1 TUBAREA SONDELOR

Tubarea este operaţia de consolidare a pereţilor sondei, prin introducerea

unei coloane formate din burlane metalice îmbinate între ele.
Prin tubare se împiedică dărîmarea pereţilor, se face posibilă executarea
operaţiei de cimentare (în scopul izolării formaţiilor productive, prevenind migraţia
fluidelor dintr-un strat în altul), se realizează un canal rezistent şi sigur între
suprafaţă şi zăcămînt, în vederea exploatării acestuia.
Tubarea se efectuează conform programului de construcţie a sondei, care
cuprinde date referitoare la:
- diametrul găurii de sondă;
- numărul de coloane şi intervalul de tubare;
- diametrul, grosimea peretului, calitatea oţelului şi tipul îmbinării
burlanelor de tubare;
- sapele de foraj utilizate – tipuri şi diametre;
- garniturile de foraj utilizate – tipuri şi diametre ale elementelor
componente;
- motoarele de foraj submersate (dacă este cazul) - tipuri şi
diametre;
- cimentarea coloanelor – intervale şi metode aplicate;
- diametrul lungimea şi natura filtrelor;
- profilul spaţial în cazul sondelor dirijate etc.

1.1
1.2 1. Scopul tubării sondelor

Scopul tubării sondelor este:

- să ofere posibilitatea izolării între ele a stratelor ce conţin fluide
de natură diferită şi cu presiuni diferite, şi de a dirija în final producţia
sondei după voinţă;
- să închidă anumite orizonturi care prin natura lor crează dificultăţi
importante în continuarea forajului, dificultăţi care împiedică atingerea
adâncimii finale proiectate;
- să formeze un suport suficient de rezistent pentru fixarea
coloanelor următoare.
Lucrările considerate ca făcând parte din “construcţia şi tubarea sondelor”
sunt:
- întocmirea programului de tubaj, în funcţie de caracteristicile
sondei şi de adâncimea totală proiectată;
- alcătuirea schemelor de tubaj pe baza datelor geologice
cunoscute sau estimate, inclusiv alegerea tipurilor potrivite de burlane şi a
diametrelor sapelor;
- stabilirea înalţimii de cimentarea coloanelor, în cazul când
aceasta constituie o condiţie necesară de protecţie a coloanelor respective;
- organizarea şi efectuarea operaţiilor de tubaj, precum şi
rezolvarea diverselor probleme tehnice ce pot apare în cursul tubării
sondei;
- calcularea tensiunii de fixare a coloanelor în flanşe, în funcţie de
adâncimea coloanei, nivel ciment şi a condiţiilor de lucru;
 - luarea de măsuri necesare pentru protecţia coloanelor tubate, pe
durata vieţii economice a sondei.
Adâncimea de tubare se stabileşte în funcţie de scopul urmărit prin tubarea
coloanei respective, fapt care determină şi denumirea coloanei respective.
Diametrul coloanei se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori între care se
menţionează: diametrul disponibil al găurii, adâncimea necesară de tubare şi
condiţiile de lucru cunoscute sau estimate.
După scopul urmărit, respectiv destinaţia ce se dă fiecărei coloane,
acestea sunt împărţite în următoarele categorii:
- coloane de ghidaj;
- coloane de suprafaţă;
- coloane intermediare sau coloane de producţie denumite şi
coloane tehnice;
- coloane de exploatare.
Dacă lungimea de tubaj se extinde de la adâncimea proiectată de tubaj
până la suprafaţă, sau dacă porţiunea ce urmează a fi tubată se limitează la
lungimea de formaţiune deschisă cuprinsă între talpa sondei şi şiul coloanei
precedente, coloanele se împart în:
- coloane întregi
- coloane pierdute (linere).

2. Tipuri de coloane

2.1. Coloane de ghidaj

Se tubează în regiunile mlăştinoase sau unde formaţiunile superioare sunt
construite din pietrişuri sau din nisipuri neconsolidate. Ele trebuie să îndeplinească
următoarele funcţii:
- dirijează circuitul fluidului de foraj;

- protejeză pereţii beciului sondei şi fundaţiile instalaţiei;

 - susţin pereţii găurii săpate în formaţiuni neconsolidate, până
unde formaţiunea este suficient de rezistentă pentru a se susţine singură;
- izolează viiturile de apă din formaţiunile superioare;
- previn pierderile de circulaţie pentru forarea la adâncimi mai
mari.
Lungimea coloanei de ghidaj variază de la una sau două bucăţi, la
câteva sute de metrii, în funcţie de caracteristicile terenului ce urmează a fi
traversat. În terenurile consolidate şi fără pierderi de fluid de foraj în
formaţiunile superioare, utilizarea acestor coloane poate fi suprimată în
întregime.

2.2. Coloane de suprafaţă

Sunt utilizate aproape la toate sondele de adâncime apreciabilă,
indiferent dacă coloana anterioară de ghidaj a fost sau nu tubată. Funcţiile
pe care le îndeplinesc sunt următoarele:
- constituie fundaţia necesară pentru instalaţiile de la gura puţului,
de care se leagă fie prin filet, fie prin sudură;
- suportă greutatea coloanelor următoare, inclusiv a ţevilor de
extracţie, motiv pentru care legătura dintre coloana de suprafaţă şi
instalaţia de la gura puţului este deseori supusă la sarcini foarte mari de
compresiune;
- închide stratele superioare, împiedecând contaminarea surselor
de apă potabilă, sarcină stabilită şi prin lege;
- închide zonele de presiune scăzută în care s-ar putea infiltra
gazele provenind de la stratele mai adânci şi cu presiune ridicată, în cazul
utilizării prevenitorului de erupţie;
 - închide zonele purtătoare de gaze, împiedicând astfel
gazeificarea fluidului de foraj în cazul pierderilor de circulaţie.
De aceea colona de suprafaţă se fixează la o adâncime suficient de mare
pentru a închide stratele slab consolidate, care nu ar rezista pătrunderii fluidelor de
presiune mare.
Lungimea coloanelor de suprafaţă variază de la 50 – 100 m la 1000 – 1200
m.

2.3. Coloane intermediare

Se tubează la sondele de adâncime mare, în cazurile în care se întâmpină
dificultăţi reale pentru atingerea adâncimii finale, datorită fie presiunilor foarte
mari ale formaţiunilor, fie stratelor traversate nestabile, sau în cazul în care este
necesară protejarea coloanei următoare (de exploatare).
În funcţie de dificultăţile întâmpinate la forarea sondelor, pot fi
tubate una sau două coloane intermediare (depăşirea numărului de două
coloane reprezintă un caz foarte rar). Coloana intermediară poate fi
suprimată în întregime în cazurile în care forajul se poate efectua fără nici
un fel de dificultate pentru atingerea în bune condiţii a adâncimii finale.
Funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească coloanele intermediare sunt
următoarele:
- să izoleze sursele importante de apă sărată, cu scopul de a evita
contaminarea fluidului de foraj;
- să închidă zonele cu presiuni scăzute în care poate avea loc
pierderea fluidului de foraj cu greutate specifică mare necesară la
traversarea stratelor inferioare cu presiuni mai mari;
- să împiedice dărâmarea formaţiunilor puţin stabile şi să evite în
consecinţă pierderea garniturii de foraj;
- să izoleze stratele masive de sare, cu scopul de a împiedica
formarea de cavităţi prin acţiunea de dizolvare a sării de către fluidul de
foraj; pereţii cavităţilor se pot surpa sub presiunea stratelor superioare şi
curge radial în sondă, având ca efect prinderea şi ruperea garniturii de
foraj. În afară de prevenirea formării cavităţilor în formaţiunile de sare,
coloana intermediară oferă protecţie şi împotriva efectului exterior de
coroziune asupra coloanei următoare;
- să preia eventuala presiune mare a stratelor de adâncime care
ar putea depăşi presiunea interioară maximă admisibilă a coloanei de
suprafaţă, sub presiunea formaţiunii deschise sub şiul coloanei precedente.
În această eventualitate se tubează coloana intermediară, care are rolul de
a prelua atât presiunile interioare cât şi presiunile exterioare mari.
Lungimea coloanelor intermediare variază de la câteva sute la 4000 de
metrii şi mai mult.

2.4. Coloane de exploatare (de producţie)

Se tubează la adâncimea finală a sondei. Hotărârea asupra necesităţii
tubării coloanei se ia dacă din toate informaţiile obţinute prin măsurătorile
efectuate, rezultă una din următoarele situaţii:
- sonda reprezintă cu suficientă siguranţă, o sondă productivă;
- sonda se găseşte situată în zona marginală şi necesitatea
obţinerii unei evaluări corecte a productivităţii pledează pentru tubarea
coloanei;
- în cazul când condiţiile găurii sunt nestabile şi nu permit
introducerea de instrumente pentru obţinerea de informaţii tehnice
adiţionale, tubarea coloanei devine necesară pentru a putea obţine o
evaluare suficientă a zonei productive.
În cazul când din toate informaţiile obţinute prin măsurătorile în gaura
liberă rezultă în mod concluziv neproductivitatea sondei, se renunţă la tubarea
coloanei de exploatare.
Coloana de exploatare trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
 - să protejeze pereţii găurii săpate pe toată durata productivă a
sondei;
- să izoleze orizonturile permeabile şi să împiedice astfel migrarea
hidrocarburilor, conform cu practica unei exploatări raţionale;
- să dea posibilitatea exploatării selective a fluidelor dintr-un
zăcământ prin perforare precisă a orizonturilor respective;
- să constituie o protecţie pentru instalaţiile şi sculele de fund ca
ţevi de extracţie, ventile de gaz-lift, dispozitive de măsurat presiune,
împotriva dărâmării pereţilor sondei;
- să ofere posibilitatea controlului presiunii sondei în cazul unei
defecţiuni a ţevilor de extracţie.
Lungimea coloanei de exploatare este determinată de adâncimea maximă a
stratului deschis considerat ca putând fi productiv.
În majoritatea cazurilor coloana de exploatare este alcătuită din
burlane de un singur diametru. În alte cazuri este alcătuită din burlane de
diametre diferite (telescopică).

2.5. Coloane pierdute (linere)

Reprezintă o coloană de lungime relativ scurtă, care se tubează pentru a
acoperi porţiunea de formatiune cuprinsă între talpa sondei şi coloana precedentă,
fie că are rolul unei coloane intermediare, fie că reprezintă însăşi coloana de
exploatare.
Ea se petrece 50 – 150 m în coloana precedentă.
Avantajul principal al utilizării unei coloane pierdute este reducerea
preţului de cost al sondei respective. Trebuie totuşi precizat că această
coloană oferă protecţie numai pentru porţiunea de formaţiune pe care o
acoperă, protecţie pentru partea superioară a găurii trebuie să fie preluată
de coloana precedentă.
Dezavantajele principale pe care le prezintă:
 - posibilitatea nereuşitei etanşării la locul de legătură cu coloana
precedentă, incovenient care poate provoca flambarea coloanelor de
lungime mai mare;
- coloana precedentă nu corespunde presiunii stratelor acoperite
de coloana pierdută datorită uzurii la care au fost supuse burlanele prin
acţiunea de rotaţie a prăjinilor de foraj;
- gradul de coroziune al coloanei precedente măreşte posibilitatea
pierderii fluidelor sub presiune în formaţiunile superioare, aceasta
contribuind la mărirea pericolului unei erupţii şi formării unui crater în jurul
instalaţiei de suprafaţă;
- tehnica operaţiei de cimentare a coloanelor pierdute este mai
puţin satisfăcătoare decât la coloanele întregi.
Coloanele pierdute sunt folosite frecvent în practică şi anume acolo unde
situaţia sondei şi cauzele care limitează utilizarea acestora nu sunt reciproc
incompatibile. În consecinţă, ele nu trebuie respinse în mod arbitrar, iar acolo unde
se hotăreşte folosire lor, operaţia trebuie făcută cu atenţie şi numai după judecarea
amănunţită a situaţiei sondei.

3. Condiţii tehnice cerute burlanelor de tubaj

Funcţiile diferitelor categorii de coloane indicate pot fi realizate dacă

burlanele componente ale coloanei respective îndeplinesc o serie de
condiţii, între care se menţionează:
- să fie fabricate din oţel cu proprietăţile mecanice
corespunzătoare, pentru a putea suporta cu succes solicitările diverse la
care sunt supuse în sonde;
 - îmbinările burlanelor trebuie să posede nu numai suficientă
rezistenţă la diversele solicitări mecanice, ci totodată sa fie astfel construite
încât operaţia de îmbinare (înşurubare a burlanelor) să poată fi efectuată
cu uşurinţă şi să poată fi desfăcută în aceleaşi condiţii;
- suprafaţa burlanelor trebuie să fie, atât la exterior, cât şi la
interior, cât mai netedă cu putinţă. Suprafaţa netedă la exterior are rolul să
realizeze un coeficient mic de frecare cu pereţii găurii de sondă. La interior,
suprafaţa netedă are rolul de a evita agăţarea diverselor scule şi de
reduce coeficientul de frecare cu celelalte coloane, la introducere sau
extragere.
- burlanele trebuie să fie etanşe, atât la corp, cât şi la îmbinăr şi să
reziste la coroziune;
- oţelul din care sunt confecţionate burlanele trebuie să fie dur şi
tenace pentru a rezista cu succes acţiunii de abraziune întâlnită în
diversele etape ale săpării sondelor;
- pereţii burlanelor trebuie să fie cât mai subţiri posibil, depinzând
de rezistenţa necesară cerută de solicitările existente în sonde, cu scopul
de a evita micşorarea suprafeţei efective de lucru;
- costul burlanelor trebuie să fie cât mai scăzut.

4. Stabilirea numărului de coloane şi a adâncimilor de tubare

Pentru determinarea numărului de coloane şi a adâncimii lor de fixare, trebuie să se urmărească

valorile gradienţilor presiunii din pori, presiunii fluidului de foraj şi presiunii de fisurare: aceştia trebuie

să îndeplinească următoarea condiţie, pe tot intervalul găurii de sondă:

Гp < Гn < Гf (4.1)

 unde Гp este gradientul de presiune al fluidelor din porii rocii;
Гn este gradientul de presiune al fluidului de foraj;
Гf este gradientul presiunii de fisurare.
Cei trei gradienţi de presiune se pot determina ca raport între presiunea corespunzătoare şi intervalul

respectiv.

pp
Гp =
H

ρn · g
Гn pn
= ·H = ρn · g (4.2)
=
H H

pf
Гf =
H

unde H – intervalul respectiv

ρn – densitatea fluidului de foraj
g – acceleraţia gravitaţională.

Presupunând că variaţia celor trei gradienţi în funcţie de adâncime

este cea prezentată în figura 1, cunoaşterea curbelor de variaţie a celor trei
parametrii permite determinarea grafică a intervalelor de tubare precum şi
numărul de coloane tubate.
 Fig.1. Variaţia gradienţilor de presiune cu adâncimea

Din punctul corespunzător adâncimii sondei se duce o linie

orizontală până ce întâlneşte valoarea gradientului presiunii fluidului de
foraj în punctul 1. Se duce apoi în punctul 1 o verticală până ce întâlneşte
în punctul 2 curba gradientului presiunii de fisurare. Aici se citeşte
adâncimea de tubare a coloanei precedente I 2 . Ducând o linie orizontală
din 2 în 3 şi apoi din nou o verticală din 3 în 4 se poate citi adâncimea
următoarei coloane, respectiv I 1. Se continuă acest raţionament până în
punctul 8 şi a rezultat un program de tubare cu patru coloane: coloana de
ancoraj, coloana intermediară 1 (I 1), coloana intermediară 2 (I2), şi coloana
de exploatare.
În realitate însă, variaţia gradienţilor presiunii din pori şi presiunii de
fisurare este mult mai complicată, iar densitatea fluidului de foraj nu se
poate modifica continuu, aşa cum se prezintă în figura 1. Astfel se poate admite variaţia gradienţilor în

funcţie de adâncime, ca în figura 2.

1.2.1.1.1.1.1.1.1 Fig. 2. Curbe de variaţie a gradienţilor cu adâncimea

Programul de tubare rezultat prezintă cinci coloane, din care trei

sunt coloane intermediare. Una dintre coloanele intermediare este un
lainer.
Stabilirea adâncimii de fixare a şiului coloanei de ancoraj este o
problemă deosebit de importantă, deoarece după cum s-a precizat anterior
la coloana de ancoraj se montează prima instalaţie de prevenire a
erupţiilor.
Dacă presiunea de fisurare la adâncimea de fixare a coloanei de
ancoraj este:

pf = Гf · Ha (4.3)

unde Ha - adâncimea coloanei de ancoraj;

Гf - este gradientul presiunii de fisurare pf la adâncimea Ha

Dacă presiunea la capătul coloanei este p c , atunci presiunea de

fisurare este:
pf = pc + ρn · g · Ha (4.4)
Egalînd relaţiile (4.3) şi (4.4) rezultă că adâncimea coloanei de ancoraj este:

pc
Ha = (6.5)
Гf - ρ n · g

Coloana de ancoraj nu trebuie să traverseze formaţiuni ce conţin fluide sub presiune, nu trebuie să

permită circulaţia fluidelor prin spatele ei şi nici circulaţia apei din pânzele freatice către gaura de

sondă. Roca de la şiul coloanei de ancoraj trebuie să aibă un gradient de fisurare suficient de mare,

astfel încât în cazul unei manifestări această rocă să nu se fisureze.

5. Stabilirea diametrelor coloanelor şi a sapelor

Se impune diametrul nominal al coloanei de exploatare sau, dacă rezervorul este netubat, diametrul

sondei în această zonă, în funcţie de mărimea debitului aşteptat şi a metodei ulterioare de extracţie.

În tabelul 1 se redau, orientativ, valorile diametrului nominal al coloanei de exploatare pentru sonde

de petrol respectiv sonde de gaze.

Tabelul 1. Diametrele coloanelor de exploatare (orientativ)

Pentru Q, m3 /24 h 40 40 – 100 100 – > 150

sonde 150
 11 141,3…
127… 152,4…
4,3 146
de petrol Dc, mm (in) 141,3 168,3
(4 (5 ½…5
(5…5 ½ ) (6…5 5/8 )
½) ¾)

Q, 103m3/24 250…
75 75…250 > 500
h 500
Pentru
11 114,3… 146…
sonde
4,3 146 177,8 168
de gaz Dc, mm (in)
(4 (4 ½…5 (5 ¾… (6 5/8)

½) ¾) 7)

1.2.2 La noi în ţară este uzuală coloana de exploatare de 5 ½ in.

Mai departe, diametrele celorlalte coloane şi ale sapelor aferente se
stabilesc, într-un proces unic, prin utilizarea metodei “de jos în sus”.
 Fig. 3. Stabilirea diametrelor sapelor şi al coloanelor

Între pereţii sondei şi cei ai coloanelor de burlane, trebuie să existe un

joc radial δ, respectiv o raţie de tubare R, suficient de mari pentru
introducerea fără dificultăţi a coloanei şi o cimentare eficientă a spaţiului
inelar (conform figurii 3). Astfel δ şi R sunt exprimate prin relaţiile:

- jocul radial
Ds– Dm
δ= (5.1)
1.2.2.1 H

- raţia de tubare
Ds–

R= δ = Dm (5.2)

Ds 2Ds

în care: Ds este diametrul sondei (sapei)

Dm este diametrul peste mufă al burlanului.

1.2.2.2.1 În tabelul 2 sunt prezentate, orientativ, valorile lui δ şi R pentru diverse

diametre.

1.2.2.2.1.1 Tabelul 2. Valorile δ şi R

 Diametrul
Condiţii normale Condiţii complicate
coloanelor, in
(mm)
δ, mm R δ, mm R
Dc < 8 5/8 8 - 18 0,05 – 10 – 25 0,06 – 0,09
(219,1) 0,065
Dc > 8 5/8 20 - 40 0,06 – 0,09 25 - 50 0,08 – 0,10
(219,1)

Uneori se admit mai largi [1] (conform tabelului 3)

Tabelul 3.
Dc, 4½ - 5½ - 10¾ - 12¾ - 16 -
7 - 75/8 85/8 - 95/8
in 5 65/8 11¾ 14¾ 20
δ, 10 – 15 – 40 -
7 - 10 20 – 25 25 – 35 35 – 40
mm 15 20 60

Astfel,
Ds = Dm +2δ (5.3)

Diametrul interior al coloanei precedente se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

Di = Ds’ +2a (5.4)

în care a este jocul radial dintre sapă şi interiorul coloanei:
a = 3…5 mm (sape cu role şi diamante);
a = 5…8 mm (sape cu lame).
După [1], a = 2…4 mm.

1.2.2.2.1.1.1 Se urmăreşte ca Dd < Di, unde Dd este diametrul de drift (diametrul interior de
trecere garantat) al burlanelor stabilit prin normele de fabricare (fig.4).

1.2.2.2.1.1.1.1.1 Fig.4. Respectarea condiţiei Dd < Di (schemă)

Grosimea de perete, calitatea oţelului şi tipul îmbinărilor se vor

stabili în funcţie de natura şi mărimea solicitărilor la care sunt supuse
burlanele.