INFLUENŢA LUCRĂRILOR MINIERE SUBTERANE ASUPRA TERENULUI DE

LA SUPRAFAŢĂ

Datorită golurilor provocate de exploatarea substanţei minerale utile se creează surpări

sau dislocări ale maselor de roci acoperitoare care în unele cazuri pot ajunge până la
suprafaţă.
În funcţie de natura rocilor acoperitoare dislocarea se poate face:
-         prin lăsarea lină a pachetului de strate;
-         prin fisurarea, ruperea şi surparea stratelor
În ambele cazuri efectele scufundărilor pot fi produse până la suprafaţă sau numai până la
o anumită limită, neatingând suprafaţa.
Factori care influenţează în mare măsură procesul de dislocare a rocilor sunt:
-         proprietăţile fizico – mecanice ale rocilor acoperitoare;
-         gradul de afânare;
-         metoda de exploatare;
-         metoda de dirijare a acoperişului;
-         grosimea şi înclinarea zăcământului;
-         adâncimea de la suprafaţă;
Analizând toţi aceşti factori, se constată că, în funcţie de mărimea excavaţiei şi de gradul
de afânare a rocilor, fenomenul de dislocare – surpare, se limitează în unele cazuri numai la
rocile din acoperişul direct şi la o parte din acoperişul principal, iar în alte cazuri poate afecta
întreaga formaţiune până la suprafaţă. Din punct de vedere practic, interesează stabilirea
adâncimi de siguranţă, adică a adâncimi de la suprafaţă în cuprinsul căreia exploatarea
subterană nu mai are nici o influenţă, dăunătoare asupra complexului de roci şi a terenului de
la suprafaţă.
 CALCULUL ADÂNCIMI DE SIGURANŢĂ

Dacă se consideră un zăcământ de grosimea lui h, având o înclinare , la care

metoda de dirijare a presiunii se face prin surpare totală, se observă că se formează o
zonă de surpare pe înălţimea (hs), o zonă de tasare (ht) şi o înălţime de surpare (Hs),
zăcământul aflându-se la adâncimea (H) faţă de supraaţă.
Pentru ca surparea surparea – tasarea rocilor din tavanul golurilor subterane să nu
afecteze terenul de la suprafaţă, trebuie ca:
H s'  H  H s
sau:
H s'  H   hs  ht   0
de unde:

H  hs  ht
în care:
Hs’ – reprezintă adâncimea de siguranţă;
În cazul când

H  hs  ht
dislocările şi surpările din acoperişul zăcământului exploatat ating suprafaţa.
 CALCULUL ADÂNCIMI DE SIGURANŢĂ

Schema formării zonei de surpare – dislocare a rocilor din acoperiş la

un zăcământ stratiform cu înclinare mică, situat la o adâncime mare
de la suprafaţă, exploatat cu metoda cu surpare totală
 CALCULUL ADÂNCIMI DE SIGURANŢĂ

Dacă (S) reprezintă suprafaţa orizontală a spaţiului rezultat din exploatare, iar (h s)
înălţimea de surpare a rocilor, atunci volumul spaţiului rezultat este cu aproximaţie:

V  S  hs
Volumul rocilor care surpându-se umplu prin afânare-tasare spaţiul respectiv este:

Vl  S   hs  h   K ar
în care:
Kar – reprezintă coeficientul de afânare remanent.
La limită, cele două volume tind să fie egale, adică:

S   hs  h   K ar  S  hs
De aici rezultă că înălţimea de surpare este:

hs  K ar  h  K ar  hs
De unde:
 CALCULUL ADÂNCIMI DE SIGURANŢĂ
h  K ar
hs 
K ar  1
Dacă se consideră înălţimea (ht) (înălţimea zonei de tasare) ca neglijabilă, înălţimea de
siguranţă are valoarea:

K ar  h
H  H  hs  H 
'
s
K ar  1
dacă:

K ar
 Ks
K ar 1

şi poartă denumirea de coeficient de siguranţă, atunci:

H s'  H  K s  h
 DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

Elementele care caracterizează deplasarea terenului de la suprafaţă sub influenţa tasărilor

şi surpărilor sunt:
- deplasarea pe verticală
- deformarea pe orizontală

a. Deplasarea pe verticală

Deplasarea pe verticală a terenului se poate determina, fie prin măsurători topografice

de nivelment, fie prin formule matematice stabilite de diferiţi autori
Pentru stabilirea deplasărilor pe verticală prin metoda măsurătorilor topografice se
fixează în lungul unui aliniament în zona cercetată o serie de repere situate la distanţe
egale unul faţă de altul.
Se fac măsurătorile înainte de începerea exploatării în zona respectivă şi după
terminarea ultimei faze a tasărilor (după câţiva ani).
Rezultatele măsurătorilor topografice se trec într-o reprezentare grafică.
Din această reprezentare grafică rezultă că reperele respective s-au deplasat în direcţia
indicată de săgeţi, având o denivelare de la 0 la .
Unindu-se între ele punctele obţinute după terminarea tasării se obţine curba de tasare-
scufundare a acesteia.
DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

a. Deplasarea pe verticală

Formarea albiei de scufundare cu indicarea mărimii scufundărilor

respective(după O. Niemezyk)
 DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

a. Deplasarea pe verticală

Unind punctul 1 cu A şi 29 cu B, puncte în care nu s-a manifestat nici un fel de

denivelare, se obţin suprafeţele 1A şi 29B, care formează cu planul orizontal unghiurile
limită de tasare .
Pentru calculul denivelării maxime a terenului de la suprafaţă de la suprafaţă există
mai multe relaţii empirice, una dintre acestea fiind relaţia stabilită de Averşin (M.
Stamatiu. 1962).

a
0  h
a H
în care:
a reprezintă un coeficient care depinde de proprietăţile fizico-mecanice
H – adâncimea de la suprafaţă a exploatării subterane
h – grosimea reală a stratului exploatat sau înălţimea excavaţiei care se surpă
Acelaşi autor a mai propus pentru determinarea adâncimii maxime de scufundare
relaţia: 0 = 0,55h.
Datorită faptului că aceste relaţii sunt simple, ele sunt des utilizate în calculele
practice.
 DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

b. Deformarea pe orizontală
Aceasta este caracterizată prin scurtări sau lungiri care se determină, fie prin
măsurători topografice, fie prin intermediul unor relaţii matematice. Din măsurătorile
topografice se constată că porţiunea cuprinsă între reperele 1-8 şi 22-9 este supusă la
eforturi de lungire(întindere), iar porţiunea de teren cuprinsă între reperele 8-22 este
supusă la scurtare (comprimare). Din examinarea reprezentării grafice se observă ca
întinderile maxime au loc în dreptul reperelor 5-6 şi 24-25, iar comprimările maxime au
loc în dreptul reperelor 11 şi 19. Datorită eforturilor de întindere, pe de o parte, şi de
compresiune pe de altă parte, se formează în teren suprafeţe de ruptură, caracterizate
prin unghiul de surpare (rupere) .
Pe cale matematică, valoarea maximă a deplasării orizontale se poate calcula cu
relaţia:
Vmax  K   max
în care:
K reprezintă un coeficient cu valori cuprinse între 5-20

h
 max  0,78 
H
 DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

b. Deformarea pe orizontală

Curba de variaţie a lungirilor şi scurtărilor suferite de terenul de la

suprafaţă în cursul procesului de scufundare (după O. Nieczyk)
 DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

b. Deformarea pe orizontală

unde:
h reprezintă grosimea stratului
H - adâncimea de la suprafaţă
max mai poate fi determinat din relaţia:

0
 max  0,9 
l

în care:
l - reprezintă distanţa de la punctul de scufundare maxim până la punctul de inflexiune al
curbei de tasare-scufundare
0 – scufundare maximă
Situaţia prezentată este valabilă pentru zăcămintele orizontale sau aproape orizontale. În
cazul unui zăcământ stratiform de înclinare mare, curbele de variaţie a scufundărilor, a
deplasărilor orizontale, precum şi a întinderilor şi comprimărilor sunt redate în figura:
DETERMINAREA ELEMENTELOR CARACTERISTICE DEPLASĂRII
TERENULUI DE LA SUPRAFAŢA TERENULUI

b. Deformarea pe orizontală

Curbele de variaţie a scufundărilor, deplasărilor orizontale,

lungirilor şi scurtărilor în cazul unui zăcământ cu ânclinare
mare (după O. Niemczyk)
 FENOMENELE FIZICO-MECANICECARE SE PETREC ÎN CURSUL
PROCESULUI DE DEPLASARE A ROCILIOR

Pentru explicarea modului de comportare diferit al excavaţilor subterane amplasate în

apropierea zonelor exploatate s-au efectuat măsurători şi observaţii din lucrări miniere.
Astfel, în cazul unui zăcământ care se află la o adâncime H  1 / 2 sin  - mai mică decât
înălţimea de surpare – zona scufundărilor totale atinge suprafaţa (triunghiul APB). Dacă
pe verticală se împarte zăcământul prin planurile echidistante 1,2,3,4,5, se poate constata
că în interiorul zonei scufundărilor totale curbele de tasare-scufundare au porţiunile
respective orizontale, iar scufundările sunt maxime pentru toate cele cinci planuri de
referinţă. Se constată de asemenea că porţiunile din curbele de tasare-scufundare totală
au înclinări ce cresc dinspre suprafaţă spre zăcământ.
Când H 1 / 2 sin  se observă că numai curba de tasare-scufundare din planul (1)
atinge valori maxime de scufundare, aceste valori descrescând pa măsură ce ne apropiem
de suprafaţă.
Pe baza măsurătorilor şi observaţiilor realizate s-a ajuns la concluzia că în decursul
procesului de scufundare rocile sunt supuse la tensiuni de compresiune şi de întindere de
diferite intensităţi
2H
Astfel pentru cazul când l se formează zona de scufundare totală (triunghiul
sin 
APB). Deasupra acestei zone se află o zonă de întindere, iar în exteriorul acesteia o zonă
de comprimări.
 FENOMENELE FIZICO-MECANICECARE SE PETREC ÎN CURSUL
PROCESULUI DE DEPLASARE A ROCILIOR

Reprezentarea schematică a fenomenelor ce se petrec în interiorul

maselor de roci surpate de deasupra unui zăcământ exploatat (după
R Balş)
 FENOMENELE FIZICO-MECANICECARE SE PETREC ÎN CURSUL
PROCESULUI DE DEPLASARE A ROCILIOR

Ultimele două zone sunt separate între ele prin planurile verticale AA’ şi BB’, care trec
prin porţiunile de zăcământ exploatate A şi B. Asupra fronturilor de abataj va acţiona o
presiune care este dirijată după planurile AA’’ şi BB’’, care formează unghiurile de rupere
.
În cazul că l 2H ,zona scufundărilor totale este redusă ca extindere (triunghiul
sin 
ACB).
Deasupra acestei zone se află zona de lungiri, iar în exteriorul ei zona de comprimări.
Pentru acest caz, presiunile maxime care acţionează asupra fronturilor de lucru vor fi
dirijate după planurile curbe AA’’ şi BB’’, care reprezintă de fapt planurile succesive după
care se rup rocile din acoperişul zăcământului respectiv.
Cunoaşterea modului de formare a acestor zone are o deosebită importanţă în studiul
modului de comportare a excavaţiilor subterane amplasate în rocile înconjurătoare zonei
exploatate. Astfel o lucrare minieră care se află în zona supusă tensiunilor de
compresiune va fi puternic comprimată având ca urmare distrugerea susţinerii. Dacă
lucrarea minieră se află în zona supusă tensiunilor de întindere, presiunile asupra lucrării
vor fi mai mici, iar în cazul când lucrarea se află în zona scufundărilor totale, presiunea se
stabilizează, iar susţinerea lucrării miniere nu va avea de suferit dacă este bine
dimensionată.
 FENOMENELE FIZICO-MECANICECARE SE PETREC ÎN CURSUL
PROCESULUI DE DEPLASARE A ROCILIOR

Reprezentarea schematică a zonelor de scufundare totală, de scurtări

şi lungiri n cazul unui zăcământ orizontal (după R. Balş)