Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tuneluri
Grupa: 7202
Iași - 2022
Cuprins
1. Istoric
2. Clasificare
3. Componentele unui tunel
4. Metode de lucru pentru executarea tunelurilor
5. Tipuri
Tunelul este o construcție inginerească, deseori foarte ingenioasă, care permite
realizarea unei căi de comunicație subterane, străbătând, după un anumit traseu,
masa rocilor de munte (tuneluri de munte), a rocilor din orașe la mică adâncime
(metrouri și alte tuneluri orășenești) sau a rocilor de sub fundul apelor (tuneluri sub ape
curgătoare, lacuri sau strâmtori maritime). Cele mai lungi tuneluri din lume sunt: Tunelul
de bază Gotthard, Tunelul Seikan, Tunelul Canalului Mânecii și Tunelul Laerdal.
1. Istoric
Tunelurile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Primele tuneluri au fost naturale,
formate în diferite peșteri. Ele aveau secțiuni variabile și se găseau în roci calcaroase.
Lucrări subterane s-au executat cu milenii în urmă. La egipteni, fenicieni, evrei, asirieni,
greci, romani ș.a. s-au construit astfel de lucrări. Unele din ele au avut scop religios,
altele erau pentru exploatări miniere. Multe din vechile tuneluri s-au construit pentru a
servi ca apeducte. Se menționează astfel tunelul executat între anii 727 - 699 î.Hr.
pentru a aduce apa necesară la eleșteul Siloam din Ierusalim.
Tunelurile din timpurile antice aveau secțiuni transversale mici, iar la construirea lor se
întrebuințau metode rudimentare. Săpătura se executa cu ajutorul târnacoapelor,
răngilor și penelor bătute cu ciocanul. După ce penele de lemn erau bine împănate în
stâncă, ele se udau cu apă ca să se umfle și să poată sparge stânca.
Metoda cu focuri întrebuințată de romani a fost considerată ca o primă îmbunătățire
adusă în construcția tunelurilor. Metoda consta în încălzirea până la o temperatură
ridicată a suprafeței de front a galeriei. După aceasta, suprafața era răcită brusc cu apă
sau cu oțet. Crăpăturile formate ajutau mult la lucrările de excavare. Metoda a fost
folosită de romani și la exploatarea minelor de aur în Dacia.
Iluminarea lucrărilor subterane se făcea întrebuințând așchii de brad și opaițe cu ulei.
După căderea imperiului roman, timp de mai bine de un mileniu, săpăturile în piatră
pentru tuneluri au stagnat, ele reducându-se mai mult la lucrări cu scopuri războinice
sau religioase.
Construcțiile de tuneluri au fost reluate abia prin secolul al XV-lea, însă cu multă
timiditate. Cu timpul, în secolele următoare apariția tunelurilor pentru navigație, a
tunelurilor feroviare, hidrotehnice, dezvoltarea tunelurilor de drumuri, metrourilor ș.a. a
făcut ca construcția tunelurilor, de toate categoriile, să ia un avânt foarte mare.
2. Clasificare
Tunelurile cu secțiune mică se numesc și galerii. Susținerea lor poate fi provizorie, ca la
galeriile de înaintare în construcția tunelurilor, semidefinitivă, ca la
multe galerii din industria minieră, sau poate fi o susținere dfinitivă, ca la galeriile
orășenești și la unele tuneluri din industria minieră. Se obișnuiește a se da numele de
galerii și tunelurilor hidrotehnice și de protecție, deși unele din ele au secțiune mare.
Tunelurile se pot grupa în mai multe categorii, după scopul lor și după locul în care se
construiesc.
După scopul pentru care se construiesc tunelurile se împart în:
tuneluri feroviare – tuneluri de căi ferate (cale simplă sau dublă) și metrouri. Aceste
tuneluri sunt cele mai numeroase, deși ele apar abia pe la începutul secolului al XIX-
lea. Primul tunel de cale ferată pentru tracțiunea cu aburi s-a construit în Anglia de
către George Stephenson, între anii 1826 - 1830;
tuneluri rutiere – tuneluri pentru drumuri publice și pentru circulația automobilă. Din
literatura de specialitate se știe că cel dintâi tunel de șosea a fost construit de consulul
Flaminius Nepos în anul 22 î.Hr. pe calea flaminiană care mergea de la Roma la Rimini.
tuneluri hidrotehnice (galerii) cu curgere liberă sau conducte sub presiune. Aceste
tuneluri sunt necesare uzinelor hidroelectrice. În ultimele decenii construcția lor a
cunoscut o mare dezvoltare.
tuneluri orășenești (galerii pentru canalizare, poștă și telegraf, cabluri, conducte).
tuneluri pentru navigație și plutărit, aceste tuneluri au dimensiuni mai mari, pentru a
corespunde gabaritului vaselor care vor trece prin ele. Cel mai mare tunel de navigație
este tunelul du Rove de pe canalul Marsilia-Ron. Are o lungime de 7.118 m cu o
secțiune transversală de 22 m lățime și 15,4 m înălțime, adâncimea apei fiind de 4 m.
tuneluri - apeduct, au început să fie executate înainte de era noastră și au avut ca scop
alimentarea cu apă a rezervoarelor de acumulare, construite mai mult din piatră. Acest
tip de tuneluri a fost executat mai mult cu metode rudimentare de lucru, după
posibilitățile de atunci. Ele se realizau cu secțiuni variabile și mici.
tuneluri de protecție, se execută pentru a apăra o linie ferată sau un drum de avalanșe
de zăpadă sau de stânci care se desprind ușor. În asemenea cazuri, tunelurile de
protecție evită întreruperile de circulație sau unele accidente.
tuneluri pentru industria minieră, servesc atât pentru exploatare cât și explorarea
minieră. Cele mai avansate tuneluri au scțiuni mici dar pot sa atingă lungimi destul de
mari
După locul unde se construiesc tunelurile se împart în:
tuneluri de munte
tuneluri în orașe
tuneluri pe sub fundul apelor
3. Componentele unui tunel
Daca am secționa transversal un tunel am vedea ca și în imagine următoarele
componente care îl alcătuiesc:
Fundațiile - acestea primesc presiunile de la zidurile drepte ale tunelului, presiuni pe
care le transmite terenului de fundație
Zidurile drepte - sunt cele care reazemă pe fundațiile tunelului și se ridică până la planul
nașterilor bolții. La nivelul bolții ele formează o retragere numită banchetă sau banchină
Bolta - formează partea superioară a căptușelii tunelului. Partea cea mai de sus a ei se
numește cheia bolții
Mașina de foraj folosită pentru excavarea tunelului de bază Gotthard (Elveția), cel mai
lung tunel feroviar din lume
Metodele de lucru folosite la construcția tunelurilor sunt împărțite în doua mari grupe:
Metode de lucru speciale, care întrebuințează pentru excavarea tunelurilor instalații
speciale ca scutul, semiscutul, chesonul, precum și procedee de consolidarea
pământurilor prin silicatizare sau congelare. În această grupă intră și metoda
tranșeelor
a. Metoda specială a scutului
b. Metoda chesonului-tunel
c. Metoda silicatizării pământurilor slabe
d. Metoda congelării pământurilor slabe
e. Metoda tranșeei complet sau parțial deschise
f. Tuneluri orășenești cu secțiune mică, circulară
5. Tipuri
Tunelurile pot fi clasificate în funcție de felul lor de utilizare. Ele pot fi folosite
de vehicule feroviare, vehicule rutiere, ambarcațiuni, pietoni, conducte și linii electrice.
Tunelurile de trafic pot avea una, două sau mai multe căi sau benzi. Tunelurile pot fi
operate în trafic cu două sensuri alternative. Pentru autostrăzi regula este aceasta:
două tuburi paralele care au sensuri opuse de circulație, pot fi văzute ca un singur tunel.
Acest tip de tunel este folosit în principal în orașe. Tunelurile pietonale servesc adesea
ca un substitut pentru pasajele pietonale peste străzi largi sau ca legătură între stațiile
de metrou. De asemenea, tunelurile pentru pasageri sunt amenajate în special în gări.
Tunel navigabil
În cadrul celei de-a doua categorii se poate aminti o primă încercare de traversare pe
sub un curs de apă, care a fost făcută în Anglia în anul 1807, prin construcția unui tunel
rutier pe sub Tamisa. După executarea a 130 m, lucrarea a fost abandonată datorită
infiltrațiilor de apă, reluată în 1823, abandonată din nou și din nou reluată în 1836 de
către Brunel, care a perfecționat împreună cu tatăl său un utilaj greu având o unealtă de
perforare specială numită scut de tunelare, cu ajutorul careia lucrarea se termină în
1843.
În general, tunelurile subacvatice sunt mai scumpe decât podurile, dar pot acoperi
distanțe mai mari de trecere. Adesea, podurile pot fi folosite doar într-o măsură limitată
pe căile maritime, deoarece împiedică trecerea navelor.
Exemple de tuneluri construite în loc de poduri din motive de navigație:
Vechiul tunel Elba (construit: 1907–1911, între St. Pauli și Steinwerder)
Holland Tunnel (construit: 1920–1927, între New Jersey și Manhattan)
Lincoln Tunnel (construit: 1934–1937, tubul mijlociu, între New Jersey și Manhattan,
extins ulterior cu alte 2 tuburi)
Tunelurile subacvatice pot fi construite ca tuneluri imersate prin inundarea și
scufundarea secțiunilor de tunel prefabricate; când ajung pe fundul apei, sunt conectate
între ele, izolate și apoi pompată apa din ele.
Exemple de tuneluri astfel construite:
1961: Tunelul canal Rendsburg, Germania
1975: Noul tunel Elba Hamburg (primele trei tuburi, numerotate de la est) parte al
autostrăzii A7
Tunel în palier, tunel de creastă și tunel de bază
Tunelurile în palier pot avea o declivitate sau mai multe declivitati. O singură declivitate
înseamnă că între două portaluri eistă o singură pantă.
Tunelurile realizate cu pante opuse (spinare de magar) înseamnă că undeva în
interiorul tunelului se află elevația cea mai mare, de unde pornesc pantele spre
portaluri. Pe parcurs declivitatea poate avea diferite valori.
Tunelurile care trec prin munți pot fi clasificate ca tuneluri de creastă (numite și tuneluri
de vârf) și tuneluri de bază.
Tunel de creastă
Tunelurile de vârf sunt structuri la care se poate ajunge prin rampe de acces care de
obicei duc sub un pas de munte. Cel mai înalt punct al rutei de circulație, vârful
trecătoarei, se află adesea în interiorul tunelului. Un astfel de exemlu este Tunelul
Capra-Bâlea.
Tunelurile de vîrf sau de creastă strapung muntele aproape de creasta și au lungimi
mici in comparatie cu traseul de acces care este lung și sinuos, cu raze mici de curbură,
declivitati mari si numeroase alte lucrări (poduri, podețe, ziduri de sprijin).
Tunel de bază
Tunelurile de bază sunt structuri de tunel care duc printr-un masiv muntos fără rampă,
doar cu o ușoară pantă, dar aceste tuneluri sunt mult mai lungi și mai complex de
construit decât tunelurile de vârf.
Exemple de tuneluri de bază în munții Alpi:
Tunelul Mont Blanc – tunelul rutier lung de 11,6 km, deschis în 1965 (Franța–Italia);
Tunelul Tauern – tunelul rutier lung de 6,4 km, pe Tauern Autobahn A10 deschis în
1975 (Austria);
Tunelul rutier Arlberg – tunelul rutier lung de 13,9 km, pe Drumul rapid Arlberg S16
deschis în 1978 (Austria);
Tunelul de bază Gotthard – tunelul feroviar lung de 57 km, deschis la 1 iunie 2016
(Elveția).