1.

Definiţii şi clasificarea tunelurilor

Tunelul este o construcție subterană, destinată să asigure continuitatea unei căi de
comunicație terestră, în condițiile în care traseul acesteia trece pe sub nivelul terenului, prin
straturile de rocă din porțiunea superficială a litosferei sau pe sub nivelul apei.
Intrarea și ieșirea din tunel este mărginită de un portal ce are o arhitectură deosebită.

După scopul pentru care se construiesc:

-tuneluri feroviare: căi ferate simple, duble;
-tuneluri rutiere: pentru drumuri, străzi, şi autostrăzi;
-tuneluri pentru metropolitane (metrouri);
- tuneluri pentru navigaţie şi plutărit;
-tuneluri pentru pietoni (pasaje pietonale);
- tuneluri (galerii) în oraşe pentru reţele de canalizare, cabluri, conducte;
-tuneluri de protecție, împotriva căderilor de stânci sau avalanșe;
-tuneluri (galerii) hidrotehnice care servesc la aducţia şi evacuarea apelor la uzinele
hidroelectrice subterane.
După locul unde se construiesc: - de munte, urbane, pe fundul apei și sub fundul apei.
După axa tunelului: în aliniament, în curbă, elicoidal(spirală simplă sau dublă)
După declivitate: în palier, cu o pantă, cu două pante sau două pante și palier.
După poziție:în adâncime, coastă, mixt, de apărare.
După modul de execuție: executate în subteran sau în tranșee.
După forma căptușelii: cu boltă supraînălțată, pleoștită, circulară, dreptunghiulară.

2. Consideraţii privind alegerea traseului (topografice, geomecanice şi geotehnice)

Consideraţii topografice

Factorul topografic, și anume relieful zonei, condiționează poziția în plan a tunelului, elementele
geometrice ale traseului în plan şi din profilul longitudinal, precum şi lungimea tunelului.

Poziția în plan vertical se alege din compararea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă mai
multe soluții posibile. Astfel, tunelul de creastă, deşi conduce la costuri mici pentru construcție,
lungime mai mică, trebuie evitat în favoarea soluţiei cu tunel de bază.

Poziția în plan orizontal este determinată și de dificultățile care au apărut în timpul exploatării
traseelor deja existente.
La fixarea poziţiei în plan orizontal a tunelului se va avea în vedere ca axul traseului să fie
perpendicular pe curbele de nivel.

La amplasarea portalurilor se va ţine cont și de evitarea zonelor expuse înzăpezirilor.

Din punct de vedere al traseului în plan orizontal acesta poate fi: în aliniament
-prezintă avantaje la construcţie şi exploatare;

- au o ventilaţie mai bună;

- prezintă o vizibilitate pe toată lungimea;

-oferă rezistenţă mică la tracţiune.

În curbă- Dezavantaje

-trasarea axului tunelului;

-realizarea excavaţiilor şi a căptușelilor;

- creşterea lungimii şi a dimensiunilorsecțiunii transversale (supralărgirea);

- asigurarea ventilaţiei;

-lipsa de vizibilitate;

- creşterea rezistenţei de mers.

Consideraţii geomecanice

La stabilirea traseului tunelului se caută ca acesta să străbată numai roci / pământuri bune, ocolind,
pe cât posibil, rocile alunecătoare, băltoase, slabe şi cu infiltrații.

Un studiu complet necesită

-cunoaşterea reliefului versanţilor;

-grosimea şi proprietăţile straturilor acoperitoare;

-mişcările tectonice.

în cazul în care traseul este perpendicular pe direcţia straturilor, se poate întâmpla ca străpungerea
tunelului să fie nefavorabilă, deoarece pot exista presiuni variabile ale rocilor asupra căptuşelii

Consideraţii geotehnice

Investigarea geotehnică a terenului presupune trei etape:

a) investigarea preliminară: -analizarea hărţilor topografice, geologice, hidrologice;

- experiențe şi evidenţe de la construcțiile din vecinătate;

-o identificare a posibilelor sectoare cu probleme în lungul aliniamentului tunelului.

b. investigarea terenului la faţa locului;

În afara metodelor generale utilizate în ingineria geotehnică, pentru tuneluri se utilizează şi o serie de
tehnici particulare:

-galerii de explorare şi de testare;

- încercări pe teren pentru a determina permeabilitatea rocii;

- încercări pentru determinarea unghiului de frecare internă

c. investigaţii ulterioare ca parte a proiectului.(se referă la investigații pe timpul și după execuție).

3. Consideraţii privind alegerea traseului (hidrogeologice, gaze subterane, temperatura).

Consideraţii hidrogeologice

Prezenţa apelor subterane în faza de construcţie şi exploatare a tunelurilor creează uneori chiar și la
debite mici, probleme greu de rezolvat. În cazul debitelor mari, aceste ape pot provoca catastrofe, cu
înregistrări de cazuri mortale sau abandonarea traseului tunelului în parte sau în totalitate.

Infiltraţiile de apă pot proveni din:

-apele de suprafaţă care, infiltrându-se în terenuri permeabile prin porii rocilor permeabile sau prin
fisuri, ajung în zona tunelului, asupra căruia încep să lucreze, ca presiuni suplimentare, sau pot
produce coroziunea armăturilor din căptușeală;

- ape sub presiune care pot spăla mortarul de la rosturi, croindu-şi astfel drum uşor spre interiorul
tunelului;

-pungi de apă.

Apele care pătrund în tunel sunt periculoase prin:

-volumul mare;

-temperatură;

- compoziţia chimică(pot dizolva rocile din jurul căptușelii)

Consideraţii privind gazele subterane

Efectele acestor gaze pot fi:

- pot fi inflamabile, având chiar proprietăţi explozive;

- pot fi vătămătoare organismului uman;

- pot acționa defavorabil asupra zidăriilor / căptușelilor

Tipuri de gaze: -Gazul metan(inflamabil/ explozibil)

-grizuul-are efect asupra organismuluił

-Dioxidul de carbon;

-Oxidul de carbon;

Hidrogenul sulfurat

Consideraţii privind temperatura din subteran

Cu cât se coboară mai adânc în interiorul scoarţei terestre, temperatura creşte.

Se cunoaște faptul că temperatura atmosferică are influenţă asupra temperaturii scoarţei terestre
numai până la o anumită adâncime. La această adâncime temperatura este constantă.

La estimarea temperaturilor maxime în tunel se va avea în vedere:

-gradul geotermic-adâncimea la care temperatura crește cu 1 C

-indicele geotermic-numărul de grade cu care crește temperatura rocilor la o coborâre în aceste roci
cu 100 m sub punctul de temperatură constantă.

-gradul aerotermic - înălţimea în metri de la suprafata pământului, în atmosferă, la care temperatura

scade cu 1°C. Gradul aerotermic este în medie de 200 m
-indicele aerotermic - numărul de grade cu care scade temperatura aerului la o ridicare în atmosferă
cu 100 m

Factorii care influențează variația temperaturii în adâncime :

-relieful regiunii;

-cantitatea şi temperatura apelor subterane;

- gradul de umiditate şi de conductibilitate termică a rocilor;

4. Profilul în lung al tunelului. Elementele unui tunel în secțiune transversală şi longitudinală.

În profil longitudinal tunerile pot fi cu:-o pantă(lungime mică unde panta are rolul de a asigura
scurgerea apelor)
-palier;
-două pante;(lungimi mari, favorizează scurgerea apelor și ușurează execuția)
-două pante și palier.
Când pământul este mai slab, tunelul se execută, de regulă, pe porţiuni mici (inele) care sunt
“atacate” din loc în loc astfel ca echilibrul masivului muntos să fie cât mai puţin deranjat.

Primele inele care se construiesc se denumesc campioane; urmează apoi campadele

5. Ventilarea tunelurilor pe timpul construcției

Ventilarea tunelurilor în timpul construcției poate fi realizată pe cale naturală sau artificială.

Ventilarea naturală

Se optează pentru o ventilare naturală a tunelurilor în situația în care lungimea tunelului nu

depășește 100 ÷ 200 m. În cazul în care în tunel nu se întâlnesc emanații de gaze, ventilația naturală
este valabilă şi la tunelele mai lungi de 300 m, însă nu este bine să se depășească cu mult această
lungime.

Cantitatea de aer curat, necesară lucrului este în funcţie de numărul muncitorilor. Problema ventilării
se pune până la străpungerea tunelului, deoarece după această străpungere, pentru tunelurile
scurte, curentul de aer care se formează în interiorul tunelului este suficient pentru aerisire.

Ventilația naturală se bazează pe diferența de temperatură şi deci pe diferența de densitate a aerului

din tunel faţă de cel din afară tunelului.

Amenajările speciale pentru activarea ventilaţiei naturale constau în executarea în axa tunelului, în
punctele unde înălţimea de pământ nu este prea mare, a unor puţuri cu diametrul de circa 1m sau
foraje cu diametrul de 20 ÷ 30 cm.

Un alt factor important în cazul realizării ventilației naturale, este modul de amplasare a tunelului
față de direcţia vânturilor dominante.

Ventilarea artificială

Ventilarea artificială este necesară atunci când lungimea tunelului este mare și concentrația gazelor
nocive nu poate fi diminuată pe cale naturală.

Sistemul de ventilare adoptat depinde de metoda de excavare.

varianta realizării inițiale a unei galerii

În cazul excavării complete a frontului de lucru al tunelului, metodele curent folosite se pot grupa în:
- metoda de comprimare a aerului proaspăt

- folosind un singur ventilator amplasat la portal

-folosind două sau mai multe ventilatoare amplasate la portal

- ventilatoare amplasate în lungul conductei de aer

6. Ventilarea tunelurilor pe timpul exploatării (sistem natural, sistem artificial longitudinal)

Factorii care influențează ventilarea naturală a tunelului în timpul exploatării sunt :

-topografia regiunii - o regiune mult accidentată contribuie la crearea de curenţi de aer în interiorul
tunelului;

-roza vânturilor - dacă vânturile dominante sunt după direcţia tunelului, atunci condiţiile sunt ideale
pentru ventilarea naturală;

-profilul longitudinal-tunelurile cu o singură pantă au o situaţie mai avantajoasă pentru ventilaţie

deoarece diferenţa de cotă la cele două portaluri este mai mare.

-gabaritul tunelului - cu cât acesta este mai mare, cu atât ventilaţia se face mai uşor.

Tunelurile ventilate natural la care se realizează puțuri de aerisire sunt adecvate traficului
bidirecțional, însă trebuie avut în vedere că aerisirea prin intermediul puțurilor este afectată de
condițiile atmosferice.
Ventilarea artificială

Sistemul de ventilare longitudinal:-avantajullui acestui tip de ventilare este costul scăzut.

Tipuri: -ventilatoare cu jet de aer;

- injectare ;

-o combinație între injectare și aspirație în puncte intermediare.

Ventilatoare cu jet de aer - constă în amplasarea la portaluri, sau la cheia bolții, a unor grupuri de
ventilatoare sau a unor puțuri de ventilație.

Acest sistem elimină spațiul necesar camerelor de ventilare ca structuri separate sau a unor galerii de
ventilare, dar necesită un gabarit mai mare al tunelului (înălțime sau lățime) pentru a putea amplasa
ventilatoarele, astfel încât acestea să nu incomodeze traficul.

Este una din cele mai eficeinte metode de ventilare.

Injectarea aerului la intrarea în tunel-injectarea aerului, de obicei după direcția traficului,

funcționează după principiul introducerii aerului sub un unghi mic spre axa tunelului favorizând
intrarea și circulația aerului prin tunel.
Avantaje:r educe înălțimea tunelului;

- număr redus de piese în mișcare necesar a fi întreținute;

- nivel de zgomot datorat funcționării ventilatoarelor, mai scăzut;

-o eficiență mai ridicată a ventilatoarelor.

Combinație între aspirare și injectare:

Dezavantajul acestui sistem, chiar în cazul unei bune amplasări a ventilatoarelor şi puţurilor, este
sensibilitatea sa față de condițiile atmosferice. În unele cazuri, efectul este neutralizat pe o mare
parte a tunelului.

7. Ventilarea tunelurilor pe timpul exploatării (sistem artificial transversal, sistem

combinat)

Sistemul de ventilare transversal

Constă în absorbirea aerului viciat din secțiunea tunelului şi introducerea aerului proaspăt, de regulă,
la partea inferioară. . Gurile aparente se dispun la partea superioară a tunelului (într-un plafon fals) la
3 ÷ 6 m distanță şi au dimensiuni de 13 x 100 ÷ 200 cm.

Din motive arhitectonice şi funcționale gurile de introducere a aerului proaspăt se dispun, de regulă,
sub borduri la tunelurile rutiere sau la cca. 2 m înălțime la tunelurile pietonale.

Această dispunere asigură o bună ventilație și o vizibilitate bună.

La tunelurile orășeneşti, în lipsa spaţiului necesar amplasării puţurilor de ventilare, se preferă
dispunerea mai multor ventilatoare individuale de mică putere pe parcursul tunelului, aerul viciat
fiind eliminat prin puţuri speciale.

Ventilara combinată

Acest tip de ventilare este asemănător cu ventilația transversală, lipsind însă conducta independentă
pentru aspirarea aerului viciat, rolul ei fiind preluat de spațiul de circulație.

Ventilarea combinată implică o distribuție uniformă (injectare) și / sau colectarea (evacuarea) aerului
pe toată lungimea tunelului de șosea.

Acest sistem de ventilare se împarte în două categorii:

1) ventilarea semitransversală pe bază de injectare;

Folosită în tunelurile cu trafic bidirecțional, produc o uniformizare a gazelor în interiorul tunelului. În

cazul traficului unidirecțional, se generează un curent de aer suplimentar datorat traficului,
reducându-se astfel nivelul de poluanți din prima jumătate a tunelului.

2) ventilarea semitransversală pe bază de evacuare.

8. Aspecte privind ventilaţia metrourilor

Ventilare în sistem deschis

Sistemul de ventilare adoptat la tunelurile feroviare şi în special la metrouri, este sistemul

longitudinal.

Sistemele de ventilare adoptate pentru metrouri sunt: -sistemul deschis;

-sistemul închis;

-sistemul PSD (Platform Screen Door);

La metrourile de mică adâncime, ventilarea se poate asigura prin puţuri de aerare neechipate cu
ventilatoare, dispuse de o parte şi de alta a tunelului.
Mișcarea aerului este înlesnită atât de diferența de temperatură dintre aerul interior şi exterior cât şi
de efectul de piston al vehiculelor.

Ventilare în sistem închis

În cazul metrourilor situate la o adâncime medie sau mare, ventilarea naturală nu mai este suficientă,
şi ca urmare se prevăd spații de aerare echipate cu ventilatoare dispuse în camere de ventilare.

Sistemul PSD

Acest sistem este realizat dintr-un perete de sticlă amplasat la marginea platformei stației de metrou,
izolând zona de așteptare de zona de sosire a metroului. Principalul rol al acestui perete este de a
crește siguranța, de a reduce energia necesară menținerii unor condiții optime de funcționare și de a
reduce poluarea fonică.
9. Iluminatul tunelurilor (în timpul construcției, în timpul exploatării – sisteme de iluminat)

Iluminatul tunelurilor în timpul construcției

De la iluminatul cu opaițul s-a trecut treptat la alte mijloace mai bune de iluminat până s-a ajuns la
lampa cu carbid, lampa de siguranță şi în fine la iluminatul electric.

În faza de execuție se găsesc două sisteme de iluminat:

-un sistem de iluminat general;

-un sistem de iluminat de siguranță la 12V.

Sistemul de iluminat de siguranță trebuie să intre în lucru în cazul unei întreruperi a sistemului de
iluminat general.

Iluminatul în faza de execuție se realizează și prin intermediul corpurilor de iluminat amplasate în

lungul tunelului.

Sisteme de iluminat

În literatura de specialitate se găsesc trei sisteme de iluminare adesea folosite în cazul tunelurilor

Amplasarea sistemului de iluminat:în axul căii, în axul benzii, în axul tunelului și pe laterale.
10. Iluminatul tunelurilor (în timpul exploatării – zone de iluminat)

Pentru a elimina efectul de “gaura neagră” (orbire) la apropierea de portalul tunelului, și pentru a
ajuta șoferii să se adapteze la condițiile de iluminat din tunel.

Se deosebesc cinci zone distincte de iluminat pe lungimea tunelului:

Zona de acces

Această zonă se găsește în fața portalului tunelului, nefiind o parte a tunelului propriu-zis.
Luminozitatea din jurul portalului de intrare afectează adaptarea ochilor șoferului la nivelul de
iluminare din tunel.

Lungimea acestei zone este de obicei în jurul distanței sigure de oprire la viteza maximă admisibilă.

Zona de prag

Relația de calcul este: L k L th =  20

Se întinde de la portal până la o anumită distanță în interiorul tunelului (Figura 3.87). Lungimea
acestei zone trebuie să fie egală cu distanța de oprire.

Zona centrală

În această zonă, vizibilitatea șoferului este controlată de lumina artificială din tunel, care este
constantă pe toată toată lungimea deoarece nu mai este nevoie de adaptarea vizuală a șoferului.
Zona de tranziție

Scopul acestei zone este de a face trecerea de la o zonă cu o intensitate luminoasă ridicată la o zonă
cu un nivel de intensitate mai scăzut, ajutând astfel șoferul să se adapteze progresiv la condițiile de
iluminat din tunel. Iluminarea pe această zonă este reprezentată de valoarea Ltr.

, unde v=viteza

Zona de ieșire

Această zonă reprezintă partea finală a tunelului și va fi influențată de lumina exterioară tunelului,
având ca rezultat schimbarea adaptabilității vizuale a șoferului pe măsură ce se apropie de portalul
de ieșire.

Partea carosabilă și pereții tunelului în această zonă pot apărea de culoare neagră.

11. Hidroizolarea (impermeabilizarea) tunelurilor - Lucrări de hidroizolare pe timpul

construcţiei tunelelor (Metode moderne)

Deoarece hidroizolarea în subteran sau a elementelor care vin în contact cu pământul, este o
operaţie destul de importantă, de ea depind tehnologia de execuţie a tunelului.
În cazurile practice se pot distinge două sisteme de hidroizolare a tunelurilor:
1. sistemul de colectare și evacuarea apelor de infiltrație din tunel

2. sistemul de hidroizolare continuă a tunelului (sigilare), fără a permite drenarea apei în afara
tunelului
Hidroizolația se poate realiza din următoarele materiale:

a) membrane din mase plastice- sistemul de colectare şi evacuare a apelor prezintă particularități
generate de modul de aplicare a sistemului de hidroizolare, la intrados sau la extrados;
Etape:
-așezarea stratului drenant pe intradosul căptușelii exterioare;
-fixarea stratului drenat pe toată suprafața;
-montarea stratului hidroizolant;
-sudarea straturilor de hidroizolare.

b) membrană bentonitică-este o membrană cu dublă izolare, având în componenţa ei bentonita, ce a

fost concepută special pentru hidroizolarea contrucţiilor;

c) membrană polimerică absorbantă-este un material activ de izolare a suprafețelor ce a fost

dezvoltat în special pentru hidroizolarea construcțiilor.

d) emulsie latexo - bituminoasă- este un sistem dispersat, compus din două fluide reciproc insolubile
(bitum-apă), din care o fază de dispersie (bitum) este distribuită într-un mediu de dispersie (apă) sub
forma unor particule extrem de fine cu diametrul de 5÷10 microni.

e) geosintetice impermeabil-sistemul de hidroizolare este format dintr-un strat drenant din geotextil
apoi este montată aşa numită umbrelă a tunelului, ce izolează calota şi pereţii tunelului.

Sistemul de hidroizolare continuă a tunelului

În cazul sigilării, nu se intervine în distribuția apelor subterane, însă este necesar ca tunelul să
suporte întreaga presiune hidrostatică a apei. Sigilarea se poate realiza prin intermediul:

-unei membrane continue;

-unui strat de beton torcretat impermeabil.

12. Execuţia tunelurilor – metoda austriacă clasică

Cu sprijiniri foarte puternice, se aplică, de regulă, în terenuri de rezistență mijlocie, argiloase, care
exercită împingeri relativ puternice pe susțineri.

Tehnologia specifică acestei metode necesită nouă faze de lucru succesive:

• Excavarea galeriei inferioare (1);

• Excavarea galeriei superioare (2);

• Realizarea puțului de legătură între cele două galerii (3);

• Excavarea părții superioare a calotei (4);

• Extinderea săpăturii calotei (5);

• Excavarea părții superioare a strosului (6);

• Excavarea completă a strosului (7);

• Realizarea zidăriei căptușelii / betonarea fundațiilor și zidurilor drepte (VIII);

• Realizarea zidăriei / betonarea bolții (IX); • Excavarea zonei radierului (10);

• Turnarea radierului (XI).

Excavarea galeriei inferioare-Prima etapă de lucru o reprezintă săparea galeriei inferioare (galerie de
bază sau galerie de direcție) având o suprafață de cca. 6 mp, iar în cazul când terenul este foarte slab
limita minimă o reprezintă gabaritul de trecere al unui vagonet. Pentru săpăturile în terenuri mai
rezistente suprafața galeriei poate crește până la 8÷9 mp.

Înaintea atacării execuției galeriei inferioare se începe lucrul la tranșeea de acces a tunelului. În
momentul în care adâncimea tranșeei atinge 3÷4 m se poate ataca excavarea galeriei inferioare,
înainte de realizarea portalului.
Pentru sprijinirea peretelui frontal din secțiunea de intrare în galeria inferioară se folosesc cadre de
lemn, bine legate cu scoabe.

Galeria inferioară are, în mod obișnuit, o secțiune de formă trapezoidală cu dimensiuni cuprinse între
1,5÷3 m baza mică și 2÷3,5 m baza mare, iar înălțimea de 2÷3 m

Dacă presiunile laterale, exercitate de masivul de rocă, sunt mari, putând determina o apropiere a
”picioarelor” ştenderilor, cadrul se poate închide la partea inferioară cu o talpă.

Sub protecția marciavantelor, care formează un fel de „acoperiș”, se execută săpătura, obișnuit de
sus în jos

Excavarea galeriei superioare

Galeria superioară are o secțiune, de regulă, mai mică decât galeria inferioară (4÷6 mp). Frontul de
atac în galeria superioară se menține la 40÷50 m în urma galeriei inferioare

Realizarea puțului de legătură

Pentru introducerea lemnăriei din galeria inferioară în cea superioară se pot realiza planuri înclinate,
panta fiind dictată de lungimea lemnăriei.

Excavarea părții superioare a calotei

Excavarea calotei se face în două etape succesive:

• în prima etapă se excavează partea superioară a calotei, prin lărgirea galeriei superioare, simultan
cu poziționarea susținerilor din lemn.
• în a două etapă săpătura este extinsă treptat, atât lateral cât și pe verticală, cuprinzând întreaga
calotă, cu execuția susținerilor aferente.

Excavarea părții centrale a secțiunii (strosul)

Excavarea părții centrale a secțiunii, strosul, începe prin săparea spațiului inferior calotei și sprijinirea
armăturii acesteia cu niște elemente puternice, din lemn, denumite buți.

Urmează excavația zidurilor drepte, cu sau fără sprijiniri, până la nivelul galeriei inferioare . Se începe
apoi excavația la fundația zidurilor drepte, având grijă să nu se slăbească roca pe care reazemă buțile.

Execuția zidăriei / betonarea fundațiilor și a zidurilor drepte

Fundațiile / căptușeala se realizează din zidărie (moloane) sau din beton simplu / armat. Betonul se
toarnă până la platforma provizorie de rezemare a buților, apoi până în planul banchinelor, la nivelul
rostului fundație – zid drept.

. În această etapă se realizează și barbacanele, care au rolul de a conduce apele din drenurile
exterioare / salteaua de piatră în canalul colector din lungul tunelului.

După execuția fundațiilor căptușelii se montează cofrajul pentru betonarea zidurilor drepte cu
ajutorul unor șabloane din dulapi. Cofrajul se înalță pe măsură ce se toarnă betonul pentru execuția
acestora.

Betonarea bolții tunelurilor

Pentru turnarea / betonarea bolții tunelurilor se utilizează cintre ce au rolul de a da forma și a susține
căptușeala executată, acestea putând fi metalice sau din lemn, rezemate pe un eșafodaj din lemn.

Cintrele de lemn se execută din câte trei dulapi suprapuși, solidarizați cu cuie, peste care se așează
riglele de lemn ce sunt susținute de eșafodaje din lemn.

Excavația și execuția radierului nu ridică probleme deosebite. În metoda austriacă clasică, acestea
sunt ultimele etape.
13. Execuţia tunelurilor – metoda belgiană

Metoda belgiană a bolții sprijinite. Faze de execuție

Metoda belgiană sau a bolții sprijinite se utiliza în terenuri rezistente, stâncoase, la care presiunile
sunt foarte reduse, sau chiar nule, astfel încât sprijinirile sunt mai simple / mai economice. Metoda
are două variante: cu o singură galerie sau cu două galerii.

Varianta cu o singură galerie

• Excavarea galeriei superioare (1);

• Excavarea calotei (părții superioare a tunelului) (2);

• Realizarea cintrelor și turnarea bolții (III);

• Excavarea strosului (a părții centrale a tunelului) (4);

• Excavarea necesară executării zidurilor drepte (5);

• Realizarea zidurilor drepte, începând cu fundațiile acestora până la zidurile drepte (VI);

• Realizarea radierului, fie ca radier de protecție, fie ca o simplă tencuială sclivisită pe stâncă, pentru
a ușura scurgerea apelor (VII).

Dezavantaje / Avantaje

Pot apare tasări ale nașterilor bolții, înainte ca zidurile drepte să fie terminate. Astfel, la această
metodă, comparativ cu metoda austriacă clasică (un punct slab la cheie), există trei puncte slabe:
unul la cheie și două la nașteri.

Un avantaj al metodei îl reprezintă posibilitatea desfășurării lucrului pe inele, lungimea acestora

putând ajunge la 8÷10 m.

Varianta cu două galerii

Sunt cazuri când se poate lucra cu două galerii concomitent, una superioară și una inferioară.

Pentru transportul materialului excavat, al materialelor de construcție și totodată evacuarea apele de

infiltrație este utilizată galeria inferioară.
Excavarea galeriei superioare

Galeria superioară are aceleași dimensiuni ca și în cazul metodei austriece, susținerile fiind însă mult
mai reduse, alcătuite din cadre dispuse mai rar și din lemnărie cu secțiune mai mică, datorită
împingerilor mai reduse.

Transportul materialului excavat se face prin cele două galerii.

Excavarea calotei, părții superioare a tunelului

Excavarea calotei începe după terminarea completă a galeriei superioare în cazul tunelurilor scurte,
iar pentru tunelurile lungi frontul de înaintare a galeriei superioare are un decalaj de 50÷60 m.

Pentru excavarea calotei se lărgește secțiunea galeriei superioare până când nivelul inferior al
acesteia ajunge la nivelul nașterilor bolții.

Execuția / turnarea bolții

Înainte de execuția zidăriei pentru boltă sau, după caz, turnarea betonului, se realizează cintrele și
cofrajele necesare. Susținerea cintrelor se face cu longrine rigidizate cu șpanuri.
Excavația strosului

Pentru varianta cu o singură galerie excavația strosului se realizează pe toată lungimea inelului unde
este terminată execuția bolții, și începe prin săparea unei cunete centrale.

În cazul variantei cu două galerii, concomitent cu executarea lucrărilor la calotă, se execută și

excavația la galeria inferioară.

Realizarea săpăturii pentru zidurile drepteAceastă etapă este una din operațiile de mare răspundere,
deoarece, dacă nu se face o execuție îngrijită, pot apărea tasări ale bolții care pot conduce la apariția
de fisuri

Pentru a evita apariția acestor probleme excavarea pentru fundațiile zidurilor drepte se realizează în
patru timpi, în șah.

Execuția zidurilor drepte.

Această etapă începe imediat după terminarea săpăturii pentru fundație. Operația începe cu execuția
/ turnarea fundației și continuă cu execuția zidului drept.

Realizarea radierului

În cazul acestei metode radierul are rol de protecție.

14. Execuţia tunelurilor – metoda germană

Etape de execuție

se poate utiliza în pământurile rezistente și constă în realizarea, prin excavație în jur, a unei zone
centrale de pământ (sâmbure central) pe care reazemă toate sprijinirile necesare susținerii, atât pe
timpul excavării cât și pe timpul execuției căptușelii. Acest sâmbure central se va excava în faza finală
de execuție a căptușelii. Avantajul metodei îl constituie necesitatea unor sprijiniri mai simple, cu
ștenderi mai scurți, lucrând foarte bine pentru tunelurile cu cale dublă.

În această metodă este obligatorie succesiunea fazelor, deoarece, fără terminarea completă a
lucrărilor la faza precedentă nu se poate trece la o fază următoare.

Metoda se poate aplica în două variante:

• executarea excavației pornind de jos în sus ;

• executarea excavației începând de sus în jos.

Excavație de jos în sus.

Varianta de execuție a căptușelii cu excavația de jos în sus este cea mai răspândită. Lucrarea începe
cu excavarea celor două galerii inferioare (etapa 1-1 ) poziționate lateral miezului central, galerii care
cuprind fundațiile și o parte din zidurile drepte, urmate de zidirea acestora (etapa II-II). Pentru
executarea zidăriei se montează cintre iar spațiul dintre cintru și sâmburele central se umple cu
pământ. Apoi se realizează o galerie superioară de la care începe extinderea până la galeriile
inferioare.

Execuția zidăriei / betonarea bolții

Urmează montarea cintrelor pentru boltă și execuția acesteia a (etapa VII-VII). . Sprijinirile care
reazemă pe sâmburele central se scot abia după întărirea betonului, urmând apoi excavarea acestuia.

La tunelurile cu radier se sapă și bolta radierului (etapa 9), iar lucrarea se încheie cu executarea
acestui radier (etapa X).
15. Execuţia tunelurilor – metoda engleză şi americană

Avantaje / Etape de execuție

Metoda engleză, a excavației complete a inelului, s-a folosit în realizarea tunelurilor care străbat
pământuri relativ stabile, cu împingeri mici și infiltrații reduse

În această metodă excavația tunelului se execută, în întregime, pe toată lungimea unui inel, succesiv,
fără inele campioane, campade și şlusuri.

Etape: • Excavarea galeriei inferioare pe lungimea unui inel (1);

• Excavarea galeriei superioare (2);

• Extinderea excavației în lateralul galeriei superioare (3);

• Excavarea calotei (4-5).

• Excavarea spațiului dintre calotă și galeria inferioară (6);

• Excavarea completă a strosului (7);

• Execuția zidăriei.

Lungimea unui inel este de 3-8 metri.

În această metodă în prima etapă se execută galeria de înaintare de la bază, care are rolul de galerie
de direcție. Pentru a nu se înregistra mișcări ale terenului pe perioada execuției primului inel este
necesară o susținere mai puternică, iar execuția zidăriei să urmeze imediat excavației.

Primul inel se poate executa pe baza metodei Austriece.

După primul inel se trece la metoda englezească.

Se execută cele două galerii, din care cea superioară cel puțin pe lungimea unui inel. Longrinele
necesare susținerii se vor rezema cu un capăt pe căptușeala inelului deja executat iar cu celălalt pe
ștenderii din galerie.
Metoda americană

Se utilizează numai în roci dure și stabile, acolo unde sprijinirile nu sunt necesare.

Metoda constă în repetarea succesivă a 2 operațiuni

1) Realizarea inițială a unei galerii centrale cu secțiunea dreptunghiunlară sau pătrată, uneori
având un tavan bolțit.
2) În a 2-a etapă din galeria centrală se execută radial găuri e mină. Adâncimea găurilor se
stabilește din condiția să se atingă conturul exterior necesar pentru excavația profilului.

16. Execuţia tunelurilor – metoda italiană şi elveţiană

Avantaje

Metoda italiană prezintă avantajul că este singura soluție clasică de execuție a tunelurilor în roci cu
împingeri foarte mari. Dezavantajul principal îl reprezintă costul ridicat, atât pentru materiale cât și
pentru manoperă, dar și timpul mare pentru execuție. Metoda constă în executarea unei bolți
provizorii în jurul galeriei centrale de înaintare, pe care se sprijină bolta propriu zisă și care, în final,
se demolează.

Etape de execuție

-excavația galeriei inferioare (de bază) mai sus decât galeriile obișnuite, dar mai jos decât centrul
secțiunii (1)

-excavarea strosul parțial pe ambele laturi ale galeriei (2)

-continuarea săpăturii strosului, pe lamele distribuite alternativ, ca la metoda belgiană (3)

-se execută zidăria definitivă aferentă părții centrale a radierului (IV) și se excavează partea laterală a
strosului (restul de radier și fundațiile zidurilor drepte -5)

-zidirea fundațiile zidurilor drepte (VI).

-se completează excavația zidurilor drepte pană la nașterea bolții (VII)

- se continuă zidăria până la nivelul nașterilor (VIII)

-se realizează zidăria provizorie în spațiile dintre zidurile drepte și sprijinirile galeriei cu scopul de a
obține un bloc unitar, care preia presiunilor masivului muntos (IX)

-se începe excavația galeriei superioare care se lărgește în jos și lateral, doar pentru spațiul necesar
montării cintrelor metalice pentru bolta provizorie (10)

- se execută zidăria bolții provizorii utilizând un mortar slab, astfel încât să se poată demonta ușor
după ce bolta definitivă s-a întărit (XI).

-se realizează o nouă sprijinire cu popi rezemați direct pe zidăria bolții provizorii (12)

-se execută bolta definitivă, bolta provizorie având rol de cintru, lucrându-se de la nașterile bolții spre
cheie (XIII)

-se demontează bolta provizorie, cadrele de susținere a galeriei inițiale și umplutura provizorie, când
bolta definitivă este întărită (XIV)
Metoda elvețiană

Avantaje

Metoda elvețiană se utilizează numai în terenurile tari și stabile. Avantajele metodei elvețiene,
determinate de faptul că se execută doar în terenuri tari, sunt:

• execuția se poate face concomitent la mai multe inele consecutive și nu intercalat;

• galeria de acces (una singură) este mult mai înaltă, decât la celelalte metode miniere, reducând
foarte mult costul lucrărilor;
• susținerile sunt simple datorită împingerilor mici
Etape de execuție
• excavarea galeriei inferioare (1);
• excavarea părții centrale a calotei (2);
• excavarea cheii bolții și susținerea cu ștenderi a săpăturii (3);
• excavarea calotei (4)
• excavarea întregii secțiuni transversale și repoziționarea ştenderilor (5);
• betonarea radierului (VI)
• betonarea / realizarea zidăriei fundațiilor și a zidurilor drepte (VII)
• betonarea / realizarea zidăriei calotei (VIII).
17. Execuţia tunelurilor – metoda română şi rusească

Avantaje

Metoda prezintă avantajul de a putea fi utilizată în terenuri slabe atunci când:

• pot apare tasări foarte mari ale sprijinirilor datorate naturii și stării terenului din vatră;
• terenul din vatră poate prezenta umflări foarte mari;
• există pericolul unor împingeri laterale puternice în zona zidurilor drepte
Etape de execuție
• Excavarea galeriei inferioare
; • Excavarea galeriei superioare concomitent cu extinderea galeriei inferioare (strosul) și montarea
cofrajelor pentru elementele de radier
; • Turnarea elementelor de radier;
• Excavarea calotei și montarea susținerilor de lemn ce sprijină pe radierul din beton armat ;
• Finalizarea excavației secțiunii tunelului
• Turnarea radierului general
• Execuția zidăriei inelului

Metoda rusească

Metoda sovietică a erectorului a fost utilizată în U.R.S.S. pentru execuția tunelurilor în terenuri
stabile și consistente.

Particularitatea metodei este dată de folosirea unui dispozitiv mecanizat - erectorul - pentru
montarea tubingurilor căptușelii

Ca mod de lucru, se pornește inițial cu galeria superioară, ce cuprinde întreaga secțiune a calotei,
susținerea realizându-se cu ajutorul unor marciavante (palplanșe) înfipte în teren

Aceste marciavante (palplanșe) reazemă pe două arce metalice, montate în galeria superioară.

Săparea se face de sus în jos iar pământul excavat se evacuează cu ajutorul unei mașini speciale, se
încarcă în vagonete și se transportă în afara tunelului. Săpătura se realizează pe lungimea unui
tubing.
18. Execuția tunelurilor – metoda scutului: scuturi cu săpătură mecanizată în front deschis

Odată cu avansarea tehnologiei, scutul cu front deschis și săpătură manuală a fost înlocuit cu scutul
cu front deschis cu săpătură mecanizată la care s-au adoptat dispozitive mecanice de tăiere și săpare
a terenului.

În 1922 pare primul TBM pentru forarea terenurilor în roci și a fost utilizat de Witcher.

În vederea utilizării scuturilor mecanizate cu front deschis la realizarea tunelurilor ar trebui să se țină
cont, în special, de tipul de pământ în care se sapă.

Din acest punct de vedere în rocile foarte tari săparea mecanizată nu era avantajoasă fiind preferată
dinamita.

Principii:

Pentru excavarea mecanizată în terenurile curgătoare pentru a nu se permite pătrunderea

materialului în camera de lucru decât în cantitățile dorite, cuțitul a fost modificat, fiind transformat
într-un sistem închis.

Scutul mecanizat-Sistem Vanganov

În cazul acestui scut cuțitul de săpare este format din două bare poziționate în cruce pe care sunt
montați niște dinți de tăiere li dispozitive în formă de pană cu rol de zdrobire a pământului. Prin
rotirea acestui cuțit se asigură tăierea terenului în frontul de lucru.Dinții fixați pe prima jumptate a
barei, realizează excavările, apoi discurile montate pe cealaltă jumătate a barei taie pereții formați
anterior.Ulterior pământul excavat ajunge în camera de lucru și este evacuat.

Scutul mecanizat- Valkov

În cazul acestui scut,perforarea se realizează prin reținerea unui arbore pe care sunt montate niște
palete de tăiere de formă concavă.

Scutul Valkov se remarcă prin faptul că între dispozitivul de excavatși scutul propriu-zis există o
independență totală.

Scutul mecanizat-sistem Kahanov

Realizat pentru executarea unul tunel cu diametrul de 3,5m, este format din 2 cilindri inelari
concentrici care se rotesc în sensuri opuse.

Și pe care sunt fixate discuri metalice de tăiere, curbele după linii elicoidale și prevăzute cu un rând
de nervuri.

Avantaje
-viteza crescută de execuție
-protecția crescută a muncitoilor, concomitent cu volumul de muncă a minerilor;
-Calitatea crescută a lucrărilor efectuate
-eliminearea utilizării materialelor lemnoase.
19. Execuția tunelurilor – metoda scutului: scuturi cu săpătură mecanizată în front închis
Scuturile cu săpătură mecanizată cu front închis pot fi utilizate atât în rocile dure cât și în rocile moi /
pământuri omogene tari. Dacă în pământuri pot fi folosite doar scuturile cu înveliș (manta) în rocile
dure pot fi folosite atât scuturile cu manta cât și cele fără manta.

Toate tipurile de scuturi pentru excavare în roci dure folosesc discuri de tăiere montate pe capul
tăietor rotativ.

Discurile creează un efort de compresiune pe rocă, ce determină o sfărâmare a rocilor din fața
scutului.

Scuturile cu sprijiniri (scuturi Gripper)

Aceste tipuri de scuturi nu au înveliș / manta, lăsând spațiul din spatele capului de tăiere liber, roca
autosusținându-se. poate fi folosit în roci stabile cu infiltrații foarte reduse de apă.

Principiul de funcționare a acestui tip de scut. Cu ajutorul unor prese (sprijiniri) laterale, ce împing
lateral în roca dură, scutul se autoblochează.

. În acest moment cu ajutorul unor prese hidraulice longitudinale scutul este înaintat cu aproximativ
0,7÷1,2m timp în care funcționează și cuțitul de tăiere care presează pe frontul de lucru.

În momentul în care s-a finalizat înaintarea cuțitul este oprit, sunt acționate tălpile suplimentare,
poziționate în spatele capului de tăiere și la coada scutului creând astfel susținerea și sunt eliberate
presele laterale de blocare.

În acest moment se produce înaintarea cozii scutului, prin retractarea preselor hidraulice ce au
produs înaintarea
Scuturile cu sprijiniri și cu o singură manta

Acestea sunt scuturi simple ce permit înaintarea prin împingerea în segmentele de căptușeală deja
executate și se folosesc în rocile instabile.

1 – manta conică,

2 – cilindri hidraulici propulsori,

3 – sprijinire pe segmentele montate,

4 – cuțite,

5 – cap de tăiere,

6 – bandă transportoare

Scutul cu sprijiniri și două mantele

Scutul dublu ca tehnologie de lucru, se consideră că are cel mai complex mod de excavare a
tunelurilor.

1 – manta conică,

2 – cap de tăiere,

3 – prese laterale,

4 – prese hidraulice,

5 – tubinguri

Avantajele sunt:

- viteza de execuție

- siguranță sporită pentru muncitori precum și scăderea numărului acestora;

- diametre de excavație mari;

- exactitate mai mare

Ca dezavantaje:- timpul ridicat de instalare – demontare; -

- flexibilitate scăzută le modificarea condițiilor de lucru, exceptând scutul cu două mantele (dublu);

-cost ridicat.
20. Execuția tunelurilor – metoda scutului: scuturi cu noroi bentonitic

Scutul cu noroi bentonitic a apărut ca soluție înlocuitoare a scuturilor cu aer comprimat. Astfel,
primul scut cu noroi a fost conceput de către J.H. Greathead dar nu a fost construit niciodată.

Scutul cu presiune de noroi bentonitic este echipat cu o cameră de presiune delimitată pe o parte de
frontul de lucru și pe cealaltă parte de un perete etanș realizat în spatele dispozitivului de excavare.

Această cameră se umple cu o suspensie pe bază de bentonită care este pusă sub presiune,
echilibrând presiunea pământului din fața frontului de lucru (pământ impregnat cu bentonită)
asigurând astfel stabilitatea frontului de lucru.

Concepte ale scutului bentonitic:

-Concepție sovietică;
-Concepție germană;
-concepție japoneză.
Avantaje:-posibilitatea execuției excavației în terenuri curgătoare;

-viteza mare de avans

-excavația este susținută și pe lungimea scutului cu ajutorul bentonitei ce se infiltrează în golul dintre
freză și manta.

Dezavantaje: -evacuarea dificilă a sterilului în cazul săpării în terenuri foarte coezive

-necesitatea unui consum ridicat de bentonită.

21. Execuția tunelurilor – metoda scutului: scuturi cu sprijinire cu pământul excavat

Scutul cu sprijinire cu ajutorul materialului excavat sau metoda de echilibrare / compensare prin
presiunea pământului, utilizează pământul excavat, menținut sub presiune pentru contrabalansarea
presiunii hidrostatice și a terenului, fiind astfel asigurară stabilitatea frontului.

Utilizarea acestor scuturi este avantajoasă în terenuri fluide și omogene.

Echilibrul presiunilor

Injectarea noroiului

Prin injectarea noroiului bentonitic, de obicei pe la partea superioară a frontului de lucru, terenul
este impregnat și se formează un ecran protector, ce permite utilizarea scuturilor cu sprijinire de
pământ și în terenurile de tipul nisipurilor și pietrișurilor mai permeabile.

Avantajele:

- versatilitatea în utilizarea agentului de fluidizare în funcție de tipul de pământ în care se excavează,

- poate fi utilizat în terenuri cu granulație fină/

Dezavantajele: - dificultăți în manevrarea și controlul volumului de rocă excavată;

- control dificil al plasticității și omogenității materialului excavat

22. Execuţia tunelurilor – noua metodă austriacă

Presupune:

• realizarea căptușelii din beton torcretat;

• realizarea unui sistem de auto-sprijinire cu ancore;

• monitorizarea excavației, pe bază de măsurători (topografice, pe bază de extensometre, celule de

presiune), a eficacității sistemului de sprijinire

• adaptarea sistemului de sprijinire în funcție de condițiile geologice întâlnite pe traseul tunelului și

monitorizarea acestuia.

Avantaje

• se creează posibilitatea de transport uşor pentru oameni/ materiale, excavând întreaga suprafață a
tunelului;

• hidroizolarea se poate face în condiții foarte bune.

Metode de excavare

• metode de excavare completă a secțiunii tunelului;

• metode de excavare în trepte;

• metoda diafragmei centrale;

• metoda avansării prin realizarea de galerii de săpare.

23. Execuţia tunelurilor – metoda tranşeei complet sau parţial deschise

Metoda tranșeei complet sau parțial deschise este aplicabilă atât la tunelurile de munte cât şi la
tunelurile orăşeneşti amplasate la mică adâncime.

1. La tunelurile de munte – în situația în care terenul din zona portalului nu prezintă rezistența
corespunzătoare, se optează la prelungirea tunelului cu câteva inele, prevenindu-se astfel
realizarea de lucrări de consolidare.
2. Aceste tuneluri, cu excepția canalelor, au rolul de a degaja circulaţia de la suprafaţa
terenului, dirijată, de regulă, pe arterele de circulaţie.

Metoda tranşeei complet deschise

Pe parcursul execuției nu este posibil traficul pe deasupra excavației.

Avantaje

• cost scăzut;

• execuție cu mult mai uşoară şi fără instalaţii complicate;

• timp de execuție mai redus

Dezavantaje:

• execuția este zgomotoasă, deranjând beneficiarii locuințelor de pe ambele părţi ale traseului;

• în cazul tunelurilor de mică adâncime se pot întâlni, pe traseul lor obstacole: lucrări din reţeaua
subterană a oraşului: conducte, cabluri, canale.

Pe parcursul execuției se permite traficul pe deasupra excavației

24. Execuţia tunelurilor – metoda chesonului, tipuri de tunele cheson

În terenuri slabe și saturate

Folosirea acestei metode elimină din eventualele probleme ce apar ca urmare a realizării tunelului
prin una din metodele de lucru descrise până acum. Realizarea chesonului în uzine permite un
control ridicat al calității execuției. După întărirea betonului, acesta este transportat pe
amplasament, şi se coboară prin săpare obişnuită sub cheson, până la cota din proiect

Există 2 categorii:

-camera de lucru se găsește în partea de jos a tunelului

-camera de lucru este tocmai secțiunea tunelului ce are la partea inferioară o grindă de rigidizare.
Chesonul este format din doi pereți laterali definitivi, ce vor face parte din cătușeala tunelului final, și
doi pereți laterali provizorii, care după ce chesonul este coborât la cota finală, vor fi sparți, pentru a
asigura continuitatea tunelului. În momentul poziționării chesonului pentru a fi coborât, cei doi pereți
provizorii sunt poziționați perpendicular pe axa longitudinală al tunelului.

La coborârea segmentului de tunel, se va monitoriza cu atenție poziția acestuia pentru a nu devia de

la traseu.

Adâncimea până la care poate coborâ un cheson-tunel prin săpare directă sub cheson este de 35 m.
Peste această adâncime, se recomandă ca săpătura să nu mai fie realizată de către muncitori.

Avantajele metodei chesonului-tunel sunt :

• posibilitatea de a executa tunelurile în terenurile cele mai slabe şi mai fluide;

• după betonarea camerei de lucru, aceasta constituie o bună fundaţie pentru tunel;

• tronsonul de tunel se execută în cele mai bune condiţii tehnice, la faţa terenului.

Dezavantajele metodei chesonului tunel:

• aplicabilă doar în cazul tunelurilor de suprafață;

• creșterea costului de execuție a tunelului ca urmare a folosirii acestei metode;

• racordarea greoaie a rosturilor chesonului-tunel cu tronsoanele vecine.

Tipuri de tunele cheson

a) cu un singur înveliş;

b) cu înveliş dublu;

c) în sistem sandwich.
25. Determinarea presiunii verticale a rocilor – metode care ţin seama de adâncimea de
amplasare a tunelurilor (Heim şi Terzaghi)

TEORIA HEIM

Consideră că presiunea verticală (pv ), exercitată de roci asupra căptușelii, este determinată de
greutatea straturilor de pământ de deasupra tunelului (G), limitate în lateral de planuri verticale
trasate prin continuarea pereților verticali.

Teoria este încă aplicabilă pentru adâncimi mici de amplasare a tunelurilor orășenești, cu execuția la
zi, în tranșee deschisă.

TEORIA TERZAGHI
26. Determinarea presiunii verticale a rocilor – metode care ţin seama de adâncimea de
amplasare a tunelurilor (Bierbaumer şi Suquet).

TEORIA BIERBAUMER

presupune că presiunea verticală ce acționează asupra căptușelii tunelului este dată de greutatea un
prism de rocă delimitat de două planuri înclinate cu un unghi (α = 45+/2), față de orizontală, iar la
partea superioară de o parabolă de năruire cu înălțime h= ·H
TEORIA SUQUET
27.Determinarea presiunii verticale a rocilor – metode care nu ţin seama de adâncimea de
amplasare a tunelurilor (Kommerell, Ritter).
Ritter pleacă de la ideea că în urma execuției unei galerii orice particulă din tavanul galeriei are
tendința să cadă sub greutate proprie în interiorul acesteia. Acestei tendințe i se opune forța de
coeziune dintre particule, rezistența la întindere (t ), existând astfel două posibilități:
Dacă forța de coeziune este mai mare decât greutatea proprie, particula nu va cădea și prin
generalizare rezultă că roca nu va suferi modificări, neprovocând prăbușirea tavanului, caz în care nu
sunt necesare sprijiniri; b) Dacă forța de coeziune este mai mică decât greutatea proprie a particulei,
apare o fisurare și o desprindere a tavanului, până când se va atinge starea de echilibru, tavanul
căpătând o formă naturală / boltă ce depinde de starea de eforturi dintre particule.
TEORIA KOMMERELL

Pleacă de la aceeași idee ca și Ritter că încărcarea tavanului galeriei este determinată de

greutatea unei bolți de descărcare / năruire, a cărei înălțime depinde de proprietățile rocilor de
deasupra acesteia.

Apariția bolții de năruire este datorată afânării rocii

Kommerell admite că forma suprafeței deformate a tavanului, ABC, ca urmare a tasărilor

punctele A'B'C' se găsesc pe o parabolă simetrică în raport cu axa verticală Bz.
28. Determinarea presiunii verticale a rocilor – metode care nu ţin seama de
adâncimea de amplasare a tunelurilor (Protodiaconov)

Astfel, Protodiaconov consideră că deasupra tavanului excavației se formează o boltă de

descărcare / năruire.

Forma acestei bolți este de așa natură încât, pe conturul acesteia, OAC, se exercită numai
tensiuni de compresiune, iar cele de întindere, ce ar fi determinate de un eventual moment
încovoietor, sunt nule.
Protodiaconov consideră un sector oarecare din boltă, OA, asupra căruia se exercită următoarele
forțe :

• q · x este rezultanta sarcinii geologice pe tronsonul de lungime x;

• T este împingerea de la cheia bolții;

• R’ este reacțiunea părții din stânga bolții ce trece prin A și prin punctul de intersecție a forțelor
T și q · x

La nașterea bolții, reacțiunea R se poate descompune

29. Estimarea presiunii laterale asupra tunelurilor (Desimon, Terzaghi)

Teoria formulată de V. Desimon, se bazează pe observații îndelungate asupra unui număr mare
de tuneluri feroviare. Concluzii:
• că cele două presiuni ale pământului (împingere activă, Pa , pasivă, Pp ) determină valoarea
totală a presiunii laterale, P
• la rocile degradate, prezentând un unghi de frecare internă mai mic de 50°, rezistența pasivă a
terenului, determinată de deplasările căptușelii, există întotdeauna;
• rezistența pasivă este diminuată de presiunea activă.
TEORIA TERZAGHI
30. Estimarea presiunii laterale asupra tunelurilor (Kommerell, Protodiaconov)
TEORIA KOMMERELL

Kommerell calculează presiunile laterale asupra căptușelii tunelului ca împingeri active atât din
greutate proprie, prismul 1, cât şi din suprasarcină, prismul 2, delimitat de bolta de năruire

În acest caz, împingerile active, presiunile laterale, pentru un pământ coeziv, după teoria Rankine

TEORIA PROTODIACONOV
Protodiaconov consideră că, în cazul terenurilor slabe, se formează două bolți de năruire,
corespunzătoare lățimii (b), respectiv (b+2a).
Presiunea laterală exercitată asupra căptușelii este cauzată de împingerea activă dată de
jumătate din greutatea coroanei de rocă cuprinsă între cele două bolți de năruire AOB şi A'O'B‘
(suprasarcina Q = (1·  ·A)/2 ) și din împingerea prismului (1)
31. Determinarea presiunii ce se exercită asupra radierelor (Țimbarevici)
METODA ȚIMBAREVICI

Țimbarevici consideră că roca de sub planul fundațiilor, din vatra tunelului, poate ceda sub
acțiunea presiunilor verticale (pv ), ce determină cele două rezultante (Q0 ).
Pentru ca punctul M să se deplaseze în lateral, spre vatra tunelului, este necesar să se satisfacă
condiția: pa > pp
32. Determinarea presiunii ce se exercită asupra radierului la tuneluri (Terzaghi)

Terzaghi, pentru a stabili valoarea coeficientului de stabilitate / siguranță minim (CS ) al terenului
din vatra tunelului, se bazează pe principiile mecanicii.

Astfel, Terzaghi, adaptează modalitatea de cedare a terenului de sub o fundație, la cazul

stabilității terenului din vatra tunelului. Ca urmare, consideră că sub suprasarcina laterală q=Q0
/(A+b/2), apar suprafețe de cedare asemănătoare cedării pământului de sub o fundație.
33. Determinarea pe cale experimentală a presiunii rocilor. Metode directe.

Cu ajutorul acestor metode se determină comportamentul mecanic ale rocilor, prin intermediul
unor elemente sau dispozitive ce se amplasează direct pe suprafața rocilor, măsurându-se fie
deformațiile produse în urma unor solicitări active asupra rocii, fie efortul unitar rezultat.
Tipurile de încercări utilizate în practica curentă sunt:

• măsurarea deformațiilor la descărcare totală a rocii;

• măsurarea deformațiilor sau eforturilor unitare / tensiunilor la descărcarea parțială;

• restabilirea echilibrului inițial al rocii;

• măsurarea încărcării / forței.

Metoda măsurării deformațiilor la descărcarea totală

Cu ajutorul unui microcomparator / deformetru plasat între două repere fixe (buloane de
scelment) fixate înaintea executării șlițurilor de decomprimare, la distanța l0.

, se măsoară deformația l, respectiv deformația specifică,  = l/ l0.

În urma executării șlițurilor, datorită decomprimării rocii, distanța l0 , baza de decomprimare, se

va mări la (l0+l), şi va fi determinată cu ajutorul deformetrului, rezultând deformația specifică,
( = l/ l0 ).
Metoda măsurării deformațiilor la descărcare parțială

Determinarea tensiunilor existente în rocă se poate face și prin descărcare parțială, măsurându-
se deformația specifică (ε) respectiv efortul unitar (σ). Această metodă necesită cunoașterea, în
prealabil, a caracteristicilor de deformabilitate ale rocilor.

Încercarea constă în aplicarea pe suprafața rocii amenajată (lisă), a unor mărci tensiometrice şi
eventual microcomparatoare.

Prin executarea găurii de descărcare, cu ajutorul unui burghiu fin cu vârf de diamant, se măsoară,
apoi, deformațiile specifice (ε) pentru cele trei direcții, și în baza acestora se determină starea de
tensiune (σ1 și σ2 ).

Metoda restabilirii presiunii inițiale

Această încercare se bazează pe principiul relaxării parțiale a rocii şi implică eliminarea locală a
tensiunilor, prin execuția unui șliț, urmată apoi de restabilirea controlată a tensiunilor inițiale.

Încercarea se poate realiza cu un singur cric sau cu două cricuri.

• Încercarea cu un singur cric plat

 • Încercarea cu două cricuri plate

Metoda echilibrului inițial

Etape:

• după nivelarea suprafeței rocii, se montează pe aceasta corzi vibrante

• se realizează ulterior un șliț, ce produce o detensionare a rocii, în care se introduce presa

• șlițul se matează apoi cu mortar, introducânduse şi buloane de scelment;

• cu ajutorul presei plate, se încarcă pereții șlițului

Metoda măsurării încărcării / forței

Pentru măsurarea forțelor date de masivul muntos se poate utiliza dinamometrul cu indicator.

Pe perioada excavației acesta se poziționează între pământ și sprijiniri sau între diverse elemente de
sprijinire (în lungul longrinelor, sub șpanurile care mențin distanța dintre longrine.

Acest dispozitiv permite măsurarea directă a presiunii transmise în acel element de susținere.

34. Influenţa alcătuirii geologice a masivului de rocă asupra mărimii presiunii litostatice

Alcătuirea geologică a rocilor are o mare influență asupra distribuției presiunilor în interiorul
masivului. Din acest punct de vedere putem spune că presiunile vor fi cu atât mai diferite de cea
uniformă, cu cât tunelul va fi mai lung, mai adânc față de suprafața terenului şi cu cât condițiile
geologice vor fi mai variate
Aspectele geologice ce trebuie avute în vederea la evaluarea presiunilor asupra tunelului:

• orogeneză și condițiile de așezare a rocilor;

• proprietățile fizice şi mecanice ale rocilor;

• condiții legate de hidrologie, prezența gazelor şi temperaturii;

• factori geologici

a) roca lucrează ca o grindă perete, dezavantajul fiind reprezentat de favorizarea pătrunderii

factorilor de eroziune în masiv
b) axa tunelului este paralelă cu direcția stratificației și aceasta are o cădere mare, numai
frecarea şi coeziunea între planurile de separație contribuie la formarea bolții
c) Împingerile mari vor rezulta în cazul în care straturile sunt subțiri şi prezintă şi fisuri, de aceea
dacă stratele sunt aproape orizontale.

Deschideri maxime

Dezvoltarea presiunii litostatice în funcție de viteza de avansare a lucrărilor

35. Calculul căptușelilor tunelurilor (Tipuri de căptuşeli, Prescripții privind calculul
tunelurilor)

Tipuri de căptușeli

În funcție de natura masivului de rocă, pe care tunelul îl străbate, de starea fizică a acestuia gabaritul
de circulație / secțiunea transversală a tunelului se poate realiza:

• fără căptușeală; • cu căptușeală de protecție;

• cu căptușeală de rezistență.

În raport de grosimea la cheie a căptușelii, cele de rezistență se clasifică în:

• căptușeli ușoare, cu grosimi de 30 ÷ 50 cm;

• căptușeli puternice, cu grosimi la cheie 50 ÷ 80 cm;

• căptușeli foarte puternice, cu grosimea la cheie peste 80 cm

Căptușeli de protecție în roci rezstente

Căptușeli parțiale
Căptușeli cu boltă supraînălțată

Cu bolță supraînălțată și potcoavă

Circulare

Dreptunghiulare
Prescripţii privind calculul tunelurilor – acţiuni asupra tunelurilor

Dacă tunelul este amplasat la adâncime mică în roci slabe sau pământuri, pe lângă presiunile
verticale apar şi presiuni laterale. De această dată planurile de alunecare sunt înclinate cu unghiul
(45° + /2).

Cu cât tunelul este amplasat mai în adâncime cu atât se îndeplinesc condițiile pentru formarea bolții
de echilibru / năruire a rocii.
De obicei, această situație se întâlnește la grosimi ale stratului de acoperire de 30÷50 m. Și aici
întâlnim cazurile în care se manifestă sau nu o presiune laterală.
36. Tuneluri de cale ferată. Calculul prin metoda indirectă. Calculul bolții pleoștite
încastrată elastic la nașteri - ecuaţii de compatibilitate, centrul elastic

Pentru tunelurile de cale ferată se utilizează de obicei căptușelile de următoarea formă:

• boltă pleoștită (pentru cale dublă) cu sau fără ziduri drepte;
• boltă supraînălțată (pentru cale simplă);
• circulară.
37. Tuneluri de cale ferată. Calculul bolții supraînălțate încastrată perfect la naşteri –
acţiuni verticale, laterale, sistem de ecuaţii canonice

. Bolta supraînălţată încastrată perfect la naşteri

Acțiuni verticale:-greutetatea proprie

-boltă de năruire

Acțiiuni laterle:-împingerea pământului

38. Tuneluri de cale ferată calculul bolţii supraînălţate încastrată perfect la naşteri –
calculul coeficienților şi rezultate finale
39. Calculul căptușelilor tunelurilor de șosea. Metoda de calcul prin izolarea elementelor
componente - Calculul bolții încastrată elastic în zidurile drepte (etape de proiectare,
elemente necesare calculului, sistem de ecuații canonice)

Etape de proiectare:

• determinarea naturii rocii / pământului în care se construiește tunelul și a principalelor

caracteristici:- greutatea volumică ( ) și respectiv coeficientul de duritate (f rez);

• selectarea tipului de căptușeală / radier, în funcție de f rez

• determinarea tipului de hidroizolare ce se va realiza în funcție de volumul infiltrațiilor de apă;

• determinarea grosimii la cheia bolții în funcție de coeficientul de duritate f rez;

• alegerea gabaritului tunelului

- g lățimea părții carosabile, în cm;

- A lățimea de liberă trecere, în cm;
- R raza cercului intradosului, în cm;
- h0 înălțimea pe verticală, de la partea carosabilă (bombament) la centrul cercului ce determină
intradosul, în cm
• predimensionarea bolți
f0 = 8R( / 4 +2)
f0-săgeata bolții, =(h/2,5 între h/4)
lc=deschiderea la intrados
Predimensionarea căptușelii
• determinarea dimensiunilor picioarelor drepte
- grosimea picioarelor drepte (zidurile drepte): ;
- lățimea fundației zidului drept: ;
- grosimea radierului plan:
- grosimea umpluturii de pantă, la mijlocul secțiunii transversale
• alte elemente
- supraînălțarea trotuarului față de îmbrăcăminte, la bordură: ;
- adâncimea fundației sub cota părții carosabile: ;
- înălțimea totală a piciorului drept: ;
- partea superioară a piciorului drept (dreapta m-n) este dată de tangenta la extrados în m;
- panta rigolelor este aceeași cu panta longitudinală a tunelului.
• lățimea totală a tunelului

40.Calculul căptușelilor tunelurilor de șosea. Metoda de calcul prin izolarea elementelor

componente - Calculul bolții încastrată elastic în zidurile drepte (calculul coeficienților,
verificarea eforturilor unitare)
sistemul de ecuații canonice
41. Calculul căptușelilor tunelurilor de șosea. Metoda de calcul prin izolarea elementelor
componente - Calculul zidului drept
42. Calculul tunelurilor cu secțiune dreptunghiulară: principii de execuţie, acţiuni
Principii generale
Secțiunea transversală de formă dreptunghiulară, realizată din beton armat monolit sau din
elemente prefabricate, se utilizează la tunelurile pentru pietoni, tunelurile pentru servicii publice,
metrouri, pasaje subterane și în general la construcțiile subterane executate la mică adâncime.
Sunt două variante:
• secțiunea simplu dreptunghiulară
• secțiunea dublu dreptunghiulară
Acțiuni
43. Tunel cu secţiunea circulară: Metoda de calcul bazată pe ipoteza inelului liber
deformabil
În cadrul acestei ipoteze, încărcările ce se consideră că se exercită asupra tunelului / inelului
- încărcarea verticală de sus în jos, pv:
Pv=P/(2*Ree), unde P=4/3**h* Ree
-presiunea laterală (p1 , p2 )
44. Tunel cu secţiunea circulară: Solicitări în bolţarii căptuşelii exterioare din manipulare,
transport, depozitare
Determinarea eforturilor din bolțari datorate manipulării, depozitării și transportului
, pe lângă eforturilor din perioada de execuție și de exploatare a căptușelilor tunelurilor, în bolțari
apar eforturi și în etapele de manipulare, transport și depozitare, astfel încât armarea acestora se va
face respectând și preluarea acestor eforturi.
Eforturile din ridicare și transport
Aceste eforturi vor fi determinate numai pentru bolțarul curent deoarece în acest caz sunt mai mari:
• decofrarea și transportul bolțarilor prefabricați se face la șapte zile după turnarea betonului
• pentru a prinde în calcul eforturilor dinamice din timpul manipulării (smulgerea din cofraje și șocul
la descărcare și depozitare) se indică o creștere a greutății de calcul (Gb ) a bolțarului cu un coeficient
de impact
• ținând cont de faptul că prinderea bolțarilor pentru manipulare se face de la ambele capete cu
două cabluri care fac între ele unghiul β, ce are, în mod practic, valori cuprinse între 60° și 90°, la
calcule se va avea în vedere valoarea cea mai defavorabilă a acestui unghi, și anume β = 90°;
• încărcarea și descărcarea bolțarilor se face cu concavitatea în sus, astfel încât sunt întro stare de
solicitare defavorabilă.
45. Abordări moderne în proiectarea tunelurilor forate. Stabilitatea frontului de lucru
Generalități
Această “canalizare” se poate produce în funcție de valoarea tensiunii mobilizate și de proprietățile
de rezistență și deformabilitate ale pământului, după cum urmează:
1. efectul de boltă se formează aproape de profilul excavației;
2. efectul de boltă se formează departe de profilul excavației;
3. efectul de boltă se formează / nu se formează.
Excavarea tunelului produce o perturbare a mediului atât pe direcție longitudinală cât și pe cea
transversală. În interiorul acestei zone perturbate, câmpul inițial de tensiuni, ce poare fi descris ca o
rețea de linii, este deviat ca urmare a prezenței excavației, producând o concentrare a tensiunilor,
mai precis a tensiunii deviatoare Se pot identifica astfel trei zone caracteristice pe măsură ce tunelul
avansează:
1) o zonă nederanjată – în care masa de rocă nu este afectată încă de excavarea tunelului;
2) zona de tranziție, corespunzătoare razei de influență a frontului / feței excavației;
3) o zonă stabilizată, în care frontul de lucru nu mai are nici o influență, situația tinzând să se
stabilizeze.
46. Investigarea stării căptușelii tunelurilor existente. Generalități, Mentenanță, Degradări,
Examinare- Diagnosticare
Generalități
Tunelul se poate considera ca fiind un ansamblu al următoarelor elemente componente:
a) mediul înconjurător;
b) sistemul de căptușeli;
c) sistemul de etanșare;
d) sistemul de evacuare a apelor;
e) sistemul căii;
f) sistemul de echipamente şi instalații.
Pe durata sa de viață, un tunel, este expus atât la o uzură morală cât şi fizică.
Uzura morală – se poate datora depăşirii condiţiilor de transport, ca urmare a creşterii gabaritului
Uzura fizică (îmbătrânirea) – ca urmare a acțiunii factorilor de mediu are loc o modificare în timp a
structurii şi proprietăţilor materialelor.
Mentenanța
Totalitatea operațiilor de întreținere, reparații, reabilitare şi organizatorice, efectuate pentru
menţinerea sau restabilirea în starea în care îşi poate îndeplini funcţiile specificate constituie
mentenanţa.
Acţiunile specifice mentenanţei sunt considerate:
a) acţiuni de prognoză;
b) acţiuni de diagnoză;
c) acţiuni preventive;
d) acţiuni corective;
e) acţiuni de urgenţă.
Cauzele degradării tunelurilor
Principalele cauze ale degradării în timp a tunelelor sunt:
• apa subterană;
• îngheț/ dezghețul;
• aerul umed;
• alcătuirea constructivă și tehnologia de execuție.
Examinare - diagnosticare
Examinarea - se referă la compararea stării actuale a tunelurilor, poate fi:
- o examinare primară - efectuată în scopul observării stării căptușelii;
- examinarea secundară - constă într-o investigare detaliată a măsurilor, condițiilor și mărimilor
deformațiilor detectate
Diagnosticarea - se referă la constatarea rezultatelor examinării, și a contramăsurilor ce se iau în
considerare la rezultatele inspectării.
47. Lucrări de întreţinere a tunelurilor existente. Lucrări de întreținere curentă.
Întreținere curentă
În urma efectuării reviziilor la tunel, și pe baza înregistrărilor făcute în faze de examinare și
diagnosticare, se adoptă o serie de măsuri pentru îndepărtarea defectelor observate şi cauzelor ce le-
au produs.
Aceste măsuri se constituie de fapt în lucrări de întreţinere care la rândul lor, pot fi împărţite în:
lucrări mărunte de întreţinere şi lucrări principale de întreţinere.
▪ Lucrările mărunte de întreţinere:
a) curăţirea şi repararea şanţurilor de scurgere a apelor în afara tunelului;
b) întreţinerea tranşeelor de acces;
c) curăţirea şi repararea canalului colector din interiorul tunelului;
d) curăţirea rigolelor transversale şi a barbacanelor;
e) repararea banchinelor;
f) curăţirea şi completarea prismei de balastare;
g) retrasarea căii în tunel;
h) repararea locală a zidăriei.
Lucrările principale
a) Lucrări de realiniere a niveletei căii şi de retrasare a axei acestuia
b) b) Curăţarea şi completarea prismei de balastare.

48. Infiltrațiile de apă. Lucrări de impermeabilizare – injectare

Infiltrațiile de apă în interiorul tunelului, ca urmare a realizării defectuoase a hidroizolației, poate
avea consecințe importante asupra căptușelii, conducând la scăderea capacității portante a acetuia.
Rolul injectărilor este:
• de consolidare a terenului la extrados, la care se poate asocia şi un rol de etanşare:
• umplerea golurilor la extrados sau îmbunătăţirea contactului zidărie-teren;
• regenerarea zidăriei prin injectori interne.
În funcție de locul în care are loc injectarea, putem avea:
• injectări la extrados (extramurale);
• injectări în căptuşeală (intramurale).
Injectările realizate la extradosul
a) injectări de umplere-au ca scop umplerea golurilor din roca din spatele căptușelii existente.
b) injectări de legătură (calaj)- - se realizează după cele de umplere şi au rolul de a de a realiza un
contact mai bun între teren şi căptuşeală.
c) injectări de consolidare- - se aplică în cazul tunelurilor din zidărie, putând fi asociate și cu lucrările
de rostuire și completare la intrados..

Ca fluid de injectare se pot folosi următoarele materiale:

1. mortar de ciment
2. silicat de sodiu (sticlă solubilă)
3. bitum
4. argilă