Compoziții rutiere

37. Clasificați și definiți lianții organici, destinația și importanța lor în alcătuirea și

execuția materialelor de construcție rutieră.
Acești lianți sunt folosiți în construcția drumurilor, materia primă pentru producerea lor este nafta
(petrol), cărbune, lemnul, șisturi și tuf.
Proprietățile generale către lianți organici:
a) lianții organici trebuie bine să se lipească de suprafața materialelor pietroase formînd un strat sau o
peliculă fără întrerupere și rezistentă;
b) lianții organici trebuie să acopere suprafața agregatelor și să le unească în monolit cu proprietăți necesare;
c) lianții organici trebuie să fie stabili în timpul exploatării să nu-și schimbe proprietățile.

Lianții organici folosiți în construcția drumurilor se împart în 2 tipuri:

1) Bitum – este un liant compus din hidrocarburi macromoleculare și derivatele lor care conțin O2, S, N și
așa metale ca: vanadiu, fier, nichel, natriu etc.
Bitumul există de 2 tipuri: a) natural;
b) artificial.
a) bitumul natural – este de culoare neagră sau brun închisă, posedă înaltă plasticitate și mai răspîndit
se găsește în roci poroase calcar și altele.
b) bitumul artificial – se împarte în funcție de materia primă și există bitum din naftă, șisturi uneori
din cărbune.

Bitumul artificial se împarte în funcție de metoda de obținere în:

a) bitum rezidual;
b) bitum oxidat;
c) bitum de cracare;
d) bitum obținut prin amestecare.

2) Gudron rutier – este un liant compus din amestec de hidrocarburi și derivate de O2, S, N de regulă se
obține prin distilarea uscată a lemnului, turbei, cărbine de pămînt și altora, la t o de la 300 pînă la 800 oC fără
aer. Denumirea gudronului este în funcție de materia primă. În funcție de proprietățile generale lianții
organici se împart în trei categorii:
a) liant dur – la to 20-25 oC posedă caracteristici elastico-vîscoase, la to 180-200 oC capătă mobilitate,
fluiditate și capacitatea de a se uni cu alte materiale.
De regulă se utilizează pentru construcția –p2--, acoperișuri și pentru lucrări de hidroizolare a
construcțiilor.
b) liant vîscos la to obișnuite posedă caracteristici de vîscozitate și plasticitate ele trec în lichid deplin
la t 120-160 oC se utilizează pentru producerea mixturilor afaltice, piatră spartă neagră, producerea
o

emulsiilor, pentru consolidarea pămînturilor etc.

c) liant lichid sau fluid – în acest liant se conține o cantitate mai înaltă de onbst.. volatile (ușoare),
după evaporarea cărora liantul se întărește și posedă proprietăți apropiate de bitum vîscos. În starea obișnuită
el este lichid se utilizează la to de la 15-120 oC pentru producerea mixturilor asfaltice reci, emulsiei, etc. La
lianții organici se referă emulsii și suspensii care prezintă sisteme disperse de lianți organici (bitum sau
gudron) și H2O stabilizate prin emulgător cînd ele contactează cu suprafața materialului pietros ele se
descompun se elimină liantul care acoperă granulele agregatelor și le unesc în monolit. Acești lianți de
regulă se folosesc pentru producerea mixturilor asfaltice reci, pentru stabilizarea pămînturilor și pentru
producerea diferitelor materiale.

38. Clasificați și definiți materialele bituminoase pentru construcția drumurilor. Bitum și

proprietățile importante pe care le reprezintă.
Bitum – este un liant compus din hidrocarburi macromoleculare și derivatele lor care conțin O2, S, N
și așa metale ca: vanadiu, fier, nichel, natriu etc.
Bitumul există de 2 tipuri: a) natural;
b) artificial.
 a) bitumul natural – este de culoare neagră sau brun închisă, posedă înaltă plasticitate și mai răspîndit
se găsește în roci poroase calcar și altele.
b) bitumul artificial – se împarte în funcție de materia primă și există bitum din naftă, șisturi uneori
din cărbune.

Bitumul artificial se împarte în funcție de metoda de obținere în:

a) bitum rezidual;
b) bitum oxidat;
c) bitum de cracare;
d) bitum obținut prin amestecare.
Componența și structura bitumului
Ca are valența 4 și el are capacitatea de a forma legături în care atomii de carbon sunt legați între ei.
Legăturile care se formează există de următoarele tipuri:

Reeșind din aceasta majoritatea moleculelor de bitum prezintă un schelet format din 25 – 150 atomi
de Ca de aceea masa moleculară a compozițiilor este de la 400 pînă la 5000, componența chimică a
bitumului este următoarea:
- Ca – 70-85%;
- H – 8-12%;
- O2 – 0,5-2%;
- S – 0,5-7%;
- N – 0,2-1%.
Luînd în considerație că componența și structura compoziției chimice (molecula)
variază larg și sunt foarte diferite și practic nu există molecule stabile de împărțit sau de înlăturat moleculele
aparte e foarte greu și inreal, reeșind din aceasta, prin metode speciale se înlăturează grupe de molecule cu
proprietăți asemănătoare. Și atunci noi numim componența chimică grupată a liantului organic sau a
bitumului.
Grupele principale de hidrocarburi pentru bitum sunt următoarele:
1) Ulei – 40-60%;
2) Reșină – 20-40%;
3) Asfaltene – 10-25%;
4) Carbene și carboide – 1-3%;
5) Acizi asfaltogeni – 1%;
6) Parafină – 7%.
Pentru gudron componența chimică grupată este:
1) Ulei de gudron – 60-80%;
2) Reșină plastico-vîscoasă – 10-15%;
3) Reșină dură – 5-10%;
4) Carbon liber – 2-25%;
5) Naftalină – 7%;
6) Atracen – 10%;
7) Fenol – 5%.

Ulei – substanță de culoare galbenă deschisă , el

se elimină prin dizolvarea benzinului ușor. Uleiul de gudron se înlătură prin distilarea la tᵒ 300ᵒ, uleiul predă
bitumului mobilitate, fluiditate, majorează capacitatea de evaporare și reduce punctul de înmuiere.
Reșina – este de culoare brună închisă densitatea ,
existența ei în componența bitumului predă liantului duritate, plasticitate, ductilitate (întindere), lipire bună
pe suprafața materialelor pietroase. (Este o substanță polară) rău se dizolvă în spirt etil, aceton dar bine se
dizolvă în benzină, benzol și cloroform.
Asfaltene – substanțe solide care nu se topesc ,
aceste substanțe prezintă cele mai mari macro-molecule. La tᵒ peste 300ᵒ nu se topesc dar se descompun
formînd cocs și gaz. Bine se dizolvă în benzol, cloroform. Nu se dizolvă în benzină. Sub acțiunea razelor
ultraviolete ele îmbătrînesc și nu se dizolvă în benzol, ele suficient influențiază la formarea structurii
bitumului, asupra stabilității termice, vîscozității și durității.
Carbene și carboide – aceste substanțe în compoziția bitumului majorează vîscozitatea
și fragilitatea. Carbenele după componență sunt asemănătoare cu asfaltenele dar nu se dizolvă în benzol se
dizolvă numai în sulf de -- . Carboidele prezintă substanțe dure (cenușă) care nu se dizolvă în dizolvanți
cunoscuți.
Acizi asfaltogeni – sunt de culoare brun cenușie, de consistență deasă,
. Bine se dizolvă în spirt, cforoform și greu se dizolvă în benzină.
Aceste substanțe sunt cele mai polare din toate. Reeșind din aceasta ele majorează capacitatea de lipire sau
de aderență a bitumului de suprafața materialelor, dar cantitatea lor în componența bitumului se limitează de
aceea că se dizolvă în apă și sunt toxici, mai ales fenolul.
Parafina dură – această substanță nu este dorită în componența liantului din motiv că la temperaturi
reduse acționează negativ asupra structurii liantului, micșorează plasticitatea și majorează fragilitatea
liantului, totodată influențiază și asupra punctului de înmuiere a bitumului (dacă conținutul de parafină este
de peste 3,5% punctul de înmuiere cade brusc).

Componența grupată însemnată nu este stabilă, ea se schimbăsub acțiunea temperaturilor, radiației

solare, sub acțiunea oxigenului și altor factori climaterici. În acest caz se petrece următorul proces: uleiul
trece în reșină, iar reșina trece în asfaltene. Aceste procese nu sunt egale deci reșina mai intensiv trece în
asfaltene decît uleiul în reșină. Accelerează aceste procese temperaturile înalte, totodată prin încălzire o
parte din ulei se evaporează.

În funcție de conținutul și tipuri de asfaltene, ulei și smoală se formează 3 tipuri de structuri a

bitumului:
Componența grupată Tipuri de structuri
I II III
Asfaltenă >25 <18 21-33
Reșină <24 >36 30-34
Ulei >50 <48 45-48

Proprietățile fizico-mecanice sunt în funcție de structura lui:

Bitum de structura I – posedă o înaltă stabilitate termică dar la temperaturi reduse și sub 0ᵒ mai ales, posedă
înaltă fragilitate și plasticitate. La tᵒ +20ᵒ coeziunea este redusă.
Bitum de structura II – are stabilitatea termică puțin micșorată dac coeziunea este bună.
Bitum de structura III – se caracterizează cu stabilitate termică înaltă și coeziune bună.

Proprietățile principale a le bitumului

Proporțiile dintre componența grupată influențiază asupra proprietății bitumului: polaritatea,
umiditatea, adeziune, coeziune, vîscozitate, plasticitate, stabilitatea termică, fragilitatea și altele.
Polaritatea – caracteristică electro-chimică care depinde de amplasarea sarcinilor electrice în
molecule (deci sunt orientate ele sau nu). Polaritatea influențează la așa caracteristici ca adeziunea,
coeziunea, umiditatea etc. Polaritatea poate fi caracterizată prin raport de dizolvare a bitumului în dizolvant
polar și nepolar, prin coeficientul α:

în care: A – gradul de dizolvare a bitumului în spirt metil (polar);

B – gradul de dizolvare a bitumului în benzol (nepolar).
Coeficientul α pentru bitum din naftă este de la 5 pînă la 35, pentru bitum din șisturi de 5 pînă la 30.
Cu cît este polaritatea (α) mai mare cu atît va fi mai mare aderența bitumului de suprafața rocilor.
Adeziunea – rezistența de lipire a liantului de suprafața materialelor pietroase. Această proprietate
depinde de proprietățile liantului și de proprietățile liante minerale. Rezistența de lipire se determină prin
fierberea și scuturarea periodică a agregatelor (piatră spartă sau nisip) acoperite cu un strat de bitum. Apa
fiind un material foarte polar, în timpul fierberii dezlipește pelicula de la suprafața materialelor pietroase.
 Coeziunea – caracterizează legăturile interioare dintre moleculele liantului și capacitatea de încleiere.
Coeziunea se caracterizează prin tensiune necesară pentru forfecare a 2 plăci lipite cu un strat subțire de
bitum. Aceasta proprietate depinde de conținutul reșinei în liant și de temperatură.

Bitum natural
După structură ele sunt asemănătoare cu cel de naftă artificial, dar conține o cantitate mai mare de
acizi asfaltogeni, densitatea lor este mai mare decît la cei artificiali și poate să fie 2 tone la m 3. Sunt
rezistenți la agenți climaterici, au o înaltă plasticitate și punct de înmuiere (75 – 100 ᵒC și mai mare) ele sau
format în straturile superioare a scoarței pămîntului din naftă. Sub acțiunea condițiilor climaterice sau
evaporat substanțe ușoare, sa petrecut oxidarea rezidiului și polimezarea lui. În funcție de condițiile lor de
zăcămînt există:
a) Stratificate;
b) În filoane;
c) De suprafață.

a) Bitumurile stratificate de regulă se găsesc în roci poroase (ca calcar, gresie). Conținutul de bitum
în roci poroase poate fi de 5– 10% și mai mult, dacă conținutul este pînă la 10% nu este rațional din punct
de vedere economic de extras bitumul din roci. Extragerea bitumului din aceste roci se face prin fierberea
rocilor marunțite în vase cu apă, sau prin dizolvarea bitumului cu dizolvanți organici. Prima metodă este mai
răspîndit folosită și mai ieftină.
b) Bitumurile in filoane se găsesc în crăpături sau goluri mari a rocilor, acest bitum conține mai
puține impurități și are punctul de înmuiere peste 100 ᵒC.
c) Bitumurile de suprafață sau format prin scurgerea naftei pe suprafața pămîntului. Frma de
zăcămînt este compusă și cantitatea de impurități poate fi diferită. Rocile care sunt îmbibate cu bitum pot fi
utilizate nu numai pentru obținerea bitumului curat, ele mai pot fi folosite (mai ales cele care conțin bitum
de 10%) pentru producerea liantului asfaltic (amestec de filer (calcar fin măcinat)) pentru producerea
masticurilor și pentru producerea betonului asfaltic rece. Bitum natural curat în construcția drumului nu se
utilizează de aceea că este cu mult mai scump decît cel artificial.
Bitum artificial din naftă
Bitum artificial din naftă există de 3 tipuri:
1) Dure\solide;
2) Vîscoase;
3) Lichide sau fluide.

1) Bitumurile dure – se folosesc in construcții pentru lucrările de izolare, pentru acoperișuri și pentru
producerea materialelor de hidroizolare. Ele se impart in:
a) bitum pentru acoperișuri:
- БHК – 90/30, temperature =85 – 95 ᵒC
ductilitatea = 25 – 35
- БHК – 90/40, temperature =85 – 95 ᵒC
ductilitatea = 35 – 45
Cifra de sus arată punctul mediu de înmuiere, iar cea de jos arată doctibilitatea medie.
b) Bitum pentru izolare – trebuie să fie rezistent la agenți chimici, să aibă aderență
bună de suprafața metalelor, să păstreze plasticitatea la temperature reduse și sub 0 ᵒC, există de 3
mărci:
- БНИ – IV;
- БНИ – IV-3;
- БНИ – V
Bitumurile de izolare trebuie să aibă: punctul de înmuiere 65 ᵒC;
penetrația ;
ductilitatea .
c) Bitum pentru construcții:
Se utilizează pentru izolarea conductelor de transmitere a gazelor, combustibilului etc. Conform
standardului există 3 mărci:
- БН – 50/50;
 - БН – 70/30;
- БН – 90/10.
Cifra de sus prezintă punctul de înmuiere minimal, cifra de jos penetrația medie. Indicii principali a
bitumurilor dure sunt: penetrația la 25 ᵒC;
punctul de înmuiere la 25 ᵒC;
ductibilitatea la 25 ᵒC.
2) Bitumurile vîscoase – se produc de 2 tipuri:
- БН – 60/90, 90/130, 130/200, 200/300;
- БНД – 40/60, 60/90, 90/130, 130/200, 200/300.
Se consideră ca cel БНД e mai calitativ decît БН, iar cifrele înseamnă intervalul de penetrație, БНД în
comparație cu БН are punctul de înmuiere mai înalt.

39. Descrieți metodele de încercare a bitumului, procedee și experiențe de laborator.

Proprietățile principale a le bitumului
Proporțiile dintre componența grupată influențiază asupra proprietății bitumului: polaritatea,
umiditatea, adeziune, coeziune, vîscozitate, plasticitate, stabilitatea termică, fragilitatea și altele.
Polaritatea – caracteristică electro-chimică care depinde de amplasarea sarcinilor electrice în
molecule (deci sunt orientate ele sau nu). Polaritatea influențează la așa caracteristici ca adeziunea,
coeziunea, umiditatea etc. Polaritatea poate fi caracterizată prin raport de dizolvare a bitumului în dizolvant
polar și nepolar, prin coeficientul α:

în care: A – gradul de dizolvare a bitumului în spirt metil (polar);

B – gradul de dizolvare a bitumului în benzol (nepolar).
Coeficientul α pentru bitum din naftă este de la 5 pînă la 35, pentru bitum din șisturi de 5 pînă la 30.
Cu cît este polaritatea (α) mai mare cu atît va fi mai mare aderența bitumului de suprafața rocilor.
Adeziunea – rezistența de lipire a liantului de suprafața materialelor pietroase. Această proprietate
depinde de proprietățile liantului și de proprietățile liante minerale. Rezistența de lipire se determină prin
fierberea și scuturarea periodică a agregatelor (piatră spartă sau nisip) acoperite cu un strat de bitum. Apa
fiind un material foarte polar, în timpul fierberii dezlipește pelicula de la suprafața materialelor pietroase.
Coeziunea – caracterizează legăturile interioare dintre moleculele liantului și capacitatea de încleiere.
Coeziunea se caracterizează prin tensiune necesară pentru forfecare a 2 plăci lipite cu un strat subțire de
bitum. Aceasta proprietate depinde de conținutul reșinei în liant și de temperatură.

Proprietețile principale care caacrterizează calitate bitumului.

1) Vîscozitatea – este una din cele mai importante caracteristici a liantului. Ea carcterizează
reztistența particurlelor interioare a straturilor de deplasare relative uneia de alta. Pentru determinarea
vîscozitații se folosesc diferite aparate și în documentul normativ este stabilit penetrometru. Ca carcteristică
de vîscozitatea este penetrația, deci adincimea de pătrundere a acului standartizat (m=100g) in timp de 5 sec
la temperatura de 25ᵒC sau sub greutatea de 200g in timp de 60 sec la temperatura de 0ᵒC. Penetrația in
standarde se înseamnă cu 40.
Pentru bitumul fluid vîscozitatea se caracterizează prin temperatura de scurgere (in secunde) a 50ml
de liant prin orificiu calibrat (5mm) la temperatura încercării de 60ᵒC, vîscozitatea este între 25 și 300 sec,
media se ia din 2 încercări.
2) Plasticitatea – conform standardului ea relativ se carcterizează prin întinderea care se determină
cu doctilometru, ca rezultat se consideră lungimea firului în centimetri fixat în momentul ruperii, deci
plasticitatea (doctilitatea, întinderea) depinde de componența grupată a liantului (cu cît cantitatea de reșină
este mai mare cu atît va fi mai mare întinderea) și cu cît este mai mare întinderea liantului cu atît este mai
redusă posibilitatea de formare a fisurilor și crăpăturilor în îmbrăcămintea rutieră în timpul iernii.
Doctilitatea se determină la temperatura de 25ᵒC

cu viteza de întindere de 5 centimetri pe minut sau la temperatura de 0ᵒC cu viteaza de întindere cu 0,5
cm\min, și respetiv se petrec 3 încercări dintre care se ia media:
 3) Punctul de înmuiere – se caracterizează prin temperatura la care bitumul trece din stare plastico-
vîscosă în stare fluidă. Determinarea se face cu aparatul „Inel și Bilă”. Inelul are diametrul interior de 15,7
mm și înălțimea de 6,35 mm. Bila de oțel are diametru 9,5 mm și masa de 3,5 g. Punctul de înmuiere în
primul rind depinde de conținutul asfaltenelor și reșinei în liant. Cu cît este mai mare vîscozitatea cu atît va
fi mai înalt punctul de înmuiere. De regulă punctul de înmuiere este de la 25 pînă la 60ᵒC și mai mare.
4) Puntul de rupere – prezintă temperatura la care bitumul trece din starea elastico-vîscoasă în
starea dură sau fragilă și se determină cu aparatul „Fraas”. Determinarea se face prin înceracrea plăcilor de
oțel pe suprafața căreia este introdus o peliculă de bitum, temperatura la care prin îdoierea periodica în strat
de bitum apare fisuri sau crăpături caracterizează punctul de rupere. Placa este de 40x20x0,15 mm, grosimea
stratului de bitum trebuie să fie aproximativ de 1 mm. Determinarea se face pe 3 probe din care se ia media.
Punctul de rupere trebuie să fie de la - 20 pînă la 10ᵒC și cu cît timpul de rupere este mai jos cu atît bitumul
este mai calitativ.
Intervalul de temperaturi de la punctul de rupere pînă la punctul de înmuiere și invers se numește
intervalul plasticității liantului, cu cît intervalul acesta este mai mare cu atît liantul este mai bun. Pentru
majorarea intervalului plasticității în bitum pot fi introduse așa adaosuri ca latex, cauciuc sau diferiți
polimeri. Proprietatile bitumului depind de:
1) Temperatura și durata încălzirii în timpul preagătirii bitumului pentru utilizare;
2) Depinde de temperatura amestecării;
3) Depinde de proprietățile materialelor pietroase;
Prin acești factori se majoreaza vîscozitatea, se reduce plasticitatea și se mărește fragilitatea
bitumului, aceste schimbări caracterizează îmbătrînirea bitumului.
Cauzele principale de îmbătrinire a bitumului sunt următoarele:
a) Evaporarea hidrocarburilor ușoare care se conțin în ulei la temperaturi ridicate.
b) Schimbarea componentei grupate a bitumului sub actiunea oxigenului, razelor
ultraviolete și altor agenți climaterici.
a) Caracterul de intracțiune dintre componentele bitumului și materialele minerale (ca
exemplu materialele poroase absorb o parte din ulei și prin aceasta se schimbă structura bitumului se
micșorează calitatea uleiului în bitum și are loc înbătrînirea bitumului). În realitate sub acțiunea temperaturii,
oxigenului, razelor solare și sub acțiunea materialelor minerale se schimba părțile componente a bitumului,
deci uleiul reșina asfalten, dar acest proces nu se petrece în egalitate sau proporțional, reșina trece în
asfalten mai repede decît uleiul în reșină. Acumularea asfaltenelor reduce proprietățile de plasticitate și
majorează fragilitatea bitumului, cantitatea de reșină care predă bitumului plasticiatea, se reduce sufficient.
Îmbătrînirea bitumului depinde de condițiile în care el se gasește, încălzirea de lungă durată și la temperaturi
ridicate aduce la schimbarea mai rapidă a componenței grupate și îmbătrînirea mai rapida. De aceea nu se
recomandă de încălzit bitumul la temperaturi peste 160–165 ᵒC și durata de încălzire nu trebuie să
depășeasca 5 ore. Perioada de încălzire și de reținere la temperaturi înalte trebuie de micșorat pînă la minim,
limitînd numai încălzirea bitumului pîna la temperatura de lucru și deodată de o foloșit. Asupra îmbătrînirii
influiențează și calitatea agregatelor (agregatele dense, rezistente (diabazul)) nu accelerează procesul de
îmbătrînire, dar așa agregate poroase și mai ales cele care conțin oxizi de fier, aluminiu accelerează procesul
de îmbătrînire. La îmbătrînire infliuențează și metoda de obținere a bitumului sau metoda bitumurilor
obținute prin oxidarea resturilor de la cracaj, îmbătrînesc mai intensiv decît bitumurile obținute de la oxidare
gudroanelor. Pentru a încetini procesul de îmbătrînire se folosesc așa adaosuri (inhibitori) ca săruri de
steurin, naften sau alți grași de la 0-0,5 pînă la 0,05% de la masa bitumului, sulf pînă la 0,2%, deșeuri de la
producerea cauciucului 6-10%. Încetinează procesul de îmbătrînire, și majorează densitatea betonului
asfaltic. Pentru studierea îmbătrînirii se folosesc diferite metode: în standard se recomandă determinarea
stabilității bitumului, se apreciază prin schimbarea punctului de îmnuiere și a masei probei după încălzire.
Pentru această determinare se iau 2 probe se așează în vas metalic sau sticlă cu diametrul de 128 sau 100
mm, care puțin se încălzește și bitumul se așterne într-un strat cu grosimea în jur de 4 mm, apoi probele se
introduc în termostat și se țin la temperatura de 165 ᵒC timp de 5ore, apoi se răcesc pînă la temperatura de
18–20 ᵒC se cîntăresc apoi din bitum se pregătesc probe la care se determină punctul de înmuiere. Punctul de
înmuiere (nu trebuie să fie mai mare) poate fi mărit nu mai mult de 8 ᵒC.
Punctul de inflamabiliate este temperatura la care pe suprafața bitumului prima data apare o flacără
albastră și se ține pînă la 5 secunde, după înlăturarea focului deschis.
Punctul de ardere este temperatura la care flacăra albastrî se ține pe suprafața bitumului peste 5
secunde după înlăturarea focului deschis.
 Bitumurile vîscoase trebuie să aibă temperatura de aprindere peste 200 ᵒC, dar bitumurile lichide
peste 60 ᵒC.

40. Clasificați și definiți tipurile de mixturi asfaltice, destinația și perceperea lor pentru
alcătuirea constructivelor și a îmbrăcăminților rutiere la drumuri.
Betoanele asfaltice se produc de 4 mărci:

Cerințele:
Caracteristicile principale ale betoanelor asfaltice:
1) Porozitatea amestecului mineral.
Pentru betoanele de tipul A și B. Porozitatea se admite de a fi 15–19%. Pentru Б și Г 18–22%. Pentru tipul D
pînă la 22%.
2) Porozitatea betonului asfaltic, pentru beton asfaltic fierbinte trebuie să fie de la 2,5–
4,5%, pentru beton cald de la 3–5%, pentru mărcile III, IV.
3) Saturația cu apă după volum pentru beton asfaltic:
A–marca I si II 2–4,5 (beton asfaltic fierbinte)
Б și Г 1,5–3,5% (pentru toate mărcile betonului fierbinte) și de la 1,5–4 pentru betoane calde de marca III
si IV;
B si D 1,5–3 (pentru toate mărcile betoanelor fierbinți) și de la 1,5–4% pentru betoane calde de marca III si
IV.
4) Umflarea în procente după masă.
Pînă la 0,5% pentru prima marca (I);
Pînă la 1% pentru a doua și a treia marcă (II, III);
Pînă la 1,5% pentru a IV-a marcă.
5) Rezistența la compresiune în mPa:
La temperatura de 20 ᵒC:
Marca I – 2,4;
Marca II –2,2;
Marca III – 2;
Marca IV – 1,6.
La temperatura de 50 ᵒC:
Pentru tipul A:
Marca I – 0,9C%;
Marca II – 0,8;
Pentru tipul B si G:
Marca I – 1;
Marca II – 0,9;
Marca III – 0,8;
Marca IV – 0,8.
Pentru tipul Г:
Marca I – 1,4;
Marca II – 1,2.
Rezistenta la 0 ᵒC trebuie să fie pînă la 12 mPa.
6) Coeficientul de rezistență la apă (saturația de scurtă durată):
Marca I – 0,9;
Marca II – 0,85;
Marca III – 0,8;
Marca IV – 07.
7) Coeficientul de rezistență la apă (saturația de lungă durată):
Marca I – 0,85;
Marca II – 0,75;
Marca III – 0,7;
Marca IV – 0,6.

Proiectarea componenței betoanelor asfaltice

De regulă se folosesc metode de proiectare care include calculele necesare și apoi verificarea
componenței prin experiment.
Scopul proiectării – determinarea raportului rational dintre materialel component prin care se obține
un beton (mixtură) cu proprietăți tehnologice și de exploatare necesară.
Pînă la proiectare trebuie să determinăm sarcina care prevede:
1) în care condiții va fi exploatat betonul;
2) marca, tipul și densitatea betonului;
3) felul betonului;
4) caracteristicile materialelor componente
Componența proiectată trebuie să fie economă și să prevadă utilizarea materialelor
locale. Există multe metode de proiectare (după liant asfaltic, după mortar asfaltic, metoda Morshal, după
condițiile de exploatare sau de lucru și altele). Metoda standardizată este metoda de proiectare după curbe
limite. În baza acestei metode este stabilită funcția rezistenței și altor proprietăți de la densitatea părților
materiale minerale cu conținutul optimal de bitum. Se socoate că un amestec dens din material mineral poate
fi obținut cînd se respect 2 condiții:
1) Dimensiunile agregatelor se micșorează în 2 ori;
2) Masa particulelor cu diametrul mai mare decît a diametrului vecin mai mare prezintă raport 0,6 – 0,9,
acest raport este numit coeficient de alunecare.
În realitate coeficientul de alunecare se folosește de la 0,65 – 0,75. Amestecurile care
conțin toate diametrele se numește amestec neîntrerupt. Dacă în amestec nu există o oarecare fracție acest
amestec se numește amestec cu granulozitate întreruptă.
Înainte de proiectare se apreciază valoarea coeficientului de alunecare și toată partea mineral se
primește de 100%. (Bitumul este peste 100%). Masa granulelor care trebuie să fie în amestec:
q1; q2; q3; q4.
Se calculează în felul următor:

Stabilind masa diametrului maximal și știind valoarea k putem calcula toate fracțiunile. După
calculare se face compararea diametrului obținut cu cerințele prevăzute în documente normative. Pentru
aceasta se construiește graficul de granulozitate:
Dacă curba calculate a granulozității se găsește între limitele curbei aceasta înseamnă că amestecul
corespunde cerințelor amestecurilor dense dar dacă nu se face analiza graficului se determină diametrul
particulelor care nu se ajung și se face corectarea pînă nu va fi obținut un amestec care va fi în sectorul
limitelor. Pentru simplificarea selecționării în documente normative
sunt stabilite conținuturile pentru fiecare diametru de la și pînă la și
totodată în această tabelă se prevede cantitatea de bitum orientativă
pentru pregătirea mixturii asfaltice. Cantitatea de bitum poate fi
calculată după relația:

unde: porozitatea amestecului selecționat din materiale minerale

și compactat
sub sarcina de 40 MPa în %;
 porozitatea admisibilă a betonului asfaltic compactat
densitatea bitumului în g/cm3;
densitatea amestecului din materiale minerale compactate în g/cm3.
Dar trebuie să stabilim cantitatea optimală de bitum și această cantitate se stabilește prin experiment
în laborator. Pentru acest lucru se pregătesc nu mai puțin trei mixture asfaltice în care partea minerală este
aceeași dar cantitatea de bitum este diferită, pentru un amestec se ia conținutul de bitum – media din acele
orientative stabilite în tabela standardului sau cantitatea de bitum calculată după formulă, în altele două
mixture cantitatea de bitum se micșorează și se majorează cu pasul de 0,5%. Pregătim 5 probe de mixturi din
aceste mixturi se pregătesc probe pentru încercări. Compactarea mixturilor se face cu presiunea 40 MPa în
timp de 3 minute, și se pune la încercare peste 14–15 ore după preparare, încercarea probelor se face la
compresiune la temperature 20–50 ᵒC și la saturație cu apă, apoi se construiește graficul care arată cum se
schimbă rezistența și saturația de apă în funcție de cantitatea bitumului. Din acest grafic determinăm
compoziția mixturii și cantitatea optimală de bitum.

Beton asfaltic
Beton asfaltic este un material artificial obținut prin așternerea și compacatarea unui amestec
selecționat, rațional din piatră spartă, nisip, filer (praf mineral), bitumul. Pînă la întărire acest amestec se
numește mixtură asfaltică. Amestecul obținut prin amestecarea bitumului cu filer se numește: liant asfaltic,
obținut prin amestecarea liantului asflatic cu nisip care la rindul său poartă denumirea de mortar asfaltic sau
beton cu nisip. În funcție de vîscozitatea bitumului și temperatura mixturii asflatice betonul se împarte în:
fierbinte, cald și rece.
Beton asflatic fierbinte se pregatește la temperatura de 140–
160 ᵒC, se așează la temperatura nu mai joasă de 100–120 ᵒC.
Structura betonului se formează în perioada compactării acestuia.
Betonul se utilizează în construcția durmurilor și aerodromurilor,
îmbracamințile din el sunt cele mai rezistente la acțiunea sarcinilor de
la transportul auto, factorilor climaterici, el poate fi utilizat în toate
zonele climaterice pentru straturi superioare și inferioare.
Beton asflatic cald se pregătește la temperatura de 90–130 ᵒC,
se așează la temperatura de 40–80 ᵒC, strucutra acestuia se formează
în timp de cîteva ore pînă la cîteva saptămîni după compactare, are
rezistență mecanică mai redusă decît betonul asfaltic fierbinte, se
utilizeaza mai rar și mai ales în raioane cu temperatura redusă. Poate fi așezat la temperatura de pînă la -10
ᵒC.
Betonul asfaltic rece se pregătește la temperatura de pînă la 120 ᵒC se așează și se compactează la
temperatura obișnuită dar nu mai joasă de +10 ᵒC. Structura se formează în timp de 20–40 zile. Acest beton
este mai slab decît cele însemnate mai sus dar are un avantaj că poate mult timp (pînă la 8 luni) să fie în
stare friabilă (afînat). Deci pentru a pregăti rezervă de beton și a fi păstrate în depozite. Se utilizează pentru
îmbrăcămintea rutieră cu circulație transporturi ușor și mai răspîndit se utilizează la reparația drumurilor.
După mărimea agregatelor betoanele asfaltice se împart:
1) Cu agregate mari (marca granulară pînă la 40 mm), el se utilizează numai pentru
construirea straturilor inferioare a îmbrăcăminților rutiere de aceea pe suprafața rugoasă și poroasă asigură o
aderență bună cu stratul superior;
2) Cu agregate mijolocii, diametrul maxim 20–25 mm;
3) Cu agregate mărunte, diametrul maxim 10–15 mm;
Aceste betoane se utilizează pentru construcția straturilor superioare a îmbrăcăminților rutiere pe
sectoare cu circulație intensivă. Betoanele cu agregate mijlocii au o rugozitate înaltă. Betoanele cu agregate
mărunte mai des sunt utilizate pentru straturile superioare în îmbrăcăminte în 2 straturi, pe drumuri cu
circulație intensivă la care adăugător se introduc granule de agregate mari pentru a majora rugozitatea.
Betoanele de tipul 2 și 3 sunt rezistente la acțiuni mecanice și factori climaterici.
4) Beton asflatic fără agregate mari cu diametrul maxim pînă la 5 mm. El poate fi
pregătit din nisip natural sau concasat. Betonul pe bază de nisip concasat se utilizează pentru straturi
superioare, la drumuri cu intensitate mijlocie și la sectoare la care este necesitate de impermiabilitate.
Betoanele din nisip natural au rezistență mai redusă la acțiunea transportului decît cele însemnate mai sus și
de aceea el se folosește la drumuri cu circulația transportului ușor sau pentru podele în secțiile de producere,
pentru trotuare etc.
După densitate există betoane: dense și poroase.
Cele dense se caracterizează cu structura micropoaroasă a părții minerale, porozitatea atinge de la 3
pînă la 5%, după volum se utilizează pentru straturi superioare ale îmbrăcămintei rutiere. Betoanele poroase
au structura macroporoasă, porozitatea de 5–10% dupa volum și se utilizează pentru straturile inferioare, în
funcție de conținut în piatra spartă și a nisipului se formează macro și mezzo structura cu cimentația bazală,
poroasă și de contact. În betonul asfaltic cu structura bazală granulele agregatelor mari nu contactează între
ele și se găsesc în volumul mortarului, proprietățile betonului în acest caz se determină prin proprietățile
mortarului cu saturarea betonului cu agregate mari aduse la contactarea granulelor prin peliculi subțiri al
liantului și se formează structura de contact. În acest caz se formează un carcas dens de agregate care are
posibilitatea de a rezista la acțiunea forțelor suficiente și aici are loc ca volumul de mortar este egal cu
volumul golurilor a agregatelor mari. Majorara canității agregatelor mari mai departe sau micșorarea
volumului de material asfaltic aduce la formarea structurii poroase a betonului și în acest caz volumul
golurilor dintre agregatele mari este mai mare decît volumul mortarului.
După lucrabilitate mixturile asfaltice se împart în: vîrtoase, plastice și turnate.
- Mixturile virtoase relativ ușor se aștern într-un strat subțire dar pentru compactare
e necesar utilaj de compactare greu sau vibrație. La așa mixturi se referă betoanele asfaltice reci și betoanele
cu conținut înalt de agregate mari.
- Mixturile asfaltice plastice mai greu se aștern într-un strat neted dar mai ușor se
compactează cu utilaj cu masa de 5–8 tone.
- Mixturile turnate se caracterizează cu mobilitatea mare și au capacitatea de a se
compacta sub greutatea proprie, de aceea că conținutul de liant asflatic (bitum+filer) este majorat și se
utilizează piatră spartă cu diametrul de 10 mm, aceste mixturi pot fi așternute și compactate cu mecanisme
și manual.
După conținutul în beton asflatic fierbinte și cald a pietrei sparte și nisipului betoanele se împart în
urmatoarele tipuri :
- A, Б, B, Г, D;
În tipul A cantitatea pietrei sparte este de 50–65%; Б= 35–50%; B= 20–35%.
Tipul Г conține nu mai puțin de 38% granule cu diametrul 1,25–5 mm nisip concasat, și în tipul D
nu mai puțin de 14% granula 1,25–5 mm prezintă nisip natural.

Alegerea tipului de mixtură asfaltică depinde de destinația betonului, de calitatea materialelor

componente și de utilajul de care dispunem.

41. Clasificați și definiți, materialele de componență și alcătuire a mixturilor asfaltice.

Materiale pentru betoane
Materialele componente sunt:
- piatră spartă;
- nisip;
- filer;
- liant organic.
Pentu producerea pietrei sparte se utilizează ca materie primă diferite roci și zgură, rezistența la
compresiune a carora trebuie să fie nu mai joasă decît 100–120 mPa pentru roci magmatice), și nu mai joasă
decît 80–100 mPa pentru roci sedimentare și zgură. Pentru straturile inferioare pot fi utilizate roci cu
rezistența nu mai joasă de 60 mPa. Piatra spartă trebuie să fie curată, cu conținutul particulelor prăfoase și
argiloase nu trebuie să depașească 2%. Forma pietrei sparte este de dorit să fie cubică, cu suprafață rugoasă,
cu conținutul granulelor plate și aciculare nu trebuie sa depășească 15–25%. Rezistența la îngheț a
agregatelor trebuie să fie nu mai joasă de 50 de cicluri, pentru straturile inferioare se admite rezistența la
îngheț nu mai joasă de 25 de cicluri.
Ciclu îngheț–dezgheț (4 ore îngheț, 4 ore dezgheț).
Nisipul care se utilizează pentru betoane poate fi concasat sau natural. Nisipul trebuie să fie curat,
conținutul particulelor prafoase–argiloase nu trebuie să depășească 3%. Nisipul concasat în funcție de
rezistența rocilor din care este obiținut se împarte în 4 mărci după rezistență: 400, 600, 800, 1000. Pentru
betoanele asfaltice se recomandă utilizarea nisipurilor mășcate sau medii (respectiv modulul granulometric
2,5– nisip mășcat, 2–2,5– nisip mijlociu).
Filer – prezintă un praf mineral obținut prin măcinarea calcarului sau a dolomitului cu rezistență nu
mai joasă de 20 mPa sau zgurei de furnal. Finețea de măcinare trebuie să fie urmatoarea prin sita cu
diametrul de 1,25 mm trebuie să treacă 100% (prin cernerea umedă), prin sita de 0,315 mm nu mai puțin de
90% și prin sita de 0,071 mm nu mai puțin de 70%. Volumul de goluri al filerului în stare compactată sub
sarcina de 40 mPa nu trebuie să depășească 35%. Filerul trebuie să aibă coeficientul de hidrofelie mai mic
de 1. Pentru determinarea acestui coeficient se ia o probă de filer cu diametrul mai mic 1,25 mm și se
determină umflarea lui în apă, apa este substanța polară iar în gaz lampant nepolară.

Conținutul particulelor argiloase nu trebuie să depășească 5%, că în calitate de filer pot fi utilizate
unele materiale locale sau deșeuri industrial (praf de la producerea cimentrului, zgură de la arderea
cărbunelui, deșeuri de la producerea azbesto cimentului).

42. Definiți noțiunea de gudron, descrieți importanța acestui material în constructivele

rutiere pentru drumuri.
Producerea gudroanelor de cărbune
Ele se obțin din gudron brut sau reșină brută care se degajă în timpul coxificării și gazificării
cărbunelui (fără aer). Dacă destilarea gudronului brut se face la temperatura aproximativ de 1000 ᵒC se
obține gudron de temperaturi înalte. Și dacă temepratura este în jur de 600 ᵒC – gudron de temperaturi
reduse.
Pentru obținerea gudroanelor rutiere de regulă se utilizează gudroane de temperaturi înalte. În tipul
coxificării din cărbune aproximativ se obține 73–77% de cox, 15–25% de gaz, gudron brut în jur de 5%.
Acest gudron brut poate fi utilizat în construcția drumurilor. Pentru prelucrarea pămînturilor (stabilizarea),
pentru prelucrarea pietrișului și a pietrei sparte prin amestecarea direct pe șantier. O mare parte de gudron
brut se utilizează pentru producerea diferitor produse chimice. În timpul distilării gudronului brut se obține
ulei ușor la temperatura pînă la 170 ᵒC, ulei mediu pînă la temperatura 170–270 ᵒC, ulei greu 270–300 ᵒC și
ulei antrocenic 300–330 ᵒC și resturile rămase sunt rezidiu negru de cărbune. În construcția drumurilor mai
răspîndit se utilizează gudron de distilare și gudron reconstituit. Gudron de distilare se obține prin gudron
brut după extragerea din el a apei, uleiurilor ușoare, medii și o parte din uleiul greu. Gudronul reconstituit se
obține prin amestecarea rezidiului negru cu ulei antrocenic sau gudron brut de cărbune în raport determinat.
În condiții de șantier gudronul rutier poate fi obținut în felul următor: rezidiu negru se încalzește la
temperatura de 130 ᵒC apoi se introduce prin amestecarea permanentă a uleiului antrocenic cu temperatura
aproximativ de 120 ᵒC. Gudronul rutier poate fi obținut prin amestecare rezidiului negru cu gudron brut.
Raportul dintre componente se stabileste in laborator.
Pentru stabilirea raportului se pregătesc 3, 4, 5 și mai multe amestecuri de diferită compoziție pentru
fiecare amestec se determină vîscozitatea apoi se construiește graficul din care se determină raportul necesar
dintre componente pentru obținerea gudronului rutier de vîscozitate necesară.
 Pentru îmbunătățirea calității gudroanelor de cărbune (majorarea rezistenței la temperatură, la agenți
climaterici) în gudroane trebuie introduse materiale disperse (fine): praf de calcar, dolomit, praf de
producerea cimentelor, pînă la 30% din gudroane au aceste adaosuri și se numesc gudroane felirizate.
Componența gudroanelor se determină în laborator și există de 2 mărci:
1) DH – 7 ;
2) DH – 8 .
Punctul de înmuiere a rezidiului după distilarea substanțelor ușoare la temperatura de pînă la 360 ᵒC
nu trebuie să depășească 90 ᵒC.
Gudroanele rutiere de cărbune există de 6 marci și se inseamna prin:
D1, D2, D3, D4, D5, D6, vîscozitatea cea mai mică o are D1 și cea mai marea
D6 .
Utilizarea:
D1 – pentru consolidarea pămînturilor și disprăfuierea drumurilor;
D2, D3 – pentru prelucrarea pietrișului și pietrei sparte;
D4 – pentru acoperirea pietrei și a pietrei sparte
D5, D6 – pentru pregătirea betonului fierbinte și producerea agregatelor negre.
Totodată gudroanele de cărbune pot fi utilizate pentru producerea materialelor de hidroizolare și
acoperire, masticulelor, emulsiilor și suspensiilor și poate fi folosit ca antiseptic pentru protejarea lemnului
contra putrezirii.
Gudroane rutiere din șisturi
Gudroanele din șisturi se obțin din gudron brut, care se degajă prin prelucrarea termică a șisturilor
inflamabile fără aer în cuptoare speciale la temperaturi de 500–550 ᵒC, după distilarea gudronului brut la
temperatura pînă la 180 ᵒC, se înlăturează benzina, la temperatura 180–225 ᵒC ligroină pentru tractoare. La
temperatura de 225–325 ᵒC se înlăturează motorina și în rezidiu rămîne păcura sau fracția bituminoasă în jur
de 60% de la gudronul brut. Bitumul de șisturi există de 2 tipuri :
a) Vîscoase;
b) Lichide.
a) Bitumurile vîscoase se obțin prin oxidarea păcurii la temperatura de la 200 pînă la 270 ᵒC în timp
de 10 ore.
b) Bitumul in lichide de regulă se obține prin dizolvarea de bitum de șisturi vîscos cu păcură de
șisturi, ulei antrocenic sau alți dizolvanți. Bitumul din șisturi în componența sa contine o cantitate mai înalta
de asfaltenă și reșini, decît în bitumurile de naftă, și mai puțin ulei. Existența reșinilor în cantitate înaltă
asigura înalta ductilitate. Aceste bitumuri bine se lipesc pe suprafața materialelor pietroase dar sunt mai slab
rezistente la agenți climaterici. Mai intensiv îmbătrînesc și au un miros neplăcut. De aceea nu se recomandă
folosirea lor în localitați. Gudroanele de șisturi există de urmatoarele mărci:
1) БСД – 250/330, БСД – 160/250 Bitumuri vîscoase;
2) С – 20/35, 37/70, 70/130, 130/200 Bitumuri lichide.
Cifrele prezintă intervalul de vîscozitate determinat cu vîscozimetru cu orificiu de 5mm la temperatura de 25
ᵒC.

Gudron rutier din turba și lemn

În construcția drumurilor acești lianți se utilizeaza mai rar deaceea că au stabilitate mai redusă și
intervalul de plasticitate este mai îngust. Mai răspindit se utilizează în îmbrăcăminți provizorii și pentru
prelucrarea pămînturilor. Gudroanele de turbă se obțin din: reșină brută care se degajă în timpul distilării
uscate a turbei în cuptoare speciale fără aer la temperatura de 280–330 ᵒC, guroanele din această reșină se
obțin prin diferite metode:
1) Prin distilare (prelucrarea la diferite temperature) aceste gudroane au denumirea de
gudron distilat
2) Prin dizolvarea rezidiului negru de turbă cu ulei de turbă sau ulei de cărbune, și are
denumirea de gudorn reconstituit.
Gudroanele de turbă sunt slab rezistente la temperaturi, la agenți climaterici, dar la rîndul lor au o
bună adeziune de suprafața materialelor pietroase. Mai răspîndit se utilizează pentru consolidarea
pămînturilor și ca adaos la bitum de naftă pentru majorarea adeziunii.

Gudron rutier din lemn

 Se obține din reșina care se degajă în timpul prelucrării lemnului la temperaturi înalte. În timpul
prelucrarii lemnului (distilarea uscată) la temperatura în jur de 300 ᵒC se obține cărbune din lemn, gaz,
reșină și alte substanțe. Componența reșinii: exista apă, o cantitate foarte mare, oțet, fenol. După înlăturarea
apei și o parte din uleiuri se obține gudron vîscos sau rezidiu negru din lemn. După caracteristici acest
gudron are proprietăți asemănătoare sau apropiate gudronului de turbă, are stabilitate termică redusă, conține
multe substanțe care dizolva în apă, îmbătrînește repede, are miros neplăcut și conține substanțe toxice. Se
utilizează pentru consolidarea pămînturilor, materialelor nisipoase, ca adaos la bitum din naftă și ca
antiseptic pentru protejarea lemnului contra putrezirii.

43. Definiți și descrieți importanța prafului mineral în alcătuirea și formarea liantul

asfaltic.
Amestecul obținut prin amestecarea bitumului cu filer se numește: liant asfaltic
Filer – prezintă un praf mineral obținut prin măcinarea calcarului sau a dolomitului cu rezistență nu mai
joasă de 20 mPa sau zgurei de furnal. Finețea de măcinare trebuie să fie urmatoarea prin sita cu diametrul de
1,25 mm trebuie să treacă 100% (prin cernerea umedă), prin sita de 0,315 mm nu mai puțin de 90% și prin
sita de 0,071 mm nu mai puțin de 70%. Volumul de goluri al filerului în stare compactată sub sarcina de 40
mPa nu trebuie să depășească 35%. Filerul trebuie să aibă coeficientul de hidrofelie mai mic de 1. Pentru
determinarea acestui coeficient se ia o probă de filer cu diametrul mai mic 1,25 mm și se determină umflarea
lui în apă, apa este substanța polară iar în gaz lampant nepolară.

Conținutul particulelor argiloase nu trebuie să depășească 5%, că în calitate de filer pot fi utilizate
unele materiale locale sau deșeuri industrial (praf de la producerea cimentrului, zgură de la arderea
cărbunelui, deșeuri de la producerea azbesto cimentului).

44. Explicați noțiunile și procesele de îmbătrînire-uzare în timp a mixturii asfaltice, cauze-

procese-remediere.