Curs 14 Stabilitatea Taluzurilor Curs

STABILITATEA TALUZURILOR
Taluz, unghi de taluz
Prin taluz se înţelege totalitatea suprafeţelor laterale ale treptelor din

exploatările la zi, precum şi suprafeţelor laterale ale materialelor depuse sub formă de
rambleu sau debleu.
Taluzurile sunt suprafeţe plane sau curbe şi formează cu un plan orizontal un
unghi oarecare numit unghi de taluz, care poate fi natural sau artificial. Unghiul de
taluz natural este format în general de masele de roci sau pământuri, care au o
coeziune mică sau sunt lipsite de coeziune şi sunt depozitate sau excavate într-un
anumit fel. Unghiul de taluz artificial este format de rocile cu coeziune care sunt tăiate
sau abatate într-un anumit fel.
Prin unghi de taluz natural se înţelege unghiul maxim pe care îl formează cu un
plan orizontal masele de roci, pământuri sau substanţe minerale utile neconsolidate,
care tăiate, respectiv excavate, se află într-un echilibru stabil. Pentru rocile fără
coeziune, cum sunt nisipurile şi pietrişurile, unghiul de taluz natural este egal sau
apropiat de unghiul de frecare interioară. Pentru rocile coezive, unghiul de taluz natural
este mai mare decât unghiul de frecare interioară.
Stabilitatea taluzului este de o deosebită importanţă, deoarece de acesta depinde
securitatea tuturor lucrărilor şi este funcţie de o serie de factori, dintre care menţionăm:
proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor care alcătuiesc taluzul, compoziţia
granulometrică etc.
Forma taluzurilor Calculul unghiului de taluz de lucru

Problema de stabilitate a taluzului constă în aceea de a determina, în condiţii
geologice date, forma, înclinarea şi înălţimea taluzurilor.
În practică se cunosc mai multe forme de taluzuri, în funcţie de proprietăţile
fizico-mecanice, ale rocilor, de granulometrie, umiditate etc.
- taluzuri de formă plană, liniară;
- taluzuri având forme curbe sau complexe;
Taluzuri de formă plană pot fi de scurtă durată şi de lungă durată. Taluzurile de
scurtă durată sunt taluzurile treptelor de abataj din exploatările la zi, care se deplasează
odată cu exploatarea, cu anumită viteză. În general ele pot avea înălţimi şi înclinări mai
mari ca taluzurile de lungă durată, fără ca prin aceasta să fie periclitată stabilitatea şi
siguranţa exploatări la zi.
Taluzurile de lungă durată sunt taluzurile treptelor de margine ale exploatării la
zi şi care se consideră fixe pe toată perioada exploatării.
La exploatările la zi, cu taluzuri de formă plană sau în trepte, unghiul de taluz de
lucru al marginii exploatării la zi depinde de înălţimea treptelor, de unghiul de taluz de
lucru ale acestora ţi de lăţimea platformelor de lucru, putând fi calculat cu relaţia:
H
tg 
 L  a
a  h  ctg
H
tg   grade
L  h  ctg
Dintre taluzurile de forme curbe, cele mai răspândite sunt taluzurile concave,
pentru care au fost elaborate o serie de procedee de calcul.
Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

 Dacă se face abstracţie de sarcinile exterioare care acţionează asupra treptelor în
exploatările la zi, poate fi determinată condiţia de echilibru a taluzurilor pentru diferite
proprietăţi ale rocilor.
a. Pentru rocile fără coeziune, dar cu frecare interioară
Dacă se consideră un taluz de formă plană, pe suprafaţa căruia se află o particulă

cu greutatea Q, taluz care face cu orizontala un unghi oarecare , forţe care
acţionează asupra acestei particule vor fi:
N  Q  cos 
T  Q  sin 

Condiţia de echilibru a
taluzului în cazul rocilor fără
coeziune, dar cu frecare
interioară
 Componenta T tinde să deplaseze particula pe suprafaţa AB înspre punctul A.

 Acestei forţe i se opune forţa de frecare a particulei pe suprafaţa taluzului şi
care este:
T,  N  f

f - coeficientul de frecare interioară.

Pentru a avea echilibru, trebuie să fie satisfăcută relaţia:
T T ,  0
sau:
Q  sin   Qf  cos   0
unde:
f  tg
 - unghiul de frecare interioară şi deci:
tg  tg şi  
 De aici se poate trage concluzia că unghiul limită  al taluzului plan, în cazul rocilor
mobile fără coeziune, este egal cu unghiul de frecare interioară şi nu depinde de înălţimea
taluzului.

b. Pentru rocile cu frecare interioară şi coeziune
mică
Dacă se consideră la fel o particulă M, de greutate Q, asupra ei vor acţiona aceleaşi forţe
şi anume:
N  Q  cos  şi T  Q  sin  sau T  N  tg

Şi aici componenta T tinde să deplaseze particula în jos. Acestei forţe i se
opune forţa de frecare T,, care pentru aceste roci are expresia:
T ,  N  f  c  N  tg  c
Pentru echilibru avem:
T T ,  0
sau N  tg   N  tg  C   0
N  tg  N  tg  C

b. Pentru rocile cu frecare interioară şi coeziune
mică
C  C
tg  tg  expresia:  tg    tg
N  N
în care:
tg - reprezintă coeficientul de rezistenţă interioară la forfecare;
 - unghiul de rezistenţă interioară la forfecare după Ţimbarevici;
şi deci:
tg  tg sau  
 De aici se poate trage concluzia că, la rocile cu frecare interioară şi coeziune mică,
unghiul de taluz limită este egal cu ughiul de rezistenţă interioară la forfecare , care
descreşte ca valoare odată cu creşterea componentei normale N.
 Aceasta înseamnă că şi valoarea unghiului de taluz  va fi variabilă cu înălţimea
taluzului.
c. Pentru rocile cu coeziune mare
 Pentru aceste roci trebuie să determinăm înălţimea limită (critică) a taluzului vertical,
în funcţie de coeziune.
 Dacă presupunem că suprafaţa de alunecare este plană, formând cu planul orizontal un
unghi oarecare , iar suprafaţa terenului orizontală, condiţia de echilibru a prismei
triunghiulare formate pe suprafaţa de alunecare rezultă din egalitatea dintre componenta
greutăţii prismei care acţionează paralel cu planul de alunecare şi forţa de coeziune după
această suprafaţă a masei de roci.
 Dacă pe direcţie se consideră o lungime egală cu unitatea, atunci greutatea prismei
triunghiulare este:
  h  BC
Q BC  h  ctg
2
  h2
Q  ctg
2
Condiţia de echilibru a taluzului în

cazul rocilor cu coeziune mare
Componenta T, care tinde să deplaseze prisma triunghiulară după planul de alunecare,

are valoarea:
  h2   h2
T  Q  sin    ctg  sin    cos
2 2
Forţa de coeziune care se exercită pe suprafaţa de alunecare va fi:
F  AC  C
în care:
C - reprezintă coeziunea
h hC
AC  F
sin  sin 
Pentru a exista echilibru, trebuie să fie satisfăcută relaţia:
T F 0 sau   h2 hC
 cos   0
2 sin 

De aici:
  h2
C  cos   sin 
2h
şi rezultă:
4C
h
  sin 2
Înălţimea limită a taluzului se va obţine pentru cazul când sin 2 = 1 sau  = 45, adică
pentru un plan de alunecare care face cu orizontala un unghi de 45.

d. Pentru rocile permeabile supuse presiunii hidrodinamice
 Dacă masa de roci conţine un strat acvifer care este tăiat de către taluz, astfel încât
apa apare pe suprafaţa taluzului sub formă de izvoare, forţele care acţionează asupra
unui volum de rocă foarte mic M vor fi:
- o forţă tangenţială T, care tinde să deplaseze particula M
T  Q  sin 
- o forţă tangenţială T, care se mai numeşte şi presiune de filtraţie şi care este
tangentă la suprafaţa de scurgere a apei în punctul M, având valoarea
T ,   a  n  tg
în care:
a - densitatea apei;
n – volumul porilor;
tg - panta hidraulică.

Condiţia de echilibru a
taluzului în cazul rocilor
permeabile supuse presiuni
hidrostatice
 Aceste două forţe tind să deplaseze volumul de rocă MBB la baza taluzului în spaţiul
AAM.
 Lor li se opune forţa de frecare, care reţine volumul M de rocă pe suprafaţa taluzului
şi care are valoarea:

T ,,  N  f
N  Q  cos 
T ,  Q  cos   tg
Dacă înlocuim greutatea Q a rocii cu nV

În care:
n – greutatea specifică aparentă a rocii, micşorată cu greutatea apei dislocate;
V – volumul de rocă în punctul M; dacă este considerat unitar condiţia de echilibru va fi:
T  T ,  T ,, sau:  n  sin    a  n  tg   n  cos  tg


 Pentru o mai bună stabilitate forţa de frecare, care reţine volumul M în echilibru, se
împarte la un coeficient de siguranţă   1 numit şi coeficient de stabilitate.
În acest caz, relaţia devine:
 n  cos   tg
 n  sin    a  n  tg 

sau:
 n  cos   tg

 n  sin    a  n  tg
Pentru ca taluzul să aibă stabilitate, trebuie ca   1.

INFLUENŢA INFILTRAŢIILOR DE APĂ
ASUPRA STABILITĂŢII
 Efectul infiltraţiilor de apă asupra stabilităţii poate fi examinat în

cazul unui taluz infinit. În fig. 5.9, este redată curgerea paralelă la
suprafaţa taluzului prin intermediul liniilor echipotenţiale (AB)
normale la liniile de curgere sau la suprafaţa taluzului, iar că masivul
de rocă este izotrop.
5.Taluz executat în roci supuse acţiunii hidrodinamice ale apei

 Într-un asemenea context se cunosc: greutatea specifică aparentă

totală, at caracteristică rezultată din combinarea greutăţii rocii şi a apei
conţinute intr-un cm3 de rocă, greutatea specifică aparentă a apei aw şi
unghiul critic de taluz la care se va putea produce ruperea. Tensiunile
pe planele paralele la suprafaţa rocii sunt:
   at z cos 2 
   at z sin  cos 
Considerând deci linia echipotenţială AB atunci presiunea
hidrostatică în punctul B va fi:
Ph  AB cos 
iar presiunea apei în pori sau neutră, uB în B este:

u B   a w AB cos   a w z cos 2 
Ca urmare în cazul rocilor necoezive rezistenţa maximă la forfecare
este:
 f  (  u B )tg
   at .z. cos 2    aw .z cos 2  )tg
la rupere:
f  
şi deci:
 at   a w
tg cr  tg
 at
unde: at şi aw sunt greutatea specifică aparentă totală (rocă şi apă)
respectiv greutatea specifică a apei.
 Din expresia obţinută rezultă că valoarea unghiului critic de taluz

cr este redusă de fenomenul de curgere şi de infiltrare a apei din
rocă adică de prezenţa acestei ape în pământuri sau în rocile din
masiv.
 Astfel dacă un taluz executat în roci coezive va fi în mod natural
stabil până la un unghi de 450, în condiţiile apei acest unghi de taluz
se reduce la 200 . Aşadar rezultă în mod clar că infiltraţiile de apă,
prezenţa apei se constituie un factor foarte important ce se implică în
stabilitatea taluzurilor.
 O analiză asemănătoare poate fi făcută pentru un taluz executat şi
în roci coezive utilizând următoarele expresii:
c  at   w
tg cr   tg
 a z cos  cr
2
 at
c  at   w
 cos  cr ( tg cr 
2
tg )
az  at
Natura forţelor de curgere poate fi examinată şi mai detaliat. Astfel în

fig. 5 se redau forţele şi presiunea hidrostatică ce acţionează pe un
element adiacent suprafeţei taluzului, cât şi diagrama forţelor, unde N t
este reacţiunea normală totală ca rezultat al presiunii apei Nw şi a
forţei creată de rocă, NS; greutatea totală Gt a elementului considerat,
cuprinzând greutatea unui cub de apă Gw cât şi greutatea solidului
imersat GS. Deci:
N t  Gt cos  N S  N w
de unde:
N S  G t cos   N w  G t cos   G w cos    G t  G w  cos 

deci:
N S  Gr cos
dar:
T f  N S tg
şi:
T  Gt sin  cr
la echilibru, (la rupere):
Tf  T
şi deci:
Gt  G w
tg cr  tg
Gt
 Forţa T în această analiză poate fi considerată ca fiind reacţiunea în
direcţia tangenţială necesară la baza elementului pentru a fi menţinut
în echilibru. Ea este egală în mărime şi opusă în direcţie cu
componenta greutăţii totale Gt ce acţionează paralel cu planul
taluzului. Forţa de imersie pe elementul de rocă considerat este egală
cu volumul elementului, multiplicat prin greutatea specifică a apei şi
este notată cu Gw .
 Diferenţa dintre greutatea totală şi forţa de imersie este denumită

greutate de imersie a elementului Gb indicată de fapt de diagrama din
fig. 5. Aceasta acţionează paralel cu taluzul şi este considerată că
induce o reacţiune T, fig. 5. Ca urmare partea rămasă din T este
reacţiunea necesară la baza elementului ca rezultat al infiltrării-curgerii.
Analizând în acest sens diagrama din fig. 5. rezultă că forţele ce au
tendinţa să producă instabilitatea sunt: Gb şi T’’. De altfel reacţiunea de
la baza elementului considerat este constituită din forţele dintre NS şi
T.
Considerând că forţa de curgere sau de infiltrare J este:
J = T’’
atunci rezultă că:
h
J  G w sin    wVt   w ih
b
pe unitatea de volum, adică forţa de curgere pe unitatea de

element considerat este produsul dintre greutatea specifică a apei şi
gradientul hidraulic din acel punct. Trebuie precizat că mărimea forţei
de curgere nu este totdeauna dependentă de permeabilitatea rocii. Cu
alte cuvinte volumul de infiltrare a apei în rocă nu afectează mărimea
forţelor de curgere.
Să examinăm acum cazul cel mai general în care linia freatică nu
coincide cu suprafaţa taluzului. Adâncimea liniei freatice este zw şi
greutatea specifică aparentă a rocii uscate este ad. Unghiul critic de
taluz poate fi analizat în acest caz astfel:
u B   w ( z  z w ) cos 2 
 f  c  [ at z cos 2    wd ( z  z w ) cos 2  ]tg

şi la rupere:
 tr  [ ad z w   at ( z  z w )] sin  . cos
şi deci:
c
 [ at z   w ( z  z w )]tg
cos  cr
2
tg cr 
 ad z w   at ( z  z w )
În roci cu at şi ad, deci:
c
 [ at z   w ( z  z w )]tg
cos  cr
2
tg cr 
 at z
sau:
c zw  a w
 cos  cr  tg cr  [1  (1  )
2
]tg 
 at z z  at
CAZUL UNUI TALUZ – VERSANT – LIMITAT DE O
SUPRAFAŢĂ PLANĂ DE RUPERE EXECUTAT ÎNTR-UN
MASIV DE ROCĂ OMOGEN
În acest caz profilul masivului este triunghiular, fig. 6.
6. Masiv de rocă limitat de un plan de rupere

Forţele care acţionează pe suprafaţa de rupere AD sunt: 1) greutatea

masivului ABD:
1 sin(  )
G  a
2 sin 
şi care se descompune în două componente: o componentă normală
la suprafaţa de rupere:
N = G cos 
o componentă tangenţială sau paralelă la suprafaţa de rupere:
T = G sin 
2) reacţiunea R a masivului de suprafaţă plană AD ca rezultat al

forţelor de frecare (N tg ) şi a coeziunii (c L ) de-a lungul
acestei suprafeţe
R = N tg  + cL
Factorul de siguranţă (FS) pentru masivul de rocă ABD este:
R G cos .tg   c L c .L tg  2c.sin  tg 

( FS )      
T G sin  G sin  tg   a h.sin (   ) tg 
pentru c = 0
tg 
( FS ) 
tg 
 
atunci ( FS )  1
iar pentru:  = 0
2c sin 
FS 
 a h sin (   )
Se admite că un taluz este stabil dacă: (FS)  1,5
Dacă însă masivul de rocă este afectat de un grad ridicat de
saturaţie, atunci pot să apară presiunile interstiţiale la nivelul suprafeţei
de alunecare. În acest caz factorul de siguranţă va fi:
c L  ( N  u ) tg ' c L  (G cos   u L) tg ' c'L u L tg '

(FS)     (1  )
T G sin  G sin  G cos  tg 
c’ şi ’ sunt parametri rezistenţei la forfecare pentru rocile saturate; u

este presiunea interstiţială de-a lungul suprafeţei de rupere
Ipoteza lui Silvan Andrei (1980)

Autorul consideră că într-un taluz se pot întâlni zone cu rigidităţi
diferite şi care se comportă în mod diferit din punct de vedere a
gradului de mobilizare a rezistenţei la forfecare, fig. 7
7. Curbele rezistenţei la
forfecare funcţie de
deformaţie
Ipoteza lui Silvan Andrei (1980)
În contextul precizat metoda de analiză implică câteva principii,
tabelul 2
Etapele Principiile metodei de analiză
Realizarea studiului curbelor rezistenţei de rupere la forfecare
funcţie de deformaţii stabilite în laborator sau în situ în scopul
obţinerii relaţiilor: tg   f  ( ) şi c  f c ( ) . Încercările arată
Etapa I-a că pentru aceeaşi deformaţie punctele corespunzătoare diferitelor
tensiuni (  şi ) se vor situa pe o dreaptă ce poate fi asimilată cu
,
ecuaţia:    , .tg ,  c,

Pentru diferite suprafeţe de alunecare posibile se stabileşte factorul
de stabilitate (FS) imediată, impunându-se diferite deplasări
compatibile  i din punct de vedere cinematic , pentru diferite
Etapa II-a
mărimi ale lui c , şi  , . În calculele de stabilitate se va folosi
metoda Jambu, presupunând ipoteza că pentru fiecare deplasare se
mobilizează rezistenţa de rupere la forfecare corespunzătoare relaţiei
În privinţa deplasărilor (conform teoriei ruperii lui Bjerrum) se
presupune o creştere liniară a acestora în aval. Se verifică valorile
tensiunii normale şi a deplasării şi în cazul în care acestea vor fi mai
Etapa III-a mari în raport cu ipoteza făcută, se va relua calculul începând de la
valorile lui  obţinute şi prin iteraţii succesive se va putea ajunge la
aproprierea de valoarea reală a lui  care ar trebui să corespundă
lucrului minim de deformare.
Cu ajutorul perechilor de valori (FSi) şi (Ei) se trasează o curbă pe
Etapa IV-a baza căreia se stabileşte valoarea de echilibru (dacă există) ce
corespunde lui (FS) = 1.
Ipoteza pleacă şi de la presupunerea că într-un versant, masiv de rocă,

se pot întâlni zone cu rigidităţi diferite şi care se comportă diferit din
punct de vedere al gradului de mobilizare a rezistenţei de rupere la
forfecare, fig.8
Poziţii orientative ale suprafeţei de alunecare

incipiente în funcţie de forma versantului.
În această situaţie poziţia lui As are numai un caracter

convenţional, păstrându-şi numai semnificaţia locului de schimbare a
semnului tensiunilor indiferent de caracterul acestora de o parte şi de
alta a lui.
2) verificarea stabilităţii unui taluz alunecat parţial sau total. În

acest caz alunecarea poate fi considerată ca o încadrare la forfecarea
în situ, capabilă să furnizeze valorile de calcul a parametrilor reziduali
r; cr şi r. În acest caz se utilizează legea de rupere a lui Coulomb –
Mohr pentru determinarea lui c şi . Calculele trebuie realizate funcţie
de morfologia cunoscută a alunecărilor, tabelul 1.
Redarea grafică a morfologiei
Morfologia alunecării
alunecării
Alunecare generală
Este alunecarea unei mase de pământ sau de rocă, formată sub
întregul volum al acesteia , fig. 9. Este un tip de alunecare
Fig. 9
caracteristic pentru un versant cu un profil care urmăreşte
aproximativ un plan înclinat , cu modificări de pante mici în
cuprinsul său.
Alunecare parţială delapsivă

Este specifică unei mase pe o suprafaţă formată la bază în
partea din aval a versantului , un volum de pământ sau de rocă
este solicitat de o stare de tensiune în amonte conturat prin
fisuri de tracţiune în exterior iar la bază printr-o suprafaţă
potenţială de alunecare pe care este posibilă dezvoltarea Fig. 10
procesului de rupere a terenului prin forfecare , fig. 10 Acest
tip de alunecare delapsivă (care reprezintă de fapt partea din
amonte a unei posibile alunecări generale) este caracteristic
pentru versanţii, taluzurile, cu un contur convex, (linia
întreruptă specifică suprafaţa potenţială de alunecare).
Alunecarea parţială detrusivă
Este alunecarea parţială a unei mase de pământ pe o suprafaţă
la bază în partea din amonte a versantului, taluzului, cu
solicitarea unei stări de tensiune a unui volum de pământ sau
de rocă în aval conturat, prin deformaţii de contur în exterior,
Fig. 11
iar la bază printr-o suprafaţă potenţială de alunecare, fig. 11
vălurită, fisuri în clădiri, garduri deformate, umflări de teren,
etc. Această alunecare detrusivă reprezintă partea din amonte a
unei posibile alunecări generale caracteristică pe versanţii sau
taluzurile cu profil concav.
În practica proiectării nu se face o diferenţiere între tipurile de

alunecări prezentate în tabelul 1. Se determină parametrii de calcul c
şi  pe baza legii lui Coulomb-Mohr considerând şi ultimele tipuri de
alunecări că suprafaţa de alunecare formată sub întregul volum de
pământ sau de rocă atât cel deplasat (în mod corect), cât şi sub cel
supus unei stări de tensiune suplimentare dar ne deplasat (ceea ce
este incorect).
O asemenea abordare conduce prin calcule la valori reduse ale

coeziunii şi ale unghiului de frecare interioară, deoarece se presupune
că şi pe suprafaţa de alunecare potenţială pe care nu s-a produs
ruperea, ar acţiona rezistenţa de rupere la forfecare reziduală ceea ce
nu corespunde realităţii. Tot practica a evidenţiat faptul că este mai
potrivită adoptarea unei scheme de calcul în care suprafaţa de
alunecare ipotetică este împărţită în două tronsoane, diferenţiate prin
caracterul rezistenţei la forfecare ce se manifestă în situ. Pe tronsonul
cu suprafaţa de alunecare deja formată acţionează rezistenţa
reziduală la forfecare.
Pe tronsonul cu suprafaţa potenţială de alunecare acţionează

rezistenţa la forfecare maximă sau de vârf. Pe baza teoriei de
rupere a lui Coulomb-Mohr, neglijând diferenţa dintre valoarea de
vârf şi cea reziduală a unghiului de frecare interioară se obţine o
coeziune iniţială corespunzătoare celei reziduale, considerată că
acţionează pe ambele tronsoane de suprafaţă formată şi potenţială
ceea ce nu este real şi deci:
co L  c r l f  c r l r
unde: cr = co
Coeziunea medie reală cmed.r se exprimă prin relaţia:
c med .r L  cv l f  c r l r
Pentru determinarea valorii coeziunii medii cmed.r trebuie să se

cunoască raportul m dintre valorile coeziunii de vârf c v şi a coeziunii
reziduale cr, adică:
cv
m
cr
iar valoarea coeziunii medii ponderate este dată de relaţia:
lr
m
m.l f  l r lf
c med .r  co  co
l f  lr lr
1
lf
Modul în care valoarea coeziunii medii depinde de raporturile precizate

este redat în tabelul 2.
cv
lr m
cr
lf 1,5 2,0 2,5 3,0
3 1,12 co 1,25 co 1,37 co 1,50 co
2 1,16 co 1,33 co 1,50 co 1,66 co
1 1,25 co 1,50 co 1,75 co 2,00 co
0,75 1,28 co 1,57 co 1,86 co 2,15 co
0,5 1,33 co 1,67 co 2,00 co 2,33 co
Dependenţa coeziunii medii de raporturile m, şi lr/lf

(după Marinescu C,)
Pentru unghiul de frecare interioară se adoptă valoarea reziduală a

acestuia iar în situaţiile alunecărilor reactivate atunci se vor folosi atât
coeziunea cât şi unghiul de frecare interioară reziduale
PREVIZIUNEA STABILITĂŢII VERSANŢILOR
NATURALI, A PANTELOR, A TALUZURILOR,
BAZATĂ PE CLASIFICĂRI ALE ROCILOR
Clasificarea RMR
Parametrii Domeniul valorilor parametrilor
Pentru acest
Indicele domeniu restrâns se
solicitării preferă încercarea la
> 10 MPa 4 – 10MPa 2 – 4 MPa 1- 2 MPa copmresiune
punctifor
me monoaxială
Rezistenţ
a rocii
intacte
Compres
iunea 5-25 MPa;
> 250 MPa 100-250MPa 50-100 MPa 25-50 MPa
monoaxi 1-5MPa < 1MPa
15 12 7 4
ală 1
calculat
Calitatea
la
90 – 100 % 75 – 90 % 50 – 75 % 25 – 50 % < 25 %
carotare Calculat
20 17 13 8 3
a carotei
R.Q.D.
Spaţiu
0,6 – 2 m 200-600mm 60–200mm
discontin Calculat > 2 20 < 60
15 10 8
uităţilor
Suprafeţe
Cu oglinzi
de fricţiune
Suprafeţe Suprafeţe Suprafeţe
sau goale
foarte uşor rugoase uşor alterate Umplere moale
Caracteri < 5 mm
rugoase Separaţie Separaţie > 5 mm sau
zarea grosime
Calculat discontinui < 1mm < 1 mm. separaţie> 5 mm
discontin sau
perete de Pereţi uşor Pereţe usor continui.
uităţilor separaţii
rocă alteraţi alteraţi 0
1-
nealterat 30 25 20
5 mm
continui
4
Umezite Umede
Saturate Curgătoare
Calculat Apa din fisuri 10 7
4 0
10 7
Evaluarea influenţei fisuraţiei

Foarte Favorabil
Cazul Favorabil Moderat Nefavorabil
favorabil nefavorabil
F | aj - as | > 300 30 - 200 20 - 100 10 - 50 <5
T | aj - a s |
F T F1 0,15 0,40 0,70 0,85 1,00

F | bj | < 200 20 - 350 30 - 350 35 - 450 > 45
F F2 0,15 0,40 0,85 0,85 1,00
T F2 1 1 1 1 1
F bj -  > 10 10 - 00 00 00 t0 - 100 < -10
T bj +  < 110 10 - 1200 > 1200 - -
F T F3 0 6 - 25 - 50 - 60
F, rupere plană; T, rupere prin rostogolire; aj, direcţia de înclinare a fisurii; as, direcţia
înclinării taluzului; bj, înclinarea fisurii;, înclinarea taluzului
Clasificarea S.M.R.
Clasele S.M.R. Descrierea Stabilitate Ruperi Suport
I 81 - 100 Foarte bună Complet stabil Nu Nu
II 61 - 80 Bună Stabil Câteva blocuri Ocazional
Câteva fisuri
III 41 - 60 Normală Parţial stabil sau puţine Sistematic
pene
Pene mari sau Important /

IV 21 - 40 Rea Instabil
plane corectiv
Pene mari sau

V 0 - 20 Foarte rea Complet stabil Reexcavare
ca solul
Indicele manual pentru stabilirea rezistenţei rocii (I.S.R.M.)

Identificare în situ
Descrierea Domeniul lui C0
rocii (MPa)
Cuţit de buzunar Ciocan geologic
Extra tare > 250 Nu se exfoliază Fragmente numai după impact
Foarte tare 100 - 250 Nu se exfoliază Lovituri multe la fracturare
Tare 50 - 100 Nu se exfoliază Câteva lovituri la fracturare
Tărie medie 25 - 50 Nu se exfoliază O lovitură tare la fracturare
Slabă 5 - 25 Greu de exfoliat Poate fi crestat
Foarte slabă 1-5 Uşor de exfoliat Poate fi fărâmiţat

Clasificarea pentru peretele alterat

Descompunerea
Gradul Caracterizare Descriere
rocii
Ia Proaspăt - Fără vizibilitate alterată
Ib Proaspăt - Decolorarea uşoară a pereţilor
II Uşor alterat > 10 Decolorare generală
Parţial roca este descompusă.

III Mediu alterat 10 - 50
Roca proaspătă este un continu.
Descompunere generală a rocii.

IV Puternic alterat 50 - 90
Apar unele roci proaspete.
Întreaga rocă este descompusă.

V Complet alterat < 90
Structura originală se păstrează
Toată roca este transformată în sol.

VI Sol rezidual 100
Structura originală este distrusă.
PROBLEME DIVERSE
Înălţimea maximă a unui taluz

Proiectarea taluzurilor verticale în cazul rocilor stratificate şi a rocilor
stâncoase fisurate afectate de discontinuităţi este o problemă
inginerească care necesită o foarte bună cunoaştere a direcţiei şi a
înclinării stratificaţiei respectiv a fisurilor. Aceste elemente de natură
structurală influenţează şi parametrii ce caracterizează rezistenţa de
rupere la forfecare a rocilor, considerăm în acest sens, fig.9
Înălţimea unui taluz vertical executat: a) în roci

stratificate; b) în roci stâncoase
un masiv stratificat, înclinarea stratelor i este de aceeaşi parte a

feţei taluzului a AB executat în acesta. Pe o secţiune unitară a
suprafeţei de stratificaţie BB sarcina geologică sau tensiunea
normală  este:
Q   a hz . cos i
Această sarcină dezvoltă două componente şi anume: o tensiune
normală  ca şi tensiune de rezistenţă ce se opune alunecării, dată
de expresia:
 a h. cos 2 i.tg  c
şi o componentă tangenţială ca şi tensiune de alunecare, care
tinde să producă alunecarea  dată de expresia:
 a h. cos i. sin i
la echilibru trebuie realizată condiţia
  f
adică:
 a h. cos i. sin i =  a h. cos i.tg  c

2
din această condiţie explicităm înălţimea maximă h a taluzului vertical:
c
h
 a . cos i (sin i  cos i.tg )
care este ecuaţia lui Terzaghi.
Hoek, Evert redau expresia înălţimii maxime a unui taluz
vertical prin ecuaţia:
2c. sin  . cos 

h
 a . sin(  i ). sin(i   )
unde:  = 90o; unghiul  se determină pe suprafeţele de stratificaţie

sau de fisuraţie.
ÎNĂLŢIMEA MAXIMĂ A UNUI TALUZ EXECUTAT ÎN

MASIV STRATIFICAT SAU FISURAT CU ÎNCLINAREA DE
ACEEAŞI PARTE A ACESTUIA
O asemenea situaţie este prezentată în fig. 10, este
nefavorabilă stabilităţii naturale.
Fig 10. Taluz executat în

masiv stratificat, fisurat cu
înclinarea de aceeaşi parte
a acestuia
Rezolvarea poate fi făcută calitativ prin adaptarea valorii înclinării

taluzului cu înclinarea i a stratificării sau a sistemului de fisurare.
Soluţionarea însă nu este economică.
Dacă de exemplu într-un masiv stratificat sau fisurat se preconizează
un taluz cu  > i şi înălţimea h atunci când h > hlim. Se produce
ruperea după o suprafaţă de alunecare ce coincide cu o suprafaţă de
stratificaţie care iese în baza taluzului.
Prin depăşirea unei anumite valori a înălţimii taluzului acesta cedează
prin formarea unei fisuri de tracţiune ht la partea superioară a
versantului, care se continuă cu suprafaţa de alunecare ce coincide cu o
suprafaţă de strat sau de fisurare care iese aproximativ în baza
taluzului.
Adâncimea fisurii de tracţiune se determină cu relaţia:
2c 
ht  tg (45  )
a 2
În funcţie de adâncimea de fisurare se determină înălţimea h a taluzului

care îi asigură stabilitatea:
c. cos 
h
 a . cos i. sin(i   )[1  ctgtgi]
din această relaţie se poate determina şi panta stabilă a taluzului:
c. cos 
ctg  ctgi (1  )2
 a . cos i. sin(i   )h
DETERMINAREA PANTEI UNUI TALUZ ÎN ROCI
FISURATE, STRATIFICATE, CÂND FISURILE SAU
STRATIFICAŢIA ÎNCLINĂ DE ACEEAŞI PARTE CU
PANTA VERSANTULUI SAU A TALUZULUI
Expresia pantei în asemenea situaţii este redată de către Bogoliumov

sub forma:
h o
  arc.tg
 a   h  tg
o o
în care:  este înclinarea medie a taluzului general; o este înclinarea

taluzului unei trepte.
Să considerăm un taluz sau un versant realizat sau existent fie într-un

masiv de rocă stratificat cu înclinarea stratificaţiei orizontală sau
înclinată spre versant, taluz fie într-un masiv de roci stâncoase afectat
de discontinuităţi, fisuri, orizontale sau fisuri a căror înclinare cade
spre versant, taluz, fig. 11.
Suprafaţa de alunecare este considerată ca având forma cilindrică,

circulară. Cedarea versantului sau a taluzului începe la suprafaţa
acestuia (la partea superioară) de-a lungul unei fisuri de tracţiune
dezvoltată vertical pe adâncimea ht de la baza căreia începe suprafaţa
de alunecare ce formează cu orizontala un unghi de (45 + /2). După
construcţia suprafeţei de alunecare, pe baza elementelor geometrice ale
versantului sau a taluzului (înălţimea şi înclinarea acestuia) masa
alunecătoare se împarte în fâşii aplicându-se apoi metoda suedeză
pentru estimarea stabilităţii. Dacă însă stabilitate în condiţiile
geometrice considerate nu este asigurată atunci se procedează prin
încercări reducând înclinarea şi înălţimea, construind pentru fiecare
variantă o nouă suprafaţă de alunecare şi o nouă estimare a stabilităţii
prin metoda suedeză. O altă posibilitate de estimare a stabilităţii în
asemenea situaţie este aceea de folosire a procedeului de calcul propus
de către Fisenko plecând de la determinarea ,,înălţimii convenţionale” a
taluzului cu relaţia:
h
hconv. 
ht
în care h este înălţimea taluzului; ht înălţimea fisurii de tracţiune
Fig.11 Cazul unui taluz

executat în masiv
stratificat cu strate
înclinate de aceeaşi parte
cu taluzul sau versantul
În funcţie de unghiul de frecare interioară , G. L. Fisenko, 1964, pentru

a uşura volumul de calcul a stabilit o corelaţie dintre înălţimea
convenţională a unui versant sau taluz şi înclinarea  a acestuia. O
asemenea corelaţie o prezentăm prin valori în tabelul 11
Pe baza caracteristicilor geomecanice şi calculând înălţimea fisurii de
tracţiune, înălţimea convenţională, se va putea determina în final,
folosind datele din tabelul oferit de către Fisenko, înclinarea pentru care
versantul sau taluzul este stabil. În situaţia în care trebuie determinată
înălţimea pentru care taluzul este stabil atunci cunoscând înclinarea
acestuia şi caracteristicile geomecanice ale masivului de rocă în care
urmează a fi realizat taluzul se va proceda astfel: se calculează
înălţimea fisurii de tracţiune iar cu datele din tabelul 11 pe baza
cunoaşterii înclinării  şi a unghiului de frecare interioară a rocilor  se
stabileşte înălţimea pentru care taluzul este stabil.
Înălţimea UNGHIUL DE FRECARE INTERIOARĂ  [grade]

convenţională 0 5 10 15 20 25 30 35
hc [m] ÎNCLINAREA TALUZULUI  [grade]
1,0 90 90 90,0 90 90 90 90 90
1,5 80,7 81,4 82,3 83,0 83,0 84 84,5 85
2,0 69,2 71,3 73,0 74,6 75,8 77,3 78,1 79,6
2,5 53,0 60,0 63,5 65,5 68,2 71,0 72,5 74,4
3,0 47,3 53,7 58,0 61,8 65,2 68,0 70,2
3,5 37,0 46,1 51,0 56,3 60,2 64,0 66,5
4,0 28,0 39,5 45,8 51,3 56,0 60,1 63,6
4,5 22,3 34,6 41,6 47,2 52,5 56,9 60,9
5,0 18,0 30,8 38,0 44,0 49,6 53,9 58,5
5,5 14,7 27,8 35,0 41,4 47,0 51,7 56,6
6,0 12,0 25,8 32,7 39,1 45,0 50,0 54,8
6,5 10,0 24,0 30,9 37,3 43,4 48,5 53,4
7,0 8,0 22,5 29,4 36,8 41,9 47,1 52,2
8,0 20,1 27,2 33,3 39,3 45,2 50,2
9,0 18,4 25,6 31,7 38,0 43,9 48,6
10,0 17,1 24,3 30,3 36,7 42,6 47,4
11,0 16,4 23,4 29,7 36,7 41,6 46,4
12,0 15,8 22,7 29,0 36,0 40,7 45,6
14,0 14,6 21,4 27,9 34,0 39,2 44,3
16,0 14,2 20,8 26,8 33,0 38,3 43,0
18,0 19,8 26,2 32,3 37,7 42,7
20,0 19,2 25,5 31,7 37,1 42,1
24,0 24,7 30,3 36,5 40,9
28,0 29,7 35,7 40,3
În situaţiile în care versanţii sau taluzurile sunt situate după o direcţie

oblică faţă de direcţia stratelor în masive de rocă stratificate, sau după
o direcţie oblică faţă de direcţia discontinuităţilor în masive de roci
stâncoase afectate de discontinuităţi atunci se pot întâlni o serie de
cazuri ca: stratele respectiv fisurile pot fi orizontale; cu înclinare de
aceeaşi parte cu înclinarea versantului sau a feţei taluzului; cu
înclinarea spre versant sau spre faţa taluzului. În asemenea cazuri
suprafaţa de alunecare iese în baza acestor structurii, formând cu faţa
versantului sau a taluzului unghiul de (45 - /2). La suprafaţa structurii
(partea superioară a acesteia) apare o fisură de tracţiune de la baza
căreia apoi începe suprafaţa de alunecare de formă cilindrică –
circulară, ce formează cu orizontala un unghi de (45 + /2); rezerva
de stabilitate a unor astfel de structuri se reduce substanţial. Şi în
asemenea situaţii analiza stabilităţii începe prin considerarea feţei
taluzului – versantului perpendiculară pe direcţia stratelor sau a
discontinuităţilor situaţie pentru care se calculează unghiul de înclinare
a taluzului stabil prin procedeele cunoscute după care se determină
mărimile ht şi hconven..
Pe baza datelor din tabelul 11. funcţie de unghiul de frecare interioară

şi a înălţimii convenţionale se obţine înclinarea stabilă a taluzului.
Deoarece taluzul sau versantul este situat oblic faţă de direcţia
stratificaţiei sau a fisurării atunci valoarea unghiului de înclinare pentru
care se obţine stabilitatea se stabileşte cu relaţia lui Keller:
tg o  tg . sin 
în care: o este unghiul taluzului stabil, oblic faţă de direcţia

stratificaţiei sau a discontinuităţilor;  este unghiul de înclinare a
taluzului considerat perpendicular pe direcţia stratificaţiei sau a
fisurilor;  este unghiul pe care îl formează direcţia feţei taluzului cu
direcţia stratificaţiei sau a discontinuităţilor.
Din exemplele pe care le oferă Keller, se constată importanţa pe care o

are raportul dintre direcţia stratificaţiei, a fisurilor, şi direcţia feţei
taluzului sau a versantului în estimarea stabilităţii. Acelaşi taluz cu
înălţimea de 220 m, atunci când este executat perpendicular pe
direcţia stratificaţiei sau a fisurilor, are un unghi de înclinare stabil mai
mare decât când se execută oblic faţă de direcţia stratificaţiei sau a
fisurilor sub un anumit unghi.

Curs 14 Stabilitatea Taluzurilor Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 14 Stabilitatea Taluzurilor Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STABILITATEA TALUZURILOR

Taluz, unghi de taluz

Prin taluz se înţelege totalitatea suprafeţelor laterale ale treptelor din

Forma taluzurilor Calculul unghiului de taluz de lucru

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

Dacă se consideră un taluz de formă plană, pe suprafaţa căruia se află o particulă

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

 Componenta T tinde să deplaseze particula pe suprafaţa AB înspre punctul A.

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

f - coeficientul de frecare interioară.

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

N  Q  cos  şi T  Q  sin  sau T  N  tg

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

tg  tg sau  

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

c. Pentru rocile cu coeziune mare

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

c. Pentru rocile cu coeziune mare

Condiţia de echilibru a taluzului în

Componenta T, care tinde să deplaseze prisma triunghiulară după planul de alunecare,

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

c. Pentru rocile cu coeziune mare

Forţa de coeziune care se exercită pe suprafaţa de alunecare va fi:

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

c. Pentru rocile cu coeziune mare

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

Dacă înlocuim greutatea Q a rocii cu nV

T  T ,  T ,, sau:  n  sin    a  n  tg   n  cos  tg

Condiţiile de echilibru ale taluzurilor

Pentru ca taluzul să aibă stabilitate, trebuie ca   1.

 Efectul infiltraţiilor de apă asupra stabilităţii poate fi examinat în

5.Taluz executat în roci supuse acţiunii hidrodinamice ale apei

 Într-un asemenea context se cunosc: greutatea specifică aparentă

iar presiunea apei în pori sau neutră, uB în B este:

 Din expresia obţinută rezultă că valoarea unghiului critic de taluz

Natura forţelor de curgere poate fi examinată şi mai detaliat. Astfel în

N S  G t cos   N w  G t cos   G w cos    G t  G w  cos 

la echilibru, (la rupere):

 Diferenţa dintre greutatea totală şi forţa de imersie este denumită

atunci rezultă că:

pe unitatea de volum, adică forţa de curgere pe unitatea de

 f  c  [ at z cos 2    wd ( z  z w ) cos 2  ]tg

În acest caz profilul masivului este triunghiular, fig. 6.

6. Masiv de rocă limitat de un plan de rupere

Forţele care acţionează pe suprafaţa de rupere AD sunt: 1) greutatea

o componentă tangenţială sau paralelă la suprafaţa de rupere:

2) reacţiunea R a masivului de suprafaţă plană AD ca rezultat al

Factorul de siguranţă (FS) pentru masivul de rocă ABD este:

R G cos .tg   c L c .L tg  2c.sin  tg 

c L  ( N  u ) tg ' c L  (G cos   u L) tg ' c'L u L tg '

c’ şi ’ sunt parametri rezistenţei la forfecare pentru rocile saturate; u

Ipoteza lui Silvan Andrei (1980)

ecuaţia:    , .tg ,  c,

Ipoteza pleacă şi de la presupunerea că într-un versant, masiv de rocă,

Poziţii orientative ale suprafeţei de alunecare

În această situaţie poziţia lui As are numai un caracter

2) verificarea stabilităţii unui taluz alunecat parţial sau total. În

Alunecare parţială delapsivă

În practica proiectării nu se face o diferenţiere între tipurile de

O asemenea abordare conduce prin calcule la valori reduse ale

Pe tronsonul cu suprafaţa potenţială de alunecare acţionează