http://www.rasfoiesc.com/inginerie/constructii/LIANTII-RUTIERI23.

php
1 LIANTII BITUMINOSI
Liantii bituminosi (dupa o definitie internationala unanim acceptata) sunt amestecuri complexe de
hidrocarburi de origine naturala sau obtinute prin pirogenare, insotite adesea de combinatiile lor cu
oxigenul, azotul, sulful etc. Ei se prezinta sub forma lichida, vascoasa sai solida, au o culoare bruna
inchisa, pana la negru si sunt complet solubili in sulfura de carbon.
Pentru a putea indeplini rolul de lianti rutieri, substantele bituminoase trebuie sa aiba si o putere de
lipire sau de aglomerare. Aceasta conditie este indeplinita numai de doua categorii de compusi si
anume de bitumurile asfaltice si de gudroane.
Bitumurile asfaltice pot fi naturale sau pot fi preparate din hidrocarburi naturale sau din derivatele
naturale ale acestora, prin distilare, oxidare sau cracare; pot fi solide sau vascoase, au proprietati
aglomerante caracteristice si sunt, practic, solubile integral in sulfura de carbon.
Gudroanele sunt produse vascoase preparate prin pirogenarea (carbonizare in vase inchise) unor
materii organice ca huila, lignit, lemn etc. Gudroanele folosite in tehnica rutiera provin in special
din distilarea huilei. Spre deosebire de bitum, gudronul nu se gaseste in stare naturala.
Din punct de vedere chimic, atat bitumurile asfaltice, cat si gudroanele sunt amestecuri extrem de
complexe de hidrocarburi cu un mare numar de atomi de carbon. Ele se prezinta in serii continue,
nelimitate, insotite de derivatele lor oxigenate, sulfuroase si azotoase, precum si de un numar foarte
mare de izomeri.
Din aceasta cauza, o separare in laborator a hidrocarburilor componente nu se poate face; se pot
indica numai compozitia elementara si principalele grupe de hidrocarburi care intra in alcatuirea
acestor substante.
Analiza elementara arata ca liantii bituminosi contin in medie:
- carbon combinat

82-85%;

- hidrogen

12-15%;

- oxigen

2-3%.

sulful si azotul intra in proportii foarte mici.

Se mentioneaza ca in bitumurile asfaltice predomina grupurile de tipul naftenelor si parafinelor,
si, in special, hidrocarburi saturate, iar in gudroane predomina grupurile de tipul aromatelor si, in
special, hidrocarburi nesaturate.
In ceea ce priveste constitutia fizico-chimica a liantilor bituminosi, acestia formeaza sisteme
coloidale complexe.

Caracteristicile liantilor bituminosi

Liantii bituminosi prezinta o puternica inertie la reactiunile chimice. Inalterabilitatea caracteristica
acestor lianti se datoreste, in primul rand, rezistentei si stabilitatii la actiunea oricarei substante
chimice agresive; de aceea si oxidarea in aer se face foarte incet. Din aceste motive, proprietatile
liantilor bituminosi sunt numai de natura fizica.
Modul de comportare al liantilor bituminosi are un puternic aspect reologic; marimea si natura
deformatiilor depind in primul rand de viteza cu care sunt aplicate sarcinile, de durata aplicarii lor si
de temperatura la care se produc solicitarile.
Principalele caracteristici ale liantilor bituminosi se pot grupa in:
- caracteristici in legatura cu consistenta;
- caracteristici in legatura cu plasticitatea;
- caracteristici in legatura cu adezivitatea.
Caracteristici in legatura cu consistenta.
Prin consistenta se intelege relatia de dependenta dintre deformatia specifica si solicitarile care
produc acea deformatie.
Consistenta se datoreste coeziunii, adica fortelor de atractie intermoleculara, care se opun, intr-o
masura mai mare sau mai mica, fortelor care produc deformatia; in fond, coeziunea este rezistenta
opusa de un corp, la rupere.
>Gradul de consistenta a liantilor bituminosi in stare lichida se apreciaza prin viscozitatea lor si
reprezinta rezistenta pe care o opune materialul respectiv la deformatie, prin frecarea interioara a
particulelor.
Aceasta este viscozitatea dinamica si se masoara in unitati numite poaze (P), exprimate in sistemul
CGS. Un poaz este viscozitatea unui corp fluid care necesita un efort de o dyna pentru realizarea
unui gradient de viteza de 1 cm/s pe centimetru.
Apa distilata la temperatura normala are o viscozitate de 1/100 P (un centipoaz).
Determinarea viscozitatii teoretice este o operatie dificila si necesita o aparatura complicata
(cilindri coaxiali, discuri suprapuse sau tuburi capilare etc.).
In practica, viscozitatea se masoara, in mod conventional, prin timpul necesar scurgerii unei
anumite cantitati de liant printr-un ajutaj ale carui dimensiuni sunt stabilite dinainte.
Trebuie mentionat ca viscozitatea unei substante, la o temperatura anumita, nu
este aceeasi daca determinarea s-a facut prin cresterea temperaturii sau prin scaderea ei; de
regula, viscozitatea este mai mare daca determinarea se face prin cresterea temperaturii si se
datoreste unei rigiditati tixotropice a liantului.
In raport cu temperatura, viscozitatea variaza in limite foarte largi.

Masurarea viscozitatii cu ajutorul aparatelor cu scurgere nu se poate folosi in cazul liantilor care
nu sunt fluizi la temperatura obisnuita. La acesti lianti se masoara duritatea exprimata prin
rezistenta opusa la patrundere, numita penetratie.
Pentru aceasta se intrebuinteaza un penetrometru standard compus dintr-un ac incarcat cu o greutate
de 100 g care este lasat sa patrunda in masa liantului timp de 5 s. Penetratia se masoara prin
adancimea de patrundere a acului, exprimata in zecimi de milimetru. Determinarea se face in mod
normal la temperatura de 250.
Penetratia variaza si ea in raport cu temperatura, legatura fiind data de formula:
p p0 e ht

in care: p este penetratia la temperatura t0;

p0 penetratia la temperatura 00;
h=p susceptibilitatea logaritmica a penetratiei
p=d(lg p)/dt.
Dupa cum se vede, consistenta liantilor este o functie de temperatura.
Succeptibilitatea termica a liantilor bituminosi se poate calcula , cunoscand variatia penetratiei cu
temperatura, cu relatia:
lgP=lgPo + 0,43hT, de unde:
h=(lgP-lgPo)/0,43T
Intre penetratie (P) si vascozitate (h) exista o relatie, cu aproximatie acceptabila:
hP2= constant
Cand temperatura creste, viscozitatea scade; la temperaturile joase, pentru aceleasi diferente de
temperatura, viscozitatea variaza foarte mult.
Cand temperatura creste, penetratia creste; la temperaturi ridicate, pentru aceleasi diferente de
temperatura, penetratia creste foarte mult.
Proprietatea liantilor de a-si modifica mai mult sau mai putin consistenta cand temperatura variaza
cu acelasi interval se numeste susceptibilitatea liantilor la temperatura.
La liantii rutieri se studiaza modul in care se manifesta susceptibilitatea in doua zone: in zona
temperaturilor ridicate (de vara) si in zona temperaturilor coborate (de iarna). Liantul trebuie sa fie
asa fel ales, incat in zona temperaturilor ridicate sa aiba o susceptibilitate cat mai mica, pentru a nu
produce deformatii exagerate, iar in zona temperaturilor scazute sa manifeste o susceptibilitate
suficient de mare, pentru a nu deveni rigid.

In legatura cu consistenta, trebuie mentionat si fenomenul de tixotropie al liantilor bituminosi.

Lasati in stare de repaus timp mai indelungat, acesti lianti capata o anumita rigiditate, care dispare
in urma unei agitatii mecanice.
Fenomenul de tixotropie este caracteristic tuturor corpurilor cu structura coloidala. Cand liantul este
lasat in repaus, micelele se asaza in lanturi lungi, care se impletesc intre ele formand o structura
particulara, uneori in forma de fagure.
Curgerea nu se mai poate produce decat atunci cand se distruge aceasta structura interna; atunci
liantul devine lichid.
Tixotropia poate fi marita prin filerizare sau prin incorporare de cauciuc.
In unele mixturi asfaltice, bitumul se gaseste sub forma unor pelicule foarte subtiri care invelesc
agregatele si leaga granulele intre ele. Rezistentele mecanice si stabilitatea termica a mixturilor
depind, in primul rand, de proprietatile pe care le are bitumul cand se gaseste aplicat sub forma de
pelicule foarte subtiri.
Cercetarile mai recente au aratat cum coeziunea si deci si consistenta bitumului variaza in functie de
grosimea peliculei. Rezultatele au aratat ca pana la o grosime de 10-15 microni, coeziunea
bitumului variaza in raport cu grosimea peliculei, insa, pentru grosimi mai mari ea ramane aproape
constanta (aproximativ de ordinul a 105 dyn/cm2).
De asemenea, s-au putut trage urmatoarele concluzii:
- pe suprafata rocilor acide (inactive, de tipul granitului) coeziunea bitumului descreste pe masura
ce pelicula se subtiaza, aceasta din cauza distrugerii structurii spatiale a bitumului;
- pe suprafata agregatelor care provin din roci bazice (active, de tipul calcarului), unde are loc si un
proces de adsorbtie chimica, cu orientarea si fixarea elementelor structurale ale
bitumului, coeziunea creste pe masura ce se reduce grosimea peliculei; la aceasta contribuie intr-o
mare masura si continutul sporit de uleiuri al bitumului care determina o stabilitate mai mare a
structurii, in cazul peliculei subtiri.
Caracteristici in legatura cu plasticitatea.
Plasticitatea este proprietatea unor materiale consistente de a capata deformatii permanente, fara a
se fisura, sub actiunea solicitarilor.
Substantele bituminoase sunt plastice numai intr-un anumit interval de temperatura; in afara acestui
interval, corpurile isi pierd caracteristicile plastice si devin solide sau lichide.
Bitumul solid, incalzit, trece treptat din stare solida in stare lichida; el nu are un punct precis de
topire, ci sub actiunea caldurii se inmoaie din ce in ce, trecand printr-o gama intreaga de stari cu
diferite consistente. Acest mod de a se topi este caracteristic corpurilor plastice.
La bitumuri, punctul de topire este inlocuit prin

punctul de inmuiere si reprezinta temperatura la care bitumul inceteaza de a mai fi plastic si devine
lichid. Stabilirea punctului de inmuiere se face in mod conventional prin doua metode:
- metoda inel si bila (I.B) corespunde punctului de inmuiere si reprezinta temperatura la care o bila
de otel cu dimensiuni standardizate strabate o pastila de bitum fixata intr-un inel, totul fiind incalzit
intr-o baie de apa.
Tinand seama de caracteristica reologica a bitumului, ritmul de incalzire este fixat in mod
conventional la 50C/min; daca incalzirea se face mai repede (mai energic), punctul de inmuiere este
mai ridicat si invers;
- metoda Kramer-Sarnow (K.S.) este oarecum similara cu prima; insa in loc de bila de otel se
foloseste o cantitate de 5 g mercur. Ritmul de incalzire prescris este de 10C/min. Din punct de
vedere operator, metoda este mai dificila; de aceea, la noi a fost standardizata metoda inel si bila.
Pentru bitumurile care au un punctde inmuiere mai mare decat 800C, baia de apa este inlocuita cu
glicerina sau incalzirea se face intr-un vas exterior plin cu ulei de parafina.
Pentru aprecierea punctului de inmuiere a bitumului, in practica, se mai foloseste uneori si
determinarea cunoscuta sub numele de punct de picurare (Ubbelohde). La aceasta metoda punctul
de inmuiere se considera temperatura la care se desprinde prima picatura de bitum topit si cade sub
actiunea propriei sale greutati. Incalzirea se face intr-o baie de aer cu viteza de 10C/min.
Punctul de inmuiere masurat cu metoda K.S. este cu circa 120C mai mic decat cel determinat cu
metoda I.B. si cu circa 300C mai mic decat punctul de picurare, iar punctul de picurare este cu circa
180C mai mare decat punctul de inmuiere determinat cu metoda I.B.
Un alt punct caracteristic al liantilor bituminosi este
punctul la care bitumul inceteaza de a mai fi plastic si devine rigid. Pentru determinarea acestui
punct, in practica se folosesc diferite metode dintre care cea mai obisnuita este metoda Fraass; o
placuta foarte subtire de otel acoperita cu o pelicula de bitum este supusa la incovoieri repetate, la
temperaturi din ce in ce mai scazute, pana cand pelicula de bitum incepe sa crape. Temperatura la
care apar primele fisuri pe lama de bitum reprezinta
punctul de rupere dupa metoda Fraass.
Caracteristici in legatura cu adezivitatea.
Adezivitatea este proprietatea liantilor bituminosi de a adera pe suprafata agregatelor si de a lipi
pietrele intre ele. Aceasta este cea mai importanta caracteristica a liantilor, deoarece de modul cum
se manifesta adezivitatea depinde reusita oricarei lucrari la care substantele bituminoase sunt
folosite ca aglomeranti.

Adezivitatea mai este definita ca fiind rezistenta pe care o opune la dezlipire o pelicula de liant care
lipeste doua pietre. Pelicula se poate rupe cand este invinsa coeziunea, dar se dezlipeste cand
cedeaza adezivitatea.
Adezivitatea este eficace numai daca se realizeaza pe orice fel de roca si se mentine si in prezenta
apei. Ea nu este o proprietate in sine, ci depinde in egala masura atat de proprietatile liantului, cat si
ale agregatelor.
Priza si imbatranirea liantilor bituminosi.
Sub influenta traficului si a intemperiilor, liantii folositi la confectionarea mixturilor asfaltice isi
modifica treptat proprietatile, isi pierd plasticitatea si devin din ce in ce mai duri si mai fragili, pana
cand ajung casanti. Datorita acestor transformari ale liantilor, mixturile asfaltice incep sa se
fisureze, apa incepe sa patrunda in corpul soselei si sa o degradeze; aceasta inseamna ca liantul a
imbatranit.
De la prepararea si punerea in lucrare a mixturii asfaltice, liantul trece printr-o serie de
perioade care marcheaza totodata transformarile pe care le sufera. Astfel, se pot distinge trei
perioade:
- perioada de priza si intarire;
- perioada de comportare plastica;
- perioada de fragilitate si dezagregare.
Priza si intarirea liantilor pusi in lucrare in straturi subtiri dureaza cateva ore pe timp calduros
si insorit si se poate prelungi la cateva zile pe timp rece si umed. Priza se datoreste in cea mai mare
parte racirii mixturii si evaporarii uleiurilor volatile si intr-o mai mica masura influentei oxigenului
din atmosfera. Acestea toate determina o crestere a consistentei liantului. Intarirea se mai datoreste
si fenomenelor de tixotropie care se produc in masa substantelor coloidale, la care micelele
formeaza lanturi ramificate, reticulare, producand o rigidizare a mixturii.
In timpul perioadei de priza, prin evaporarea partilor mai volatile, consistenta liantilor creste,
ceea ce face ca mixtura sa se intareasca si sa capete rezistenta necesara suportarii traficului la orice
temperatura; mixtura incepe sa aiba o comportare plastica.
In acelasi timp, procesul de imbatranire continua, deoarece pe de o parte incep sa se evaporeze
si uleiurile mai grele, iar pe de lata parte, pulberile minerale care rezulta in urma circulatiei sunt
inglobate in masa liantului.
Toate acestea contribuie la cresterea consistentei liantului, care continua totusi sa aiba o
comportare plastica. Deformatiile se produc fara fisurare si denivelarile produse de circulatie se
autorepara.

Cu timpul insa consistenta liantului creste si mai mult, iar campul lui de plasticitate se
restrange din ce in ce. Aceasta face ca in timpul perioadelor de iarna, liantul sa devina fragil si in
imbracaminti sa apara fisuri prin care patrunde apa; fenomenul de autoreparare nu se mai poate
produce. Liantul este imbatranit si mixtura intra in perioada de dezagregare.
Pentru a se prelungi cat mai mult viabilitatea mixturilor asfaltice este necesar ca liantul sa
piarda cat mai incet si cat mai putine din uleiurile sale componente, sa-si mentina in tot timpul
anului un camp cat mai larg de plasticitate si sa manifeste o susceptibilitate cat mai mica la orice
temperatura.
Pentru a se aprecia modul in care bitumul imbatraneste si caracteristicile materialului dupa o
perioada de imbatranire artificiala, se face o proba numita de stabilitate. Determinarea consta in
incalzirea unei probe de bitum, timp de 5 h, la o temperatura de circa 1600C si masurarea pierderii
in greutate, suferita de bitum in urma acestei incalziri prelungite; pierderea nu trebuie sa fie mai
mare decat 1%. De asemenea, se determina cu ajutorul penetrometrului masura in care a crescut
consistenta materialului; aceasta crestere se exprima prin scaderea penetratiei, care nu trebuie sa fie
mai mare decat 30% din penetratia initiala.

Aspectele reologice ale bitumului

Din punct de vedere reologic, bitumurile sunt studiate pentru a se putea stabili o relatie intre
deformatii, solicitari, durata de incarcare si temperatura. Caracteristicile care scot cel mai bine in
evidenta proprietatile reologice ale bitumului sunt penetratiasi punctul de inmuiere.
In timpul deformatiilor, bitumul are o comportare elastic-vascoasa. Pentru o prima
aproximatie si pentru o durata mica de incarcare se poate considera insa ca deformatiile sunt
proportionale cu incarcarile, adica relatia dintre efort si deformatie este liniara.
Bitumurile cu un continut scazut de asfaltene se comporta mai mult ca lichide newtoiene.
Majoritatea bitumurilor cu un continut mai bogat in asfaltene prezinta intotdeauna o elasticitate
intaziata.
Bitumurile fiind puternic influentate de variatiile de temperatura, duritatea lor scade foarte
mult pe masura ce temperatura creste.
La solicitarile intense si de scurta durata, bitumul are o comportare elastica, cu atat mai
pronuntata cu cat temperatura este mai scazuta; deformatiile sunt proportionale cu incarcarile si
dispar o data cu acestea.
La solicitarile de durata mai mare si la temperaturi mai ridicate, deformatiile bitumului
cuprind doua parti: oparte elastica si una remanenta, care in general predomina.

Raportul dintre sageata elastica si cea remanenta depinde de intensitatea sarcinii, de durata de
incarcare si temperatura, precum si de constitutia bitumului (daca predomina partea uleioasa sau
partea micelara).
Daca incarcarile se prelungesc in timp, se produce fluajul (materialul incepe sa curga lent).
Daca insa intensitatea solicitarii scade cu timpul, se produce o relaxare, deformatiile vascoase incep
sa dispara.
Fenomenele caracteristice de tixotropie pot sa intarzie aceste manifestari, in special pe cele
elastice; atunci se produce o deviere de la liniaritatea fenomenelor.
Deformatiile elastice la randul lor sunt formate dintr-o parte elastica propriu-zisa (ideala) si
din alta care indica o elasticitate intarziata datorita rigiditatii materialului.
Caracteristicile reologice ale bitumului sunt transmise si mixturilor asfaltice;
agregatele minerale influenteaza insa si ele intr-o mare masura aceste caracteristici. In general insa,
natura deformatiilor este si aici in functie de durata de aplicare a sarcinilor si de temperatura.
Formele sub care este intrebuintat bitumul la lucrarile rutiere
La lucrarile rutiere, bitumul poate fi intrebuintat sub forma de:
- bitum solid, numit si bitum plastic;
- uleiuri asfaltice, cunoscute in practica si sub numele de bitumuri fluide, lichide sau subtiate;
- produse speciale (emulsii, suspensii etc.).
Bitumurile solide sau plastice. Sunt de regula bitumuri cu o penetratie de cel mult 300-350 si
se prezinta in stare solida la temperatura obisnuita; pentru a putea fi puse in lucrare trebuie topite.
Se folosesc bitumuri reziduale (de petrol) si bitumuri naturale.
Uleiuri asfaltice. Sub denumirea de uleiuri asfaltice se inteleg produsele bituminoase cu o
penetratie mai mare decat 350. Aceste produse sunt lichide sau vascoase la temperatura normala si
prezinta avantajul ca pot fi folosite la prepararea mixturilor asfaltice sau la alte lucrari de asfaltaj,
fara sa fie incalzite deloc sau se incalzesc la o temperatura scazuta de cel mult 60800C.
Se deosebesc doua categorii de uleiuri asfaltice:
a) bitumurile lichide sau vascoase la temperatura normala, care fac parte din categoria
bitumurilor de distilare si se obtin prin oprirea procesului de fabricatie, atunci cand materia bruta
are un continut de 1,5-5% asfaltene (dupa necesitati). Acestea sunt uleiurile asfaltice pentru drumuri
(uleiuri rutiere), cunoscute si sub numele de Road-Oils. Au o putere de aglomerare redusa; din
cauza continutului scazut de substante volatile se intaresc incet. Sunt intrebuintate rar, numai la
stropiri, pentru combaterea prafului.

Bitumina extrasa este foarte curata continand 98-99% masa asfaltoasa pura; ea isi gaseste
numeroase intrebuintari in confectionarea diferitelor tipuri de mixturi asfaltice, la rece sau la cald,
pentru tratamente superficiale, precum si pentru imbunatatirea calitatii bitumurilor parafinoase.
b) bitumurile fluidizate prin dizolvarea lor intr-un solvent, care se mai numesc si bitumuri
taiate sau bitumuri de cupaj (Cut-Back) si se obtin prin dizolvarea bitumului solid, fie in fractiunile
usoare rezultate din distilarea titeiului (benzina, lampant, motorina), fie in uleiurile usoare provenite
de la prepararea gudronului. Cele preparate cu uleiuri de gudron au o adezivitate mai buna.
Solventul intra in proportie de 10-20% in greutate; insa dozajul corect dintre bitumul solid si
uleiuri se stabileste asa fel incat produsul obtinut sa aiba consistenta dorita. De obicei, viscozitatea
masurata la 300C, cu duza de 10 mm, trebuie sa fie 100-150 s.
Bitumurile de cupaj au o putere de aglomerare mai mare decat uleiurile rutiere si se intaresc
mai repede decat acestea. Ele mai au si avantajul ca dau posibilitatea executarii anumitor lucrari de
asfaltaj la rece.; bitumul taiat se prepara centralizat, intr-o statie fixa, si se foloseste direct pe santier
fara sa mai fie necesara topirea bitumului la punctul de lucru, ci numai incalzirea lui atunci cand
anotimpul impune acest lucru.
Dupa solventii folositi se pot realiza bitumuri taiate, cu diferite caracteristici, in special in ceea
ce priveste timpul de intarire (sau de uscare), care depinde de volatilitatea solventului. In mod
obisnuit se realizeaza trei tipuri de bitumuri taiate:
- cu intarire rapida (folosind ca solvent benzina) care se intrebuinteaza in special la stropiri si
la executarea tratamentelor superficiale;
- cu intarire mijlocie (folosind ca solvent lampantul) si care se intrebuinteaza pentru penetratii;
- cu intarire lenta (folosind ca solvent motorina) si care se intrebuinteaza la confectionarea
betoanelor asfaltice.
Bitumul de cupaj poate fi inbunatatit prin adaugarea de activanti. Tot pentru imbunatatirea
calitatilor bitumului taiat se mai pot folosi si aditivi ca: gudron de huila, uleiuri de gudron (fenoli),
praf de var stins etc.
Bitumurile taiate au o larga intrebuintare in practica, fiind folosite in special:
- la lucrari de asfaltaj executate la rece;
- la tratamente de regenerare, pe suprafetele aspre, sarace in bitum, care s-au faiantat etc.;
- la amorsari, pentru realizarea unor legaturi trainice intre stratul asfaltic nou si stratul vechi pe
care se executa;
- la traterea ulterioara a imbracamintilor de beton de ciment, pentru a impiedica evaporarea
rapida a apei.

Pentru a se folosi avantajul metodelor de lucru la rece, la prepararea unor mixturi asfaltice,
confectionate cu bitum obisnuit, se foloseste un adaos, numit liquefire, care este un amestec de
benzina si lampant. Acesta face ca mixtura sa fie preparata la cald, dar sa poata fi asternuta si
finisata la rece, pana la volatilizarea adaosului. In felul acesta s-au executat soselele de amiezita.
Fluidizarea bitumului nu trebuie confundata cu fluxarea bitumului. Fluxarea este operatia prin
care se adauga unui bitum dur un alt produs bituminos, mai moale, pentru a se obtine un produs cu
proprietati caracteristice, deosebite de a celor doua substante amestecate, proprietati care se
pastreaza si dupa punerea in lucrare. Bitumul poate fi fluxat cu un ulei de gudron sau cu un bitum
mai moale.
Fluidizarea este dizolvarea bitumului intr-un solvent, pentru a se usura punerea lui in lucrare;
dupa evaporarea solventului, bitumul isi recapata calitatile sale initiale.
Bitum modificat cu polimeri
Bitum modificat cu polimeri este liantul cu caracteristici fizico-chimice specifice, obtinut prin
amestecarea bitumului pur (nemodificat) pentru drumuri cu anumite tipuri de polimeri, in
instalatiile speciale, la temperaturi de 160180 oC.
Principalele avantaje ale bitumului modificat cu polimeri, comparativ cu bitumul pur sunt:
-

cresterea rezistentei la deformatii permanente la temperaturi ridicate;

cresterea rezistentei la fisurare la temperaturi scazute si la oboseala;

micsorarea susceptibilitatii la imbatranire, atat in procesul de preparare a mixturilor asfaltice,

cat si in timpul exploatarii;

-

imbunatatirea coeziunii si a adezivitatii fata de agregatul natural;

Imbunatatirea performantelor bitumului de drumuri prin adaos de polimeri specifici a permis

utilizarea bitumului modificat, in special la urmatoarele tipuri de lucrari:
-

mixturi asfaltice pentru inbrancaminti bituminoase realizate pe drumurile cu trafic greu, in

scopul cresterii rezistentei la intindere, a rezistentei la oboseala, reducerea deformatiilor

permanente la temperaturi ridicate si cresterea rezistentei la fisurare la temperaturi scazute;
-mixturi asfaltice speciale pentru executarea straturilor bituminoase subtiri, foarte subtiri si
ultrasubtiri;
-

betoane asfaltice drenante, caracterizate printr-un volum mare de goluri (circa 1620 %);

procedee antifisuri pentru limitarea si intarzierea transmiterii fisurilor in stratul de rulare, in

cazul structurilor rutiere suple cu straturi din agregate naturale stabilizate cu lianti hidraulic sau a
structurilor rutiere mixte, cu fundatii din beton de ciment.
-

mixturi asfaltice cu fibre;

tratamente bituminoase pe drumuri cu trafic greu si foarte greu.

Polimerii folositi pentru prepararea bitumurilor modificate se pot grupa in doua categorii principale:
-polimeri inerti;
-polimeri reactivi, cum este INTERLOY, care reactioneaza cu o serie de componenti ai bitumului si
astfel se usureaza prepararea si stocarea bitumului modificat A cest polimer se poate introduce diret
in malaxor, fara sa fie necesara o tehnologie speciala de prepararea bitumului modificat.
Polimerii inerti sunt de tipul:
-

elastomeri: produse care costau din copolimeri stirenici, dintre care cei mai importanti sunt:

SBS. sau stiren-butadien-stiren;

SIS. sau stiren-izopropen-stiren.

Acesti elastomeri termoplastici amelioreaza atat comportarea la temperaturi ridicate cat si la

temperaturi scazute
-

plastomeri: produse bazate in general pe copolimeri etilenici, dintre care sunt de retinut:

EVA. sau etilen-vinil-acetat;

EMA. sau etilen-metil-acrilat.

Cel mai utilizat polimer pentru modificarea bitumului rutier este SBS comercializat pe piata
europeana de firma SHELL si FINA.
A fost realizat si un produs romanesc, CAPS, care este un sistem polimeric bicomponent, constituit
dintr-un elastomer si un polimer termoplastic. Acest polimer inlocuieste foarte bine produsul SBS,
obtinand aceeasi vascozitate la un dozaj de 6% si temperatura de amestecare de 160C, in loc de
180C cat este necesar pentru modificarea cu SBS.
Atat polimerii de tip elastomeri, cat si cei de tip plastomeri, incorporati in bitum, formeaza o retea
similara, si anume o retea continua, care este compusa din ramificatii flexibile, legate intre ele prin
legaturi termoreversibile.
Principalii factori care influenteza realizarea acestei retete si imbunatatirea performantelor
bitumului sunt:
-

compozitia chimica a bitumului, in special continutul de asfaltene;

stuctura polimerului;

compatibilitatea dintre bitum (respectiv fractiunile uleiuri si rasini) si ramificatiile flexibile ale

polimerului;
-

dozajul de polimer

>Referitor la influenta continutului de asfaltene al bitumului exista trei situatii:

-

bitumul cu continut redus de asfaltene (pana la 6 % din masa totala), asigura obtinerea unui

bitum-polimer cu structura omogena, marimea particulelor dispersate in bitum fiind sub 2, si

proprietati vascoelastice foarte pronuntate;

bitumul cu continut de asfaltene de 69 %, tinde sa formeze cu polimerul un liant cu

structura vermiculara, cu particule de 25 si un comportament cvasivascoelastic;

-

bitumul cu continut de asfaltene de peste 10 % conduce la obtinerea unui bitum-polimer cu o

stuctura globulara mixta (particule grosiere si fine) si comportare vascoplastica.

>Referitor la structura polimerului,
- in cazul polimerilor de tip SBS, penetratia si punctul de inmuiere ale bitumului sunt influentate de
masa moleculara a fractiunii stiren, iar vascozitatea la temperaturi ridicate (de exemplu 180 oC), de
masa moleculara a fractiunii polibutadiena.
- In cazul bitumurilor cu polimer de tip EVA, efectul de diminuare a penetratiei si de crestere a
punctului de inmuiere este cu atat mai pronuntat cu cat continutul in acetat de vinil al copolimerului
este mai mic.
Polimerii termoplastici, cand sunt amestecati cu bitum, la temperatura ambianta, maresc
vascozitatea bitumului. Din pacate nu maresc semnificativ si elasticitatea bitumului, iar cand se
incalzesc exista tendinta de separare.Cu toate aceste limitari, un dozaj de 5% EVA dintr-un bitum cu
penetratia de 70 mm/10, se utilizeaza frecvent.
In ce priveste compatibilitatea bitumului cu polimerul, polimerii tip elastomeri (de exemplu SBS)
sunt compatibili cu bitumurile aromatice, iar polimerii tip plastomeri (de exemplu EVA) sunt
compatibili cu bitumurile parafinice, naftenice si putin aromatice.
>Referitor la dozajul de polimer se disting doua situatii:
-

contint redus de polimer (sub 7 %): bitumul constituie faza continua a sistemului in care este

dispersata faza de polimer. In acest caz bitumul modificat se caracterizeaza, in primul rand, prin
cresterea coeziunii si elasticitatii, datorita modificarii structurii fazei de bitum, prin micsorarea
contiutului de uleiuri (absorbite de polimer) si cresterea continutului de asfaltene, si in al doilea
rand, prin imbunatatirea proprietatilor mecanice la temperaturi ridicate si la temperaturi scazute,
datorita fazei de polimer;
-

continutul ridicat de polimer (peste 7 %): polimerul este matricea sistemului, in care sunt

dispersate fractiunile grele ale bitumului, si in acest caz se obtine un polimer plastifiat cu uleiurile
din bitum, cu proprietati fundamental diferite de ale unui bitum.
Prepararea industriala a bitumului modificat cu polimeri se realizeaza in rafinarie sau pe santier, la
locul de preparare a mixturilor asfaltice, in instalatii speciale, cu functionare in flux discontinuu.
Instalatia de preparare a bitumului modificat este construita, de regula, din:
-

recipient vertical cu agitator;

moara coloidala;

rezervor de depozitare a bitumului modificat, dotat cu echipament de incalzire si de

recirculare permanenta a liantului sau cu agitator pentru omogenizarea pe timpul stocarii acestuia.
Procesul de preparare este alcatuit in general din trei faze:
-

faza de predispersie si umflare a polimerului in masa de bitum;

faza de dispersare-macinare;

perioada de omogenizare.

Faza de predispersie si umflare a polimerului in masa de bitum se realizeaza in recipientul vertical,

prin introducerea polimerului in bitumul incalzit la temperatura de 160 oC si amestecarea lor sub
agitare continua, timp de min 30 minute.
Faza de dispersie si macinare se realizeaza in moara coloidala, prin intoducerea amestecului bitumpolimer din rezervorul vertical.
Omogenizarea amestecului bitum-polimer se realizeaza prin recircularea acestuia de mai multe ori (
circa 6 ori), din moara coloidala in recipientul vertical. Temperatura bitumului pe perioada de
amestecare trebuie sa fie cuprinsa in limitele 160180 oC.
Bitumuri speciale
Bitumurile speciale formeaza o clasa relativ noua de produse bituminoase pentru care nu exista inca
specificatii general admise. In prezent termenul de bitumuri speciale acopera un ansamblu de
produse avand un spectru clar de consistente si propietati.
Bitumurile speciale sunt produse de industria rafinariilor pentru a raspunde aplicatiilor rutiere.
Astfel au fost au fost realizate
- bitumuri pentru productia asfaltului turnat, care printre alte caracteristici dau materialului finit o
lucrabilitate suficienta pentru punere in opera fara a recurge la dozaje ridicate de liant, care dupa
racire ar conduce la riscul de fisurare. O caracteristica principala este caracterul acid al bitumului
care poate fi natural , functie de natura titeiului, sau poate fi dat de procesul de elaborare in
rafinarie.
Sunt elaborati liantii de regenerare utilizati in tehnologiile de reciclare a mixturilor
asfaltice.Compozitia chimica si nivelul de vascozitate ale acestor lianti, trebuie sa conduca la
imbunatatirea consistentei si corectarea compozitiei prin adaos de fractiuni aromatice a bitumului
din mixtura existenta.
Din categoria bitumurilor speciale mai sunt considerati:
-bitumurile dure sau multigrade, utilizate in tehnologia la cald Performantele acestor bitumuri sunt
superioare bitumurilor traditionale, iar ameliorarea este obtinuta,in rafinarii, prin folosirea unor
procedee speciale, fara adaos de polimeri.

Bitumurile dure pot fi definite ca avand o penetratie mai mica de 25 mm/10 la 25C. Se
comercializeaza in trei tipuri: 15/25, 10/20, 5/10; in acest moment bitumul 5/10 in stadiul de
experimentare.
Aplicatiile principale ale acestor bitumuri sunt la prepararea la cald a mixturilor asfaltice utilizate la
executarea imbracamintilor asfaltice, in scopul evitarii deformatiilor permanente prin fluaj, pentru
cresterea capacitatii portante a imbracamintii sau de a-I reduce grosimea.Mai recent bitumurile
dure sunt utilizate in emulsia folosita la amorsare, ceea ce permite circulatia utilajelor si
muncitorilor fara a lasa urme.
Bitumurile de tip multigrade sunt folosite intr-un interval de temperatura mult mai larg. Ele sunt
facute sa reziste mai bine la deformatii permanente in timpul temperaturilor ridicate de vara si
fisurarii termice la temperaturile scazute din timpul iernii. Aceste bitumuri se caraterizeaza printr-un
indice de penetratie ridicat, 0 >IP>2.
-Bitumuri si lianti de sinteza pigmentabili
Bitumurile pigmentabile se caraterizeaza in primul rand prin continutul redus in asfaltene, compusi
cu masa moleculara mare, responsabili de culoarea neagra a bitumului. Acest continut mic de
asfaltene este pe de o parte selectiei unui bitum de baza, el insusi sarac in asfaltene, si pe de alta
parte al unui procedeu special de rafinare. Aceste bitumuri, datorita compozitiei particulare sunt
succeptibili la temperatura si o mare afinitate fata de polimeri.
Liantii de sinteza pigmentabili sunt bitumuri reconstituiti fara asfaltene; ei sunt obtinuti prin
amestecarea fractiunilor petroliere si petrocimice (uleiuri, rasini, agenti stabilizanti contra
ultravioletelor), evetual cu adaos de polimeri.
Bitumuri spumante
Spuma de bitum este un material compozit, cu un continut de bitum de 97-98, restul fiind vapori de
apa (1-3%) si aditivi.
In interiorul unei camere de expansiune se injecteaza bitum la temperatura de 170-180C si apa la
temperatura ambianta.Cele doua lichide se amesteca si se injecteaza printr-un ajutaj in exterior. Prin
contactul apei cu bitumul fierbinte, aceasta se vaporizeaza instantaneu, antrenand moleculele de
bitum in exterior in pelicule de 0,01mm.
Spuma de bitum este una dintre cele mai noi tehnologii utilizata la reciclare la rece sau
chiar la prepararea mixturilor asfaltice.
Metode SHRP pentru caracterizarea bitumurilor

Caracterizarea liantilor bituminosi se face in general, dupa prescriptiile in vigoare, prin

metode conventionale, prin indicatori precum: penetratia, punctul de inmuiere (inel si bila),
ductilitatea, punctul de fragilitate Fraass etc.
La sfarsitul anului 1980 a fost initiat in USA un program SHRP-SUPERPAVE care a
durat aproape 10 ani. Acest program a constituit cel mai important efort de cercetare, la nivel
mondial, dupa cunoscutul program AASHTO, realizat acum circa treizeci de ani,indreptat spre
rezolvarea problemelor curente de calitate cu care se confrunta in prezent toate administratiile
rutiere.
Obiectivele cercetarii SHRP au fost axate pe urmatoarele domenii prioritare:
-lianti bituminosi si mixturi bituminoase (ASPHALT AREA);
-betoane de ciment pentru imbracaminti rutiere si lucrari de arta ( CRETE&STRUCTURES
AREA);
-intretinerea drumurilor ( HIGHWAI OPERA)
-performantele imbracamintilor rutiere pe termen lung ( LONG TERM PAVEMENT
PERFORMANCE).
Metodologia de clasificare a bitumurilor rutiere dupa performantele lor in exploatatre, a fost
stabilita pe baza cercetarilor efectuate in S.U.A., intr-o perioada de circa zece ani, in cadrul
Strategic Highway Research Programme, cunoscut si sub numele de Programul SHRP.
Unul din scopurile principale ale Programului SHRP a fost acela de a dezvolta specificatii si metode
noi de incercare pentru bitumurile pure si bitumurile modificate cu polimeri, in corelatie cu
cerintele de performanta pentru mixturile asfaltice impuse de trafic, clima si alcatuirea structurilor
rutiere, privind:
-

rezistenta la deformatii permanente la temperaturi ridicate;

rezistenta la fisurare la temperaturi scazute;

rezistenta la oboseala datorata traficului;

rezistenta la imbatranire pe termen scurt (in timpul prepararii mixturilor asfaltice) si pe

termen lung (in timpul exploatarii structurii rutiere);

-

rezistenta la actiunea apei.

Programul SHRP a avut in vedere inlocuirea metodelor curente, empirice, cu incercari

fundamentale care sa defineasca rezistenta si carateristicile reologice a liantilor hidrocarbonati si
avand posibilitatea de selectare a unui tip de liant pe baza cerintelor impuse de conditiile de
exploatare.

Pentru aprecierea calitaii mixturilor asfaltice sunt necesare o serie de incercari de

laborator care se efectueaza pe probe preparate in laborator sau prelevare de la fabricile de produs
mixturi asfalticsi din imbracamintea bituminoasa gata executat.

Reologia reprezint o ramur a tiinei cu implicaii multiple n numeroase sectoare ale industriei,
constituind totodata un domeniu generos datorit caracterului ei multidisciplinar. Astfel, in rezolvarea
unei probleme din reologie se face apel la cunotine din matematica modern, fizic,
chimie,inginerie chimic i mecanic, tiina materialelor. Impulsionat de apariia unornoi
materiale (materiale plastice i fibre sintetice, lacuri i vopsele, detergeni, adezivi,
produse farmaceutice i cosmetice, materiale biologice etc.) i denecesitatea prelucrrii acestora,
reologia a contribuit la aprofundarea acestor domenii,dezvoltandu-i aria de studiu.
Curgerea sau miscarea tuturor tipurilor de materiale poate fi, de asemenea, descris cu ajutorul unor ecuaii
specifice care au fost dezvoltate de-a lungul timpului. Att gazele, ct i solidele curg, dar n mod
obnuit cand auzim termenul de curgere ne gndim la produse n stare lichid. Din aceast cauz
termenul reologie este, cel mai adesea, legat de curgerea lichidelor. Acesta nu exclude i existena unei
reologii a strii gazoase i a unei reologii a striisolide. Cel mai elocvent exemplu de reologie a
strii solide sunt proprietile mecanice ale corpurilor, ca re reprezint rspunsul acestora la diferite
solicitri la care sunt supuse.