Alte materiale ceramice

1. Grafitul şi derivatele sale

Grafitul are o structură hexagonală al cărei raport c/a este egal cu 2,7. Între atomii
planelor de bază, legăturile sunt covalente (energia de legătură este de numai 5 eV/at). Rezultă că
grafitul este puternic anizotrop: majoritatea proprietăţilor variază considerabil după direcţia de
măsurare. Este cazul modulului lui Yung, al coeficientului de dilataţie liniară, al conductibilităţii
termice şielectrice şichiar al coeficientului de frecare. Trebuie de subliniat faptul că rezistenţa la
rupere prin clivaj este foarte slabă în lungul planelor de bază.
Principalele proprietăţi ale grafitului sunt: rezistenţă foarte mare la cald,
conductibilitate termică şielectrică bună, excelente proprietăţi antifricţiune, mare rezistenţă la
coroziune şidegradare chimică (cu excepţia oxidării la temperaturi ridicate şiatacului la cald al
metalelor cu care formează carburi). Proprietăţile mecanice ale grafitului variază funcţie de
modul de elaborare şiprelucrare şisunt prezentate în tabelul 1.

Tab.1 Valori caracteristice ale proprietăţilor materialelor pe bază de grafit.

Masa volumică Modulul de elast. Rezistenţa la Coef. de dilat.lin.
Materialul [kg/m3] [GPa] tracţ. [10-6C-1]
[MPa]
Mangal 1550 4...13 6,5...20 1...12
Grafit ind. 1650 4...15 7...30 1...4
Grafit* pirolitic 1 1950 18...30 200...500 -
Grafit** pirolitic 1500 24...30 70...200 -
2
Fibre*** 1940 400 2100 -
Fibre**** 1770 220 2800 -
Obs. : * - Grafit pirolitic obţinut din fază gazoasă; ** - Grafit pirolitic obţinut din răşini;
*** - cu modul mare; **** - de rezistenţă ridicată.
 1.1 Grafitul obişnuit

Grafitul obişnuit se obţine din cocs de petrol sau cărbune şiun linat (gudron). După
formarea prin presare, produsele sunt încălzite până la cca. 900 0C în vederea eliminării
compuşilor volatili. Sub această formă este utilizat pentru fabricarea electrozilor pentru cuptoare
electrice sau a cuvelor pentru electroliza aluminiului. Într-o asemenea stare grafitizarea este
incompletă. Pentru terminarea grafitizării este necesară o încălzire ulterioară la temperaturi
cuprinse între 2600 şi3000 0C. Acest tratament permite îchiderea porilor şiobţinerea unor grăunţi
cristalini al căror diametru este de ordinul micronilor. Proprietăţile materialelor astfel obţinute
variază într-un domeniu larg, funcţie de calitatea materiei prime utilizate şitehnologia de
fabricaţie. Aceşti factori influenţează mărimea şiorientarea grăunţilor, gradul de cristalizare,
porozitatea şiprezenţa impurităţilor. În această stare, grafitul se utilizează pentru fabricarea
produselor refractare (creuzete, căptuşeli de cuptoare, etc.), perii pentru motoare electrice, ecrane
termice, garnituri pentru pompe, mine de creion, etc.

1.2. Alte materiale pe bază de carbon

Plecând din faza de vapori sau prin piroliza răşinilor sintetice se pot obţine noi
tipuri de materiale a căror structură este asemănătoare grafitului, dar cu proprietăţi net
superioare.
Din fază de vapori se poate produce grafit prin cracarea unei hidrocarburi gazoase
(metan sau etan) şidepunerea carbonului astfel obţinut pe un suport, în general tot din grafit,
menţinut într-o baie fluidizată. Operaţia se efectuează la 1500 0C şipermite obţinerea unor
depuneri de până la 1 mm grosime. Grafitul astfel obţinut poartă numele de grafit pirolitic.
Al doilea procedeu presupune piroliza unui polimer, care, sub acţiunea
temperaturii, se descompune formând o masă de carbon. Pentru a preveni difuzia gazelor în masa
polimerului, este necesar ca viteza de încălzire să fie foarte mică, astfel că durata procedeului
este de ordinul săptămânilor. Grosimea maximă astfel obţinută nu depăşeşete 10 mm, iar în
timpul procesului de piroliză, reducerea de volum este de cca. 50%. Carbonul obţinut prin acest
procedeu poartă numele de carbon vitros (sticlos), datorită aspectului său şifineţii granulaţiei (de
la 1 la 4 nm). Prin acest procedeu, din poliacrilonitril, se obţin fibrele de carbon utilizate în
domeniul tehnologiilor de vârf (ecrane termice în tehnică aerospaţială, ajutaje de rachete,
protezare în medicină, etc.).

2. Cimenturi şi betoane

Contrar altor materiale studiate până în prezent, cimenturile nu primesc rezistenţa

mecanică prin încălzire (ca materialele ceramice de ex.) ci datorită unor reacţii chimice care le
permite stabilirea unor legături foarte puternice între particulelor constitutive.
Principalul tip de ciment este cimentul portland, obţinut prin calcinarea calcarului
şiargilei. Produsul obţinut prin calcinare, clinkerul, este măcinat fin devenind ciment. Principalii
constituenţi ai cimentului portland sunt:
- silicatul dicalcic 2CaO.SiO2, (C2S);
- silicatul tricalcic, 3CaO.SiO2, (C3C);
- aluminatul tricalcic, 3CaO.SiO2, (C3A);
- aluminoferita tetracalcică, 4CaO.Al2O3.Fe2O3, (C4AF).
În tabelul 2 sunt date compoziţiile nominale ale principalelor tipuri de cimenturi
portland. În compoziţia acestora se mai adaogă mici cantităţi de gips, alumină, oxid de fier, etc.

Tab.2. Pricipalele tipuri de cimenturi portland

Tipul Compoziţia [%] Rezistenţa minimă la
compresiune, [MPa]
de ciment C2 S C3S C3A C4AF după 3 zile după 28 zile
10 - Normal 25 49 11 8 12,5 26,5
20 - Modificat 31 44 5 13 10 26,5
30 - Întărire rapidă 14 58 11 8 22 -
40 - Slabă degajare de căldură 46 28 5 13 8,5 25,5
50 - Rezistent la sulfaţi 38 41 4 10 10,5 26,5

Cimentul de tip 10 este utilizat cel mai des. Cimentul tip 20 degajă mai puţină
căldură, dar se întăreşte mult mai încet. Cimentul 30, datorită conţinutului mare în C 3S, se
întăreşte rapid, dar cu degajarea unei cantităţi importante de căldură; el este utilizat atunci când
trebuiesc înlăturate rapid cofrajele după turnarea betonului, sau când lucrările sunt executate la
temperaturi scăzute. Dimpotrivă, cimentul 40, al cărui conţinut în C3S este scăzut, se întăreşte
încet şi degajă o cantitate mică de căldură; se utilizează pentru lucrări masive din care căldura se
disipă greu şi încet. În cazul cimentului 50, proporţia de C3A este menţinută la cel mai mic nivel,
deoarece acest component este atacat de sulfaţi; aceste cimenturi rezistă foarte bine sulfaţilor
conţinuţi în sol sau proveniţi din emanaţii industriale. În afară de cimenturile portland, există şi
alte tipuri de cimenturi cum ar fi: cimenturi de zgură, de zgură de furnal, cimenturi aluminoase
cu întărire rapidă, cimenturi puzzolanice (puzzolanii sunt produse pulverulente pe bază de silice,
alumină şi oxid de fier provenind din cenuşa centralelor termoelectrice). Cimenturile se întăresc
după amestecare cu apă. Dacă se adaugă nisip şi pietriş, materiale inerte, se obţin mortare şi
betoane. Cimenturile sunt deci materiale eterogene care, în afara componenţilor mai sus
menţionaţi, mai conţin aer sub formă de pori.
Cimentul este un liant hidraulic deoarece se întăreşte după ce este amestecat cu
apă. Efectul de întărire este dat de apa care formează cu componenţii de bază compuşi stabili.
Constituenţii cimentului (silicaţi şi aluminaţi de calciu) sunt componenţi anhidri, instabili în
prezenţa apei; în amestec cu apa formează compuşi hidrataţi, stabili şi cristalizaţi. Una dintre
reacţiile care se produc este următoarea:
2(3CaO.SiO2) + 6H2O  3CaO.SiO2.3H2O + 3Ca(OH)2
Reacţiile de hidratare sunt reacţii exotermice. Figura 1 ilustrează schematic
fenomenele care se produc în timpul întăririi cimentului. Diversele etape prezentate în figură pot
fi rezumate astfel:
a). În momentul amestecării, particulele de ciment sunt înmuiate şi dispersate în apă;

Fig.1 Fazele întăririi cimentului.

din cauza prezenţei apei, forţele de respingere care apar între grăunţi îi împiedică să intre în
contact unii cu alţii. Pasta devine vâscoasă şi poate fi turnată.
 b). La periferia grăunţilor, datorită apei se formează un gel coloidal.
c). Gelul se îngroaşă şi se întinde pe măsură ce particulele componenţilor reacţionează
cu apa; începutul prizei corespunde momentului în care stratul de gel ce înconjoară grăunţii
formează punţi.
d). În acelaşi timp în care gelul se dezvoltă, reacţia se încetineşte, din cauza difuziei
apei prin gel. În acest moment începe procesul de formare a compuşilor cristalini hidrataţi:
silicaţi calcici şi hidroxid de calciu.
Imediat după preparare, mortarul sau betonul capătă o consistenţă constantă care le
permite turnarea. După o perioadă de timp, care variază de la câteva minute (pentru cimenturi
rapide) la câteva ore, vâscozitatea amestecului creşte rapid: începe formarea prizei care se
realizează cu degajare de căldură. Rezistenţa mecanică creşte continuu şi în final solidifică.
Durata de solidificare poate să dureze mai multe luni şi depinde de compoziţia cimentului, de
componenţa granulometrică şi raportul apă/ciment. Cu excepţia cimentului rapid, calitatea
cimenturilor se defineşte funcţie de rezistenţa la compresiune căpătată după 28 zile.
Structura cimentului solid este poroasă: între particulele de gel, porii sunt foarte
fini (de la 1 la 100 nm); dimpotrivă între fostele particule de ciment porii capilari sunt mai mari
(de la 100 la 1000 nm). Porii conţin apă; în porii fini din gel, datorită faptului că moleculele de
apă sunt legate în particule hidratate, apa nu mai posedă nici una din caracteristicile lichide, în
timp ce în porii capilari apa poate circula şi chiar se poate transforma în gheaţă la temperaturi
joase. Există şi o altă categorie de pori, fără apă, datoraţi încastrării aerului în timpul preparării şi
turnării. Rolul acestori pori este foarte important.

2.1. Aditivi

În cimenturi se adaogă şi alte materiale în scopul modificărilor proprietăţilor şi a

cineticii procesului de hidratare. Dintre aceste materiale mai importante sunt următoarele:
a). Acceleratori de întărire sunt substanţe introduse la prepararea betoanelor pentru a
permite o decofrare rapidă. Acceleratorul cel mai utilizat este clorura de calciu (CaCl 2), care
măreşte viteza reacţiei de hidratare a compuşilor C 3A şi C3S. Efectul acestui accelerator depinde
de concentraţie şi de temperatura la care se face întărirea. Efectul este mai accentuat la
temperaturi joase. De exemplu la o concentraţie de 1,5% CaCl2, întărirea este accelerată cu 50%
la temperatura de 5 0C şi de numai 35% la 25 0C. Clorura de calciu măreşte coroziunea fierului
beton din armătură şi micşorează rezistenţa betonului la acţiunea sulfaţilor.
b). Încetinitori de priză, care întârzie priza betonului, sunt materiale care permit
transportul betonului preparat la distanţe mari. Încetinitorii (de exemplu acidul hidrocarboxilic)
sunt adsobiţi la suprafaţa particulelor de ciment, întârzie precipitarea compuşilor hidrataţi şi, în
consecinţă, formarea gelului în jurul acestor particule. Acţiunea încetinitorilor depinde de
temperatură, ca şi de masa şi granulometria cimentului.
c). Plastifianţii permit micşorarea vâscozităţii pastei, înainte de priză, fără
modificarea raportului apă/ciment. Se poate,deasemeni, mări cantitatea de materiale inerte (nisip
şi pietriş) în beton, sau micşorarea cantităţii de apă, ceea ce permite optimizarea proprietăţilor
mecanice şi a durabilităţii în timp a betonului. Adsorbiţi la suprafaţa particulelor de ciment,
aceşti reducători de apă măresc forţele de respingere dintre ele.
d). Antrenori de aer. Antrenarea intenţionată a aerului în timpul preparării determină
formarea de mici bule (sub 100 m diametru) uniform repartizate în masa betonului. Morfologia
porozităţii astfel obţinută diferă de cea datorată antrenării aerului la turnare sau amestecare (bule
de mai mult de 300 m diametru, de formă neregulată) şi care trebuie eliminate prin vibrare.
Bulele fine formate prin antrenarea intenţionată a aerului în beton joacă un rol esenţial pentru
rezistenţa betonului la cicluri îngheţ - dezgheţ. La îngheţare, apa din capilare se va redistribui în
aceste goluri, reducând pericolul formării fisurilor în beton. De obicei antrenorii sunt substanţe
tensioactive ce reduc tensiunea superficială a apei.

2.2. Betoane

Cimentul întărit posedă o coeziune şi o rezistenţă care îi permite să fie utilizat ca

atare. În acelaşi timp, din raţiuni economice, în ciment se adaogă nisip şi pietriş, obţinându-se
astfel beton. Betonul este unmaterial rezistent şi ieftin. Interstiţiile dintre pietrele mari sunt
umplute cu pietre mici şi nisip, iar cimentul completează interstiţiile cele mai fine dintre
granulele de nisip. Pentru reducerea cantităţii de ciment utilizat, este necesar ca agregatele să aibă
granulaţie diferită. Cantitatea de agregate poate să atingă 75% din volum.
Principala proprietate mecanică a betonului o reprezintă rezistenţa la compresiune,
care poate varia între 25 şi 60 Mpa şi mai mult. Dimpotrivă, rezistenţa la tracţiune este mult mai
mică şi oscilează între 1/8 şi 1/10 din rezistenţa la compresiune. Pentru a corija această diferenţă
de comportament a betonului, se încorporează în zonele solicitate a armăturilor din oţel. Uneori,
armăturile sunt tensionate iniţial obţinându-se astfel betonul precomprimat.