care le conferă avantaje şi dezavantaje ale unora în raport cu
celelalte. Nu se poate afirma că există un material care poate îndeplini funcţia de
etanşare la modul cel mai eficient în toate aplicaţiile posibile. Prin natura lor,
materialele geosintetice au proprietăţi hidraulice, în general, mai bune decât cele
naturale dar implicaţiile economice sunt de multe ori în favoarea celor din urmă.
Singurul material care se poate afirma cu certitudine că nu trebuie să lipsească din
componenţa unui sistem de etanşare de bază sau de suprafaţă este
geomembrana, dar şi aceasta este produsă într-o multitudine de variante care
trebuie analizate.

Capitolul 2. Drenarea levigatului din depozitele de deşeuri
2.1. Introducere. Necesitatea drenării, colectării şi epurării levigatului din

depozitele de deşeuri
Depozitarea controlată a deşeurilor, precedată în anumite cazuri de o etapă de
sortare, tratare, neutralizare, constituie (încă) singura soluţie de eliminare a
reziduurilor de orice natură. În scopul protejării mediului înconjurător, izolarea
deşeurilor prin intermediul unui strat de material argilos natural, a fost înlocuită cu
sisteme de etanşare complexe care reduc semnificativ poluarea apei, aerului şi
pământului în vecinătatea depozitului. Ca măsură de minimizare a transportului
advectiv de poluanţi lichizi din corpul depozitului în terenul de fundare, respectiv,
apa subterană, a apărut necesitatea reducerii sarcinii hidraulice deasupra
sistemului de etanşare. Soluţia constructivă constă în realizarea unui sistem de
drenare a levigatului şi a apelor din precipitaţii care „spală” deşeurile pe perioada
umplerii depozitului.
În Figura 28 sunt prezentate rezultatele unui calcul parametric efectuat pe
baza unei metodologii de estimare a concentraţiei de poluanţi în apa subterană, în
secţiunea aval a depozitului de deşeuri (Manassero, Benson, Bouazza, 2000).
Transportul de poluanţi prin sistemul de etanşare şi terenul de fundare este evaluat
în regim permanent saturat prin luarea în considerare a proceselor advectiv şi
difuziv de transport. Calculul a fost efectuat pentru sistemul de etanşare minim
recomandat pentru depozitele de deşeuri periculoase alcătuit dintr-un strat de argilă
cu grosimea de 5 m cu un coeficient de permeabilitate de 10-9 m/s şi o
geomembrană cu grosimea de 2 mm, în care s-au considerat 10 defecte/hectar cu
diametrul de 1 mm. Metoda de estimare a debitului de levigat printr-un defect în
geomembrană este cea propusă de Rowe (1998).
Pentru o înălţime a coloanei de levigat (δh) de 30 cm deasupra sistemului de
etanşare (valoare considerată normală în cazul funcţionării corecte a sistemului de
Drenarea levigatului din depozitele de deşeuri 63

drenare şi colectare a levigatului), a fost obţinută o concentraţie relativă (Rc -

raportul dintre concentraţia de poluant în depozit şi cea din apa subterană) egală cu
0,0003 (Figura 28). În exemplul de calcul prezentat, concentraţia se dublează
pentru o valoare a lui δh = 3 m. Aceeaşi creştere a concentraţiei relative, dar prin
considerarea a 20 de defecte/hectar, se înregistrează pentru o înălţime a coloanei
de levigat deasupra sistemului de etanşare de doar 1,4 m.
Figura 28: Influenţa sarcinii hidraulice deasupra sistemului de etanşare asupra concentraţiei
relative. Exemplu de calcul
Sistemul complementar celui de drenaj este sistemul de colectare a

levigatului, alcătuit dintr-o reţea de drenuri şi colectoare, urmat de o treaptă de
epurare, eliminare a acestuia.
Cantitatea şi chimismul levigatului produs în corpul unui depozit de deşeuri
depinde atât de natura deşeurilor depozitate cât şi de condiţiile de drenaj şi mai
ales de perioada de umplere a depozitului, respectiv, durata dintre începutul
depozitării deşeurilor şi dispunerea sistemului de etanşare-drenaj de suprafaţă.
Lucrarea de faţă tratează aspecte legate de alcătuirea, proiectarea şi punerea
în operă a sistemelor de drenare şi colectare a levigatului.
64 Drenarea levigatului din depozitele de deşeuri

2.2. Soluţii tehnice de realizare a sistemului de drenare şi colectare a

levigatului
Soluţiile tehnice, utilizate la ora actuală şi recomandate de agenţiile de mediu,
aplicate în scopul drenării, colectării şi epurării levigatului produs în corpul
depozitelor de deşeuri sunt (Figura 29): strat drenant, reţea de drenuri şi
colectoare, rezervor tampon şi staţie de epurare a levigatului.
Sistemul de drenare a levigatului este dispus deasupra sistemului de etanşare
de bază şi, de cele mai multe ori, a celui de pe taluz. Este alcătuit în general dintr-
un strat de material granular cu permeabilitate ridicată, o alternativă la această
soluţie constituind-o utilizarea geocompozitelor de drenaj.
Figura 29: Alcătuirea sistemului de drenare şi colectare a levigatului (după Manassero et. al.,
1998)
Sistemul de drenaj alcătuit din material granular (pietriş) are un coeficient de

permeabilitate recomandat de 10-4 ÷ 10-2 m/s (Manassero et.al., 1998) şi o grosime
de cca. 50 cm. Prin dispunerea materialului granular peste sistemul de etanşare,

trebuie avută în vedere posibilitatea perforării geomembranei, respectiv, trebuie
luate măsuri în scopul păstrării integrităţii acesteia. Astfel, la interfaţa strat drenant -
geomembrană este obligatorie dispunerea unui geotextil cu rol de protecţie a
geomembranei (Figura 30).
Deasupra stratului drenant este dispus în general un geotextil cu rol atât de
filtrare a levigatului cât şi de separare a stratului drenant de corpul depozitului.
Sistemul de colectare a levigatului este dispus în stratul drenant şi este alcătuit
dintr-o reţea de drenuri (conducte perforate) şi colectoare (conducte neperforate)
dispuse astfel încât să preia levigatul astfel încât sarcina hidraulică deasupra
sistemului de etanşare de bază să fie minimă, iar curgerea spre staţia de epurare
(sau rezervorul tampon) să aibă loc gravitaţional.
Figura 30: Strat drenant
În cazul depozitelor de deşeuri periculoase şi în condiţiile unei hidrogeologii

care impun o urmărire atentă a posibilităţii poluării apei subterane, sistemul de
etanşare de bază poate fi dublu. Sistemul drenant situat între cele două sisteme de
etanşare propriu-zise poartă denumirea de sistem de detectare a scurgerilor şi are
rolul de a prelua levigatul care trece prin prima barieră hidraulică. Prin preluarea

Figura 31: Tipuri de geocompozite de drenaj
acestor ape, sarcina hidraulică deasupra celui de-al doilea sistem de etanşare este
foarte redusă fapt care conduce la valori foarte mici ale debitului exfiltrat din corpul
depozitului. Scurgerile locale printr-un sistem de etanşare care are în componenţa
sa o geomembrană se datorează prezenţei unui defect în corpul materialului
geosintetic, defect care poate fi pus în evidenţă şi prin alte metode de detectare a
scurgerilor. Diferenţa constă în faptul că sistemul de etanşare dublu, prin prezenţa
sistemului de detectare a scurgerilor rămâne funcţional în cazul detectării unei
cantităţi de levigat, acesta urmând traseul dren – colector - rezervor tampon-staţie
de epurare. Celelalte sisteme de detectare a defectelor au ca scop identificarea
poziţiei acestora pentru luarea de măsuri care constau în eliminarea defectului.
2.2.1. Geocompozitele de drenaj

Geocompozitele de drenaj sunt de două tipuri: drenuri filil şi drenuri plane. Au o
utilizare foarte largă atât la lucrările de construcţii civile, căi de comunicaţii, etc., cât
şi la depozitele de deşeuri. Cele din urmă sunt utilizate în special pe taluzurile
abrupte ale depozitelor de deşeuri, acolo unde aplicarea soluţiei prezentată anterior
este imposibilă datorită problemelor de pierdere a stabilităţii.
Geocompozitele de drenaj sunt materiale geosintetice alcătuite din geotextile
(de regulă neţesute) cu rol de filtrare şi un miez drenant constituit dintr-o georeţea,
la rândul ei disponibilă într-o serie de variante constructive de tipul unui aglomerat
de fibre polimerice, a unei reţele regulate, sau a unei membrane ondulate.

Grosimea – geocompozitelor de drenaj variază în funcţie de efortul normal aplicat,
fapt care influenţează capacitatea de transport a acestora. Este prezentată în fisă

tehnică a produsului pentru eforturi normale de 2 kPa (convenţional stabilită ca fiind
grosimea iniţială) dar şi sub alte eforturi (ex. 20, 100, 200 kPa).
Masa unitară – (masa pe unitatea de suprafaţă) variază în funcţie de
materialele utilizate şi de înălţimea corpului drenant al geocompozitului şi variază
între 400 ÷ 1500 g/m2.

Curgerea levigatului printr-un geocompozit de drenaj comportă două faze: curgere
în plan transversal (prin geotextilul superior) şi curgere în plan longitudinal prin
corpul drenant al geocompozitului. Cele două procese de transport sunt influenţate
de parametrii hidraulici ai geocompozitului, definiţi în continuare.
Transmisivitatea – este proprietatea unui mediu poros de a fi străbătut de un
fluid în condiţiile unei curgeri în planul materialului. Este principala proprietate a
geocompozitelor de drenaj, utilizată în proiectarea sistemelor de drenaj care
înglobează astfel de materiale. Variază semnificativ în funcţie de efortul normal
aplicat şi de valoarea gradientului hidraulic în jurul unor valori de 10-1 ÷ 10-3 m/s.
Este obţinută din încercări de laborator efectuate în (edo)transmisivimetru
longitudinal sau radial.
Capacitatea de transport – este debit pe unitatea de lăţime a
geocompozitului de drenaj (se măsoară în l/s,m) şi exprimă capacitatea acestuia de
a transporta lichidele în lungul materialului. Este o proprietate mult mai des
prezentată de producători în fişa tehnică de produs, sub forma unor grafice care au
pe abscisă efortul normal aplicat şi pe ordonată capacitatea de transport, variaţii
exprimate pentru diferiţi gradienţi hidraulici (ex. 0.05, 0.1, 1).
Permeabilitatea – se referă la capacitatea geotextilului superior (cu rol de
filtru) de a permite levigatului să ajungă în corpul propriu-zis al geocompozitului şi
exprimă viteza de curgere a unui fluid printr-un material poros în condiţiile unui
gradient hidraulic unitar.

Rezistenţa la tracţiune – se determină de cele mai multe ori, datorită materialelor
geosintetice utilizate, atât pe aceeaşi direcţie, cât şi pe direcţie transversală celei
de fabricaţie. Acest lucru este valabil în cazul geocompozitelor care au în structura
lor geotextile.
Prin acest test se urmăreşte determinarea încărcării maxime la rupere,

alungirea la rupere şi modulul de elasticitate.

Rezistenţa maximă la rupere este de cca. 5÷25 kN/m şi variază pe cele două
direcţii de confecţionare cu până la 70 de procente.
Rezistenţa la poansonare – simulează comportamentul geocompozitelor de
drenaj în contact cu corpuri colţuroase, gen concreţii sau material grosier din
sistemul de drenaj (pietriş, bolovăniş). Încercarea foloseşte echipamentul utilizat
pentru determinarea indicelui de capacitate portantă californian (CBR – Californian
Bearing Ratio) cu o sondă cu diametrul de 50 mm pe o probă cu diametrul de 150
mm.
Utilizat deasupra unui sistem de etanşare care are în componenţa lui o
geomembrană, geocompozitul de drenaj va îndeplini (de cele mai multe ori) şi
funcţia de protecţie, motiv pentru care, rezistenţa la poansonare este o
caracteristică mecanică foarte importantă.
Rezistenţa la sfâşiere (STAS 6127-87) – este importantă în special în faza de
construcţie în care pot să apară solicitări (ex: din vânt) care să supună
geomembrana la astfel de eforturi.
Rezistenţa la forfecare la interfaţă – este o proprietate necesară în
proiectare în cazul în care geocompozitul de drenaj este dispus pe taluz, situaţie în
care trebuie analizată stabilitatea acestuia prin considerarea unei suprafeţe de
cedare la interfeţele cu materialele geosintetice sau naturale cu care se află în
contact. Parametrii rezistenţei la forfecare la interfaţă se determină în aparatul de
forfecare directă, aceştia fiind δ – unghiul de frecare la interfaţă şi a - adeziunea.
Geocompozitele de drenaj mai comportă şi o analiză a rezistenţei la forfecare
internă la interfaţa miez drenant – strat suport sau geotextil dar unghiul de frecare
şi adeziunea au, datorită tehnologiei de realizare, valori mult mai mari decât
parametrii la interfaţă.
2.2.2. Proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului

Aspectele de proiectare a sistemului de drenaj constau în: estimarea debitului de
levigat,
2.2.2.1. Estimarea cantităţii de levigat

Cantitatea şi debitul de levigat produs în corpul depozitului de deşeuri este
influenţată de o mulţime de factori, motiv pentru care nu se poate elabora o metodă

unică de estimare a acestor parametrii.

Un rol important îl au natura şi caracteristicile fizice şi chimice ale deşeurilor
depozitate. Spre exemplu, deşeurile menajere vor genera o cantitate suplimentară
de levigat ca urmare a descompunerii lor.
Alegerea sistemului de drenare şi colectare a levigatului poate modifica în mod
semnificativ, nu cantitatea de levigat, dar debitul acestuia. Un sistem de drenaj cu
drenuri verticale suplimentar faţă de cel de bază va contribui la drenarea rapidă a
apelor din precipitaţii fapt care va conduce la debite foarte mari pe perioada
precipitaţiilor (sau în perioade imediat următoare). Lipsa acestui sistem suplimentar
poate avea ca efect uniformizarea debitului şi chiar a concentraţiilor de levigat, dar
poate influenţa în mod negativ creşterea sarcinii hidraulice deasupra sistemului de
etanşare de bază.
Precipitaţiile au cu siguranţă cel mai mare rol în producerea levigatului, motiv
pentru care metodele de estimare a cantităţii de levigat diferă semnificativ în funcţie
de amplasamentul depozitului de deşeuri. Alegerea ca valoare de calcul a unei
precipitaţii de o anumită intensitate, durată şi frecvenţă trebuie făcută după o atentă
analiză a tuturor factorilor care contribuie la generarea levigatului.
În paralel cu precipitaţiile, perioada de închidere a depozitului (sau a unei
celule a depozitului) poate reduce cantitatea de levigat produs, dar în detrimentul
unui chimism ridicat al deşeurilor depozitate. Închiderea unei celule după o
perioadă mare de timp conduce la drenarea unei cantităţi mari de levigat pe
perioada de exploatare a depozitului.
Măsurători in situ efectuate la depozite ecologice de deşeuri au arătat că
debitul de levigat este maxim în momentul începerii depozitării deşeurilor şi scade
pe perioada exploatării depozitului, debitele înregistrate în momentul instalării
sistemului de etanşare de suprafaţă fiind de cca. 2 ÷ 5 % din debitul maxim
înregistrat. Aceleaşi măsurători au arătat că, după închiderea depozitului, debitul de
levigat colectat rămâne aproximativ constant pentru o perioadă de timp
semnificativă (în exemplul citat, măsurătorile au fost efectuate pentru o perioadă
post-închidere de 3 ani) (Bonaparte, 1995).
Valoarea de calcul a debitului de levigat pentru care se vor dimensiona
sistemul de drenare şi colectare, bazinele tampon sau staţiile de epurare, este
exprimată pe unitatea de suprafaţă de depozit [L3T-1L-2] şi se mai numeşte şi rată
de percolare [LT-1].

2.2.2.2. Proiectarea sistemului de drenaj

Prin proiectarea sistemului de drenare şi colectare a levigatului se urmăreşte
stabilirea grosimii stratului drenant (în cazul utilizării pietrişului-balastului),
dispunerea drenurilor şi a colectoarelor, determinarea distanţei dintre drenuri şi a
înclinării acestora, precum şi proiectarea lor, respectiv stabilirea diametrului
nominal şi alegerea materialelor, la ora actuală prezente pe piaţă într-o diversitate
foarte mare.
Prin utilizarea relaţiei (2) (Giroud & Houlihan, 1995) se determină înălţimea
maximă a levigatului în lungul drenurilor (Tmax), relaţie în care (Figura 32):
Tmax 1 + 4λ − 1 tan β
= j ⋅ (2)
Ldren 2 cos β
Ldren – lungimea drenurilor, determinată din planul iniţial de dispunere. Pentru cazul
în care drenurile au lungimi diferite, în mod acoperitor se foloseşte lungimea
maximă a acestora;
β - panta drenului;
qi k
λ= (3)
tan 2 β
qi – rata de percolare;
k – coeficientul de permeabilitate al stratului drenant;
  5 
2
   8 λ  8  
  
− lg   
   5   
   
j = 1 − 0,12e (4)
Figura 32: Calculul Tmax

Pentru calculul debitului de poluant care se exfiltrează din depozitul de

deşeuri, prin sistemul de etanşare şi terenul de fundare, în apa subterană, este
necesară determinarea înălţimi medii a coloanei de levigat, pe baza valorilor
prezentate în Tabelul 16. O serie de acte normative şi ghiduri tehnice elaborate de
agenţii de mediu din diverse ţări recomandă înălţimea medie a coloanei de levigat
(sarcina hidraulică deasupra sistemului de etanşare de bază) de 30 cm, iar
grosimea stratului drenant de 50 cm.
Tabelul 16: Valori ale raportului Tmed/Tmax (Giroud & Houlihan, 1995)
λ Tmed/Tmax λ Tmed/Tmax
0,00 0,5 0,50 0,73
0,002 0,5 0,53 0,74
0,005 0,51 0,57 0,75
0,01 0,52 0,62 0,76
0,02 0,53 0,67 0,77
0,03 0,54 0,73 0,78
0,04 0,55 0,80 0,79
0,05 0,56 0,87 0,80
0,07 0,57 0,95 0,81
0,08 0,58 1,05 0,82
0,09 0,59 1,16 0,83
0,10 0,6 1,32 0,84
0,12 0,61 1,58 0,85
0,14 0,62 2,0 0,86
0,15 0,63 3,2 0,87
0,16 0,64 5,5 0,86
0,17 0,65 8,5 0,85
0,18 0,66 13 0,84
0,20 0,67 19 0,83
0,23 0,68 30 0,82
0,25 0,69 55 0,81
0,35 0,70 135 0,80
0,40 0,71 1000 0,79
0,45 0,72 ∞ 0,785
Pe baza relaţiilor prezenta anterior a fost obţinut graficul prezentat în Figura

33, pe baza căruia se pot estima rapid rapoartele Tmax/L şi Tmed/Tmax.
Prin echivalenţa unui geocompozit de drenaj cu un sistem de drenaj alcătuit
din material granular trebuie luate în considerare atât transmisivitatea materialelor
cât şi capacitatea de transport a materialului geosintetic. Giroud et al. (2000) au
demonstrat că, pentru a fi echivalent cu un strat de material granular, un
geocompozit de drenaj trebuie să îndeplinească următoarea condiţie:
t GCD min > t gran (5)
în care:

Figura 33: Determinarea valorilor Tmax şi Tmed
tGCDmin – transmisivitatea minimă a geocompozitului de drenaj;

tgran – transmisivitatea materialului granular.
Transmisivitatea minimă a geocompozitului de drenaj se obţine prin
multiplicare transmisivităţii materialului granular cu un factor de echivalenţă.
t GCD min = t gran ⋅ E (6)
Pentru o înălţime a coloane de levigat de maximum 30 cm, factorul de

echivalenţă poate fi aproximat cu relaţia:
1  T cos β 
E= 1 + adm  (7)
0,88  0,88L tan β 
în care L şi β au fost definite anterior iar Tadm este înălţimea maximă a coloanei de
levigat admisă de normele tehnice în vigoare.
Distanţa dintre drenuri (vezi Figura 34) se recomandă a fi de maximum 30 m şi

poate fi redusă în cazul în care înălţimea maximă a coloanei de levigat (hmax)

depăşeşte grosimea stratului drenant stabilit în funcţie de Tmax.
Figura 34: Stabilirea distanţei dintre drenuri
Metoda de estimare a distanţei dintre drenuri (l) sau a înălţimii maxime a

coloanei de levigat (hmax) constă calculul debitului care trebuie preluat de drenuri,
ca produs între rata de percolare şi zona de influenţă a acestuia (după Cedergren,
1989 citat de Sharma & Lewis, 1994).
Q = qi ⋅ l (8)
Pe baza legii lui Darcy şi în cazul în care suprafaţa dintre drenuri este
orizontală, debitul poate fi exprimat şi de relaţia:
hmax
Q = v ⋅ A = k ⋅i ⋅ A = k hmax (9)
l 2
Egalitatea dintre relaţiile (8) şi (9) conduce la determinarea, fie a distanţei

dintre drenuri pentru o valoare impusă a lui hmax (recomandabil hmax = 30 cm) sau la
determinarea înălţimii maxime a coloanei de levigat deasupra sistemului de
etanşare pentru o valoare cunoscută a distanţei dintre drenuri (lmax = 30 m).
 qi
hmax = l
2  2k
2h
k max = qi ⋅ l ⇒ sau ( 10 )
l  2k
l = hmax
 qi
Pentru cazul mult mai des întâlnit al suprafeţei dintre două drenuri înclinată (cu
o pantă recomandată de 2 ÷ 3 %) în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de drenare a
levigatului, distanţa dintre drenuri se obţine pe baza unei metodologii apropiate de
cea prezentată anterior şi este dată de relaţia (după Moore, 1980 citat de Sharma &
Lewis, 1994):
hmax 2
l= ( 11 )
 tan α 
2
 tanα  
c   + 1 −   tan2 α + qi k 
 qi k   qi k  
Figura 35: Calculul distanţei dintre drenuri
2.2.2.3. Dimensionarea conductelor de drenaj

Conductele de drenaj utilizate la depozitele de deşeuri sunt realizate din PVC sau
HDPE, cele din urmă fiind preferate pentru rezistenţa superioară la agenţi chimici.
Pentru creşterea rezistenţei la sarcini verticale, tuburile de drenaj sunt riflate, unele
dinte ele având pereţi dubli, la interior netezi şi la exterior riflaţi. Au prevăzute fante
pentru preluarea levigatului, dispuse parţial (la partea superioară) sau pe toată
circumferinţa. Pentru a se evita colmatarea conductelor acestea sunt protejate cu
un material geotextil. Sunt produse într-o gamă foarte variată de dimensiuni,
diametrele nominale cu utilizarea cea mai largă fiind de 100, 150, 200, 250, 300
mm.
Din punct de vedere hidraulic alegerea conductelor de drenaj se face pe baza
relaţiei lui Manning, alegând un grad de umplere conform cu geometria orificiilor.
Q = A ⋅ C Rh ⋅ i ( 12 )
în care:
A – aria secţiunii de curgere;

Rh= A/P – raza hidraulică, definită ca raportul dintre aria secţiunii de curgere şi
perimetrul udat;
i – panta hidraulică;
C – coeficientul lui Chezy dat de relaţia:
1 16
C= Rh ( 13 )
n
n – coeficientul de rugozitate.
Figura 36: Definirea perimetrului udat şi a secţiunii de curgere
2.3. Compoziţia chimică a levigatului

Problema epurării levigatului din depozitele de deşeuri este tratată prin două soluţii:
în staţii de epurare situate în amplasamentul depozitului sau în staţii de epurare
orăşeneşti sau industriale, care nu aparţin de depozit.
Prima soluţie este în general agreată atunci când depozitul are o perioadă de
exploatare foarte lungă (peste 20 de ani) iar posibilitatea epurării levigatului în alte
staţii de epurare este inexistentă. Soluţia presupune investiţii foarte mari dar, în
funcţie de chimismul levigatului poate reprezenta singura soluţie viabilă.
Epurarea levigatului în staţii de epurare care nu aparţin de depozit implică
realizarea unui colector între depozit şi staţie, dar poate fi însoţită de o staţie de
pre-epurare care să aducă levigatul la parametrii acceptabili într-o staţie de epurare
orăşenească sau industrială. Levigatul va trebui să îndeplinească prin concentraţiile
de constituenţi chimici prezenţi condiţiile asimilării cu apa uzată orăşenească sau
industrială.
Compoziţia chimică a levigatului variază foarte mult în funcţie de natura şi
chimismul deşeurilor depozitate dar şi de o serie de alţi factori care ţin de condiţiile
de drenaj ale depozitului.
În Tabelul 17 sunt prezentate domeniile de variaţie pentru principalii
constituenţi chimici prezenţi în levigatul din depozitele de deşeuri menajere.
Tabelul 17: Principalii constituenţi chimici ai levigatului din depozitele de deşeuri municipale
(Sharma & Lewis, 1994)
Concentraţia
Constituent
[mg/l]
Fier 200-1700
Zinc 1-135
Fosfor 5-130
Sulf 25-500
Clor 100-2400
Natriu 100-3800
Nitrogen 20-500
Duritate (CaCO3) 200-5250
Consum chimic de oxigen 100-51000
Reziduu total 1000-45000
Nichel 0.01-0.8
Cupru 0.1-9
pH 1-8.5
Se observă faptul că foarte mulţi constituenţi înregistrează valori care-i fac

inacceptabili într-un sistem de canalizare orăşenesc şi în staţia de epurare.
2.4. Drenarea şi colectarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri

Colectarea levigatului din corpurl depozitelor necontrolate de deşeuri constituie de
cele mai multe ori singura soluţie de reducere a poluării apei subterane. Prin
colectarea levigatului sarcina hidraulică deasupra etanşării naturale din
amplasament este redusă, fapt care conduce la reducerea debitului de levigat care
ajunge în apa subterană. Această operaţie este obligatoriu asociată cu dispunerea
sistemului de etanşare de suprafaţă.

Figura 37: Drenarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri
Colectarea levigatului se face prin intermediul unei reţele de puţuri care străbat
întregul corp al depozitului şi care sunt prevăzute la bază cu o pompă submersibilă.
Există posibilitatea colectării levigatului şi prin intermediul unei reţele de drenuri
orizontale dar aplicarea acestei metode necesită cunoaşterea geometriei bazei
depozitului şi investiţii iniţiale mari (amortizate în timp datorită colectării
gravitaţionale a levigatului).
În ceea ce priveşte componenţa unui sistem de drenare aferent unui depozit
de deşeuri acesta este alcătuit din cel de drenare – colectare a levigatului şi este
completat de un sistem de colectare a apelor de suprafaţă şi, în anumite condiţii, de
un sistem de drenare a apei subterane de sub sistemul de etanşare. Acestea sunt
ape convenţional curate şi nu necesită vreun tratament în scopul îmbunătăţirii
calităţii lor. În cazul amplasamentelor în pantă un aspect important în ceea ce
priveşte stabilitatea depozitului îl constituie posibilitatea creşterii locale a nivelului
apei subterane datorată construcţiei sistemului de etanşare.
Drenarea şi colectarea în mod corect a levigatului din corpul depozitelor de
deşeuri este o componentă foarte importantă a modului de exploatare a depozitului,
cu consecinţe importante asupra protecţiei mediului înconjurător. Eficienţa unui
sistem de etanşare de bază este direct influenţată de modul de funcţionare a
sistemului de drenare – colectare a levigatului.

Capitolul 3. Stabilitatea sistemelor de drenaj pe taluz
Influenţa lungimii taluzului, a pantei, a grosimii sistemului de drenaj (sau a

materialului de acoperire în cazul etanşării de suprafaţă) au condus la dezvoltarea
a două metode de analiză a stabilităţii: metoda pantei infinite şi metoda penei (sau
a pantei finite).
Metodele de analiză a stabilităţii sunt descrise pe larg de Batali (1999).
Este detaliată pe larg situaţia particulară (foarte des întâlnită) în care grosimea
sistemului de drenaj este constantă în lungul pantei, adeziunea la interfaţa între
diferitele materiale implicate este nulă şi coeziunea materialului de acoperire este
egală cu zero; prin aceste simplificări, studiul prezentat în această lucrare se referă
la stabilitatea sistemului de drenaj alcătuit exclusiv din materiale necoezive (nisip,
pietriş sau amestec) situat deasupra unui sistem de etanşare care nu înglobează
materiale geosintetice cu adeziune mare, gen geomembrane rugoase.
3.1. Metoda pantei infinite

Această metodă se aplică în cazul în care lungimea pantei este foarte mare în
raport cu grosimea sistemului de drenaj. Stabilitatea este evaluată cu ajutorul
factorului de stabilitate la alunecare, definit ca raportul dintre forţele care se opun
alunecării şi forţele ce provoacă alunecarea (Figura 38):
W cos β tan δ tan δ
FS = = ( 14 )
W sin β tan β
în care:
W – greutatea materialului drenant;
β - unghiul pe care-l face panta taluzului cu orizontala;
δ – unghiul de frecare geosintetic - pământ.
Stabilitatea sistemelor de drenaj pe taluz 79

Figura 38: Analiza stabilităţii sistemului de drenaj prin metoda pantei infinite (Koerner, 1994)
3.2. Metoda penei

Metoda penei se aplică în cazul în care lungimea pantei înregistrează valori mai
mici, această metodă fiind una mai precisă datorită faptului că ia în calcul creşterea
de stabilitate oferită de pana pasivă ce apare la baza pantei (Figura 39). Calculul
factorului de stabilitate se efectuează evaluând greutăţile penelor activă şi pasivă şi
scriind ecuaţia de echilibru (Koerner, 1994):
Figura 39: Analiza stabilităţii prin metoda penei (Koerner, 1994)

80 Stabilitatea sistemelor de drenaj pe taluz
Ea = EP ⇒
FS (W A − N A cos β ) − N A tan δ sin β
= ( 15 )
FS sin β
WP tan φ
=
FS cos β − sin β tan φ
în care:
Ea, Ep – forţele de împingere dintre penele activă şi pasivă;
Wa, Wp – greutăţile penelor activă şi pasivă.
Rezolvarea acestei ecuaţii se face pornind de la:
a (FS ) + b(FS ) + c = 0
2
( 16 )
în care:
a = (WA − N A cos β ) cos β
(W − N A cos β )sin β tanφ + 
b = − A  ( 17 )
+ N A tanδ sin β cos β + WP sin β tanφ 
c = N A tanδ sin2 β tanφ
Prin calcule parametrice, dar şi pe cale analitică se poate demonstra faptul că

greutatea specifică a materialului ce compune sistemul de drenaj nu influenţează
valoarea factorului de stabilitate la alunecare. Un alt aspect foarte important cu
privire la stabilitatea sistemului de drenaj pe pante îl constă observaţia că
stabilitatea este cu atât mai bună cu cât grosimea sistemului de drenaj creşte.
3.2.1. Luarea în considerare a acţiunii seismice

Analiza stabilităţii în gruparea specială de acţiuni (seism) presupune calcularea
valorii factorului de stabilitate Fs de regulă cu ajutorul unei metode pseudostatice,
prin adăugarea unei forţe orizontale în centrul de greutate al masei de materiale
implicate (Figura 40).
Dacă se consideră nulă componenta verticală a acceleraţiei seismice, se poate
utiliza următoarea relaţie simplificată pentru evaluarea factorului de stabilitate în
gruparea specială de acţiuni (Normativul P100-92):
FS 1
= ( 18 )
Fs 0 1 + kh ⋅ m
în care:
Fs – factor de stabilitate în gruparea specială de acţiuni;

Fs0 – factor de stabilitate în gruparea fundamentală de acţiuni;

m – panta taluzului.
Figura 40: Analiza stabilităţii prin metoda paneti infinite în gruparea specială de acţiuni (Koerner,
1994)
kh = α ⋅ ks ;
ks – coeficient de intensitate seismică;

kh - componenta orizontală a acceleraţiei seismice;
În cazul versanţilor şi taluzelor, pentru valoarea α se admite o variaţie liniară
pe înălţime astfel:
la bază: α = 0,5
la partea superioară (pe coronament):
α = 0,5 – pentru β ≤ 15°
α = 0,6 – pentru 15° ≤ β ≤ 30°
α = 0,7 – pentru β ≥ 30°
unde β este unghiul mediu de înclinare a taluzului faţă de orizontală.

Tabelul 18: Valori ale Fs în gruparea specială pentru Fsstatic = 1,3

m 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4
ks FS0 FS0 minim pentru FS=1,3
0,32 1.529 1.643 1.758 1.872 1.986 2.101 2.215
0,25 1.479 1.568 1.658 1.747 1.836 1.926 2.015
0,2 1.443 1.515 1.586 1.658 1.729 1.801 1.872
0,16 1.414 1.472 1.529 1.586 1.643 1.700 1.758
0,12 1.386 1.429 1.472 1.515 1.557 1.600 1.643
0,08 1.357 1.386 1.414 1.443 1.472 1.500 1.529
Pentru a evalua implicaţiile luării în considerare a efectului seismului asupra

pantei taluzelor, s-au realizat o serie de calcule folosind relaţia (14). S-a considerat
un factor de stabilitate minim admis în gruparea specială Fs = 1,3 şi s-a calculat cât
trebuie să fie factorul seismic în regim static (gruparea fundamentală de acţiuni),
Fs0 pentru a fi îndeplinită această condiţie. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul
18 în funcţie de coeficientul de intensitate seismică, ks şi panta taluzului (Figura 41).
Figura 41: Grafic de determinare a factorului de stabilitate minim la alunecare în gruparea

fundamentală de acţiuni pentru a obţine Fs0 = 1,3 (Olinic, Batali, 2002)

Rezultă că, de exemplu, pentru zona seismică A (ks = 0,32), pentru ca

stabilitatea depozitului să fie asigurată cu un factor de 1,3, trebuie ca în regim static
factorul de stabilitate să fie de 1,87 pentru o pantă de 1:2,5.
Pentru a putea obţine aceste valori ale factorului de stabilitate calculat prin
metoda pantei infinite trebuie asigurate anumite valori ale unghiului de frecare pe
interfaţă (δ), care sunt prezentate în Figura 42.
Figura 42: Valoarea unghiului δ necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 (Olinic, Batali, 2002)
Se observă că pentru o pantă de 1:2,5 şi zona seismică A, trebuie ca cel mai

mic unghi δ pe oricare interfaţă să fie 37°, ceea ce este aproape imposibil de
obţinut. În aceleaşi condiţii, pentru o pantă de 1:3 rezultă δmin = 33,5°, care poate fi
obţinut prin utilizarea unei geomembrane texturate, de exemplu.
Datorită faptului că metoda pantei infinite nu poate fi aplicată în toate cazurile
întâlnite în practică, au fost efectuate o serie de calcule parametrice cu scopul de a
identifica domeniul de aplicabilitate al celor două metode avute la dispoziţie. Prin
calculele efectuate s-a urmărit determinarea aceluiaşi unghi de frecare δ, de data

aceasta calculat prin metoda penei (Figura 43, Figura 44, Figura 45); s-a considerat
grosimea sistemului de drenaj egală cu 50 cm, iar ceilalţi parametri implicaţi au
variat astfel: înălţimea pantei între 3 şi 20 m şi unghiul de frecare internă al
materialului drenant între 25 şi 35°.
Din analiza acestor valori rezultă că pentru înălţimi mai mari de 10 m rezultatele
obţinute cu cele două metode sunt foarte apropriate. Pentru înălţimi sub această
valoare este de preferat utilizarea metodei penei.
Figura 43: Valoarea unghiului δ necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică E (ks = 0,12)
(Olinic, 2002)

Figura 44: Valoarea unghiului δ necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică C (ks = 0,2)
Figura 45: Valoarea unghiului δ necesar pentru a obţine Fs0min = 1,3 în zona seismică A (ks = 0,32)

3.3. Stabilitatea pe pantă a sistemelor de etanşare – drenaj multistrat

O altă etapă a analizei de stabilitate pe pante a sistemului de etanşare – drenaj
multistrat este cea a evaluării fiecărei interfeţe în parte. Se are în vedere evaluarea
forţelor care trebuie preluate de fiecare material geosintetic şi care trebuie
comparate cu rezistenţa la tracţiune.
Pentru exemplificare, în figura 9 este arătat cazul unui sistem dublu de etanşare cu
geomembrană şi geocompozit bentonitic, unde:
W este greutatea deşeurilor,
β - panta taluzului;
N = W cosβ;
F1 = Ntgδ1;
δ1 - unghiul de frecare dintre materialul drenant şi geomembrana primară;
F2 = Ntgδ2;
δ2 - unghiul de frecare dintre geomembrană şi geogrilă;
F1 - F2 = tensiunea în geomembrana primară;
F3 = -F2;
F4 = Ntgδ4;
δ4 - unghiul de frecare dintre geogrilă şi geomembrana secundară;
F5 = -F4;
F6 = Ntgδ6;
δ6 - unghiul de frecare dintre geomembrana secundară şi geocompozitul bentonitic;
F5 - F6 - tensiunea în geomembrana secundară;
F7 = -F6 - forţa ce trebuie preluată de geocompozitul bentonitic.

W
aj
Dren bran
a
eo mem
G
rila
β Geog bran
a
F2 o mem nitic
F1 G e
zi t bento
o
F4 omp
Geoc
F3 F6
F5
F7
Figura 46: Eforturile din interiorul unui sistem dublu de etanşare pe taluz
3.4. Proiectarea tranşeelor de ancorare

Stabilitatea materialelor geosintetice pe taluz este asigurată prin ancorarea
acestora în tranşee de ancorare de diferite forme, varianta optimă alegându-se în
funcţie de natura terenului, a forţei de smulgere din geosintetic, etc... În Figura 46
sunt prezentate principalele tipuri de ancoraje:
a) Sistemul de ancorare prin acoperire simplă pate fi utilizat în cazul în care forţa de
smulgere în ancoraj înregistrează valori reduse. Capacitatea ancorajului (forţa de
smulgere maximă ce poate fi preluată de ancoraj) este dată de frecarea ce apare
la interfaţa dintre geosintetic şi terenul de fundare; frecarea dintre geosintetic şi
material drenant este egală cu zero datorită faptului că în cazul unei alunecări a
materialului geosintetic, concomitent cu el se va deplasa şi volumul de pământ
aflat deasupra acestuia.
b) Tranşeea de ancorare în formă de V este utilizabilă în pământuri necoezive în
care nu se pot executa săpături cu taluz vertical. Capacitatea ancorajului este
dată de frecarea la partea inferioară a geosinteticului plus frecarea la partea
superioară pe lungimea formei în V a acestuia.
c) Tranşeea de ancorare rectangulară este cea mai utilizată în practica curentă;
capacitatea ancorajului este dată de suma forţelor de frecare ce apar în diferite
secţiuni ale tranşeei.

TAT = TAT 1 + TAT 2 + TAT 3 + TAT 4 + TAT 5

TAT 1 = γ ⋅ L ⋅ d ⋅ tan δ
TAT 2 = γ ⋅ LAT (d + d AT ) tan δ
TAT 3 = γ ⋅ LAT (d + d AT ) tan δ teren
(6)
 2d + d AT 
TAT 4 = γ (1 − sin φ )d AT   tan δ
 2 
 2d + d AT 
TAT 5 = γ soil (1 − sin φsoil )d AT   tan δ teren
 2 
Figura 47: Tipuri de tranşee de ancorare
TAT1, TAT2,TAT3 sunt forţe de frecare date de greutatea volumului de pământ de

acoperire, în timp ce TAT4 şi TAT5 au normala dată de presiunea în stare de repaus a
pământului. În literatura de specialitate există mai multe metode de evaluare a
capacităţii tranşeei diferenţiate în special prin considerarea mobilizarea rezistenţei
pasive, respectiv, a împingerii active a pământului pe înălţimea tranşeei.

Capitolul 4. Estimarea gradului de poluare a apelor subterane în

zecinătatea depozitelor de deşeuri
4.1. Principalele procese de transport al poluanţilor

Rolul sistemelor de etanşare de baza ale depozitelor de deşeuri este de a minimiza
transportul de poluanţi din depozit către terenul de fundare, respectiv acvifer, în
condiţiile în care un sistem de etanşare perfect nu poate fi realizat. În practica
curentă sistemele de etanşare sunt de tip multistrat, materialele utilizate fiind argila
naturală, argila compactată, geocompozitele bentonitice şi geomembranele.
Figura 48. Schema de calcul a concentraţiei de poluant in acvifer; vedere în plan şi secţiune
Modelele de calcul a concentraţiei şi al debitului de poluant care străbate

sistemul de etanşare multistrat au în vedere, în funcţie de complexitatea modelului,
90 Estimarea gradului de poluare a apelor subterane în zecinătatea depozitelor de deşeuri

procese fizice, chimice, biologice de transport. Principalele procese fizice şi chimice

de transport al poluanţilor sunt: advecţia, difuzia, dispersia şi sorbţia (Shackelford &
Rowe, 1998). Advecţia este semnificativă în cazul curgerii prin medii poroase
permeabile, în timp ce difuzia poate avea un rol semnificativ în cazul materialelor
cu permeabilitate foarte redusă (cazul materialelor geosintetice). Aportul dispersiei
este redus şi poate fi chiar neglijat (Mitchell, 1993) atunci când curgerea are loc
prin medii cu permeabilitate mică, ceea ce conduce la viteze de transport reduse.
Sorbţia poate juca un rol foarte important în regim nesaturat, dar este inexistentă în
regim saturat.
4.2. Estimarea gradului de poluare a acviferului în regim permanent saturat

Modelul matematic propus ia în calcul principalii termeni ai proceselor de transport
care, din cele prezentate mai sus, sunt cel advectiv şi cel difuziv, calculul făcându-
se în regim permanent, saturat.
Pentru dimensionarea, respectiv, verificarea sistemelor de etanşare ale
depozitelor de deşeuri este prezentată o metodă de estimare a concentraţiei
poluanţilor în acvifer, in aval de depozit. Calculul se face pe lungimea maximă a
depozitului, paralelă cu direcţia de curgere a apei subterane. Comparând
concentraţia de poluant calculată aval de depozit cu concentraţia admisibilă în
acvifer se verifică dacă sistemul de etanşare propus este eficient din punct de
vedere al limitării poluării apelor subterane. Considerând un depozit de deşeuri ca
cel prezentat în Figura 48, debitul de poluant care trece prin unitatea de suprafaţă a
sistemului de etanşare şi a terenului de fundare este (Manassero & Shackelford,
1994):
c0 ⋅ e P − c1
Jv = q ( 19 )
eP −1
în care:
q = k ⋅ i – viteza de infiltraţie după legea lui Darcy;
c0 – concentraţia de poluant în lixiviat;

c1 – concentraţia de poluant în acvifer aval de depozit;
qr ⋅ L q ⋅ L k ⋅ ∆h
P= = = – numărul lui Peclet;
D n⋅D n⋅D
L – grosimea sistemului de etanşare şi a terenului de fundare deasupra nivelului

apei subterane.
Scrierea unei ecuaţii de bilanţ aval de depozit conduce la determinarea
Estimarea gradului de poluare a apelor subterane în zecinătatea depozitelor de deşeuri 91
concentraţiei de poluant în acvifer (Manassero & Spanna, 1998):

q ⋅ l ⋅ eP
c1 (Q + q ⋅ l ) = J v ⋅ l ⇒ Rc = ( 20 )
(Q + q ⋅ l )(eP − 1) + q ⋅ l
în care:
Q=kaiataq(eq) – debitul de apă din acvifer determinat pe metrul liniar în secţiunea
amonte de depozitul de deşeuri;
c1
Rc = – concentraţia relativă;
c0
l – lungimea maximă a depozitului de deşeuri paralelă cu direcţia de curgere a apei

subterane.
Figura 49. Diagrama de determinare grafică a grosimii de calcul a acviferului
Pentru determinarea concentraţiei relative, respectiv, a concentraţiei c1 de

poluant în acvifer, sistemul de etanşare (de regulă multistrat) şi terenul de fundare,

vor fi înlocuite cu un strat echivalent având următoarele proprietăţi:
- grosimea echivalentă: Le = ∑L i ( 21 )
- porozitatea echivalentă: ne =
∑L i
( 22 )
L
∑n i
- coef. de permeabilitate echivalent: k e =

∑L i
( 23 )
L
∑k i
Li
∑n
- coeficient de difuzie echivalent: De = i
( 24 )
L
∑ n Di
i i
k e ⋅ ∆h
- numărul lui Peclet: P = ( 25 )
ne De
4.3. Grosimea de calcul a acviferului

Grosimea de calcul a acviferului poate fi cel mult egală cu grosimea acestuia;
ea se referă la zona din acvifer în care se propagă unda de poluare şi este dată de
relaţia (E.P.A., 1996) transpusă grafic în Figura 49. Se observă că pentru o mare
gamă de valori ale raportului ql/Q, grosimea de calcul a acviferului este egală
grosimea reală acestuia, dacă taq>αzl.
 q ⋅l


taq (eq) = 2α z ⋅ l + taq 1 − e
k a ⋅ia ⋅t aq 
şi taq(eq) ≤ taq ( 26 )
 
 
în care:
ka – coeficientul de permeabilitate orizontal al acviferului;
ia – gradientul hidraulic în acvifer;
αz – dispersivitatea acviferului;
taq(eq) – grosimea de calcul a acviferului;
taq – grosimea reală a acviferului.
4.4. Calculul concentraţiei relative pentru un sistem de etanşare multistrat

Proiectarea unui sistem de etanşare pentru un depozit de deşeuri luând în
considerare difuzia şi advecţia se referă la minimizarea concentraţiei de poluant în

acvifer în aval de depozitul de deşeuri şi compararea acesteia cu concentraţia
maximă admisibilă în apa subterană. Datorită eficienţei scăzute a unui sistem de
etanşare alcătuit dintr-un singur strat este recomandată utilizarea unui sistem de
etanşare multistrat alcătuit din materiale naturale şi sintetice; pentru proiectare este
necesară definirea parametrilor de difuzie şi advecţie pentru un strat echivalent.
Stratul echivalent are o grosime egală cu suma grosimilor straturilor componente şi
porozitatea, coeficientul de difuzie şi coeficientul de permeabilitate egale cu valori
medii ponderate care să respecte legea lui Darcy şi legea lui Fick.
Scopul acestui capitol este de a defini parametrii stratului echivalent pentru a
aplica ecuaţia concentraţiei relative şi pentru a descrie o metodă grafică pentru o
proiectare rapidă a unui sistem de etanşare pentru depozitele de deşeuri.
4.5. Calculul concentraţiei relative şi proiectarea unui sistem de etanşare

multistrat luând în considerare difuzia şi advecţia
Pentru calculul concentraţiei relative şi proiectarea sistemului de etanşare luând în
considerare difuzia şi advecţia, pot fi considerate două soluţii exacte.
4.5.1. Utilizarea Γ şi Λ pentru un strat echivalent

Folosind ecuaţia (4) pentru două straturi (Manassero & Spanna, 1998) problema
poate fi extrapolată pentru mai multe straturi calculând parametrii Γ şi Λ necesari
pentru determinarea numărului lui Peclet P:
vL q Γ
P= = = ∆h ( 27 )
D Λ Λ
Datorită vitezei constante prin mediile poroase şi utilizând demontraţia pentru
coeficientul de permeabilitate echivalent, Γ este:
 q = q1 = q2 = ... = qi 

k ∑ ∆hi = k ∆h1 = k ∆h2 = ... = k ∆hi ⇒ k e = ∑L i 
L 
 e
 ∑ Li
1
L1
2
L2
i
Li ∑k i

⇒Γ=
1
( 28 )
i L
∆h k


∑ ki
q = Γ ⋅ ∆h = k e ⇒Γ= e i
∑ Li ∑ Li 

De asemenea, debitul difuziv în regim permanent este constant, şi, utilizând o

demonstraţie similară, Λ este:

J = J 1 = J 2 ... J i 
 ∆c ∆c ∆c
c0 − c1 ∆c1  ⇒ Λ ∑ ∆ci = n1 D1 1 = n2 D2 2 = ... = ni Di i ⇒
J 1 = n1 D1 = n1 D1 L1 L2 Li
L1 L1 
( 29 )
Λ ∑ ∆ci =
∑ ∆ci ⇒ Λ = 1
L L
∑ n Di ∑ n Di
i i i i
Considerând parametrii Γ, Λ şi numărul lui Peclet deja determinati,

concentraţia relativă este calculată simplu în acelaşi mod pentru un sistem de
etanşare cu două sau mai multe straturi:
qle P
Rc = ( 30 )
(Q + ql )(e P − 1) + ql
4.5.2. Calculul parametrilor Le, ne, De şi ke pentru un strat echivalent
Aceleaşi rezultate pentru concentraţia relativă sunt obţinute pornind de la
ecuaţia pentru un sistem de etanşare alcătuit dintr-un singur strat (Manassero &
Shackelford, 1994) şi calculând parametrii pentru un strat echivalent Le, ne, De şi ke.
Pe baza legii lui Darcy pentru curgerea prin medii poroase multistrat, mediul poros
echivalent are aceeaşi grosime şi un coeficient de permeabilitate chivalent.
Coeficientul de permeabilitate echivalent a fost deja calculat mai sus şi pentru
ceilalţi parametri ecuaţiile sunt:
Le = ∑ Li ( 31 )
Li
∆ci ∑ ∆c = ∑ ∆c ∑n
⇒ De ⇒ De =
i i
J = ni Di i
( 32 )
Li L L L
∑n ∑n D i i
∑ n Di
i i i i i
1
Li ∑ i
L
1 ΛLe
∑n D ∑L
⇒ ne = ⇒ ne =
i
Λ= = i i
( 33 )
Le De Li L
n e De
∑n ∑n i
i i
Li
∑n D
i i
Pentru că în toate aceste ecuaţii n şi D apar împreună este utilă determinarea

coeficientului de difuzie global calculat cu:

Λ=
1
⇒ n e De = ΛLe ⇒ n e De =
∑L i
( 34 )
Le L
n e De
∑n D i
i i
4.6. Metoda grafică de proiectare a sistemelor de etanşare de bază ale

depozitelor de deseuri luând în considerare difuzia şi advecţia
Pornind de la ecuaţia concentratiei relative Rc, vor fi prezentate o serie de corelaţii
între diferiţi termeni ai ecuaţiei, corelatii care vor fi transpuse grafic in scopul
obtinerii unei metode grafice de dimensionare/verificare a sistemelor de etansare
de baza.
∆h P
P P k le
qle Rc Q qle Rc Q L
Rc = ⇒ = ⇒ = ⇒
(Q + ql )(e P − 1) + ql 1 − Rc e P − 1 1 − Rc e P − 1 ( 35 )
Rc QL k∆he P not
= ←→ EP
(1 − Rc )l e P − 1
Această ecuaţie (12) poate fi utilizată pentru reprezentarea variaţiei lui Rc in functie
de termenul EP pentru un raport QL l constant. Funcţia EP include numărul lui
Peclet, ceea ce înseamnă că o altă corelatie este necesara:



k∆he P EP  k∆h
EP = P ⇒ P = ln  ⇒ nD = ( 36 )
e −1 EP − k∆h  EP
ln
k∆h  EP − k∆h
P= 
nD 
Variaţia termenului nD in functie de EP pentru k∆h constant în domeniul extins

pentru:
- porozitate n=0.3 – 1 (porizitatea este exprimata in termeni adimensionali)
- coeficientul de difuzie D=10-1 – 10-6 (m2/y)
- coeficientul de permeabilitate k=10-8 – 10-1 (m/y)
- distanţa dintre nivelul levigatului şi suprafaţa liberă a apei subterane ∆h=1 – 20
(m)
este guvernată de valoarea termenului k∆h aşa cum este ilustrat în Figura 3 şi în
conditiile unui aport al termenului advectiv foarte redus, poate fi considerat:

Figura 50. Variaţia termenului EP în funcţie de nD pentru curbe de egal k∆h
nD ≅ EP ( 37 )
În Figura 4 este reprezentată aceeaşi variaţie a coeficientului global de difuzie

in functie de EP pentru curbe constante ale k∆h, dar, pentru că această variaţie se
repetă, graficul este doar pentru un singur ciclu de variaţie. Din acest grafic rezultă
că pentru valori scăzute ale termenului k∆h ecuaţia (14) este respectată.

X+1
10
EP (m /y)
2
10X
0,1*10X-2 * X
k∆h=0,9 10
10X-1
0,1*10X-1
0,4*10X
* X
0,3 10
0,2*10X
* X
0,1 10
2
nD (m /y)
10X-2
X-1 X X+1
10 10 10
Figura 51. Reprezentare compactă a variaţiei termenului EP în funcţie de nD pentru curbe de egal
k∆h
Pe baza pasilor de calcul prezentati anterior concentratia relativa poate fi

obtinuta pe baza grafica din Figura 52, in doua etape:
- stabilirea valorii termenului L/EP in functie de termenii L/nD si 1/q;
- determinarea concentratiei relative in functie de termenul L/EP si Q/l.
Pentru o mai bună înţelegere a acestei metode grafice vor fi prezentate câteva
exemple.

Variation of Rc versus L/EP [L/nD] for Q/l constant curves

1x108
L/EP
[L/nD]
(y/m)
1x107
Q/l = 0.000
001 (m/y)
x 6
1 10
0.000005
0.00001
x 5
1 10
0.00005
0.0001
1x104
0.0005
0.001
0.002
1x103
0.005
0.01
0.02
1x102
0.05
0.1
x 1
0.2
1 10
0.5
1
2
1x100
5
10
1x10-1
0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 Rc (-) 0.5
Figura 52. Variaţia concentraţiei relative Rc în funcţie de L/nD pentru curbe de egal Q/l

Exemplul 1: Să se calculeze concentraţia relativă pentru un sistem de

etanşare compus din o geomembrana, un strat de argila compactata şi teren
natural de fundare cu următorii parametrii:
GM CCL AL
L1 = 0.005 (m ) L2 = 1.00 (m ) L3 = 2.70 (m )
n1 = 1.00 (− ) n2 = 0.30 (− ) n3 = 0.50 (− )
 
m  
m m
k1 = 5 × 10 −14   k 2 = 1 × 10 −10   k 3 = 1 × 10 −9  
s s s
m 
2
 m2   m2 
D1 = 1 × 10 −12
  −10
  D3 = 2 × 10 −10  
 s  D2 = 6.35 × 10
   s   s 
Lungimea maxima a depozitului paralela cu directia de curgere a apei este de

l=500 m, debitul apei subterane este de Q=10 m2/y şi distanţa medie dintre nivelul
levigatului şi nivelul apei subterane este de ∆h=4.00 m.
Folosind metoda analitică trebuie urmate următoarele etape:
Le = ∑ L1 = 0.005 + 1.00 + 2.70 ⇒ Le = 3.70 (m )
Le 3.70 m
ke = = ⇒ k e = 3.28 × 10 −11  
Li 0.005 1.00 2.70 s
∑ k 5 × 10 −14 + 1 ×10 −10 + 1 × 10 −9
i
Le 3.70  m2 
n e De = = ⇒ n e De = 9.95 × 10 −11  
L 0.005 1.00 2.70  s 
∑ n Di 1 ⋅1 × 10 −12 + 0.3 ⋅ 6.35 × 10 −10 + 0.5 ⋅ 2 ×10 −10
i i
∆h 4.00 m
q = ke = 3.28 × 10 −11 ⇒ q = 3.55 × 10 −11  
Le 3.70 s
k e ⋅ ∆h 3.28 × 10 −11 ⋅ 4.00
P= = ⇒ P = 1.32035 (− )
ne De 9.95 × 10 −11
Din ecuiaţia (4) rezultă concentratia relativă egală cu:

3.55 × 10 −11 ⋅ 500 ⋅ e1.32035
Rc =
(3.17 × 10 −7 + 3.55 ×10 −11 ⋅ 500)(e1.32035 − 1) + 3.55 × 10 −11 ⋅ 500 ⇒ Rc = 0.071
Folosind metoda grafică etapele de calcul sunt:
Le L  0.005 1.00 2.70  L  y
=∑ i = −12
+ −10
+ −10 
⇒ e = 1.18 × 10 3  
ne De ni Di  1 ⋅1 × 10 0.3 ⋅ 6.35 × 10 0.5 ⋅ 2 × 10  ne De m
1 1 1  y
= −11
⇒ = 8.93 × 10 2  
q 3.55 × 10 q m

Variation of Rc versus L/EP [L/nD] for Q/l constant curves

1x108
L/EP
[L/nD]
(y/m)
1x107
Q/l = 0.000
001 (m/y)
1x106
0.000005
0.00001
x 5
1 10
0.00005
0.0001
1x104
0.0005
0.001
0.002
1x103
0.005
0.01
0.02
1x102
0.05
0.1
x 1
0.2
1 10
0.5
1
2
1x100
5
10
1x10-1
0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 Rc (-) 0.5
Figura 53.

Q 10 Q m
= ⇒ = 0.02  
l 500 l  y
Din graficele prezentate în Figura 6 cu valori cunoscute pentru Le/neDe şi 1/q

se poate determina Le/EP şi Rc=0,073.
Din acest exemplu rezultă că eroarea este foarte mică şi acceptabilă în
problemele geotehnice şi de mediu. Cea mai dificilă parte a acestei metode este de
a aproxima în scară logaritmică valoarea pentru termenii L/nD, 1/q şi Q/l.
Exemplul 2: Să se calculeze concentraţia relativă pentru un sistem de etanşare
compus din GM, CCL şi AL cu parametrii echivalenţi: ne=0.450, ke= 1.24x10-12
(m/s), De=6.62x10-10 (m2/s) =2.09x10-2 (m2/y), Le=4.7 (m), ∆h= 4.0 (m) şi datele
pentru depozit şi subsol: Q=10 (m/y) =3.17x10-7 (m/s), l=500 (m).
Folosind ecuaţia (4) pentru metoda analitică, concentraţia relativă este:
1.24×10 −12 ⋅4
−12 4 −10
1.24 × 10 500 ⋅ e 0.45⋅6.62×10
Rc = 4.7 ⇒ Rc = 0.092
 4   1.24×10 −12 ⋅4  4
 e 0.45⋅6.62×10 − 1 + 1.24 × 10
−7 −12 − 10 −12
 3.17 × 10 + 1.24 × 10 500
 4.7   4.7

Folosind metoda grafică rezultă că pentru:

Le 4.70  y 1 Le 4.70  y
= = 5.0 × 10 2   şi = = = 3.0 × 10 4  ,
ne De 0.450 ⋅ 6.62 × 10 −10  
m q k e ⋅ ∆h 1.24 × 10 −12
⋅ 4.0 m
Le L
= e . În acest caz concentraţia relativă rezultă egală cu 0,090 (Figura 53).
n e De EP
4.7. Particularităţi în proiectarea sistemelor de etanşare a depozitelor de

deşeuri ţinând cont de difuzie şi advecţia pozitivă
4.7.1. Concentraţia relativă ca funcţie de lungimea depozitului de deşeuri

Concentraţia relativă rezultă în funcţie de parametrii de difuzie şi advecţie ai
sistemului de etanşare, curgerea apei subterane, distanţa dintre nivelul levigatului
şi nivelul apei subterane si lungimea maxima a depozitului de deşeuri paralela cu
direcţia de curgere a apei subterane. Pentru a scrie ecuaţia concentraţiei relative în
funcţie de lungimea depozitului de deşeuri este propusă următoarea echivalenţă.

l=lE+lL
lE lL
RcB
Rc
Figura 54. Variaţia concentraţiei relative din apa subterană în lungul depozitului de deşeuri
Se consideră un depozit de deşeuri de lungime l şi se va calcula concentraţia

relativă pentru acelaşi sistem de etanşare al depozitului dar de lungime lE. Notaţiile
se regăsesc în Figura 1 iar unii termeni vor fi explicaţi în continuare. Pentru întregul
depozit de deşeuri concentraţia relativă este calculată cu următoarea formulă:
B qle P
Rc = ( 38 )
(Q + ql )(e P − 1) + ql
Aşa cum s-a scris mai sus, se intenţionează realizarea calculului concentraţiei
relative pentru o lungime oarecare a depozitului de deşeuri. Deoarece este acelaşi
sistem de etanşare singura variabila este lungimea depozitului. Numărul lui Peclet,
viteza de curgere a levigatului prin sistemul de etanşare potrivit legii lui Darcy şi
curgerea apei subterane fiind constante:
ql E e P
Rc = ( 39 )
(Q + ql E )(e P − 1) + ql E
Dacă combinăm cele două ecuaţii se vor obţine următoarele rezultate:
ql E e P ql E e P
Rc = ⇒ Qe − Q + ql E e =
P P
( 40 )
Qe P − Q + ql E e P Rc
B q(l E + l L )e P q(l E + l L )e P Eq ( 3 )
Rc = =  →
[Q + q(l E + l L )](e − 1) + q(l E + l L ) Qe − Q + ql E e + ql L e
P P P P

q(l E + l L )e P q(l E + l L )e P l +l
⇒ Rc = E L
B B
Eq ( 3)
 → Rc = = ( 41 )
ql E e P
l  lE
+ lL
+ ql L e P q E + l L e P
Rc R
 c  R c
Din ecuaţia (4) rezulta că se poate calcula concentraţia relativă pentru o

lungime a depozitului de deşeuri egală cu lE şi, dacă lungimea depozitului este
mărită cu lL, (rezultând lungimea depozitului de deşeuri l=lE+lL) nu este necesară
repetarea paşilor pentru scrierea ecuaţiei (1).
4.8. Influenţa poluantului în apa subterană (metoda depozitului de deşeuri

echivalent)
Într-o serie de situaţii, analiza chimica a apei subterane, efectuata in faza
premergatoare realizarii depozitului, indica rezenta unor poluanti cae vor trebui luati
in calcul in etapa de proiectare a sistemului de etansare de baza. In acest scop si
pe baza principiului prezentat anterior este prezentata o metoda prin care
concentratia de poluant prezenta in sectiunea amonte a depozitului de deseuri va fi
considerata ca efect al prezentei unui depozit cu o lungime numita lungime
echivalenta. Principul este similar cu cel de calcul al presiunii active, in care
sarcina uniform distribuita de la suprafata terenului este inlocuita cu o coloana de
pamant cu inaltime echivalenta.
cB ql E e P
⇒
b
= Rc =
c0 (Q + ql E )(e P − 1) + ql E
( 42 )
c Q (e P − 1)
⇒ c B (Qe − Q + ql E e ) = c0 ql E e ⇒ l E = B
P P P
q(c0 − c B )e P
l=lE+lL
lE lL
Rc
cB/c0 Rc
B
Figura 55. Metoda depozitului echivalent

Pentru această ipoteză, a prezenţei poluantului în apa subterană, sunt propuse

următoarele etape:
- Calculul concentraţiei relative pentru situaţia în care cB=0 şi pentru lungimea reală
a depozitului de deşeuri [ecuaţia (1)]
- Determinarea lungimii echivalente lE a depozitului de deşeuri [ecuaţia (5)]
- Calculul concentraţiei relative reale (efective) RcB [ecuaţia (4)], unde:
lL este lungimea reală a depozitului de deşeuri;
lE este lungimea echivalentă a depozitului de deşeuri ;
Rc este concentraţia relativă pentru situaţia în care cB=0.
4.9. Utilitatea metodei depozitului echivalent

Concentraţia relativă aşa cum este scrisă în ecuaţia (1) reprezintă raportul dintre
concentraţia levigatului şi concentraţia poluantului din apa subterană, în condiţiile
unor parametrii şi geometrii constante ale sistemului de etanşare. Dacă avem în
vedere exemplul din Figura 56.a, depozitul de deşeuri va fi considerat echivalent cu
două depozite de deşeuri aşa cum este reprezentat în Figura 56.b, deoarece
grosimea stratului de atenuare nu este constantă. Soluţia se obţine considerând
concentraţia poluantului din apa subterană provenită de la depozitul A o
concentraţie de bază pentru depozitul B. (Figura 56.c).
Acest exemplu arată că este necesar a se considera depozitul real de
deşeuri alcatuit din două depozite cu geometrie constantă ca în secţiunile din
Figura 56.b. În realitate ar trebui luate în considerare mai multe depozite pentru o
precizie mai mare. Nu trebuie uitat că ecuaţia (4) poate fi folosită doar pentru
proprietăţi şi geometrie constantă a sistemului de etanşare ceea ce înseamnă că în
acest caz, datorită inconstanţei grosimii stratului de atenuare, este necesară
aplicarea ecuaţiei (1) pentru lungimea depozitului egală cu lungimea echivalentă lE
adunată cu lungimea reală a depozitului B, lB.
În exemplul descris mai sus soluţia nu este foarte simplă, sau este mai
complicată decât în situaţia în care grosimea stratului de atenuare este constantă.
Întrebarea care se pune este: care este importanţa variaţiei grosimii stratului de
atenuare? Răspunsul la această întrebare diferă de la caz la caz. În mod obişnuit,
dacă se consideră grosimea stratului de atenuare egală (şi constantă) cu cea mai
mică valoare, se va supraestima valoarea reală a concentraţiei relative, ceea ce
înseamnă că nu este o greşeală din punct de vedere al protecţiei mediului. În acest
caz se vor obţine valori mai mari pentru grosimea sistemului de etanşare în cauză

decât în situaţia cu o grosime constantă a stratului de atenuare egală cu valoarea

cea mai mare. Dar, această ipoteză subestimează valoarea concentraţiei relative.
De asemenea, este posibil ca în ambele ipoteze luate în considerare, concentraţia
relativă să fie aproape egală, iar diferenţa să reprezinte o eroare admisibilă.
l=lA+lB
lA lB
A B
l’=lE+lB
lE lB
Rc
B
cB/c0 Rc
Figura 56. Utilitatea metodei depozitului echivalent
4.10. Influenţa grosimii stratului de atenuare

Influenţa grosimii stratului de atenuare este guvernată de proprietăţile difuzive şi
advective ale sistemului de etanşare şi de distanţa dintre nivelul levigatului şi nivelul
apei subterane.
În inginerie, optimizarea soluţiei de proiectare este o problemă foarte

importantă. Cea mai utilizată funcţie de optimizare fiind preţul, care aproape în
toate situaţiile este factorul decisiv atunci când sunt disponibile mai multe soluţii.
O funcţie de optimizare interesantă rezultă dacă sunt luate ca exemplu datele
de intrare scrise mai jos şi prezentate în Figura 57.
În acest caz este necesară studierea variaţiei parametrului Rc pentru diferite
grosimi ale stratului de atenuare. Este de aşteptat ca pentru o grosime a stratului
de atenuare, valoare parametrului Rc să fie mai mică. Aşa cum rezultă din Figura 5
funcţia are o valoare minimă pentru o anumită grosime a stratului de atenuare.
0,000 0,100 0,200 0,300 0,400 0,500 0,600 0,700 Rc 0,800
0
50 Q=6 (m2/y)
l=500 (m)
GM
L=0,0005 (m)
n=1
100 * -12 2
D=1 10 (m /s)
k=1,98*10-15 (m/s)
CCL
L=0,6 (m)
150 n=0,4
* -10 2
D=6,35 10 (m /s)
* -9
k=1 10 (m/s)
AL
200 n=0,3
-10 2
D=9,5*10 (m /s)
∆ h (m)
-7
k=1*10 (m/s)
250
Figura 57. Variaţia concentraţiei relative în funcţie de sarcina hidraulică
Variaţia concentraţiei relative cu grosimea stratului de atenuare poate fi

explicată prin faptul că Rc rezultă din două funcţii: una care descrie fenomenul de
advecţie şi alta care descrie fenomenul de difuzie. Deoarece transformăm stratul de
etanşare şi stratul de atenuare într-un singur strat echivalent, coeficientul de
permeabilitate echivalent este mai mare pentru o grosime a stratului, ceea ce
înseamnă că migraţia poluantului datorită fenomenului de advecţie prin sistemul de
etanşare este mare. În plus, pentru un sistem de etanşare gros, fenomenul de
difuzie are o importanţă mai redusă. Suma acestor două funcţii are un minim pentru
o singură valoare care este de preferat să fie media grosimilor stratului de
atenuare.

∆h1 ∆h2 ∆h3 ∆h4
Figura 58.
Pentru rezolvarea unor astfel de probleme este importantă luarea în

considerare a mai multor soluţii a straturilor de etanşare cu diferiţi coeficienţi de
difuzie sau permeabilitate a straturilor. Optimul soluţiei considerate este atunci când
grosimea stratului de atenuare este minim pentru concentraţia relativă dată.
4.11. Expresia exactă a concentraţiei relative

Toate metodele de calcul a concentraţiei relative (reprezentarea grafică, metoda
depozitului de deşeuri echivalent şi influenţa grosimii stratului de atenuare) pornesc
de la balanţa masică a pluantilor in aval de depozitul de deşeuri. Metodele
prezentate au fost dezvoltate înainte de noiembrie 2000, când a fost prezenata o
noua teorie (Manassero, 2000), pornindu-se de la o ecuaţie diferenţială şi definind
Rc egal cu:
c x − cb
Rc = ( 43 )
c0 − cb
unde: cx – concentraţia în apa subterană la o distanţă x de limita amonte a

depozitului de deşeuri;
cb – concentraţia iniţială în apa subterană amonte de depozitul de deşeuri;
Evaluarea termenului Rc versus distanţa de la zona amonte a depozitului de
deşeuri poate fi realizată prin rezolvarea următoarei ecuaţii diferenţiale care rezultă
din balanţa masică a poluantului ilustrată în Figura 59:
 Q0 + q ⋅ x  dc  e P (c 0 − c x )
   = ( 44 )
 q  dx  eP −1
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale în condiţii limită corespunzătoare poate fi

exprimată astfel:

Figura 59. Schema de evaluare a Rc in regim permanent saturat
 eP   eP 
   
c x − cb  q⋅x  1− e P


 c0 − c x  q⋅ x  1− e P



Rc = = 1 − 1 +  sau = 1 +  ( 45 )
c 0 − cb  Q0  c 0 − cb  Q0 

Bibliografie
Andrei S., Antonescu I. (1980) „Geotehnică şi Fundaţii”, Institutul de Construcţii Bucureşti.

Batali, L. (1999) “Geocompozite bentonitice”, Bucureşti, Conspress.
Benson C. (2000) „Linersand covers for waste containment”, Proceedings of the Fourth Kansai
International Geotechnical Forum, Creation of a new Geo-Environment, Kyoto, Japan.
Benson, C. B. and Daniel, D. E. (1990) “The influence of clods on the hydraulic conductivity of a
compacted clay”, J. Geotech. Eng.
Bonaparte R. (1995) „Long-term performance of landfills”, Proceedings of the Geoenvironment
2000, ASCE Geotechnical Special Publication.
Bowders J.J., Loehr J.E., Mooney D.T., Bouazza A. (2000) „Asphalt barriers for waste isolation”,
Proceedings of GeoEng2000, Melbourne, Australia, A.A. Balkema.
Bowders J.J., Neupane D., Loehr J.E., Bouazza A. (2002) „Asphalt-geotextile barriers for waste
containment”, Proceedings of 7th International Conference on Geosynthetics, Nice, Franţa, A.A.
Balkema.
Bradbury, K. R. and Muldoon, M. A. (1990) “Hydraulic conductivity determinations in unlichfield
glacial and fluvial materials” in Ground water and vadose zone monitoring, Am. Soc. for
Testing and Materials, Philadelphia.
Brady, K. C., McMahon, W. and Lamming, G. (1994) “Thirty year ageing of plastics”, Transport
Research Laboratory, Project Report 11.
Bright D. (2002) „Polymers for Geosynthetics”, IGS Mini Lecture Series – January 2002, USA
Cedergren H.R. (1989) „Seepage, drainage and flow nets”, John Wiley & Sons Inc., New York.
Daniel D.E. (1993a) „Landfills and impoundments”, Geotehnical practice for waste disposal,
Edited by D.E. Daniel, London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Daniel D.E. (1993b) „Clay liners”, Geotehnical practice for waste disposal, Edited by D.E. Daniel,
London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Daniel D.E., Benson (1990) „Water content-denisty criteria for compacted soil liners”, Journal of
Geotechnical and Geoenvironmental Engineering, ASCE 124 (7).
Daniel, D. E., Trautwein, S. J. and McMurtry, D. (1985) “A case history of leakage from a surface
from a surface impoundment” in Seepage and leakage form dams and impoundments, Am.
Soc. of Civil Engineers, New York.
Daniel, D. E., Shan, H. Y. and Anderson, J. D. (1993) “Effects of partial wetting on the
performance of the bentonite component of a geosynthetic clay liners”, Proceedings of
110 Bibliografie
Geosynthetics ’93, Industrial Fabrics Association International, St. Paul, MN.

Daniel, D. E., Trautwein, S. J., Boynton, S. S. and Foreman, D. E. (1984) “Permeability testing
with flexible-wall permeameters”, Geotech. Testing J.
Darbyshire B. (1996) „Lining pockets”, Ground Engineering, Iulie/August, Londra, Anglia.
Dobras, T. N. and Elzea, J. M. (1993) “In-situ soda ash treatment for containment geosynthetic
clay liners”, Proceedings of Geosynthetics ’93, Industrial Fabrics Association International, St.
Paul, MN
Eckhardt D.A., Burton R., (2000) A constructed wetland system for treatment of landfill leachate,
Monroe Country, New York.
Estornell, P. M. and Daniel, D. E. (1992) “Hydraulic conductivity of three geosynthetic clay liners”,
ASCE Journal of Geosynthetic Engineering.
Găzdaru A. (1997) „Depozitele de deşeuri menajere urbane solide după Maastricht”, Buletin
ARGG, Nr. 3/1997.
Găzdaru A., Manea S., Feodorov V., Batali L. (1999) „Geosinteticele în construcţii – Proprietăţi,
utilizări, elemente de calcul”, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Giroud, J. P. (1996a) “Granular filters and geotextile filters”, Proceedings of geofilters ’96.
Giroud J.P. (1997) „Equations for calculating the rate of liquid migration through composite liners
due to geomembrane defects”, Geosynthetics International, Vol. 4, No. 3-4.
Giroud, J. P. and Morel, N. (1992) “Analysis of geomembrane wrinkles”, Geotextiles and
Geomembranes, Vol. 11, No. 3.
Giroud J.P., Houlihan M.F. (1995) „Design of leachate collection layers” Proceedings of the 5th
International Landfill Symposium, Sardinia ’95, Santa Margherita, Cagliari, Italia.
Giroud, J. P., Khatami, A. and Badu-Tweneboah, K. (1989) “Evaluation of the rate leakage
through composite liners”, Geotextiles and Geomembranes, Vol. 8, No. 4.
Giroud, J. P., Badu-Tweneboah, K. and Bonaparte, R. (1992) “Rate of leakage through a
compozite liner due to geomembrane defects”, Geotextiles and Geomembranes, Vol. 11.
Giroud J.P., Zhao A., Bonaparte R. (2000) „The myth of hydraulic transmissivity equivalency
between geosynthetic and granular liquid collection layers”, Geosynthetics International,
Special Issue on Liquid Systems.
Giroud J.P., King T.D., Sanglerat T.R., Hadj-Hamou, Khire M.V. (1997) „Rate of liquid migration
through defects in a geomembrane placed on a semi-permeable medium”, Geosynthetics
International, Vol. 4, No. 3-4.
Gray, R. L. (1990) “Accelerated testing methods for evaluating polyolefin stability”, Geosynthetic
testing for waste containment applications, ASTM STP 1081, Robert m. Koerner, Ed.,
American Society for Testing and Materials, Philadelphia.
Haxo, H. E., Jr. and Haxo, P. D. (1988) “Consensus report of the ad hoc meeting on the service
life in landfill environments of flexible membrane liners and other synthetic polymeric materials
of construction”, Matrecon. Inc. Alameda, CA, USA. Report to USEPA.
Hsuan, Y. G., Lord, A. E., Jr. and Koerner, R. M. (1991) “Efects of outdoor exposure on a high
density polyethylene geomembrane”, Proceedings of Geosynthetics ’91, Vol. 1, Atlanta, GA.
Kim Y.R., Whitmoyer S.L., Little D.N. (1994) „Healing in asphaltic concrete pavements: Is it real?”,
Transportation Research Record 1454, Washington.
Koerner R.M. (1993) „Geomembrane liners”, Geotehnical practice for waste disposal, Edited by
D.E. Daniel, London, Marea Britanie, Chapman & Hall.
Bibliografie 111
Koerner R.M. (1994) „Designing with geosynthetics” – 3rd edition, New Jersey, U.S.A., Prentice
Hall.
Koerner, G. R. and Koerner, R. M. (1995) “Temperature behaviour of field deployed HDPE
geomembranes”, Proceedings of Geosynthetics ’95, Nashville.
Koerner, R. M., Hsuan, Y. and Lord, Jr., A. E. (1993) “Remaining technical barriers to obtaining
general acceptance of geosynthetics”, Geotextiles and Geomembranes, Vol. 12.
Lareal P., Didier G., Kastner R. (1990) „Mecanique des sols. Proprietes physiques des sols. Le
compactage des sols”, I.N.S.A. de Lyon. Department Genie Civil et Urbanisme.
Leisher P.J. (1992) „Hydration and shear strength behaviour of geosynthetic clay liners”, M.S.
Thesis, Drexel University, Philadelphia.
Leppanen M.M. (2001) „Use of dense asphalt concrete in landfill liners in Finland”, Proceedings of
XIV European Young Geotechnical Engineer’s Conference, Plovdiv, Bulgaria, Publishing
House.
Lo, M. C. (1992) “Development and evaluation of clay liner material for hazardous wate sites”,
Ph.D. Thesis, University of Texas.
Lord, A. E., Jr. and Halse, Y. H. (1989) “Polymer durability – the materials aspect”, in Durability
and aging of geosynthetics, R. M. Koerner, Editor, Elsevier Science Publishers Ltd
Manassero, M. (1996) “Propagazione degli inquinanti nei mezzi porosi: fenomenologia,
inquadramento teoretico ed aspetti aplicativi in ambito geotecnico”. General Report, Proc.,
Conference Il ruolo dei fluidi nei problemi di ingineria geotecnica, CNR, Gruppo di
Coordinamentoper gli Studi di Ingineria Geotecnica, Mondovi (CN).
Manassero M. (1999) „I sistemi di incapsulamento dei siti contaminati”, Conferenze di Geotehnica
di Torino XVII Ciclo, Torino, Italia.
Manassero M., Shackelford C.D. (1998) „The role of diffusion in contaminant migration through
soil barriers”, Rivista Italiana di Geotecnica, Nr. 1/1998.
Manassero, M. & Spanna, C. (1998) “Prevention techniques: design criteria”, Environmental
geotechnics symposium, SIGA ’98.
Manassero, M., Van Impe, W. F., Bouazza, A. (1997), “Waste disposal and containment”,
Environmental Geotechnics, Rotterdam.
Manassero M., Benson C.H., Bouazza A. (2000) „Solid waste containment systems”, Proceedings
of GeoENG2000, Melbourne, Australia, A.A. Balkema.
Manassero M., Parker R., Pasqualini E., Szabo I., Almeida M.S.S., Bouazza A., Daniel D.E.,
Rowe R.K. (1998) „Controlled landfill design (Geotechnical aspects)”, Proceedings ot the 3rd
International Congress on Environmental Geotechnics,Lisabona, Portugalia, A.A. Balkema.
Mazzieri F., Pasqualini E. (2003) „Selected factors that influence the hydraulic behaviour of
GCLs”, TC 5 Workshop “Use of GLCs in waste containment”, 13th European Conference on
Soils Mechanics and Foundation Engineering, Prague, Czech Republic.
Mitchell J.K. (1993) „Fundamentals of Soil Behaviour” – 2nd Edition, New York, John Wiley and
Sons Inc.
Moore C.A. (1980) „Landfills and surface impoundments evaluation”, EPA/530/SW-869C, USEPA,
Cincinnati, Ohio.
Negulescu M. (1978) Canalizări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
O’Sullivan A.D., McCabe O.M., Murray D.A., Otte M.L. (1999) „Wetlands for rehabilitation of metal
mine wastes. Biology and environment”, Proceedings of the Royan Irish Academy.
112 Bibliografie
Olinic E. (2002) „A study on soil and liner stability on the landfill embankment”, Proceedings of the
15th European Young Geotechnical Engineers Conference, Dublin, Irlanda.
Olinic E., Batali L. (2002) „Stabilitatea pe pante a sistemelor de etanşare – drenaj cu materiale
geosintetice în cadrul depozitelor de deşeuri”, Al II-lea Simpozion Naţional de Geosintetice -
GeoSINT 2002, Conspress, Bucureşti.
Pelte, T., Pierson, P. and Gourc, J. P. (1994) “Thermal analysis of geomembranes exposed to
solar radiation”, Geosynthetics International, Vol. 1, No. 1.
Petrov, R. J. and Rowe, R. K. (1997) “Geosynthetic clay liner compatibility by hydraulic
testing:Factors impacting performance”, Canadian Geotechnical Journal, Vol. 34, No.6.
Petrov, R. J., Rowe, R. K. and Quigley, R. M. (1997b) “Selected factors influencing GCL hydraulic
conductivity”, Journal of Geotechnical and Geoenvironmental Engineering, ASCE, Vol. 123,
No. 8.
Rad, N. S., Jacobson, B. D. and Bachus, R. C. (1994) “Compatibility of geosynthetic clay liners
with organic and inorganic permeants”, Proceedings of 5th International Conference on
Geosynthetics, Singapore.
Rollin, A. L., Mlynarek, J., Lafleur, J. and Zanescu, A. (1994) “Performance changes in aged in-
situ HDPE geomembrane”, Landfilling of wastes: Barriers, TH
Rowe R.K. (1998) „Geosynthetics and the minimization of contaminant migration through barrier
systems beneath solid waste”, Proceedings of the 6th International Conference on
Geosynthetics, Atlanta, USA.
Rowe, R. K. and Booker, J. R. (1993) “POLLUTE v3 – 1D Pollutant migration through non-
homogenous soil”, Geotechnical Reserch Centre, Dept. of Civil Engineering, University of
Western Ontario.
Rowe, R. K., Quigley, R. M. and Booker, J. R. (1995b) Clayey barrier systems for waste disposal
facilities, E & FN Spon (Chapman & Hall), London.
Rowe, R. K., Fenco MacLaren and M. M. Dillon (1994) “Evaluation of service life of the
engineered component of landfills”, Submitted to Interim Waste Authority.
Rowe R.K., Lake C.B., Petrov R.J. (2000) „Apparatus and procedures for assessing inorganic
diffusion coefficients for geosynthetic clay liners”, Geotechnical Testing Journal, GTJODJ, Vol.
23, No. 2.
Rowe, R. K., Armstrong, M. D., Fleming, I. R., Rittmann, B. R. and Cullimore, R. D. (1998b) “Field
and laboratory observations relating to clogging of leachate collection systems”, Geotechnical
Research Centre, University of Western Ontario, Research Report.
Rowe, R. K., Hsuan, Y. G., Lake, C. B., Sangam, P. and Usher, S. (1998a) “Evaluation of a
composite (geomembrane/clay) liner for a lagoon after 14 years in use”, Proceedings of 6th
International Conference on Geosynthetics, Atlanta, Industrial Fabrics Association
International.
Ruhl, J. L. and Daniel, D. E. (1997) “Geosynthetic clay liners permeated with chemical solutions
and leachates”, Journal of Geotschnical and Geoenvironmental Engineering, ASCE.
Schmidt, R. K., Young, C. and Hewitt, J. (1984) “long term field performance of geomembranes –
fifteen years’ experience” Proceedings of International Conference on Geomembranes, Vol. II,
Denver, Co., June 20-24.
Schubert, W. R. (1987) “Bentonite matting in composite lining systems”, Geotechnical Practice for
Waste Disposal ’87, R.D. Woods, ed., ASCE, New York, NY.
Shackelford C. D., Daniel, D. E. (1991) “Diffusion in saturated Soil. I: Background”. Journal of
Bibliografie 113
Geotechnical Engineering, ASCE New York.
Shackelford C.D. & Rowe R.K. (1998) „Contaminant transport modeling”, Proceedings of the 3rd
International Congress on Environmental Geotechnics, A.A. Balkema.
Shan, H. Y. and Daniel, D. E. (1991) “Results of laboratory tests on a geotextile/bentonite liner
material”, Proceedings of Geosynthetics ’91, Industrial Fabrics Association International, St.
Paul, MN.
Sharma H.D., Lewis S.P. (1994) „Waste containment systems, waste stabilization and landfills.
Design and evaluation”, John Wiley & Sons Inc., New York.
Shelley T.L., (1991) „Effect of gravel on hydraulic conductivity of compacted soil liners”, M.S.
Thesis, University of Texas, Austin, Texas.
Soong, T. Y. and Koerner, R. M. (1998) “Laboratory study of high density polyethylene
geomembranewaves”, Proceedings of 6th International Conference on Geosynthetics, Atlanta,
Industrial Fabrics Association International.
Stone, J. L. (1984) “Leakage monitoring of the geomembranefor proton decay experiment”,
Proceedings of International Conference on Geomembranes, Denver, USA.
Tisinger, L. G. and Giroud, J. P. (1993) “The durability of HDPE geomembranes”, Geotechnical
Fabrics Report, Sept.
Tsuboi M., Imaizumi S., Miyaji H. (1998) „Effect of the temperature on tensile behavior of
geomembranes”, Proceedings of the 6th International Conference on Geosynthetics, Atlanta,
USA.
U.S. Environmental Protection Agency (USEPA) (1992), Draft technical manual for solid waste
disposal facility criteria, 40 CFR Part 258, USEPA, Washington, D.C.
US EPA, (2001) „Geosynthetic Clay Liners used in municipal solid waste landfills”, Washington,
U.S.A.
von Maubeuge K.P., Johanssen K. (2003) „Folosirea saltelelor bentonitice pentru lucrări de
etanşare la depozitele de deşeuri”, Buletin ARG, Nr. 9/2003.
Williams, N. D., and Houlihan, M. F. (1987) “Evaluation of interface friction properties between
geosynthetics and soils” in Geosynthecics ’87, Conference Proceedings, IFAI, New Orleans,
La.
Zuipancic Justin M. (2004) “Sustainable Landfill Management: Demonstration Project in Slovenia”,
IMAGE-TRAIN Newsletter No. 6 – Research cluster on groundwater management.
***. ASTM D 638-98 „Standard test method for tensile properties of plastic”.
***. GE-026-97 „Ghid pentru execuţia compactării în plan orizontal şi înclinat a terasamentelor”,
Normative privind proiectarea şi executarea lucrărilor de fundaţii, Bucureşti, Matrix Rom.
***. NP 075-72. „Normativ pentru utilizarea materialelor geosintetice la lucrările de construcţii”,
Buletinul Construcţiilor, Nr. 13/2002.
***. STAS 1913/12-88 „Teren de fundare. Încercarea de umflare liberă”
***. STAS 1913/13-83 „Teren de fundare. Determinarea caracteristicilor de compactare.
Încercarea Proctor”
***. STAS 1913/6-76 „Teren de fundare. Determinarea permeabilităţii în laborator”
***. STAS 5886-68 „Materiale plastice. Determinarea densităţii (masei volumice) şi a densităţii
relative”
***. STAS 6127-87 „Materiale plastice. Determinarea rezistenţei la sfâşiere a foilor flexibile din
114 Bibliografie
materiale plastice”
***. STAS 6127-87 „Materiale plastice. Determinarea rezistenţei la sfâşiere a foilor flexibile din
materiale plastice”
***. STAS 9850-89 „Lucrări de îmbunătăţiri funciare. Verificarea compactării terasamentelor”
e-Bibliografie
Agru America Inc., www.agru.com
AGRU Kunststofftechnik GmbH , www.agru.at
Atarfil , www.atarfil.com
Atomica Plastics , www.atomica.nl
Bomag, www.bomag.com
C.W. Neal Corporation, Inc., www.cwneal.com
CETCO , www.cetco.com
Cooley Group , www.cooleygruop.com
DRC Polymer Products Ltd., www.drc-polymers.com
DuPont Dow Elastomers, www.dupont-dow.com
Engepol Ltda., www.engepol.com
Fabtech SA Pty. Ltd., www.fabtech.com.au
Geofelt GmbH , www.geofelt.com
GSE Lining Technology, Inc., www.gseworld.com
Huikwang Corporation , www.huitex.com
I-CORP International, www.geosynthetic.com
In-Line Plastics, LC , www.in-lineplastics.com
Integra Plastics Inc., www.integraplastics.com
JPS Elastomerics , www.jpselastomerics.com
Leister, www.leister.com
Naue Fasertechnik GmbH , www.naue.com
Nylex Polymer Products , www.nylex.com.au
Permathene , www.permathene.com
Plastika Kritis SA , www.plastikakritis.com
POLY-FLEX, Inc., www.poly-flex.com
Raven Industries Inc., www.ravenind.com
Seaman Corporation , www.xr-5.com
SL Ltda., www.slchile.com
Soil Filters Australia Pty. Ltd., www.soilfilters.com.au
Solmax International Inc., www.solmax.com
Bibliografie 115
Steel Dragon Enterprise Co. Ltd., www.steel-dragon.com

Terageos , www.terageos.com
Terrafix Geosynthetics , www.terrafixgeo.com
116 Bibliografie

Depozite

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Depozite

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eficienţa sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor ecologice de deşeuri Ernest OLINIC

1.4.1.7. Punerea în operă a geocompozitelor bentonitice ............................ 38

2.4. Drenarea şi colectarea levigatului din depozitele necontrolate de deşeuri ... 77

Depozitele ecologice de deşeuri reprezintă la ora actuală singura modalitate de

Proiectarea sistemelor de etanşare de bază ale depozitelor ecologice de

Capitolul 1. Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 9

Sistemul de etanşare de bază are rolul de a reduce transportul de poluanţi din

1.2. Sisteme de etanşare recomandate

10 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

- de redare mediului înconjurător a terenului ocupat de depozitul de deşeuri;

Figura 1: Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri periculoase,

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 11

Figura 2: Sisteme de etanşare - drenaj de suprafaţă pentru depozitele de deşeuri nepericuloase,

dactilografiere apărute între notaţiile din figuri şi textul propriu-zis.

12 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

minerală naturală sau construită cu o grosime şi caracteristici de permeabilitate

1.3. Materialele argiloase

1.3.1. Materiale argiloase în stare naturală

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 13

că migraţia poate începe numai după ce gradientul hidraulic depăşeşte o anumită

Figura 4: Modele de curgere a poluanţilor prin etanşări alcătuite din: a)

14 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

determină în (edo) permeametrul cu gradient variabil sau cu gradient constant

- Domeniul intermediar, în care se poate aplica legea lui Darcy modificată:

- Domeniul permeabil, în care se aplică legea lui Darcy ( v = k ⋅ i ) în limitele i = ii ...i s .

Avantajul determinării în laborator constă în principal în acurateţea

Figura 5. Relaţia între viteza aparentă de filtraţie şi gradientul hidraulic pentru

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 15

determinarea debitului de poluant care străbate terenul de fundare şi a

1.3.2. Argila compactată

1.3.2.1. Determinarea caracteristicilor de compactare

16 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

Tabelul 1: Valori orientative ale umidităţii optime de compactare

wOC (%) pentru încercarea wOC (%) pentru

Tabelul 2: Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii

wopt = 0.8wP argiloase wopt 0.24wL + 7 Cheffia (Algeria)

wopt = −7.6 + 1.18wP natură wopt = 0.38wL + 2.4 plastice

wopt 0.3 + 0.72wP

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 17

Figura 6: Relaţii de determinare empirică a umidităţii optime de compactare (wopt) şi a densităţii

Importanţa parametrilor de compactare a condus la elaborarea mai multor

18 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

Figura 7: Utilaje de compactare

1.3.2.2. Utilaje de compactare

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 19

mecanisme variază de la 40 kg în cazul maiurilor de mână până la 750 kg în cazul

1.3.2.3. Tehnologia de realizare a pernelor de material compactat

20 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

Tabelul 3: Parametrii tehnici de compactare şi utilaje recomandate (GE-026-97)

a putea fi înglobată în volumul de terasamente care se pun în operă. În Tabelul 3

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 21

experimentale realizate chiar pe amplasament. Eficienţa compactării este

1.3.2.4. Controlul calităţii compactării

Figura 8: Tehnici de compactare pe taluz

22 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

înainte de începerea lucrărilor. Valorile minime şi medii ale gradului de compactare

Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri 23

1.3.3. Amestecuri de pământ (mixturi)

Figura 9: Tehnologia de realizare a amestecului pământ – ciment (imagine preluată –

24 Materiale utilizate la etanşarea depozitelor de deşeuri

Tabelul 4: Caracteristici minime ale unui material cu

Prin amestecare cu ciment, pământul poate ajunge la permeabilităţi foarte mici