1.

Introducere
Petrolul, în pofida unor previziuni, a rămas principala sursă de energie şi cea
mai importantă sursă de materii prime pentru industria petrochimică şi va mai
rămâne, probabil, o perioadă însemnată de timp şi de acum încolo. Or, se ştie,
resursele de petrol ale Terrei nu sunt inepuizabile. Descoperirea de noi zăcăminte
petrolifere nu va putea compensa multă vreme ritmul epuizării resurselor
cunoscute în prezent. De altfel, în România, producţia de hidrocarburi fluide este,
de câţiva ani buni, în declin.
Pe de altă parte, factorii de extracţie realizaţi astăzi în România şi chiar pe
plan mondial, au valori destul de modeste, în special în cazul zăcămintelor exploa-
tate pe baza energiei proprii, dar şi în cazul zăcămintelor la care se aplică diverse
tehnologii de complementare a energiei de zăcământ. Cauzele sunt atât de natură
obiectivă, legate de condiţiile de zăcământ, cât mai ales de natură subiectivă
asociate de variantele de exploatare şi tehnologiile de lucru adoptate.
Se poate spera, totuşi, într-un reviriment al producţiei de hidrocarburi în
România, dar numai în cazul implicării mai active a ingineriei de zăcământ. Acesta
înseamnă întocmirea unor proiecte de exploatare care să indice varianta optimă
de exploatare pentru fiecare zăcământ în parte.
În cazul zăcămintelor noi nu trebuie începută exploatarea industrială până ce
nu se determină exact capacitatea energetică a acestora, forma predominantă a
energiei de zăcământ, cea care va determina fixarea regimului de exploatare.
Dacă condiţiile de zăcământ o impun, este preferabil să se facă complementarea
energiei de zăcământ încă din faza primară a exploatării şi să se evite, pe cât
posibil, intrarea în domeniul eterogen al curgerii hidrocarburilor în mediul poros.
În ce priveşte zăcămintele aflate în fazele secundară sau terţiară a
exploatării, zăcăminte epuizate din punct de vedere energetic, dar care mai conţin
un procent însemnat de hidrocarburi, se ridică problema alegerii celor mai potrivite
metode, convenţionale sau neconvenţionale, în vederea măririi factorului final de
recuperare.
Eficienţa exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide este influenţată, nu în
mică măsură, de modul de traversare a stratului productiv, de modul de
construcţie şi amplasare a sondelor de extracţie şi a celor de injecţie. De aceea
este necesar ca orice inginer de foraj-extracţie să privească activitatea proprie prin
prisma corelaţiei acesteia cu celelalte activităţi complementare pe care le
desfăşoară colegii săi. Prezenta lucrare este elaborată în conformitate cu
programa analitică de Ia Facultatea de Ingineria Petrolului şi Gazelor din cadrul
Universităţii PETROL-GAZE din Ploieşti.

2. Ecuaţia energiei - ecuaţie fundamentală în proiectarea

exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide
Zăcămintele de hidrocarburi fluide pot fi asimilate cu nişte acumulatoare de
energie. O parte din această energie se consumă pentru deplasarea fluidelor prin
mediul poros către tălpile sondelor de extracţie, iar o parte pentru deplasarea prin
ţevile de extracţie.
Nivelul energetic al unui zăcământ depinde de condiţiile de geneză.
Energia este, într-un context mai general, proprietatea materiei de a se afla
într-o continuă transformare. În cadrul zăcămintelor de hidrocarburi fluide, materia
se găseşte sub următoarele stări de agregare: solidă - rocile colectoare şi cele

1
protectoare şi hidrocarburile solide; lichidă - hidrocarburile lichide şi apele de
zăcământ; gazoasă - hidrocarburile gazoase şi alte sisteme de gaze.
Transformările materiei dintr-o stare de agregare în alta pot fi descrise cu
ajutorul unor ecuaţii de stare, prin intermediul parametrilor de stare. Energia
implicată în aceste transformări poate fi exprimată printr-o ecuaţie generală, de
forma:
E  ,V , p,T , t  (2.1)
unde:  este parametrul alcătuirii structurale a sistemului analizat;
V - volumul ocupat de sistemul respectiv;
T - temperatura absolută din sistem;
p - presiunea din sistem;
t - timpul.
Ecuaţia 2.1 este ecuaţie fundamentală în proiectarea exploatării zăcămintelor
de hidrocarburi fluide. Ecuaţia 2.1 poate fi aplicată atât întregului zăcământ luat ca
sistem, cât şi anumitor parţi componente ale zăcământului considerate, de
asemenea, ca sisteme de sine stătătoare (de exemplu: zona productivă, acviferul
etc.). Pe baza acestei ecuaţii se poate modela atât geneza zăcămintelor cât şi
procesul de exploatare. Pentru aceasta este necesar să se realizeze modelarea
cât mai exactă a parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei, precum şi a
interacţiunilor dintre aceştia.
Prin prisma acestui concept energetic, zăcământul de hidrocarburi fluide
trebuie privit ca un sistem energetic complex şi unitar, alcătuit dintr-un mediu solid
poros-fisurat-permeabil (roca colectoare), saturat cu un mediu fluid (hidrocarburile
şi apa de zăcământ).
Privit la scara timpului geologic, acest sistem se află în continuă
transformare. La scara timpului de exploatare, transformările asociate cu geneza
zăcămintelor devin insesizabile, astfel că, în momentul deschiderii unui zăcământ
de hidrocarburi fluide putem considera că acesta se găseşte în stare de echilibru.
Acest echilibru este rupt chiar în momentul în care prima sondă înţeapă
zăcământul, pentru că se acţionează asupra parametrilor ecuaţiei fundamentale a
energiei (relaţia 2.1). De astfel, întreg procesul de exploatare nu înseamnă altceva
decât acţionarea asupra parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei. De
exemplu, deplasarea hidrocarburilor din mediul poros spre tălpile sondelor de
extracţie se realizează acţionându-se, în principal, asupra parametrului p. Volumul
diverselor sisteme variază şi cu: volumul de pori, volumul de ţiţei şi gaze, volumul
de apă etc. De obicei, temperatura de zăcământ variază între limite extrem de
apropiate şi de aceea, procesele de exploatare sunt considerate, de regulă, ca
fiind izoterme. Sunt situaţii când se intervine cu energie complementară din afară,
pentru a intensifica sau pentru a îmbunătăţi recuperarea. Astfel, în cazul
proceselor de injecţie de apă sau gaze se acţionează asupra parametrului p, pe
când în cazul aplicării metodelor termice de recuperare, parametrul principal
asupra căruia se acţionează este T. În plus, concomitent cu variaţia mai
accentuată a unui parametru din ecuaţia 2.1, toţi ceilalţi parametri vor suferi
modificări mai mari sau mai mici.
În concluzie, realizarea celui mai bun proiect de exploatare pentru un
zăcământ dat implică modelarea cât mai exactă a tuturor parametrilor ecuaţiei
fundamentale a energiei (2.1) şi alegerea variantei optime de exploatare, variantă
care să utilizeze în modul cel mai eficient energia proprie a zăcământului. Aceasta
va asigura în mod cert şi eficienţa economică a procesului de exploatare.

2
 2.1. Volumul zăcămintelor de hidrocarburi
Un zăcământ de hidrocarburi fluide ocupă un volum bine determinat în
scoarţa terestră. El este delimitat în acoperiş şi culcuş de strate impermeabile, iar
lateral de accidente tectonice (falii) şi/sau litologice.
În general, zăcămintele de hidrocarburi fluide sunt alcătuite din două zone
distincte: o zonă saturată cu hidrocarburi, numită zona productivă şi o zonă
saturată 100% cu apă - acviferul adiacent. În unele cazuri, acviferul poate să
lipsească.
În vederea proiectării exploatării, un zăcământ trebuie delimitat atât în
suprafaţă (în plan orizontal), cât şi pe grosimea stratului (în plan vertical). De
asemenea, trebuie făcută o delimitare exactă între cele două zone - zona
productivă şi acviferul adiacent.
Delimitarea unui zăcământ de hidrocarburi fluide se realizează pe baza

Fig. 2.1. Zăcăminte în formă de bandă liniară

a – sinclinal; b - anticlinal

informaţiilor obţinute prin prospecţiunile geofizice şi cartarea geologică, precum şi

a datelor oferite de explorarea de conturare.
După forma zăcământului şi tipul capcanei, zăcămintele pot fi: zăcăminte
stratiforme, masive, delimitate litologic, combinate (mixte) şi subtile (discrete).
Prezentarea lor în detaliu poate fi găsită în manualele de „Geologia zăcămintelor
de hidrocarburi".
Indiferent de tipul capcanei, în proiectarea exploatării se operează cu două
forme geometrice de bază:
- zăcăminte în formă de bandă liniară (fig. 2.1), care admit o simetrie liniară;
- zăcăminte de formă circulară (fig. 2.2), care admit o simetrie radială.
În natură nu întotdeauna zăcămintele se încadrează perfect în una din cele
două forme geometrice de bază menţionate. În această situaţie, se va aproxima
forma reală a zăcământului la una dintre cele două forme geometrice de bază
specificate mai sus, obţinându-se astfel modelul de zăcământ. Aproximarea nu
trebuie să dea neconcordanţe între comportarea modelului şi comportarea
zăcământului real. Pentru aceasta, în ecuaţiile fizico- matematice utilizate în

3
 Fig. 2.2. Zăcăminte de formă circulară

calculele de prevedere se vor folosi parametrii medii ai zăcământului real.

Se definesc noţiunile: contur de închidere (C.I.) - limita extremă a zonei
productive, respectiv contur de alimentare (C.A.) - limita extremă a acviferului (fig.
2.1). Aceasta din urmă poate fi naturală (C.N.A.) sau artificială (C.A.A.) - în cazul
injectării unor agenţi de dislocuire.

2.1.1. Delimitarea zonei productive

Pe baza datelor oferite de geofizica de sondă se construieşte harta
structurală (harta cu izobate). Se determină poziţia contactului hidrocarburi/apă şi
se construiesc secţiunile geologice.
Harta cu izobate reprezintă proiecţia într-un plan orizontal a punctelor de
intersecţie dintre diverse plane izobatice şi un plan reper. Ca plan reper se ia de
obicei, intrarea în stratul productiv. Planul izobatic este un plan orizontal măsurat
faţă de un plan de referinţa care, de regulă este nivelul mării. Planele izobatice
aflate sub nivelul mării se notează cu semnul minus, iar cele aflate deasupra
nivelului mării, cu semnul plus.
Secţiunile geologice sunt reprezentări în planul vertical. Cele mai adecvate
sunt secţiunile transversale, deoarece ne oferă o imagine mult mai realistă asupra
înclinării stratului decât secţiunile longitudinale. În plus secţiunile transversale
evidenţiază limitele hidrocarburi/apă şi/sau ţiţei/gaze.
Intrările în stratul productiv (limitele dintre stratul productiv şi acoperiş),
ieşirile din strat (limitele dintre stratul productiv şi cuIcuş), precum şi limitele
hidrocarburi/apă şi/sau ţiţei/gaze se determină din diagrafiile geofizice ale
sondelor, dar şi din datele de producţie. Adâncimile reperelor respective, citite pe

4
diagrafii, sunt în cote absolute (măsurate faţă de gura sondei). Având în vedere
că, Ia suprafaţă, sondele pot fi situate Ia niveluri diferite este necesar ca reperele
măsurate în sonde diferite să fie raportate faţă, de un reper unic care, după cum s-
a mai arătat, se ia de obicei nivelul mării (nivel zero). Astfel, din cotele absolute
citite pe diagrafii se scade elevaţia sondelor (adâncimea de Ia gura sondei Ia
planul de referinţă - nivelul mării) şi se obţin cotele izobatice. Atât la construirea
secţiunilor geologice, cât şi a hărţilor structurale se utilizează cotele izobatice şi nu
cele absolute.
Cotele determinate pe
diagrafii nu coincid perfect cu cele
reale din sonde, abaterea fiind în
funcţie de tipul dispozitivului
utilizat, de grosimea stratului
poros, de mărimea rezistivităţii etc.
Pentru fiecare situaţie în parte se
utilizează relaţii analitice care
permit efectuarea corecţiilor
necesare.
Mai trebuie precizat că, în ce
priveşte limita hidrocarburi/apă sau
ţiţei/gaze, în realitate nu există un
plan orizontal de separaţie între
fluidele respective, ci mai degrabă
o zonă de tranziţie
hidrocarburi/apă, respectiv
ţiţei/gaze, a cărei grosime este în
funcţie de structura spaţiului poros
Fig. 2.3. Variaţia saturaţiei în apă cu adâncimea şi de diferenţa de masă specifică
dintre cele două fluide din
zăcământ (fig. 2.3). Totuşi,
pentru simplificare se admite existenţa unor planuri orizontale care separă
diversele fluide existente în zăcământ.
Harta structurală (fig. 2.4) poate fi construită fie pe baza secţiunilor geologice, fie
prin metoda triadelor. Limita hidrocarburi/apă prezintă două
contacte cu stratul productiv (fig. 2.5): un contact pe acoperiş şi un contact pe
culcuş. Proiecţia acestor două contacte pe harta structurală prezintă Ia rândul ei
două contururi: un contur interior (pe culcuş) şi un contur exterior (pe acoperiş).
Între cele două contururi se găseşte aşa numita zonă de contact (fig.2.4). În
probleme de evaluare a resurselor şi rezervelor limitei ţiţei/apă, gaze/apă sau de
hidrocarburi, de urmărire a deplasării ţiţei/gaze, în timpul exploatării, se operează
cu un contur mediu, numit contur de calcul sau de lucru.
Deci, zona productivă va fi delimitată în plan orizontal de conturul de
închidere (C.I.), de faliile laterale şi de conturul hidrocarburi/apă (fig. 2.4). În cazul
zăcămintelor masive şi de tip anticlinal lipseşte conturul de închidere, iar în cazul
zăcămintelor de formă circulară, zona productivă este delimitată, în plan orizontal,
numai de conturul hidrocarburi/apă (fig. 2.2). În plan vertical, zona productivă este
delimitată de stratele impermeabile din acoperiş şi cuIcuş, precum şi de limita
hidrocarburi/apă (fig. 2.5).

5
 Fig. 2.4. Harta structurală

Fig. 2.5. Secţiune geologică

6
 2.1.2. Delimitarea acviferului
Acviferele adiacente zonei productive pot avea uneori dimensiuni conside-
rabile. Acestea sunt purtătoarele unor capacităţi energetice importante, care ne
obligă la o delimitare cât mai exactă a acestora, în vederea utilizării cât mai
eficiente a energiei de zăcământ. În acelaşi timp, delimitarea acviferelor este o
problema destul de dificilă, deoarece în această arie a zăcământului se sapă
foarte puţine sonde sau chiar nu se sapă deloc.
După mărimea lor, acviferele se împart în două categorii:
- acvifere finite, care an un volum determinat;
- acvifere infinite, al căror volum este fie nemăsurabil, fie depăşeşte de
câteva zeci de ori volumul zonei productive.
În cazul acviferelor finite pot există două situaţii:
a) acviferele au un contur natural de alimentare (C.N.A.) închis etanş şi în
acest caz, unda depresionară ce ia naştere în zona productivă în procesul de
exploatare se propagă prin acvifer, atinge C.N.A. şi determină modificarea
condiţiilor energetice la limită (energia de zăcământ se situează la un nivel inferior
şi consumarea acesteia are loc într-un ritm mai accentuat).
b) acviferul finit ca dimensiune este alimentat de un afloriment, astfel că unda
depresionară este compensată parţial sau în întregime de către acesta.
În cazul acviferelor infinite, unda depresionară plecată din zona productivă nu
va atinge C.N.A. în timpul „vieţii” zăcământului (în timpul procesului de
exploatare).
În ce priveşte caracterul curgerii apei în acvifer se pot întâlni două situaţii:
1) pentru acviferele infinite, curgerea va avea un caracter nestabilizat
(nestaţionar);
2) pentru acviferele finite, în funcţie de alcătuirea structurală a acestora,
curgerea poate fi stabilizată sau nestabilizată.
După cum apa din acvifer acţionează asupra zonei productive, acesta poate
fi:
- acvifer cu acţiune marginală (apă marginală); este cazul zăcămintelor Ia
care stratele au înclinări relativ mari (figurile 2.1 şi 2.2), aria zonei de contact
hidrocarburi/apă este, în acest caz mică, iar suprafaţa zonei productive se reduce
continuu în procesul de exploatare;
- acvifer cu acţiune din talpă (apă de talpă), în cazul zăcămintelor cu strate

Fig. 2.6. Zăcământ cu apă de talpă

7
orizontale sau cu înclinare mică (fig. 2.6). În acest caz, suprafaţa contactului
hidrocarburi/apă este extrem de mare. Astfel, în cazul zăcămintelor masive sau
chiar Ia unele boltite (cu grosimi mari de strat), zona productivă pluteşte pe acvifer.
În timpul procesului de exploatare, suprafaţa zonei productive rămâne invariabilă
Ia astfel de sisteme.

2.1.3. Determinarea grosimii colectoarelor

Grosimea stratului productiv se determină cu ajutorul datelor oferite de
geofizica de sondă. Grosimea totală a unui strat, într-o anumită sondă, se
calculează astfel:
hs  H c  H a (2.2)
unde: Hc respectiv Ha sunt cotele (absolute sau izobatice, nu are importantă care)
ale limitelor dintre stratul productiv şi culcuş (ieşirea din strat), respectiv acoperiş
(intrarea în strat), cote determinate pe diagrafiile geofizice ale sondelor.
În evaluarea rezervelor de hidrocarburi, dar
şi în calculele de prevedere al comportării
zăcământului în exploatare, se operează cu
grosimea efectivă, care se obţine scăzându-se din
grosimea totală, grosimea însumată a tuturor
intercalaţiilor impermeabile din strat. Dacă stratul
productiv nu are intercalaţii impermeabile, atunci
grosimea efectivă este identică cu cea totală.
În general, grosimea efectivă a stratului este
un parametri variabil pe zăcământ. În diversele
relaţii utilizate frecvent în ingineria de zăcământ,
se operează cu o mărime medie a acesteia pe
zăcământ. Corectitudinea cu care se calculează
grosimea efectivă medie depinde de numărul de
sonde săpate şi investigate pe zăcământul
respectiv. Dacă numărul de sonde este mare
putem determina grosimea medie efectivă pe cale
statistică. Când sondele sunt distribuite uniform
pe suprafaţa zăcământului, media aritmetică este
mulţumitoare. Dacă gradul de neuniformitate a Fig. 2.7. Hartă cu izopace
zăcământului din punct de vedere al grosimii
este însemnat, atunci trebuie construite hărţi de
egale grosimi, numite hărţi cu izopachite sau cu
izopace (fig. 2.7).
Utilizând hărţile cu izopace, grosimea efectivă medie se poate calcula cu
expresia:
n
 hefi Ai
i 1
hef  n
(2.3)
 Ai
i 1

unde: hefi reprezintă grosimea efectivă calculată ca medie aritmetică între două
izopace consecutive;

8
 Ai - aria cuprinsă între cele două izolinii.

2.2. Temperatura de zăcământ

Temperatura de zăcământ este consecinţa energiei geotermice având un rol
important în geneza sistemului de hidrocarburi a apelor de zăcământ şi a rocilor
colectoare. Cunoaşterea temperaturii de zăcământ se impune pentru rezolvarea
unor probleme ca: alegerea fluidelor de traversare a stratului productiv, alegerea
fluidelor de cimentare, alegerea aparaturii de investigare geofizică în sonde,
precum şi a echipamentelor de fund ale sondelor de extracţie, dar şi a problemelor
de fizico-chimia şi proiectarea exploatării zăcămintelor.
Temperatura de zăcământ poate fi determinată prin măsurători directe
realizate în sonde cu ajutorul termometrelor de fund. În cazul în care nu dispunem
de măsurători de temperatură, se poate utiliza următoarea relaţie pentru estimarea
temperaturii de zăcământ:
tz  ts  c  H (2.4)
unde: ts este temperatura medie anuală în stratul de la suprafaţa scoarţei terestre
(pentru România variază între 9,2 şi 9,8oC);
H - adâncimea măsurată până la punctul considerat, în cotă absolută, în m;
c - gradientul geotermic (pentru România are o valoare medie statistică de
o
0,03 C/m).
De cele mai multe ori gradienţii geotermici ai zăcămintelor de hidrocarburi
fluide au valori mult mai mari decât această medie. Astfel, zăcămintele situate în
vecinătatea batolitului de la Balş, cele legate de geotermalismul din vestul
Banatului, precum şi cele de pe platforma continentală a Marii Negre prezintă
gradienţi geotermici cu mult peste valoarea de 0,03oC/m. De aceea, utilitatea
relaţiei 2.4 trebuie privită cu multă circumspecţie şi aceasta va fi utilizată doar
provizoriu, în situaţiile în care nu se dispune de nici un fel de măsurători de
temperatură.
În procesele de exploatare, temperatura de zăcământ are o variaţie
neglijabilă astfel că, de regulă, exploatarea este considerată ca un proces izoterm
(bineînţeles dacă nu se aplică metode termice de exploatare). De asemenea,
variaţia temperaturii pe grosimea stratului este nesemnificativă.
Variaţii însemnate ale temperaturii de zăcământ se produc în cazul în care se
aplică diverse metode termice pentru îmbunătăţirea sau intensificarea recuperării
ţiţeiului, cum ar fi: combustia subterană, injecţia de abur sau fluide calde. În aceste
cazuri, este evident că exploatarea nu mai poate fi considerată izotermă şi
modelele de prevedere trebuie să ia în consideraţie acest aspect.

2.3. Presiunea de zăcământ

Cunoaşterea presiunii de zăcământ este utilă în probleme privind alegerea
densităţii fluidelor de traversare a stratelor productive, determinarea capacităţii
energetice a zăcămintelor, prevederea comportării în exploatare etc.
În cazul zăcămintelor noi, pentru care nu avem măsurători, presiunea de
zăcământ se poate estima cu relaţia:
p   g H (2.5)

9
unde:  este masa specifică a apei mineralizate, care poate lua valori între 1030
kg/m3 Si 1050 kg/m3.
g - acceleraţia gravitaţională, în m/s2;
H - adâncimea punctului de referinţa, în m.
Ca şi în cazul temperaturii şi în cazul presiunii de zăcământ pot apărea
diferenţe mari între presiunea estimată cu ecuaţia 2.5 şi presiunea reală din
zăcământ. De aceea şi relaţia 2.5
trebuie privită. de asemenea, cu
rezerva. De obicei, anomaliile de
temperatură şi cele de presiune se
suprapun.
Când zăcămintele sunt
deschise prin sonde, presiunea se
poate măsura direct, cu ajutorul
manometrelor de fund. Presiunea
variază sensibil pe grosimea
stratului, astfel că măsurătorile
efectuate în sonde diferite, la
adâncimi diferite, mai ales când
stratele au înclinări mari, vor da
valori diferite ale presiunii de
zăcământ. În modelele fizico-
matematice se lucrează însă, cu o
singură valoare a presiunii -
presiunea medie de zăcământ. Este
de regulă, considerată presiune medie Fig. 2.8. Calculul presiunii reduse
de zăcământ presiunea de la limită
iniţială hidrocarburi/apă. De aceea,
orice valori ale presiunii măsurate în alte puncte din zăcământ trebuie „reduse" la
acest plan de referinţă, care este limita iniţială hidrocarburi/apă. Astfel, după cum
se exemplifică în figura 2.8, presiunile măsurate în punctul A, respectiv B pot fi
”reduse" cu relaţiile:
pred  p A   t  g  h (2.6)

pred  pB   a  g  h  (2.7)

unde: pred este presiunea redusă la limita iniţială hidrocarburi/apă;

p A , respectiv pB sunt presiunile măsurate în punctul A, respectiv în punctul

B;
 t şi  a - densitatea ţiţeiului, respectiv a apei;
g - acceleraţia gravitaţională;
h şi h - diferenţa de cotă dintre punctul A, respectiv B şi limita iniţială
hidrocarburi/apă.
În timpul exploatării, presiunea de zăcământ variază continuu. Datorită
extragerii fluidelor din mediul poros prin sonde, în jurul fiecărei sonde se formează
o pâlnie depresionară locală. Însumarea pâlniilor depresionare locale de pe un
zăcământ dă o pâlnie depresionară generală, cu o cădere maximă de presiune în
partea centrală a zonei productive.

10
 Variaţia presiunii influenţează, în
mare măsură, comportarea celorlalţi
parametri ai exploatării, fapt ce
impune cunoaşterea cât mai exactă a
presiunii de zăcământ în diversele
momente ale exploatării.
Cunoaşterea exactă a presiunii
medii de zăcământ se impune cu atât
mai mult în probleme privind
prevederea comportării zăcământului
în exploatare.
O determinare destul de exactă
a presiunii medii de zăcământ se
obţine folosindu-se harta cu izobare
(fig. 2.9). Harta cu izobare se
construieşte pe baza măsurătorilor de
presiune în sonde. Presiunea medie
de zăcământ se calculează cu relaţia:
Fig. 2.9. Hartă cu izobare
n
 pi Ai
i 1
pmed  n
(2.8)
 Ai
i 1

unde: pi este presiunea medie aritmetică între două izobare consecutive, iar Ai
este aria dintre cele două izolinii vecine.

2.4. Timpul
Parametrul timp are dubla semnificaţie: în geneza zăcămintelor de
hidrocarburi fluide este implicat timpul geologic, vinovat de transformările pe care
le-au suferit rocile colectoare şi cele protectoare, sistemele de hidrocarburi şi
apele de zăcământ. Ca ordin de mărime, timpul de formare a zăcămintelor
petrolifere se măsoară în milioane de ani.
Din acest punct de vedere, zăcămintele de hidrocarburi fluide se găsesc într-
un mare număr de etaje geologice, de exemplu: dacian, meoţian, sarmaţian, oligo-
cen, eocen, albian etc. Stabilirea timpului geologic se face cu ajutorul
radioizotopilor.
În cea de-a doua ipostază, timpul trebuie privit ca timp de exploatare. Ca
ordin de mărime, timpul de exploatare este neglijabil în comparaţie cu timpul
geologic. Pe de altă parte, transformările sistemelor de hidrocarburi în procesul de
exploatare sunt mai accelerate decât cele suferite de-a lungul timpului geologic.
Exploatarea unui zăcământ de hidrocarburi fluide poate dura câteva zeci de ani, în
funcţie de ritmul de exploatare impus. La rândul lui, ritmul de exploatare
influenţează comportarea zăcământului. Cercetările au pus în evidenţă modificări
substanţiale ale compoziţiei ţiţeiurilor din zăcământ, după numai câţiva ani de
exploatare.

11
 2.5. Alcătuirea structurală a zăcămintelor de hidrocarburi fluide
Acest parametru (  ) al ecuaţiei fundamentale a energiei este deosebit de
complex. El se referă Ia toate proprietăţile fizico-chimico-structurale şi modificările
de structură pe care le suferă sistemele (roci, hidrocarburi, ape) în procesele de
exploatare. S-a definit zăcământul de hidrocarburi fluide ca fiind un sistem hidro-
gazo-dinamic unitar, alcătuit dintr-un mediu poros-fisurat-permeabil (roca
colectoare) saturat cu un mediu fluid (sistemul de hidrocarburi şi apa de
zăcământ). Deci zăcământul este alcătuit din trei sisteme: roca colectoare,
sistemul de hidrocarburi şi apa de zăcământ. Fiecare dintre aceste sisteme are
alcătuirea sa structurală. Pentru problemele proiectării exploatării vor fi abordate
numai aspectele specifice ale alcătuirii structurale.

2.5.1. Proprietăţile rocilor colectoare

2.5.1.1. Porozitatea
Porozitatea este proprietatea rocii de a prezenta spaţii libere numite pori sau
fisuri. Deci, porozitatea măsoară capacitatea rocii de a înmagazina fluide. În
probleme de proiectarea exploatării se operează cu două tipuri de porozitate,
astfel:
- O porozitate efectivă, definită ca raport între volumul de pori (Vp) şi volumul
brut al sistemului rocă--pori (Vb):
Vp
 (2.9)
Vb
- O porozitate dinamică, utilizată în problemele de dislocuire a ţiţeiului de
către alt fluid, care se poate calcula cu relaţia:
d    (2.10)
unde:  este un coeficient al utilizării spaţiului de pori, care ia în consideraţie
faptul că, în condiţii reale de zăcământ, agentul de dislocuire nu spală" complet
ţiţeiul din spaţiul poros
Porozitatea este o funcţie de loc şi timp. Astfel Ia adâncimi mari, rocile
colectoare au porozităţi mai reduse decât ale rocilor situate Ia adâncimi mai mici.
Rocile mai "bătrâne" (geologic) au porozităţi mai mici decât ale rocilor mai "tinere".
Porozitatea este o funcţie de natura rocilor. Astfel, pentru rocile sedimentare
putem defini o porozitate granulară (porii dintre particulele de nisip). Această
porozitate mai este denumită şi porozitate primară, deoarece s-a format
concomitent cu roca. În cazul rocilor de precipitare fizico-chimică (rocile
carbonatice), se defineşte o porozitate fisurală (de fisuri) care mai este denumită şi
porozitate secundară, deoarece a luat naştere după geneza rocii, în urma unor
mişcări orogenice. Fisurile pot apărea şi în rocile sedimentare, caz în care vom
avea ambele tipuri de porozitate în acelaşi colector.
Porozitatea recilor sedimentare variază între limite extrem de largi: de la
câteva procente până la 45-50%. Pentru rocile colectoare de ţiţei, porozitatea
predominantă este între 20 şi 30%, iar pentru rocile colectoare de gaze, între 5 şi
15%. Porozitatea fisurală nu depăşeşte, în general, 2%.
După dimensiunea lor, fisurile pot fi microfisuri sau macrofisuri.

12
 Porozitatea efectivă are o variaţie exponenţială cu presiunea, mai exact cu
variaţia presiunii. Astfel, porozitatea efectivă la un moment t al exploatării poate fi
calculată cu ecuaţia:

   i exp p  pi  p  (2.11)

unde:  i este porozitatea efectivă a colectorului, Ia presiunea iniţială:

p - presiunea de referinţă;
p0 - presiunea iniţială de zăcământ.
 p - coeficientul de compresibilitate a porilor.
Dezvoltându-se în serie Taylor funcţia exponenţială din ecuaţia 2.11 şi
reţinându-se doar primii doi termeni ai dezvoltării, se obţine ecuaţie aproximativă,
după cum urmează:

   i 1  p  pi  p  (2.12)

Influenţa temperaturii asupra porozităţii este mal greu de modelat. Având în

vedere că procesele de exploatare sunt, în marea lor majoritate izoterme, această
influenţă poate fi neglijată. De altfel, în proiectarea exploatării, nici influenţa
presiunii asupra porozităţii nu este luată în consideraţie.
În funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a rocilor colectoare, în cazul
aplicării unor procese de injecţie a unor agenţi de dislocuire a ţiţeiului în stratul
productiv, pot apărea modificări importante ale structurii de pori. Astfel, conţinutul
mare de minerale argiloase (în special cele cu structură montmorillonitică) poate
conduce, în cazul injectării în strat a unor soluţii puternic polare, incompatibile cu
roca colectoare, la umflarea mineralelor argiloase şi deci, la reducerea porozităţii
în condiţiile reale din zăcământ, acest efect este ireversibil şi în acelaşi timp,
deosebit de dificil de modelat.
Cunoaşterea porozităţii efective este necesară în calculele de evaluare a
resurselor de hidrocarburi, la stabilirea capacităţii energetice a zăcământului. la
alegerea metodei de intensificare sau îmbunătăţire a recuperării etc. Porozitatea
se poate determina prin metode fizice (măsurători pe carote în laborator) şi prin
metode geofizice (din curbele de rezistivitate).
Valoarea medie a porozităţii pe zăcământ se poate determina pe cale
statistică, dacă se dispune de un volum mare de măsurători. Dacă stratul
productiv poate fi separat pe grosimea lui în mai multe pachete (fig. 2.5) atunci
porozitatea medie trebuie calculată ca medie ponderată cu grosimea pachetelor în
felul următor:
n
  i hi
i 1
 med  n
(2.13)
 hi
i 1

unde  i este porozitatea medie pe pachetul cu grosimea medie hi .

În cazul unor colectoare cu grad mare de neuniformitate este necesară
construirea hărţilor cu izoporozităţi. În această situaţie porozitatea medie pe
zăcământ se va calcula cu relaţia:

13
 n
  i Ai
i 1
 med  n
(2.14)
 Ai
i 1

unde  i reprezintă porozitatea calculată ca medie aritmetică între două izolinii

vecine în timp ce Ai este aria suprafeţei cuprinsă între cele doua izolinii măsurată
pe hartă.

2.5.1.2. Saturaţia în fluide

n porii rocii colectoare pot fi prezente următoarele fluide: apă, ţiţei şi gaze.
Prin urmare, se poate vorbi de o saturaţie în apă, o saturaţie în ţiţei şi o saturaţie
în gaze. Numeric, saturaţia se exprimă ca raport între volumul de fluid din pori şi
volumul respectiv de pori şi poate lua valori între 0 şi 1, respectiv între 0% şi
100%. Într-un anumit volum de pori pot coexista toate cele trei fluide menţionate,
dar suma saturaţiilor va fi întotdeauna 1, respectiv 100%. Astfel, dacă analizăm
cazul general al unui zăcământ de ţiţei având o cupolă de gaze şi un acvifer
adiacent, distribuţia saturaţiilor este următoarea: o saturaţie în apă ireductibilă şi
una în gaze în cupola de gaze; o saturaţie în apă ireductibilă, ţiţei şi gaze în zona
productivă şi o saturaţie în apă în acviferul adiacent. În acvifer, porii rocii sunt
saturaţi în întregime cu apă (Sa = 1). Saturaţia în apă ireductibilă, pentru un anumit
zăcământ, rămâne invariabilă în procesul de exploatare. De asemenea, saturaţia
în gazele din cupolă rămâne invariabilă. Modificări ale saturaţiilor apar doar în
zona productivă, când presiunea de zăcământ este mai mică decât presiunea de
saturaţie.
Deci, în zona productivă saturaţia în fluide este o funcţie de timp. Astfel, în
momentul iniţial al exploatării, vom avea următoarea distribuţie a saturaţiilor:
St 0  S ai  1 (2.15)
În timpul exploatării. datorită fenomenului de ieşire a gazelor din soluţie,
această distribuţie a saturaţiilor se va modifica în felul următor:
S t  S g  S ai  1 (2.16)

În cazul pătrunderii apei din acvifer în zona productivă sau în cazul unor
procese de dislocuire a ţiţeiului de către apă, saturaţia în apă depăşeşte valoarea
saturaţiei în apă ireductibilă. În problemele de dislocuire se mai operează şi cu
noţiunea de saturaţie în ţiţei remanent (Str), care reprezintă valoarea minimă Ia
care poate fi redusă saturaţia în ţiţei prin procesul de exploatare.
Cunoaşterea saturaţiilor în fluide este importantă Ia evaluarea resurselor şi a
rezervelor de hidrocarburi şi la prevederea comportării zăcămintelor în exploatare.
Determinarea saturaţiilor se poate realiza cu ajutorul metodelor fizice (determinări
în laborator, pe carote mecanice), prin metode geofizice (din curbele de
rezistivitate) sau prin calcule (pe baza ecuaţiilor de bilanţ, folosindu-se datele de
producţie).
Având în vedere că suma saturaţiilor este 1, nu este necesară determinarea
saturaţiilor pentru fiecare fluid în parte. De regulă, se determină saturaţia în apă
ireductibilă şi pe baza acesteia, se determină indirect şi celelalte saturaţii.
Saturaţia în apă ireductibilă ia valori cuprinse într-un domeniu foarte larg, în

14
funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a rocilor colectoare, de structura
porilor, de capacitatea de udare a rocilor etc. Cel mai adesea, saturaţia în apă
ireductibilă variază între 15% şi 30%. În cazul fisurilor, forţele molecular -
superficiale (cele care reţin apa ireductibilă) sunt mici, astfel că saturaţia în apă
ireductibilă are valori foarte reduse (în cazul microfisurilor) sau poate fi chiar zero
(în cazul macrofisurilor). În calculele de rezerve, pentru colectoarele fisurate se ia
Sa = 0,9%.
Valoarea medie a saturaţiei în apă ireductibilă se poate calcula cu nişte relaţii
similare cu cele folosite în cazul porozităţii, astfel:
n
 Sai  j h j
Sai med  i 1
n
(2.17)
hj
i 1

 
unde Sai j este saturaţia în apă ireductibilă medie pe pachetul cu grosimea
medie h j sau:
n
 Sai  j A j
Sai med  i 1
n
(2.18)
 Aj
i 1

Relaţia (2.18) se utilizează în cazul colectoarelor cu grad ridicat de

neuniformitate după saturaţie, caz în care trebuie să se construiască harta cu
 
izosaturaţii. Deci Sai j este saturaţia medie dintre două izolinii vecine, iar A j este
aria suprafeţei dintre cele două izolinii.

2.5.1.3. Permeabilitatea
Permeabilitatea poate fi definită în general, ca proprietatea unui mediu de a
permite curgerea fluidelor prin el. În proiectarea exploatării se operează cu toate
cele trei categorii de permeabilitate cunoscute: absolută, efectivă (sau de fază) şi
relativă.
Permeabilitatea absolută a unui colector reprezintă permeabilitatea măsurată
faţă de o fază când porii rocii sunt saturaţi numai cu fluidul respectiv.
Permeabilitatea efectivă este permeabilitatea măsurată faţă de o anumită
fază când în porii rocii sunt prezente două sau mai multe faze (fluide). Din acest
motiv i se mai spune şi permeabilitate de fază. Aceasta este întotdeauna mai mică
decât permeabilitatea absolută. De subliniat că prezenţa în porii rocii a altui fluid,
chiar Ia saturaţia la care acesta nu se deplasează, determină reducerea
permeabilităţii colectorului faţă de fluidul de referinţă. Se poate vorbi astfel, de o
permeabilitate efectivă faţă de apă, o permeabilitate efectivă faţă de ţiţei şi o
permeabilitate efectivă faţă de gaze.
Permeabilitatea absolută, respectiv cea efectivă, se exprimă, în S.I., în m, iar
în unităţi mixte (practice) se exprimă în Darcy (1 D = 10-12 m2).
Permeabilitatea relativă se exprimă ca raport între permeabilitatea efectivă şi
cea absolută, pentru acelaşi zăcământ. Se poate vorbi, de asemenea, de o
permeabilitate relativă faţă de apă, o permeabilitate relativă faţă de ţiţei şi o

15
permeabilitate relativă faţă de gaze. Permeabilitatea relativă este o mărime
adimensională şi ia valori între 0 şi 1. Când mai multe

Fig. 2.10. Diagrama permeabilităţi relative – saturaţie

fluide curg simultan prin acelaşi colector, suma permeabilităţilor relative faţă de
acestea este totdeauna mai mică decât 1. Utilizarea permeabilităţilor relative este
de preferat, pentru simplificarea calculelor.
Permeabilitatea efectivă şi cea relativă variază în funcţie de saturaţia în
fluide. Pentru calculele de prevedere este necesară cunoaşterea acestei
dependenţe. Folosindu-se carote şi fluide din zăcământul real, se pot obţine
curbele permeabilitate relativă-saturaţie (fig. 2.10), prin determinări experimentale
de laborator. În lipsa acestor determinări, se poate apela la datele din literatura de
specialitate.
În procesele de exploatare pot apărea diverse situaţii în ce priveşte curgerea
fluidelor în zăcământ:
a) curgerea bifazică a ţiţeiului şi a gazelor,
când p < ps sau în procesele de dislocuire a ţiţeiului
cu gaze;
b) curgerea bifazică a ţiţeiului şi a apei în

16
procesele de dislocuire a ţiţeiului de către apă;
c) curgerea trifazică a ţiţeiului, gazelor şi apei, situaţie mai rar întâlnită;
d) curgerea monofazică (omogenă) a ţiţeiului când p > ps;
e) curgerea monofazică (omogenă) a apei în acvifer.
Reamintim că p reprezintă presiunea de zăcământ, iar ps este presiunea de
saturaţie a ţiţeiului din zăcământul respectiv. Pentru fiecare din aceste situaţii, se
găseşte în literatura de specialitate o serie de modele empirice care permit
calculul permeabilităţilor relative. Se vor reţine în continuare numai două dintre
aceste modele.
Pentru curgerea bifazică ţiţei-gaze, respectiv apă-ţiţei, se poate utiliza, cu
bune rezultate, modelul lui Wyllie. Relaţiile empirice de calcul pentru
permeabilităţile relative sunt sintetizate în tabelul 2.1, pentru curgerea bifazică
ţiţei-gaze şi în tabelul 2.2, pentru curgerea bifazică apă-ţiţei.

TabeIuI 2.1 Estimarea permeabilităţilor relative pentru curgerea bifazică ţiţei-gaze

Tipul rocii Permeabilitatea relativă faţă Permeabilitatea relativă faţă de
colectoare de ţiţei, K rt gaze, K rg
Nisip uniform S3 (1  S )3
Nisip neuniform S 3, 5 (1  S ) 2 (1  S 1,5 )
Gresie, calcar S4 (1  S ) 2 (1  S 2 )
etc.
S este o saturaţie normalizată, exprimată prin relaţia:
S t  S tr
S (2.19)
S t 0  S tr
La definirea lui S s-a avut în vedere că, într-un proces real de exploatare,
saturaţia în ţiţei variază de Ia o valoare maximă, S t 0  1  S ai S  1 , până la
valoarea cea mai mică posibilă, egală cu saturaţia în ţiţei remanent - S tr S  0  .
Este cazul curgerii bifazice ţiţei-gaze.

TabeIuI 2.2. Estimarea permeabilităţilor relative pentru curgerea bifazică ţiţei-apă

Tipul rocii Permeabilitatea relativă faţă Permeabilitatea relativă faţă de
colectoare de apă, K ra ţiţei, K rt
Nisip uniform (S *) 3 (1  S *) 3
Nisip (S *)3,5 (1  S*) 2 (1  S *1,5 )
neuniform
Gresie, calcar (S *) 4 (1  S*) 2 (1  S *2 )
etc.
Pentru curgerea bifazică apă-ţiţei, saturaţia în apă în zona productivă
poate varia de Ia o valoare minimă, egală cu Sai , până la o valoare maximă, egală
cu 1  S tr . În această situaţie, saturaţia normalizată S * este definită de relaţia:
S a  S ai
S*  (2.20)
St 0  S tr
În cazul curgerii eterogene trifazice ţiţei-apă-gaze se poate utiliza modelul

17
Stone care propune pentru permeabilitatea relativă faţă de ţiţei următoarea relaţie:
K rt  K rta  K ra   K rtg  K rg   K ra  K rg  (2.21)

unde: K rta este permeabilitatea relativă faţă de ţiţei estimată pentru curgerea
bifazică ţiţei-apă;
K rtg - permeabilitatea relativă faţă de ţiţei estimată pentru curgerea bifazică
ţiţei-gaze;
K ra şi K rg - permeabilitatea relativă faţa de apă, respectiv permeabilitatea
relativă faţă de gaze, estimate pentru curgerea bifazică ţiţei-apă, respectiv ţiţei-
gaze.
Se consideră că permeabilitatea relativă faţă de apă nu este dependentă
de saturaţia în gaze, iar permeabilitatea relativă faţă de gaze nu depinde de
saturaţia în apă.
Permeabilitatea este o funcţie de loc şi timp. Astfel colectoarele mai vechi şi
situate la adâncimi mai mari au permeabilităţi mai reduse comparativ cu cele aflate
Ia adâncimi mai mici şi mai tinere pe scara timpului geologic.
Permeabilitatea este influenţată de variaţia de presiune după o lege
exponenţială de forma:
k  k o expp  p0 ak  (2.22)
unde: k o este permeabilitatea iniţială a colectorului;
po - presiunea iniţială de zăcământ;
p - presiunea de zăcământ, la momentul considerat:
ak coeficient de variaţie a permeabilităţii.
Dacă se dezvoltă în serie Taylor ecuaţia 2.22 şi se reţin primii doi termeni se
obţine:
k  k o 1  p  p0 ak  (2.23)
Temperatura influenţează în mod cent permeabilitatea, mai ales în cazul
aplicării metodelor termice de recuperare, dar mecanismele care provoacă
modificarea permeabilităţii nu sunt pe deplin elucidate. Nu sunt elucidate, de
asemenea, aspectele legate de permeabilitatea colectoarelor fisurate, pentru
aflarea căreia se poate apela Ia diagrama din figura 2.11.
Alcătuirea structurală a mediului solid poate avea o influenţă considerabilă
asupra permeabilităţii. Astfel, dacă într-un colector având în compoziţia sa un
procent ridicat de minerale argiloase (în special montmorillonite) se injectează
fluide polare, are loc fenomenul de umflare a mineralelor argiloase având drept
consecinţă reducerea drastică a permeabilităţii. De remarcat că acest fenomen
este ireversibil în condiţii de zăcământ.
În general, rocile prezintă anizotropie în ce priveşte permeabilitatea, adică
permeabilitatea prezintă valori diferite pe diverse direcţii în zăcământ. Astfel, se
poate defini o permeabilitate paralelă cu direcţia de sedimentare (stratificare)
numită adesea permeabilitate orizontală şi o permeabilitate perpendiculară pe
direcţia de stratificare numită şi permeabilitate verticală.
În cele mai multe cazuri, valorile celor două permeabilităţi diferă sensibil.
Cum curgerea fluidelor în zăcământ este spaţială (volumică), în ecuaţiile de
mişcare se va utiliza o valoare medie pe zăcământ, între cele două permeabilităţi,
astfel:

18
 Fig. 2.11. Estimarea permeabilităţii colectoarelor fisurate

II I
k med  k med
k med  (2.24)
2
II I
unde: k med şi k med reprezintă permeabilitatea medie paralelă, respectiv perpendi-
culară, calculate cu relaţiile:
n
 k iII h j
II i 1
k med  n
(2.25)
 hj
i 1

unde: k iII este permeabilitatea medie paralelă pe pachetul de grosime medie h j .

n
 k iI h j
I i 1
k med  (2.26)
n hj
kI
i 1 i

Relaţiile (2.25) şi (2.26) se utilizează în cazul în care se realizează

ponderarea cu grosimea pachetelor stratului productiv. Când colectorul este
puternic neuniforme se construiesc hărţi cu izoperme, iar permeabilităţile medii se
evaluează ca medii ponderate cu ariile dintre izoperme:

19
 n II n
II

II
 K i  Ai K i  Ai
i 1 I i 1
K med  n
(2.27) K med  n
(2.28)
Ai
 Ai 
i 1 i 1 K iI

unde K i reprezintă valoarea medie aritmetică dintre două izoperme vecine, iar Ai
este aria dintre cele două izoperme.
Dacă nu se dispune de nici un fel de determinări de permeabilităţi pe carote,
dar se dispune de valorile medii ale porozităţii şi saturaţiei în apă ireductibilă,
permeabilitatea absolută medie pe zăcământ se poate estima făcându-se apel Ia
diagrama din figura 2.12.
Pentru estimarea permeabilităţii colectorului în jurul unei sonde de extracţie
se poate apela Ia datele cercetării sondei prin metoda restabilirii presiunii în
sondă. În cazul în care presiunea de zăcământ este superioară presiunii de
saturaţie, curgerea în zăcământ este omogenă. Dacă se admite ipoteza că afluxul
fluidului din strat în sondă încetează chiar în momentul în care se închide ventilul
de Ia capul de erupţie, restabilirea presiunii în sondă are loc după legitatea:

Fig 2.12. Estimarea permeabiIităţii în funcţie de porozitate

şi saturaţia în apă ireductibilă

20
  t  qt  q 2,25  æ p
p    ln t  t t  ln t (2.29)
4  K  h 4  K  h rrs2
unde:
- p este diferenţa dintre presiunea statică şi cea dinamică (căderea de
presiune);
- t - viscozitatea dinamică a ţiţeiului;
- qt - debitul cu care a produs sonda înainte de închidere, debit considerat
constant;
- K - permeabilitatea absolută a colectorului în vecinătatea sondei cercetate;
- t - timpul măsurat din momentul închiderii sondei;
- ht - grosimea efectivă a stratului în sondă;
- æ p - piezoconductibilitatea sistemului rocă - fluide (viteza de deplasare a
undei depresionare), în zona productivă;
- rrs - raza redusă a sondei.
Dacă în relaţia 2.29 notăm:
 t  qt
A (2.30)
4  K  h
şi
2,25  æ p
B  A  ln (2.31)
rrs2
aceasta devine:
p  A  ln t  B (2.32)
Se poate lesne
observa că relaţia
2.32 este ecuaţia unei
familii de drepte,
având panta A şi
ordonata la origine B.
Datele de
cercetare a sondelor
ne pun la dispoziţie
căderile de presiune
p, la diverse
momente de timp t. Se
reprezintă grafic p =
f(lnt) şi se trasează o
dreaptă, luându-se în
consideraţie numai
ultimele puncte de pe
grafic (fig. 2.13). Se
citesc, de pe graficul
astfel construit panta
A şi ordonata Ia origine B. Fig. 2.13. Curba de restabilire a presiunii in sondă

21
 Cunoscându-se grosimea efectivă a stratului în sondă şi viscozitatea
dinamică a ţiţeiului, se poate calcula permeabilitatea utilizându-se ecuaţia 2.30. Cu
ajutorul ecuaţiei 2.31 se calculează raza redusă a sondei, mărime ce
caracterizează imperfecţiunea sondei.

2.5.1.4. Elasticitatea rocilor colectoare

Elasticitatea rocilor colectoare are adesea o pondere importantă în cadrul

forţelor care determină deplasarea fluidelor prin mediul poros. Elasticitatea se
exprimă cantitativ prin intermediul coeficientului de compresibilitate, coeficient
definit ca raport al variaţiei volumului cu presiunea şi volumul însuşi. Deci, pentru
cazul general, coeficientul de compresibilitate va fi:
1 dV
   , la T = ct (2.33)
V dp
Se operează, în mod uzual, cu un coeficient de compresibilitate al rocii şi cu
un coeficient de compresibilitate al porilor. În procesul de exploatare, datorită
extragerii fluidelor din pori are loc reducerea presiunii de zăcământ. Volumul brut
rămâne invariabil, volumul rocii creşte, iar volumul porilor scade. În cazul rocilor
poroase, elasticitatea acestora se ia în consideraţie doar în domeniul curgerii
omogene, când presiunea de zăcământ este mai mare decât presiunea de
saturaţie. Elasticitatea colectoarelor fisurate este mult mai pronunţată şi trebuie
luată în consideraţie chiar şi în cazul în care presiunea de zăcământ este mai mică

Fig. 2.14. Estimarea coeficientului de compresibilitate

al porilor pentru gresii şi calcare

decât cea de saturaţie. În ingineria de zăcământ se operează atât cu coeficientul

22
de compresibilitate al porilor p cât şi cu cel al rocii  r , definiţi cu următoarele
ecuaţii:
1 dVr
r    , la T = ct (2.34)
Vb dp

1 dV p
p    , la T = ct (2.35)
V p dp
Având în vedere că VP = m.Vb , rezultă legătura dintre cei doi coeficienţi:
r  m   p (2.36)

S-a notat cu VP şi Vb volumul de pori, respectiv volumul brut. Valoarea

coeficientului de compresibilitate al rocii se poate lua, în lipsa unor determinări pe
carote, între 1 x 10-10 şi 2 x 10-10 1/Pa, în cazul rocilor plastice (nisipuri). Pentru
rocile elasto-plastice (gresii, calcare etc.) se poate utiliza diagrama din figura 2.14.

Întrebări
1. Cu ce pot fi asimilate zăcămintele de hidrocarburi fluide?
2. Cum se consumă energia zăcămintelor de hidrocarburi fluide?
3. De cine depinde nivelul energetic al unui zăcământ?
4. Sub ce stări de agregare se află materia în cadrul zăcămintelor de
hidrocarburi fluide?
5. Cum pot fi descrise transformările materiei dintr-o stare de agregare în
alta?
6. Cum poate fi definit zăcământul de hidrocarburi fluide prin prisma
conceptului energetic al ecuaţiei fundamentale?
7. Ce se poate modela pe baza ecuaţiei fundamentale a energiei?
8. Ce înseamnă procesul de exploatare privit prin prisma ecuaţiei
fundamentale a energiei?
9. Cum este delimitat un zăcământ de hidrocarburi fluide în scoarţa terestră?
10. Care sunt cele două zone distincte care alcătuesc zăcămintele de
hidrocarburi fluide?
11. Cum trebuie delimitat un zăcământ, în vederea proiectării exploatării?
12. Pe ce bază se realizează delimitarea unui zăcământ de hidrocarburi
fluide?
13. Care sunt cele două forme geometrice de bază cu care se operează în
proiectarea exploatării?
14. Ce reprezintă harta cu izobate?
15. Ce sunt secţiunile geologice?
16. Ce este planul izobatic?
17. Care sunt cele mai adecvate (reprezentative) secţiuni geologice?
18. Ce este elevaţia sondelor?
19. Câte contacte cu stratul productiv prezintă limita hidrocarburi/apă şi care
sunt acelea?
20. Ce este zona de contact a unui zăcământ?
21. Care sunt elementele ce delimitează zona productivă în plan orizontal?
22. Care sunt elementele ce delimitează zona productivă în plan vertical?

23
 23. În câte categorii se împart acviferele, după mărimea lor?
24. Care sunt cele două situaţii ce pot exista, în cazul acviferelor finite?
25. Cum se manifestă unda depresionară plecată din zona productivă, în
cazul acviferelor infinite?
26. În ce priveşte caracterul curgerii apei în acvifer, câte situaţii se pot întâlni
şi care sunt acelea?
27. Cum se definesc acviferele după cum apa din acvifer acţionează asupra
zonei productive?
28. Ce este grosimea efectivă stratului productiv?
29. Ce este harta cu izopachite sau cu izopace?
30. De ce se impune cunoaşterea temperaturii de zăcământ?
31. Cum poate fi determinată temperatura de zăcământ?
32. De ce se impune cunoaşterea presiunii de zăcământ?
33. Cum poate fi determinată presiunii de zăcământ?
34. Care este planul de referinţă pentru presiunea medie de zăcământ?
35. Ce este harta cu izobare?
36. Cum se poate face o determinare destul de exactă a presiunii de
zăcământ în diversele momente ale exploatării?
37. Care sunt cele două semnificaţii ale parametrului timp?
38. Cum poate fi definită porozitatea şi ce măsoară ea?
39. Ce este porozitatea efectivă şi cum este definită?
40. Ce este porozitatea dinamică?
41. Cum variază porozitatea ca funcţie de loc şi timp?
42. Cum variază porozitatea ca funcţie de natura rocilor?
43. Între ce limite variază porozitatea rocilor sedimentare?
44. De ce este necesară cunoaşterea porozităţii efective?
45. Cum se poate determina valoarea medie a porozităţii pe zăcământ?
46. Cum poate fi definită saturaţia în fluide?
47. Cum variază saturaţia în fluide ca funcţie de timp în zona productivă?
48. De ce este importantă cunoaşterea saturaţiilor în fluide?
49. Prin ce metode se poate realiza determinarea saturaţiilor?
50. În ce domeniu ia valori saturaţia în apă ireductibilă?
51. Cum poate fi definită permeabilitatea şi ce măsoară ea?
52. Cum se defineşte permeabilitatea absolută a unui colector?
53. Cum se defineşte permeabilitatea efectivă a unui colector?
54. Cum se defineşte permeabilitatea relativă?
55. În ce exprimă permeabilitatea absolută, respectiv cea efectivă (în S.I. şi
în unităţi mixte-practice)?
56. În funcţie de ce variază permeabilitatea efectivă şi cea relativă?
57. Cum variază permeabilitatea ca funcţie de loc şi timp?
58. Cum variază permeabilitea ca funcţie de alcătuirea structurală a
mediului solid?
59. Care sunt metodele de estimare a permeabilităţii colectorului?
60. Cum se poate estima permeabilitea în jurul unei sonde de extracţie?
61. Cum se poate exprima elasticitatea rocilor colectoare?

24
 2.5.2. Alcătuirea structurală a sistemelor de hidrocarburi
Termenul generic de „hidrocarburi fluide" desemnează ţiţeiul şi condensatul
(hidrocarburi lichide), precum şi gazele (hidrocarburi gazoase). În categoria
hidrocarburilor gazoase se includ gazele din zăcămintele de gaze propriu-zise,
gazele din cupolele zăcămintelor de ţiţei, gazele din zăcămintele de gaze cu
condensat şi gazele dizolvate în ţiţei. În general, hidrocarburile gazoase au o
structura liniară (alcanică) echilibrată, în componenţa lor intrând primii constituenţi
ai seriei parafinice (alcanice). În compoziţia sistemelor gazoase se mai pot întâlni
şi unele gaze reprezentând „impurităţi", cum ar fi : azotul, dioxidul de carbon, heliul
şi hidrogenul sulfurat.
Sistemele gazoase se clasifică, în mod convenţional, în: gaze „sărace", cu un
conţinut de metan (CH4) de peste 98% şi restul componenţi C2 - C4, şi gaze
„bogate" care conţin şi membri ai seriei parafinice C5 - C8. Gazele cu condensat au
în compoziţia lor componenţi până la C12.
Ţiţeiurile au o structură mult mai complexă, în alcătuirea lor intrând atât
hidrocarburile saturate, cât şi cele din categoria celor nesaturate, aciclice şi ciclice.
Din acest motiv şi încercările de clasificare a ţiţeiurilor au fost mai numeroase. Se
va prezenta una dintre cele mai utilizate metode de clasificare a ţiţeiurilor - metoda
"Carpatica" ce aparţine prof. C. Creangă, fost profesor al Institutului de Petrol şi
Gaze. Valoarea deosebită a acestei metode rezidă în faptul că are Ia bază criterii
de clasificare asociate direct cu alcătuirea structurală a sistemelor de hidrocarburi.

2.5.2.1. Clasificarea ţiţeiurilor după metoda "Carpatica"

Criteriile care stau la baza acestei metode sunt:

-compoziţia fondului de hidrocarburi;
-conţinutul unor componenţi de interes practic.
Compoziţia fondului de hidrocarburi este descrisă cu ajutorul a trei indici
structurali: Ctp, CtN şi CtA. Aceştia reprezintă procentele totale de carbon parafinic,
naftenic, respectiv aromatic din compoziţia ţiţeiului analizat. În funcţie de valoarea
indicilor structurali, ţiţeiurile se grupează în 7 clase (tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Indicii structurali ai clasificării "Carpatica"
Nr crt. Clasa Valorile indicilor structurali
1 Parafinică Ctp  72%
2 Parafin-naftanică Ctp  50%; Ctp + CtN  90%
3 Parafin-aromatică Ctp  50%; Ctp + CtN  90%
4 Parafin-naften-aromatică Ctp  50%; CtN > CtA; CtA  10%
5 Parafin-aromato-naftenică Ctp  50%; CtA > CtN; CtN  10%
6 Naften-aromatică Ctp < 50%; CtN > CtA
7 Aromato-naftenică Ctp < 50%; CtA > CtN
Conţinutul unor componenţi de interes practic este descris cu ajutorul
indicilor de calitate c, r, s şi d, unde c reprezintă conţinutul (procentul) de ceruri din
ţiţei, r - conţinutul de răşini + asfaltene, s - conţinutul de sulf, iar d - conţinutul de

25
 o
distilat până Ia 200 C. După valorile indicilor de calitate, un ţiţei poate fi încadrat în
grupele de calitate prezentate în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4. Indicii de calitate al clasificării "Carpatica"
Nr. crt. Valorile indicilor de calitate Tipul ţiţeiului
1 c<2 neceros
2 c2 ceros
3 r < 10 puţin răşinos
4 10 ≤ r < 25 răşinos
5 r  25 asfaltos
6 s < 0,5 nesulfuros
7 s05 sulfuros

Carbonul parafinos este elementul structural de bază al hidrocarburilor liniare

saturate (parafinice), carbonul naftenic - al hidrocarburilor ciclice saturate
(naftenice), iar carbonul aromatic - al hidrocarburilor ciclice nesaturate
(aromatice). Hidrocarburile parafinice sunt structurile cele mai transformate, fiind şi
cele mai stabile, în timp ce hidrocarburile aromatice sunt cele mai puţin
transformate, fiind, de aceea şi foarte labile.

2.5.2.2. Legităţile care „guvernează" transformările sistemelor de hidrocarburi

Metoda „Carpatica" este nu numai o metodă de clasificare a ţiţeiurilor ci şi o
metodă modernă de cercetare a sistemelor de hidrocarburi permiţând, printre
altele, elucidarea condiţiilor în care a avut loc geneza acestora. Astfel, cercetarea
prin această metodă a unui număr de peste 200 de sisteme de hidrocarburi din tot
atâtea zăcăminte din România a condus Ia unele concluzii interesante privind
transformările suferite de sistemele de hidrocarburi de-a lungul timpului geologic:
 Transformările sistemelor de hidrocarburi au avut loc sub influenţa
parametrilor ecuaţiei fundamentale a energiei;
 Sensul transformărilor este de Ia structurile ciclice nesaturate (aromatice)
către structuri liniare saturate (parafinice);
 Temperatura este parametrul cu influenţa cea mai importantă asupra
transformărilor pe care le suferă sistemele de hidrocarburi. Numai astfel se poate
explica faptul ca ţiţeiurile "tinere" de Ia Băicoi şi Bucşani se situează în clasa P,
acestea fiind asociate cu diapirele de sare. De asemenea, sistemele de
hidrocarburi puternic transformate din zona batolitului de Ia Balş sunt asociate cu
anomaliile foarte mari de temperatură (gradienţii de temperatură au valori deosebit
de mari), sistemele asociate cu geotermalismul din vestul României, precum şi
cele situate pe platforma continentală a Mării Negre, unde gradienţii geotermici au
valori ridicate sunt, de asemenea, puternic transformate;
 Presiunile ridicate determină transformări mai avansate în sistemele de
hidrocarburi. De altfel, între presiune şi temperatura există o dependenţă directă,
presiunile ridicate fiind asociate cu temperaturi ridicate. Sistemele de hidrocarburi
aparţinând zăcămintelor aflate Ia adâncimi mari se încadrează de regulă, în
clasele parafinice şi/sau parafin-naftenice;

26
  Prezenţa în colector a catalizatorilor naturali (argile, zeoliţi) influenţează
transformările hidrocarburilor, în funcţie de cantitatea şi calitatea lor;
 Dacă rezervorul (capcana) a rămas etanş de-a lungul timpului geologic (V =
ct.), reacţiile termocatalitice au fost mai intense şi sistemele sunt mai transformate.
Dacă dimpotrivă, rezervorul nu şi-a păstrat etanşeitatea (V  ct), energia de
transformare s-a pierdut în mare măsură şi sistemele au rămas la nivelul clasei
aromato-naftenice;
 Timpul geologic poate compensa, în mare măsură, valorile modeste ale
celorlalţi parametri din ecuaţia energiei. De aceea, sistemele "mai vechi”, chiar
situate în rezervoare neetanşe, la presiuni şi temperaturi reduse, sunt puternic
transformate. Au fost puse în evidenţă, până în prezent, doar patru clase din cele
şapte ale clasificării "Carpatica” şi anume: parafinică (P), parafin-naftenică (P.N.),
parafin-naften-aromatică (P.N.A.) şi aromato-naftenică (A.N.);
 Corelarea dintre indicii structurali şi cei de calitate are loc în conformitate cu
legea similarităţii structurale (componenţii cu structură similară se vor găsi
împreună). Astfel, ponderea însemnată a structurilor liniare-parafinice atrage după
sine creşterea participării cerurilor, care au de asemenea, structură liniară. La fel,
un ţiţei bogat în hidrocarburi ciclice-aromatice va avea şi un conţinut ridicat de
raşini şi asfaltene;
 Parametrii ecuaţiei fundamentale a energiei acţionează concomitent şi dată
fiind multitudinea de combinaţii posibile ale acestor parametri, rezultă diversitatea
sistemelor de hidrocarburi întâlnite în natură.

2.5.2.3. Diagrama de stare a sistemelor de hidrocarburi

Diagrama de stare (fig. 2.15) este o diagramă de echilibru al fazelor (lichidă

şi gazoasă) în coordonate
pVT. Punctul C reprezintă
punctul critic, iar CT este
cricondentermul; c.s. este
curba de saturaţie a ţiţeiului;
c.c. - curba de condensare; c.
c. m - curba de condensare
maximă; c.v.- curba de
vaporizare. Diagrama de
stare ne oferă date privind:
tipul de zăcământ, nivelul
energetic al sistemului în
momentul iniţial şi în cursul
exploatării, forma de energie
predominantă în zăcământ,
transformările de stare ale
fazelor

Fig. 2.15. Diagrama de stare a sistemelor

în timpul exploatării, alcătuirea de hidrocarburi
structurală a sistemului de hidrocarburi.
Astfel, acceptând că procesul de
exploatare este izoterm, diagrama de

27
stare cuprinde trei domenii mari:
I. Domeniul situat la stânga izotermei punctului critic este domeniul de
existenţă al zăcămintelor de ţiţei. Curba de saturaţie (c.s.) împarte acest domeniu
în două subdomenii: deasupra curbei de saturaţie sunt situate zăcămintele cu
ţiţeiuri nesaturate, sub această curba situându-se zăcămintele cu ţiţeiuri saturate.
De exemplu, un sistem aflat la momentul zero (iniţial) în punctul A0 (fig. 2.15) este
un ţiţei nesaturat; gazele sunt în întregime dizolvate în ţiţei. În zona productivă, în
afară de apa ireductibilă se va afla o singură fază - ţiţeiul nesaturat cu gaze.
Procesul de exploatare izotermă evoluează după segmentul de dreapta
A0A1A2. Pe intervalul A0A1 curgerea este omogenă, iar în zona productivă se
deplasează numai ţiţeiul. În A1 începe ieşirea gazelor din soluţie, iar curgerea
devine eterogenă (a unui amestec de ţiţei şi gaze libere). Dacă în momentul iniţial
al exploatării, sistemul se găseşte în B0, atunci este vorba de un zăcământ de ţiţei
saturat cu gaze. În acest caz în zăcământ exista o cantitate de gaze mai mare
decât capacitatea de dizolvare a ţiţeiului. Surplusul de gaze care nu a putut fi
dizolvat de către ţiţei se va regăsi sub formă de gaze libere, care de-a lungul
timpului geologic s-a separat gravitaţional şi formează acum o cupolă în partea
superioară a rezervorului. Încă de la începutul exploatării, în zona productivă
curgerea este eterogenă.
Distribuţia ţiţeiurilor după clasificarea "Carpatica" va fi în conformitate cu
sensul transformărilor - de Ia structurile naftenice către cele parafinice. Astfel, pe
diagrama de stare, Ia nivele energetice mici (presiuni şi temperaturi mici) se vor
găsi ţiţeiurile din clasa N.A., iar pe măsura ce nivelul energetic creşte, vom întâlni
ţiţeiurile din clasele P.N.A. şi P.N., pentru ca aproape de punctul critic să găsim
ţiţeiurile din clasa P.
II. Domeniul cuprins între izoterma punctului critic (Ia stânga), izoterma
cricondentermului şi curba de vaporizare (Ia dreapta) este domeniul de existenţă a
zăcămintelor de gaze cu condensat. Curba de condensare îl împarte în două
subdomenii. Sistemele aflate în momentul iniţial deasupra curbei de condensare
constituie zăcămintele de gaze cu condensat propriu-zise. Exploatarea are loc
după izoterma C0 C1C2C3. Pe intervalul CoC1, în zona productivă se va deplasa
numai faza gaze. În C1 (Ia presiunea de condensare) începe fenomenul numit
condensare retrogradă, adică din gaze se separă o fază lichidă - condensatul.
Domeniul limitat de punctele CC1CTC2 este domeniul de comportare retrogradă.
Cantitatea de condensat separată din gaze creşte din C1 până în C2 (punct de
condensare maximă), după care scade din nou, sistemul având pe intervalul C2C3
o comportare "normală".
Cum este şi firesc, sub punctul C1 curgerea în mediul poros va fi eterogenă
(gaze + condensat). Sistemele aflate în momentul iniţial sub curba de condensare
aparţin zăcămintelor false de condensat. Acestea sunt de fapt mari cupole de
gaze bordate Ia partea de jos cu un brâu de "ţiţei". Compoziţia acestui "ţiţei" se
apropie mai degrabă de cea a condensatului. Acestor zăcăminte le este
caracteristic faptul că faza lichidă este saturată cu gaze, iar faza gazoasă din
cupolă este, Ia rândul ei, saturată cu fază lichidă. Curgerea în zona productivă va
fi de Ia început eterogenă dar, după cum sistemul se poate afla în momentul iniţial
în punctul Do (în interiorul domeniului de comportare retrogradă) sau în E0 (sub
curba de condensare maximă), comportarea în exploatare este diferită. Pentru
primul caz (D0) avem, Ia început comportare retrogradă (segmentul D0D1), iar în

28
continuare avem comportare normală, din D1 faza lichidă trecând din nou în fază
gazoasă.
III. Domeniul situat la dreapta izotermei criondentermului şi a curbei de
vaporizare este domeniul de existenţă a zăcămintelor de gaze propriu-zise. În
zăcământ curgerea este omogenă pe tot parcursul exploatării (G0G1).
Transformările de stare pot apărea în coloana de ţevi de extracţie sau în conducta
de transport (G0G2) sau (G0G3).

2.5.2.4. Proprietăţile ţiţeiurilor

2.5.2.4.1. Solubilitatea gazelor în ţiţei. Raţia de soluţie

Solubilitatea gazelor în ţiţei este influenţată de presiune, temperatură, natura

ţiţeiului solvent şi a gazului solut. Solubilitatea creşte cu creşterea presiunii şi
scade cu creşterea temperaturii. În ce priveşte natura celor două faze, solubilitatea
este cu atât mai bună cu cât natura ţiţeiului şi a gazelor sunt mai apropiate.
Solubilitatea se exprimă cu ajutorul raţiei de soluţie, definită ca fiind cantitatea de
3 3
gaze, în m N/m , dizolvată într-un metru cub de ţiţei, în condiţii de zăcământ.
Variaţia raţiei de soluţie cu presiunea se determină în autoclavă, la temperatura de
zăcământ. Valoarea raţiei de soluţie, la o anumită presiune, depinde de tipul de
expansiune (în contact sau diferenţială).
Deasupra presiunii de saturaţie, raţia de soluţie este constantă (fig. 2.16, a).
Valoarea raţiei de soluţie are o mare influenţă: de fapt ea determină celelalte
proprietăţi ale ţiţeiurilor.

a) b)

Fig. 2.16. Variaţia raţiei de soluţie cu presiunea

a - ţiţei nesaturat; b - ţiţei saturat

2.5.2.4.2. Factorii de volum ai ţiţeiului

Factorul de volum monofazic al ţiţeiului - bt se defineşte ca fiind raportul

dintre volumul ocupat de o anumită cantitate de ţiţei în condiţii de zăcământ (deci,

29
cu gaze în soluţie) şi volumul ocupat de aceeaşi cantitate de ţiţei în condiţii
standard (fără gaze în soluţie). Deci:
Vtz
bt  (2.37)
Vts
Având în vedere că numitorul este pentru un caz dat constant, variaţia lui cu
presiunea va fi identică cu cea a Iui Vtz
(fig. 2. 17). Factorul de volum al ţiţeiului
este adimensional, supraunitar, valoarea
Iui depinzând de mărimea raţiei de
soluţie, în sensul că un ţiţei cu raţie de
soluţie mare va avea şi un factor de
volum mare. Pentru un ţiţei nesaturat (po
> ps), în domeniul p0 - ps, datorită
reducerii presiunii se produce
destinderea elastică a ţiţeiului; acesta îşi
măreşte volumul ca orice lichid, deci şi bt
creşte (fig. 2.17). La presiunea de
saturaţie (ps) începe ieşirea gazelor din
soluţie, ponderea acestui fenomen fiind Fig. 2.17. Variaţia factorului de
cu mult mai mare decât a destinderii volum al ţiţeiului cu presiunea
elastice a fazei lichide. Din acest motiv,
volumul ţiţeiului, deci şi valoarea Iui bt,
scade cu reducerea presiunii, în domeniul presiunilor mai mici decât ps. Aceeaşi
comportare este valabilă şi pentru ţiţeiurile saturate.
Factorul de volum bifazic - u se defineşte ca fiind raportul între volumul
ocupat în zăcământ de ţiţeiul cu gaze în soluţie (Vt) şi de volumul gazelor libere
ieşite din ţiţei (Vg)
şi volumul ocupat de aceeaşi cantitate de ţiţei în condiţii standard (Vts). Deci:
Vt  Vg
u (2.38)
Vts
Putem vorbi de factorul de
volum bifazic numai sub presiunea
de saturaţie. La o anumită presiune
p (fig. 2.18), segmentul AC
reprezintă volumul ocupat de
gazele libere (ieşite din soluţie), iar
BC este volumul ocupat de ţiţeiul
lichid.
Conform relaţiei 2.38, u va fi
proporţional cu segmentul AC.
Factorii de volum fiind dependenţi
de raţia de soluţie şi valorile lor vor
depinde de modul de expansiune.
Factorul de volum bifazic se
estimează cu relaţia:
u  bt  r0  r   bg (2.39) Fig. 2.18. Variaţia volumului total al
unde: r0 este raţia de soluţie iniţială, sistemului ţiţei-gaze libere, cu presiunea (Ia po)

30
r este raţia de soluţie Ia presiunea de referinţă, iar bg este factorul de volum al
gazelor Ia aceeaşi presiune p.

2.5.2.4.3 Elasticitatea ţiţeiului

Elasticitatea ţiţeiului are sens numai pentru ţiţeiurile nesaturate, deoarece
sub presiunea de saturaţie apar gazele libere în sistem şi, după cum s-a văzut în
paragraful anterior, volumul fazei lichide se reduce. Elasticitatea se exprimă
numeric prin intermediul coeficientului de compresibilitate al ţiţeiului, t. Dacă se
acceptă că factorul de volum al ţiţeiului bt, are o variaţie liniară pe intervalul p0 - ps
şi ţinându-se cont de relaţia 2.33, coeficientul de compresibilitate al ţiţeiului se
poate calcula cu relaţia:
bts  bt 0
t  (2.40)
bts  p0  ps 
unde: bts şi bt0 sunt factorii de volum ai ţiţeiului Ia presiunea de saturaţie ps,
respectiv Ia presiunea iniţială, p0. Coeficientul de compresibilitate al ţiţeiului
variază între limite foarte largi: de Ia 7 1010 Pa 1 la 140 1010 Pa 1 .

2.5.2.4.4. Vâscozitatea dinamică a ţiţeiului

Vâscozitatea dinamică a ţiţeiului scade cu creşterea temperaturii (fig. 2.19).
Variaţia vâscozităţii ţiţeiului cu presiunea este redată în figura 2.20. Între p0 şi ps,
vâscozitatea ţiţeiului se reduce cu scăderea presiunii (fig. 2.20), ca pentru orice
lichid. Sub presiunea de saturaţie, vâscozitatea creşte cu reducerea presiunii,
fenomen datorat ieşirii gazelor din soluţie. Vâscozitatea ţiţeiului mai este
influenţată, în mare măsură, de alcătuirea sa structurală. Acest aspect nu va fi
abordat în capitolul de faţă, problematica fiind deosebit de complexă. Vâscozitatea
dinamică se exprimă în Pa.s (în S.I.), dar se mai utilizează şi exprimarea în cP (în
sistemul mixt), fiind mai expresivă.

Fig. 2.19. Variaţia vâscozităţii Fig. 2.20. Variaţia vâscozităţii

ţiţeiului cu temperatura ţiţeiului cu presiunea

31
 2.5.2.5. Proprietăţile gazelor
Factorul de volum al gazelor bg, se defineşte ca fiind raportul între volumul
ocupat de o anumită cantitate de gaze în condiţii de zăcământ şi volumul ocupat
de aceeaşi cantitate de gaze în condiţii standard. Este adimensional şi subunitar.
Calculul Iui bg se face plecându-se de la ecuaţia de stare a gazelor reale scrisă
pentru condiţii de zăcământ, respectiv pentru condiţii standard:
pzVz  Z z RTz (2.41)

psVs  Z s RTs (2.42)

unde: p este presiunea;
V - volumul ocupat de gaze;
Z - factorul de abatere de Ia legea gazelor perfecte;
R - constanta universală a gazelor;
T – temperatura.
Indicii z şi s se referă Ia condiţii de zăcământ, respectiv standard.
Ţinându-se cont de definiţia dată mai sus şi că Z = 1, făcându-se raportul
ecuaţiilor 2.41 şi 2.42 se obţine:
Tz  ps
bg  Z  (2.43)
Ts  p z

Z se estimează în funcţie de presiunile pseudoreduse şi de temperatura

pseudoredusă (fig. 2.21), definite ca:

p T
ppr  (2.44) Tpr  (2.45)
pc Tpc
unde: p şi T sunt presiunea de referinţă, respectiv temperatura de zăcământ, iar
ppc şi Tpc sunt presiunea şi temperatura pseudocritice.
Acestea
din urmă se
calculează
cu relaţiile:
n n
ppc   pci  y i (2.46) Tpc  Tci  y i (2.47)
i 1 i 1

unde: pci şi Tci sunt presiunile critice, respectiv temperaturile critice ale
componenţilor i (metan, etan, propan etc.), iar yi este fracţia molară a
componentului i.
Aceasta presupune cunoaşterea compoziţiei amestecului gazos. În cazul în
care nu se dispune de analiza gazului respectiv, dar se cunoaşte densitatea
relativă a gazelor (simplu de determinat) se poate utiliza diagrama din figura 2.22,
din care se determină direct presiunile şi temperaturile pseudocritice.

32
Fig. 2.21. Estimarea factorului de abatere de Ia legea gazelor perfecte, Z

33
Fig. 2.22. Estimarea presiunii şi temperaturii pseudocritice a gazelor hidrocarburi.

34
 2.5.2.5.2. Vâscozitatea dinamică a gazelor

Vâscozitatea dinamică a gazelor creşte cu creşterea temperaturii, datorită

creşterii agitaţiei moleculare (intensificării frecărilor interne).
De asemenea, vâscozitatea creşte cu creşterea presiunii. Natura gazelor
influenţează vâscozitatea, în sensul că prezenţa unor componenţi mai grei,
precum şi a unor gaze considerate "impurităţi" (H2S, CO2, N2) conduce Ia
creşterea vâscozităţii gazelor.
Vâscozitatea dinamică a gazelor poate fi estimată în modul următor: din
diagrama din figura 2.23 se determină vâscozitatea dinamică a gazelor 1, Ia
presiunea de 1 bar şi temperatura de zăcământ, în funcţie de masa moleculară
medie, dacă se cunoaşte compoziţia gazelor.
Masa moleculară medie se calculează cu relaţia:
n
M   Mi  y i (2.48)
i 1

unde: Mi este masa moleculară a componentului i, yi fiind fracţia molară a

acestuia.

Fig. 2.23 Estimarea vâscozităţii dinamice a gazelor, Ia presiunea

atmosferică şi temperatura de zăcământ

35
 Dacă nu se cunoaşte compoziţia gazelor, se utilizează densitatea relativă a
gazelor. Dacă gazele conţin „impurităţi", Ia valoarea vâscozităţii 1 citită în
diagrama din figura 2.23, se adaugă corecţia de vâscozitate , determinată din
diagramele auxiliare. În continuare, se citeşte din diagrama din figura 2.24 raportul
g/1, de unde rezultă mărimea vâscozităţii dinamice a gazelor în condiţii de
zăcământ.

Fig. 2.24. Estimarea vâscozităţii dinamice a gazelor în funcţie de

parametrii pseudo-reduşi.

36
 2.5.3. Alcatuirea structurală a apelor de zăcământ

2.5.3.1. Diagrama de stare a apei

Ecuaţia de stare a apei
mineralizate are Ia bază
ecuaţia de stare a apei pure.
Diagrama de stare a
apei (fig. 2.25) a fost studiată
0
până la 500 C şi 200 kbar, în
raport cu condiţiile critice (Tcr
0
= 374,2 C şi pcr = 221 bar).
Apa în stare lichidă
prezintă anomalii ale tuturor
proprietaţilor sale fizico-
chimice.
Astfel, punctele de
topire ale hidrurilor
elementelor chimice din
grupa VI-A (H2O, H2S, H2Se,
H2Te) cresc cu creşterea
greutăţii moleculare (fig.
2.26).
Excepţie face H2O care,
deşi are cea
mai mică greutate moleculară,
are temperatura de topire cu Fig. 2.25. Diagrama de stare a apei
0
circa 60 C mai mare. Această
anomalie apare şi mai izbitor
Ia punctul de fierbere, acesta
0
fiind cu 160 C mai mare decât "ar fi trebuit să fie".
Proprietăţile structurale ale apei distilate sunt influenţate de presiune şi de
temperatură, iar interferenţa ei cu diferite substanţe anorganice şi/sau organice îi
imprimă acesteia proprietăţi noi, distincte de ale apei pure.
Variaţia proprietăţilor apei prezintă o serie de puncte de inflexiune, la anumite
presiuni şi temperaturi, aceasta fiind consecinţa alcătuirii sale structurale.
Molecula de apă are o structură "unghiulară" (fig. 2.27). Ea prezintă un
dipolmoment permanent de 1,84 10-18 u.e.s. (1,84 Debye).

37
Fig. 2.26. Punctele de fierbere şi de topire ale
hidrurilor elementelor chimice din grupa VI A

38
 Fig. 2.27 Structura moleculară a apei pure.

2.5.3.2. Proprietăţile apelor de zăcământ

2.5.3.2.1. Solubilitatea gazelor în apa de zăcământ

Solubilitatea gazelor în apa de zăcământ este mult mai redusă decât în ţiţei,
dar nu este de neglijat. Aceasta creşte cu creşterea presiunii. Cu creşterea
temperaturii, solubilitatea gazelor în apă scade, dar Ia presiuni mari (peste 100
0
bar), dincolo de temperatura de circa 70 C solubilitatea creşte din nou.

Fig. 2.28 Corecţia salinităţii cu temperatura

39
 Solubilitatea gazelor este mai mică în apa mineralizată decât în cea distilată.
Solubilitatea gazelor în apa mineralizată de zăcământ se calculează cu relaţia:
 X Y 
G   G1   (2.49)
 10000 
3
unde: G este solubilitatea gazelor (raţia de soluţie) în apa distilată, în m3N/m ,
pentru a cărei determinare se poate utiliza diagrama din figura 2.29;

Fig. 2.29 Solubilitatea gazelor în apa distilată în funcţie de temperatură şi presiune

40
 X - mineralizaţia (salinitatea) apei, în meq/l, determinată prin analize de
laborator;
Y - corecţia salinităţii cu temperatura, pentru care se poate folosi diagrama
din figura 2.28.

2.5.3.2.2. Vâscozitatea dinamică a apei de zăcământ

Vâscozitatea dinamică a apei de zăcământ este un parametru sensibil în

special, la variaţia structurii. Ea scade cu creşterea temperaturii şi creşte cu
creşterea concentraţiei în săruri (fig. 2.30).

Fig. 2.30. Variaţia vâscozităţii dinamice a apei cu temperatura şi salinitatea

41
 Legea de variaţie a vâscozităţii în funcţie de concentraţia în electroliţi este de
forma:


a  a 0 1  A C  B C  (2.50)

unde: a0 este vâscozitatea dinamică apei pure;

C - concentraţia electrolitului;
A şi B - constante caracteristice solutului.
Pentru majoritatea problemelor legate de practica exploatării zăcămintelor de
hidrocarburi fluide se consideră că vâscozitatea apei mineralizate nu ar depinde
de presiune. În condiţii de zăcământ, în lipsa unor date corespunzătoare, se
consideră că ridicarea vâscozităţii datorită mineralizării este compensată de
dizolvarea gazelor.

2.5.3.2.3. Elasticitatea apei de zăcământ

Ca urmare a structurii sale, ar trebui ca apa să fie mult mai compresibilă
(elastică) decât alte lichide, dar nu este tocmai aşa.
Compresibilitatea apei este influenţată de presiune, de temperatură, de
concentraţia în electroliţi (mineralizaţie) şi de prezenţa gazelor în soluţie.
o
Compresibilitatea apei prezintă un minim (punct critic) în jurul temperaturii de 50 C
(fig. 2.31). Efectul adăugării de electroliţi asupra compresibilităţii este mic, dar
important. Solubilizarea gazelor în apă exercită o influenţă mai mare asupra
compresibilităţii. Coeficientul de compresibilitate al apei mineralizate de zăcământ
cu gaze în soluţie se poate calcula cu relaţia:
a   a 1  0, 05  G  (2.51)

unde a este coeficientul de compresibilitate al apei distilate fără gaze în soluţie,

iar G este solubilitatea gazelor (raţia de soluţie) în apa mineralizată de zăcământ.
Din ecuaţia 2.51 se poate observa că apa cu gaze în soluţie este mai compresibilă
decât apa fără gaze în soluţie.

2.5.3.3. Compoziţia chimică a apelor de zăcământ

Mineralizarea apelor din zăcămintele de hidrocarburi fluide este consecinţa
interacţiunilor cu diversele medii polare cu care acestea s-au aflat în contact de-a
lungul timpului geologic de geneză. Compoziţia chimică a apelor se determină prin
analize de laborator (chimice, chimico-spectrale etc.) şi se exprimă prin
intermediul mineralizaţiei. (sau al salinităţii), definită ca fiind cantitatea de
substanţe anorganice prezentă în apă.
Concentraţia unui anumit ion (cation sau anion) în apă se exprimă în mg/l,
dar această exprimare nu oglindeşte ponderea reală a respectivului ion în
mineralizaţia totală, deoarece diverşii ioni au mase atomice diferite. Din acest
motiv se utilizează exprimarea în meq/l, care reprezintă masa ionilor de hidrogen
care s-ar substitui masei elementului chimic respectiv. Astfel procentual, prezenţa
unui element chimic în apă se poate determina cu relaţia:

42
 Fig. 2.31 Coeficientul de compresibilitate al apei distilate

rication (anion )
i  n
 100 (2.52)
r
i 1
i ( cationi  anioni )

unde: ri este echivalentul de ioni de hidrogen care s-ar substitui ionului i, în meq/l

43
şi care se calculează astfel:

r i  k i  ai (2.53)
unde: ai este masa elementului i, în mg/I, iar ki este coeficientul de reacţie al
elementului i, calculat ca raport între masa atomică şi valenţa elementului.
Coeficienţii de reacţie ai diferitelor specii ionice se găsesc tabelaţi în diverse
lucrări de specialitate. Dată fiind marea varietate a compoziţiei chimico-
mineralogice a colectoarelor de hidrocarburi fluide, rezultă că şi compoziţia
chimică a apelor de zăcământ va prezenta variaţii mari ca funcţie de loc şi timp.
Cercetările efectuate asupra unui număr mare de ape de zăcământ au permis
desprinderea unor concluzii cu caracter general:
 actuala compoziţie chimică a apelor de zăcământ se explică prin contribuţia
colectoarelor şi a fluidelor cu care acestea au venit în contact de-a lungul genezei
zăcămintelor de hidrocarburi fluide;
 compoziţia chimică a apelor de zăcământ variază cu vârsta geologică şi
natura petrografică a rocilor, cu nivelul izobatic şi cu condiţiile geochimice de
formare a zăcămintelor (compoziţia chimică a apelor variază chiar în cadrul
aceluiaşi zăcământ);
 prezenţa în compoziţia apelor de zăcământ a anumitor specii ionice este în
acord cu legea similarităţii structurale. Astfel, prezenţa Na+ atrage după sine şi
2+ 2+ 2+
prezenţa altor monovalente (Li+, K+), iar prezenţa bivalentelor Ca , Sr , Ba ,
2+ 2 2 2+ 2 2
atrage prezenţa Cu , Mn +, Fe +, Ni , Co +, Zn +; de asemenea, trivalentele
aluminiu, titanul şi vanadiul se vor găsi împreună;
 apele zăcămintelor de hidrocarburi fluide aparţin, după Sulin, tipurilor cloro-
calcic, cloro-magnezian şi bicarbonat de sodiu;
 în compoziţia apelor de zăcământ intră elemente chimice cu participare
2+
majoră (Na+, Mg , Cl  , HCO3-; SO42-), elemente chimice cu participare redusă
3+
(Al , Si4+, I  , Br  ) şi micro-componenţi organici. Elementele chimice cu
participare redusă şi micro-componenţii organici pot constitui indicatori valoroşi ai
condiţiilor de geneză a zăcămintelor de hidrocarburi fluide.
Cunoaşterea compoziţiei chimice a apelor de zăcământ este importantă,
după cum s-a arătat, pentru explicarea condiţiilor de geneză a zăcămintelor, dar
mai ales în vederea elaborării tehnologiilor optime de preparare a apelor de
injecţie.

Întrebări
1. Care este structura hidrocarburilor gazoase şi ce constituenţi intră în
componenţa lor?
2. Ce gaze reprezentând „impurităţi" se mai pot întâlni în compoziţia
sistemelor gazoase?
3. Cum se clasifică sistemele gazoase, în mod convenţional?
4. Care este structura ţiţeiurilor şi ce constituenţi intră în componenţa lor?
5. Care sun criteriile care stau la baza metodei "Carpatica"?
6. Care sunt cei trei indici structurali cu ajutorul cărora este descrisă
compoziţia fondului de hidrocarburi?

44
 7. Câte clase de ţiţeiuri sunt după indicii structurali ai metodei "Carpatica"?
8. Care sunt indicii de calitate ai metodei "Carpatica"?
9. Care este sensul transformărilor sistemelor de hidrocarburi?
10. Ce este diagrama de stare a sistemelor de hidrocarburi?
11. Care este domeniul de existenţă (pe diagrama de stare) al zăcămintelor
de ţiţei?
12. Care este domeniul de existenţă (pe diagrama de stare) al zăcămintelor
propriu-zise de gaze?
13. Care este domeniul de existenţă (pe diagrama de stare) al zăcămintelor
de gaze cu condensat?
14. Cum este influenţată solubilitatea gazelor în ţiţei de presiune?
15. Cum este influenţată solubilitatea gazelor în ţiţei de temperatură?
16. Cum se exprimă solubilitatea gazelor în ţiţei?
17. Cum este definită raţia de soluţie?
18. Cum se defineşte factorul de volum monofazic al ţiţeiului?
19. Cum se defineşte factorul de volum bifazic?
bts  bt 0
20. Ce reprezintă relaţia:  t  ? Explicaţi termenii.
bts  p0  ps 
21. Cum variază vâscozitatea dinamică a ţiţeiului cu temperatura?
22. Cum variază vâscozitatea dinamică a ţiţeiului cu presiunea?
23. Cum se exprimă vâscozitatea dinamică a ţiţeiului, în S.I. şi în sistemul
mixt?
24. Cum se defineşte factorul de volum al gazelor?
T p
25. Ce reprezintă relaţia: bg  Z  z s ? Explicaţi termenii.
Ts  p z
26. Cum variază vâscozitatea dinamică a gazelor cu temperatura?
27. Cum variază vâscozitatea dinamică a gazelor cu presiunea?
 X Y 
28. Ce reprezintă relaţia: G   G 1   ? Explicaţi termenii.
 10000 
29. Cum variază vâscozitatea dinamică a a apei de zăcământ cu concentraţia
în săruri?
30. Ce reprezintă relaţia: a   a 1  0, 05  G  ? Explicaţi termenii.
31. Căror tipuri, după Sulin, aparţin apele zăcămintelor de hidrocarburi fluide?
32. Cum se explică actuala compoziţie chimică a apelor de zăcământ?
33. Ce elemente chimice intră în compoziţia apelor de zăcământ?
34. Care sunt parametrii cu care variază compoziţia chimică a apelor de
zăcământ?
35. De ce este importantă cunoaşterea compoziţiei chimice a apelor de
zăcământ?

45
 3. Energia zăcămintelor de hidrocarburi fluide
După cum s-a mai arătat, zăcămintele de hidrocarburi fluide sunt sisteme
fizico-chimice unitare, care ocupă în scoarţa terestră volume bine determinate şi
pot fi asimilate cu nişte acumulatoare de energie. O parte a energiei de zăcământ
este consumată pentru deplasarea fluidelor prin mediul poros, către tălpile
sondelor de extracţie.
Cantitatea de hidrocarburi ce va fi extrasă din zăcământ, respectiv valoarea
factorului de recuperare, depinde de capacitatea energetică a zăcământului.
Capacitatea energetică a unui zăcământ depinde de mărimea parametrilor
ecuaţiei fundamentale a energiei.
Eficienţa cu care se consumă energia de zăcământ pentru deplasarea
fluidelor prin mediul poros depinde de următorii factori:
- proprietăţile fizico-chimice ale rocii colectoare, proprietăţile fizico-chimice
ale sistemului de hidrocarburi, proprietăţile fizico-chimice ale apei de zăcământ
(factori obiectivi ţinând de natura zăcămintelor);
- construcţia şi amplasarea sondelor de extracţie şi a celor de injecţie, ca şi
regimul de exploatare (factori subiectivi ce ţin de priceperea inginerilor de
zăcământ).
În continuare va fi comentată pe scurt, influenţa factorilor de natură obiectivă
asupra deplasării fluidelor prin mediul poros. Influenţa factorilor subiectivi va fi
abordată mai târziu.
Influenţa colectorului. Colectoarele uniforme, cu porozităţi şi permeabilităţi
ridicate vor facilita deplasarea fluidelor, în timp ce colectoarele cu grad ridicat de
neuniformitate şi/sau cu porozităţi şi permeabilităţi reduse vor frâna deplasarea
fluidelor prin mediul poros. Compoziţia chimico-mineralogică poate influenţa şi ea
consumul energetic din procesele de exploatare. De exemplu, prezenţa
mineralelor argiloase, prin fenomenele de blocare fizico-chimică pe care le
determină conduce la accentuarea rezistenţelor hidraulice.
Influenţa sistemului de hidrocarburi. Ţiţeiul, cu gazele dizolvate în el,
joacă un rol important în fixarea capacităţii energetice a unui zăcământ, dar şi a
consumării acesteia în procesul de exploatare. Dizolvarea gazelor în ţiţei este
asociată unui parametru cu o însemnătate deosebită în exploatarea zăcămintelor
de ţiţei - presiunea de saturaţie. Presiunea medie de zăcământ poate fi mai mare
sau mai mică decât presiunea de saturaţie. Dacă pz > ps, ţiţeiul este nesaturat, iar
curgerea în zona productivă este omogenă. Dacă pz < ps, ţiţeiul este saturat, iar
curgerea va fi eterogenă (a ţiţeiului şi a gazelor), deci mai defavorabilă din punctul
de vedere al consumului de energie.
Raţia de soluţie este de asemenea, un parametru important care influenţează
nivelul energetic al zăcămintelor de ţiţei. Atât raţia de soluţie cât şi presiunea de
saturaţie variază pe grosimea stratului, în cadrul aceluiaşi zăcământ, ambele
având valori mai mari în partea superioară a zăcământului decât în apropierea
zonei de contact.
Pe de altă parte, viscozitatea şi masa specifică a ţiţeiului au valori mai
ridicate în partea de jos a zăcământului. Cele două aspecte menţionate ne conduc
Ia concluzia că ţiţeiul are mobilitate mai mare în partea superioară a zonei
productive decât în apropierea contactului ţiţei/apă. De asemenea, în partea
superioară se manifestă mai de timpuriu ieşirea gazelor din soluţie. Toate acestea
determină, mai ales în cazul zăcămintelor cu înclinări mari, moduri diferite de
manifestare a energiei de zăcământ, respectiv moduri diferite de comportare în

46
exploatare a celor două zone menţionate.
Influenţa apelor de zăcământ. Apa de zăcământ influenţează capacitatea
energetică a zăcămintelor prin volumul pe care-I ocupă şi prin proprietăţile sale
elastice. În problemele de dislocuire, valoarea saturaţiei în apă ireductibila joacă,
de asemenea, un rol foarte important.
Zăcământul de hidrocarburi fluide a fost definit ca un sistem unitar, alcătuit
dintr-o zonă saturată cu hidrocarburi (zona productivă) şi o zonă saturată 100% cu
apă (acviferul adiacent). Deci, energia de zăcământ este încorporată în cele două
zone, iar de capacitatea energetică a fiecărei zone va depinde capacitatea
energetică a zăcământului.

3.1. Forme de energie şi regimuri de exploatare pentru

zăcămintele de ţiţei
Energia există în mod obiectiv în natură. Există astfel, energie elastică,
energie gravitaţională, energia de manifestare a gazelor etc. Formele de energie
pot coexista într-un zăcământ, însă, de regulă, o anumită formă de energie este
predominantă. Regimurile de exploatare sunt creaţia inginerilor de zăcământ, dar
sunt determinate direct de formele de manifestare a energiei de zăcământ.

3.1.1. Forma elastică a energiei de zăcământ

Zăcămintele de ţiţei ocupă,
pe diagrama de stare, domeniul
situat Ia stânga izotermei
punctului critic (fig.3.1). Dacă
presiunea de zăcământ este
superioară presiunii de saturaţie
(punctul A0), ţiţeiul este nesaturat,
curgerea în zona productivă fiind
omogena. În această situaţie,
forma de energie predominanta în
zăcământ este cea elastică.
Mecanismul care provoacă
deplasarea ţiţeiului din mediul
poros către tălpile sondelor de
extracţie este următorul: datorita
gradienţilor de presiune strat-
sonde, roca se destinde mărindu-
se volumul, în timp ce volumul de
pori se reduce (volumul brut
rămâne invariabil); pe de altă parte, Fig.3.1. Domeniul zăcămintelor
lichidele din pori (apa şi ţiţeiul) se de ţiţei pe diagrama de stare
destind şi ele, mărindu-şi volumul.
Deci, efectele se însumează.
Capacitatea elastică a zăcămintelor de ţiţei poate fi exprimată ca sumă a
capacităţilor elastice (a zonei productive şi a acviferului adiacent):
E el .z  E el .p  E el .aq (3.1)

47
 Capacitatea elastică a zonei productive poate fi exprimată printr-o ecuaţie
funcţională de forma:

E el .p  f Vp , m p ,  p , pel  (3.2)

unde: Vp este volumul brut al zonei productive;

mp – porozitatea efectivă medie a zonei productive;
*p – coeficientul complex de compresibilitate al zonei productive;
pel – rezerva elastică de presiune; pel = p0- ps.
Capacitatea elastică a acviferului adiacent poate fi exprimată printr-o ecuaţie
similară:
 
E el .aq  f Vaq , maq ,  aq , pel  (3.3)

Semnificaţiile parametrilor din ecuaţia 3.3 sunt aceleaşi ca pentru ecuaţia

precedentă, fiind vorba despre parametrii specifici acviferului. De data aceasta,
pel =p0 - pfinal, deoarece nu mai putem vorbi despre o presiune de saturaţie în
acvifer ci, după cum se va vedea şi mai târziu, acviferele se manifestă elastic până
în faza finală a exploatării.
În ce priveşte regimul de exploatare, pot apărea două situaţii:
a) dacă acviferul are o capacitate elastică deosebit de însemnată, regimul de
exploatare derivat va fi regimul elastic;
b) dacă acviferul finit are o capacitate elastică redusă, dar este alimentat
printr-un afloriment, atunci regimul care este generat este un regim rigid. Regimul
rigid poate fi generat şi atunci când, pentru a se menţine presiunea de zăcământ
deasupra presiunii de saturaţie, se efectuează o injecţie de apă (intracontural sau
extracontural). Tot regimul rigid se generează în cazul exploatării zăcămintelor
depletate când, pentru creşterea factorului de recuperare se injectează apă sau
soluţii apoase.

3.1.2. Forma mixtă a energiei de zăcământ

Fie un zăcământ aflat, Ia momentul
iniţial, în punctul B0 (fig. 3.1). Să analizăm
cazul mai general al unui zăcământ având
o cupolă de gaze, o zona saturată cu ţiţei
(zona productivă) şi un acvifer adiacent
activ (fig. 3.2). În această situaţie există
mai multe forţe care promovează curgerea
ţiţeiului spre sondele de extracţie, şi
anume: destinderea acviferului adiacent,
destinderea cupolei de gaze şi
destinderea gazelor ieşite din soluţie
(gazele libere din zona productivă). Acest
din urmă fenomen este denumit impropriu
„ieşirea gazelor din soluţie". Cele trei forţe
menţionate au toate o pondere însemnată
şi de aici rezultă caracterul mixt al energiei
de zăcământ. Regimul de exploatare Fig. 3.2. Schiţa unui zăcământ de ţiţei
derivat va fi aşadar, regimul mixt. cu cupolă de gaze şi acvifer activ

48
 Din cazul general derivă alte trei cazuri particulare:
a. Dacă lipseşte cupola de gaze, forţele care acţionează în sistem se reduc
la două: destinderea elastică a acviferului şi ieşirea gazelor din soluţie. Este cazul
zăcămintelor de ţiţei la care presiunea iniţială de zăcământ este egală cu cea de
saturaţie sau, în orice caz, foarte apropiată. În această situaţie ajung şi
zăcămintele care iniţial s-au aflat în punctul A0 (deci au lucrat în regim elastic) şi
în procesul de exploatare au trecut în punctul A1 (fig. 3.1).
Regimul de exploatare derivat este regimul împingerii parţiale a apelor
marginale numit aşa pentru faptul că acviferul nu are o capacitate elastică suficient
de mare pentru a menţine presiunea de zăcământ peste cea de saturaţie.
b. Dacă lipseşte acviferul sau capacitatea lui elastică este nesemnificativă,
dar există o cupolă de gaze, forţele care acţionează în sistem sunt asociate cu
destinderea gazelor: destinderea cupolei de gaze şi ieşirea gazelor din soluţie.
Cupola de gaze poate exista de la început (cupolă primară) sau se poate forma
ulterior (cupolă secundară). Regimul de exploatare se numeşte regimul acţionării
gazelor.
c. Dacă lipsesc şi cupola de gaze şi acviferul (sau acesta din urmă este
inactiv), atunci singura forţă care lucrează în sistem este ieşirea gazelor din
soluţie. Este situaţia zăcămintelor Ia care presiunea de zăcământ este apropiată
de presiunea de saturaţie. Regimul de exploatare poartă denumirea de regim de
gaze dizolvate.

3.2. Forme de energie şi regimuri de exploatare pentru

zăcămintele de gaze
Atât în cazul zăcămintelor de gaze propriu-zise, cât şi a zăcămintelor de
gaze cu condensat, putem întâlni două situaţii:
- nu există acvifer activ;
- există acvifer activ.
În primul caz, energia de
zăcământ este dată numai de gaze,
destinderea gazelor fiind singura
forţă ce provoacă deplasarea
acestora către tălpile sondelor de
extracţie. Elasticitatea colectorului
este în acest caz, cu totul
neglijabilă. Regimul de exploatare
derivat este regimul de destindere al
gazelor. În cazul zăcămintelor de
gaze propriu-zise, curgerea în
zăcământ va fi omogenă până la
sfârşitul exploatării (G1, fig. 3.3). La
zăcămintele de gaze cu condensat,
curgerea va fi omogenă numai
deasupra presiunii de început de Fig. 3.3 Domeniul de existenţă a zăcămintelor
condensare, sub aceasta apărând de gaze pe diagrama de stare
curgerea eterogenă gaz-condensat

3).

49
 În cazul existenţei unui acvifer activ, forma de energie devine mixtă, pe lângă
destinderea proprie a gazelor acţionează şi destinderea elastică a acviferului.
Deci, zăcămintele de gaze (gaze cu condensat) vor produce în regim mixt.
În cazul zăcămintelor false de condensat, comportarea este mai aparte.
Astfel, gazele din cupolă se vor exploata similar cu gazele zăcămintelor de gaze.
Regimul de exploatare va fi cel al destinderii gazelor, într-o curgere eterogenă
(gaz-lichid). Exploatarea zonei de lichid de Ia baza cupolei se va face sub influenţa
ieşirii gazelor din soluţie şi al destinderii gazelor din cupolă, într-un regim mixt.
De menţionat că regimul mixt Ia zăcămintele de gaze nu este favorabil din
punct de vedere al recuperării gazelor. Cu toate că acţiunea de împingere a apei
conduce la o atenuare însemnată a căderii presiunii de zăcământ, factorii finali de
recuperare sunt cu mult mai mici decât în cazul regimului de destindere. Motivul îl
constituie pierderea unor importante cantităţi de gaze, prin solubilizare în apa care
inundă zona productivă.

4. Evaluarea resurselor geologice şi a rezervelor zăcămintelor de

hidrocarburi fluide
4.1. Clasificarea resurselor şi a rezervelor
Prin resursă geologică de hidrocarburi al unei unităţi hidrodinamice se
înţelege cantitatea de hidrocarburi fluide din acumulările naturale descoperite şi
nedescoperite, prognozate pe structuri neevidenţiate (presupuse pe baza unor
considerente geostatistice), ce ar putea fi descoperite în cadrul unităţilor
structurale majore. Resursele geologice depind în exclusivitate de factori naturali,
geologici, fizici şi fizico-chimici specifici acumulării; volumul zonei productive,
natura şi proprietăţile sistemului rocă colectoare-fluide, presiunea iniţială şi
temperatura de zăcământ. Prin rezervă se înţelege partea din resursa geologică
despre care se consideră că poate fi extrasă din zăcământ până la sfârşitul vieţii
unui zăcământ, printr-o variantă de exploatare sau printr-o succesiune de variante
de exploatare, în condiţii tehnico-economice corespunzătoare, folosindu-se
tehnologii curente.
După gradul de cunoaştere realizat, rezervele se clasifică în trei categorii:
"dovedite", "probabile" şi "posibile".
Rezervele "dovedite", sunt rezervele zăcămintelor aflate în curs de
exploatare, cât şi ale celor al căror stadiu de investigare permite realizarea
proiectului de exploatare. Aceste rezerve se împart la rândul lor, în „dovedite
dezvoltate" şi "dovedite nedezvoltate". La acestea se admite o probabilitate de
90% (  10%).
În categoria rezervelor "dovedite dezvoltate" intră cantităţile de hidrocarburi
extrase şi cele estimate că se pot obţine ca urmare a tehnologiilor de extracţie
aplicate la data de referinţă, inclusiv cele care conduc Ia obţinerea de rezerve
secundare.
În categoria rezervelor "dovedite nedezvoltate" intră cantităţile de
hidrocarburi estimate că se pot obţine ca urmare a tehnologiilor de extracţie
proiectate la data de referinţă, inclusiv cele care conduc la obţinerea de rezerve
secundare.
În categoria rezervelor "probabile" intră rezervele al căror grad de cunoaştere
nu întruneşte condiţiile clasificării lor ca rezerve "dovedite", dar care se apreciază

50
că se vor putea extrage în viitor în condiţiile tehnice cunoscute şi economice
estimate. Acestea pot proveni fie din extinderea rezervelor "dovedite” din cadrul
aceluiaşi zăcământ, fie din cele situate în zone nou descoperite, cu zăcăminte
insuficient conturate, pentru care s-au obţinut date privind prezenţa hidrocarburilor
cu caracter comercial, prin probe de producţie realizate în cel puţin o sondă. Tot în
această categorie mai pot fi incluse cantităţile de hidrocarburi ce ar rezulta ca
aport suplimentar al sondelor de completare sau înlocuire de gabarit de
exploatare, neproiectate, dar posibil de realizat, precum şi cele ce ar putea rezulta
prin aplicarea unor metode de recuperare secundară. Se admite, la evaluarea
acestor rezerve, o probabilitate de 50% (  50%).
Rezervele "posibile” sunt cele considerate că se vor putea extrage din
resurse geologice evaluate pe structuri descoperite prin prospecţiuni seismice, pe
care a fost pusă în evidenţă prezenţa colectoarelor în cel puţin o sondă şi există
indicaţii asupra prezenţei hidrocarburilor (din diagrafii geofizice), precum şi cele în
extinderea rezervelor "probabile" din cadrul unor structuri insuficient conturate.
La acestea se admite a probabilitate de 20% (  80%).
După sursa de energie care determină mecanismul de dislocuire din
zăcământ, rezervele de ţiţei se clasifică în:
a) rezerve primare obţinute prin energia naturală a zăcământului;
b) rezerve secundare obţinute în urma complementării energiei de zăcământ
(injecţie de apă sau gaze, metode termice, injecţie de fluide miscibile, injecţie de
soluţii alcaline etc.).
Rezervele de condensat obţinute suplimentar, ca efect al reinjectării gazelor
sărace, se clasifică în grupa rezervelor secundare.
Este de menţionat caracterul dinamic al rezervelor. Astfel, pe baza datelor
acumulate, rezervele pot promova de la categorii inferioare (unde gradul de
cunoaştere este mai redus) la cele superioare (unde gradul de cunoaştere este
mai avansat). De asemenea, pe măsura perfecţionării tehnologiilor de extracţie,
prin îmbunătăţirea metodelor de recuperare, rezervele pot creşte. Pe de altă parte,
dacă sunt aplicate metode şi tehnologii de recuperare neadecvate zăcămintelor
respective, care conduc, spre exemplu, la blocarea fizico-chimică a colectorului,
rezervele pot, dimpotrivă, să scadă fată de cele estimate.

4.2. Metode de evaluare a resurselor zăcămintelor de ţiţei

4.2.1. Metoda volumetrică

Resursa geologică de ţiţei, în condiţii de zăcământ poate fi calculată cu
relaţia:
N z  Vp  St 0 (4.1)

unde: Vp este volumul de pari ai zonei productive, iar .St0 este saturaţia medie în
ţiţei, în momentul iniţial al exploatării.
Volumul de pori se calculează cu relaţia:
V p  Vb  m (4.2)

unde: Vb este volumul brut al zonei productive, iar m este porozitatea efectivă
medie în zona productivă. La rândul sau, volumul brut este:

51
 Vb  Ap  h (4.3)

unde: Vb este aria zonei productive, iar h este grosimea medie efectivă în
zona productivă.
În momentul iniţial, în zona productivă, vor exista în porii rocii numai ţiţei şi
apă ireductibilă, indiferent de forma de manifestare a energiei de zăcământ. De
aceea, saturaţia în ţiţei St0 va fi:
St 0  1  S ai (4.4)

unde: Sai este saturaţia medie în apă ireductibilă în zona

productivă.
În mod uzual, rezervele se exprimă în condiţii standard. Pentru aceasta, se
raportează rezervele calculate pentru condiţii de zăcământ Ia factorul de volum al
ţiţeiului, considerat Ia presiunea iniţială p0 (bt0). Ţinând cont de relaţiile 4.1 şi 4.4,
resursa geologică de ţiţei în condiţii standard este dată de relaţia:
1
N  A p h  m1  S ai  (4.5)
bt 0
Se poate estima, de asemenea, resursa geologică de gaze din zona
productivă, ţinându-se seama de faptul că gazele se află, în momentul iniţial,
dizolvate în totalitate în ţiţei:
M  N  r0 (4.6)
în care: r0 este raţia de soluţie la presiunea iniţială de zăcământ.
Evaluarea cât mai exactă a resurselor este în funcţie de corectitudinea
estimării parametrilor implicaţi în relaţia 4.5. S-a arătat în capitolul 2 modul de
calcul al ariei productive şi a grosimii efective medii, precum şi modul de estimare
a porozităţii medii, a saturaţiei medii în apă ireductibilă, a factorului de volum al
ţiţeiului şi a raţiei de soluţie.
În cazul zăcămintelor cu forme geometrice regulate, cu grosimi uniforme ale
stratului, precum şi cu porozităţi şi saturaţii în apă ireductibilă, de asemenea
uniforme, evaluarea resurselor de ţiţei pe baza relaţiei 4.5 nu ridică probleme
deosebite. Alta este situaţia zăcămintelor care prezintă forme geometrice
neregulate şi grade ridicate de neuniformitate în ce priveşte grosimea efectivă,
porozitatea şi saturaţia.

4.2.1.1. Metoda integrării grafice prin profile

Prin această metodă se poale calcula volumul brut al zonei productive pentru
zăcămintele cu forme geometrice neregulate şi grad mare de neuniformitate a
grosimii efective de strat.

52
 Fie un zăcământ de ţiţei a cărei zona productivă are forma din figura 4.1, a,
având şi un grad ridicat de
neuniformitate în ce priveşte grosimea efectivă. Metoda dă rezultate cu atât mai bune cu cât numărul d
În prima etapă se realizează
profile prin sonde care să acopere
întreaga zonă productivă. Este de
preferat ca profilele să fie paralele
între ele şi să treacă prin cât mai
multe sonde. Pentru fiecare profil în
parte, se alege ca punct de referinţă
(originea) limita ţiţei/apă pe acoperiş
(conturul exterior) şi se reprezintă
grafic h = f(l), unde h este grosimea
efectivă a stratului saturat cu ţiţei,
deci deasupra limitei ţiţei/apă (fig. 4.
1,b), iar I este distanţa de la origine
Ia fiecare sondă de pe profil
(punctele în care s-a măsurat
grosimea efectivă). Aria de sub
curba obţinută va reprezenta aria
laterală efectiv poroasă a
profilului.
În cea de-a doua etapă se
alege o axă de referinţă (de
preferinţă chiar falia F, pentru
exemplu dat) şi se reprezintă grafic
S = f(L), unde S este mărimea ariei
laterale pentru fiecare profil, iar L
este distanţa de Ia fiecare profil Ia
axa de referinţă.
Dacă un anumit profil nu este
paralel cu axa de referinţă, aria S se Fig. 4.1. Metoda integrării grafice prin profile:
multiplică cu cos ,  fiind unghiul a – schiţa zonei productive;
pe care-i face profilul cu axa de b – graficul h = f(l); c – graficul S = f(L)
referinţă. Graficul
S = f(L) trebuie să "măture" întreaga zonă
productivă. Aria de sub curba obţinuta
(fig. 4.1, c) reprezintă chiar volumul brut al zonei productive.

4.2.1.2. Metoda integrării grafice între izobate

Această metoda se utilizează în special când numărul de sonde este mic şi
nu putem aplică metoda precedentă. Metodologia de lucru este ilustrată în figura
4.2 şi în tabelul 4.1. Zona productivă este delimitată lateral de faliile F1 şi F3, de
falia F2 (C.I.) în partea de sus şi de conturul ţiţei/apă de calcul în partea de jos. În
prima coloana a tabelului 4.1 se trec limitele intervalelor de integrare. Aceste limite
sunt izobatele cuprinse între conturul de închidere a zăcământului şi limita ţiţei/apă
de calcul. Ai din cea de-a doua coloană reprezintă ariile dintre două izobate
consecutive alese ca limite de integrare, arii ce se determină direct de pe harta cu

53
 izobate. În coloana a treia se trec grosimile
efective medii pe intervalele de integrare
respective (hi), grosimi determinate de pe
secţiunile geologice transversale construite
în prealabil. Produsul Aihi din ultima coloană
reprezintă, de fapt, volumul brut pe intervalul
de integrare respectiv. Însumarea acestor
produse reprezintă volumul brut al întregii
zone productive.

Fig. 4.2.Metoda integrării grafice

între izobate

Tabelul 4. 1. Metoda integrării grafice între izobate

Intervalul de integrare Ai hi Aihi
m2 m m3
F1 (C.I) – izobata (-1210) A1 h1 A1h1
Izobata (-1210) - izobata (-1220) A2 h2 A2h2
. . . .
. . . .
. . . .
Izobata x - limita (t/a) de calcul Ai hi Aihi
n n
Ap   Ai Vb   Ai  hi
i 1 i 1

4.2.2. Metoda Monte-Carlo

Metoda Monte-Carlo este tehnică de simulare statistică pentru soluţionarea
unor probleme cu caracter probabilistic. Astfel, resursa geologică de ţiţei – N,
poate fi considerată o funcţie de variabile aleatoare. Parametrii ecuaţiei 4.5 (Ap , h,
m, Sai,. bt0) au caracter probabilistic, sunt deci variabile aleatoare.
Soluţionarea problemei (determinarea resursei geologice de ţiţei) se
realizează printr-un procedeu de căutare Ia întâmplare şi are Ia bază legea
numerelor mari („daca soluţiile unei interpretări statistice tind către infinit, atunci
distribuţia statistică se apropie de cea de probabilitate").
Algoritmul de utilizare a metodei Monte-Carlo cuprinde 3 etape, prezentate în
continuare.
1. Prima etapă constă în determinarea distribuţiei empirice a fiecăruia dintre

54
 parametrii ecuaţiei 4.5. Aceste distribuţii rezulta din analiza statistică a datelor
primare. Se construiesc histogramele şi cumulativele pentru flecare parametru
(fig. 4.3). Daca se dispune de puţine determinări, se pot admite distribuţii
uniforme pentru Ap şi bt0, o distribuţie triunghiulara pentru h şi o distribuţie
simetrică pentru m şi Sai.
2. A doua etapă constă în generarea unui set de numere aleatoare, pozitive
şi subunitare, pentru fiecare parametru în parte. Volumul seturilor trebuie sa fie
acelaşi pentru toţi parametrii. Pentru oricare din parametrii menţionaţi, fiecărei
valori a frecventei cumulative ii corespunde o valoare bine precizată. Deci.
generându-se un număr aleator, se generează în mod indirect şi Ia întâmplare o
valoare a variabilei - parametru de zăcământ.
Introducându-se valorile astfel generate în formula de calcul (relaţia 4.5) se
obţine pentru funcţia de variabile aleatoare - resursa geologică iniţială - un
eşantion aleator, cu volum de selecţie egal cu volumul fiecăruia din seturile de
numere aleatoare generate.
3. În etapa a treia se trece la interpretarea statistică a eşantionului obţinut
pentru N. Se construiesc, de asemenea, histograma şi cumulativa (fig. 4.3) şi se
stabilesc:
- valoarea cea mai probabilă a resursei:
n
N   N i  fi (4.7)
i 1

unde: Ni este resursa corespunzătoare fracţiei relative fi.

- abaterea standard:

 
N i N 
2

(4.8)
n
unde: N este media aritmetică a valorilor lui N iar n este volumul eşantionului, care
trebuie să aibă minimum 2000 - 3000 de valori.
Valoarea reală N * este situată într-un interval numit interval de încredere,
astfel:
N  a  N  N  a (4.9)
unde:

a t (4.10)
n

t fiind un parametru a cărei valoare depinde de n, t este cu atât mai mic cu cât n
este mai mare.

55
 Fig.4.3. Histogramele şi cumulativele pentru parametrii ecuaţiei 4.5

4.2.3 Metode de bilanţ material

Aceste metode au Ia bază legea conservării energiei (materiei). Ecuaţiile de
bilanţ, material au un caracter vădit dinamic. Ele iau în consideraţie variaţiile de
presiune din zăcământ, variaţiile volumelor fluidelor (extrase şi/sau rămase în
zăcământ), modificările distribuţiilor saturaţiilor în zona productivă, modificările
compoziţionale ale sistemelor din zăcământ.

56
 Principiul de bilanţ material, în cazul zăcămintelor de hidrocarburi fluide se
poate enunţa astfel: cantitatea iniţială de fluide dintr-un zăcământ este egală cu
cantitatea de fluide extrasă până la momentul tn al exploatării plus cantitatea
existentă (rămasă) în zăcământ Ia acelaşi moment tn.

4.2.3.1. Ecuaţia de bilanţ material pentru faza gaze

Să considerăm cazul general, al unui zăcământ care lucrează sub acţiunea
energiei mixte, adică un zăcământ care are o cupolă de gaze şi un acvifer activ.
Bilanţul material este definit în modul următor: volumul de gaze aflat la momentul
iniţial în zăcământ este egal cu volumul de gaze extras, plus volumul de gaze
rămas în zăcământ, toate aceste volume fiind exprimate în condiţii standard (de
suprafaţă).
Volumul iniţial de gaze este compus din volumul de gaze (libere) din cupolă
(G) şi din gazele dizolvate în ţiţei (Nr0). De menţionat că, la momentul zero al
exploatării, în zona productivă nu sunt gaze libere.
Volumul de gaze extras la un moment tn al exploatării (când presiunea de
zăcământ a scăzut de la po Ia pn) este M.
Volumul de gaze rămas în zăcământ Ia acelaşi moment tn are următoarele
componente: a) gazele din cupolă; b) gazele dizolvate în ţiţeiul rămas în
zăcământ; c) gazele libere (ieşite din soluţie) aflate în zona productivă.
a. Se fac ipotezele: nu se extrag gaze din cupolă şi nu trec gaze din zona
productivă în cupolă. Datorită existenţei unui gradient de presiune dinspre cupolă
către zona productivă, gazele din cupolă se destind şi o parte din ele invadează un
anumit volum de pori din zona productivă. Deci, în momentul tn cantitatea de gaze
din cupolă va fi mai mică decât în momentul iniţial. Pe de altă parte, volumul de
pori ocupat de gazele din cupolă este, în condiţii de zăcământ, egal cu cel de Ia
momentul iniţial (Gbg0). Astfel, volumul de gaze din cupolă, în condiţii standard va
fi: G  bg 0 / bgn .
b. Dacă notăm cu Nn cumulativul de ţiţei extras, atunci în zăcământ mai
rămâne N-Nn. Pentru a afla cantitatea de gaze dizolvate, se multiplică cu raţia de
soluţie corespunzătoare presiunii pn. Deci, rezultă: (N-Nn).rn.
c. O parte din gazele ieşite din soluţie sunt extrase şi o regăsim în M, altă
parte rămâne în zăcământ ca gaze libere (în zona productivă). Cum s-a văzut mai
sus, tot în zona productivă vom întâlni şi o parte din gazele cupolei. Gazele libere
din zona productivă vor ocupa: volumul de pori "disponibilizat" în urma extragerii
cumulativului de ţiţei Nn şi volumul de pori disponibilizat în urma „contracţiei”
ţiţeiului rămas în zăcământ N-Nn.
Exprimate în condiţii de zăcământ, aceste volume sunt:
Nn bt 0   N  Nn  bt 0  btn 
Pe de altă parte, datorită destinderii elastice a acviferului, în zona saturată cu
ţiţei va pătrunde un volum de apă Wn, care va ocupa o parte din volumele de pori
menţionate mai sus, parte ce trebuie scăzută. Astfel, volumul de gaze libere din
zona productivă, în condiţii de suprafaţă, va fi:
N n bt 0  N  N n bt 0  btn   W n
bgn
Sintetizând cele comentate mai sus într-o formulă unică, obţinem aşa-numita
ecuaţie de bilanţ material pentru faza gaze:

57
 Gbg 0 N n bt 0  N  N n bt 0  btn   W n
Nr0  G  M n   N  N n rn  (4.11)
bgn bgn
Se notează cu n raportul dintre volumul ocupat de gazele din cupolă şi
volumul ocupat de ţiţei, la momentul iniţial: n  Gbg 0 / Nbt 0 . De regulă, parametrul
n se determină cu destulă exactitate, în faza de delimitare a zăcământului. Se
notează, de asemenea, r p  M / N , care reprezintă raţia instantanee gaze-ţiţei.
Introducând aceste notaţii în ecuaţia 4.11 se obţine:
n  N  bt 0 n  N  bt 0
N  r0   Nn  rpn    N  Nn   rn 
bg 0 bgn

Nn  bt 0   N  Nn  bt 0  btn   Wn

 (4.12)
bgn
Separăm în membrul stâng termenii ce-l conţin pe N, grupăm termenii în
raport cu N, N şi W şi obţinem:
 b  b   1    
N  tn  r n    t 0  r 0   n  bt 0  
1   N n  btn  r n   r p   W n (4.13)

 bgn       bgn 
  bgn   bg 0 bgn    bgn

Din relaţia 4.13 se poate obţine formula resursei iniţiale de ţiţei:

 b   W
N  t  r   rp  
 
N  bg   bg (4.14)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbt 0   

 bg   bg   bg 0 bg 
Utilizarea ecuaţiei 4.14 presupune cunoaşterea presiunii de zăcământ, a
cumulativului de ţiţei extras extras. Dacă s-a extras şi o anumită cantitate de apă
din zăcământ (w), aceasta se va scădea în ecuaţia de bilanţ, (W-w).
Relaţia 4.14 poate fi particularizată astfel:
- pentru regimul de acţionare al gazelor (W = 0):
 b  
N  t  r   r p 
 bg 
 
N (4.15)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbt 0  
 bg   bg   bg 0 bg 
     

- pentru regimul de împingere parţială al apelor marginale (G = 0):

 b   W
N  t  r   r p  
 bg 
  bg
N (4.16)
 bt  b 
  r    t 0  r0 
 bg   bg 
   

58
-pentru regimul de gaze dizolvate (W= 0; G = 0):

 b  
N  t  r   r p 
 bg


 
N (4.17)
 bt  b 
  r    t 0  r0 
 bg   bg 
   

4.2.3.2. Metoda funcţiilor de presiune

Relaţia 4.14 se poate exprima sub altă formă, înlocuindu-se r p  M / N :

 b   W
N   t  r   r p   M 
b  bg
 g  
N (4.18)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbg   
 bg   bg   bg 0 bg 
Folosim notaţiile:
bt
r
bg
t  (4.19)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbt 0   

 bg   bg   bg 0 bg 

1
g  (4.20)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbt 0   

 bg   bg   bg 0 bg 

1
bg
a  (421)
 bt  b   1 1 
  r    t 0  r0   nbt 0   

 bg   bg   bg 0 bg 
Cu aceste notaţii. relaţia 4.18 poate fi scrisă astfel:
N  N   t  M   g  W   a (4.22)

59
 Fig. 4.4. Graficele funcţiilor de presiune

Se observă că t, g, a, sunt dependente doar de presiune, motiv pentru
care sunt cunoscute sub numele de funcţii de presiune pentru ţiţei, gaze, respectiv
apă.
Dispunându-se de diagrama pVT a sistemului de hidrocarburi, aceste funcţii
de presiune se pot calcula anticipat şi apoi se pot reprezenta grafic (fig. 4.4).
Din datele de producţie se cunosc p, N, M şi W, iar funcţiile de presiune se
citesc din grafice. Deoarece curbele acestor funcţii de presiune au în vecinătatea
presiunii de saturaţie, o pantă mare (sunt asimptote la izobara respectivă),
utilizarea lor la presiuni apropiate de aceasta va da erori mari. De aceea este
recomandabil ca, aplicarea metodei funcţiilor de presiune să se facă numai după
ce presiunea de zăcământ a scăzut cu minimum 20 - 30 bar, sub cea de saturaţie.
Dacă volumul datelor de producţie este mare, metoda funcţiilor de presiune se
pretează Ia interpretări statistice. Relaţia 4.22 poate fi scrisă de asemenea, pentru
cazurile particulare ale regimului mixt:
- când acviferul este inactiv (sau lipseşte), funcţia de presiune pentru apă nu
are sens şi resursa de ţiţei se calculează cu relaţia:
N  N   t  M   g (4.23)

funcţiile de presiune pentru ţiţei şi gaze calculându-se tot cu relaţiile 4.19,

60
respectiv 4.20.
- când lipseşte cupola de gaze, N se calculează cu relaţia 4.22 dar funcţiile
de presiune sunt mult mai simple deoarece n= 0. Astfel:
bt
r
bg
t  (4.24)
 bt  b 
  r    t 0  r0 
 bg   bg 
   

1
g  (4.25)
 bt   
  r    bt 0  r0 
b  b 
 g   g 

1
bg
a 
 bt  b 
  r    t 0  r0 
 bg   bg 
   
- pentru regimul de gaze dizolvate (n = 0 şi W = 0), resursa de ţiţei se
calculează cu relaţia 4.23 iar funcţiile de presiune pentru ţiţei, respectiv gaze
(pentru apă funcţia nu are sens) se calculează cu relaţiile 4.24, respectiv 4.25.

4.2.3.3. Ecuaţia de bilanţ material pentru faza ţiţei

Se consideră de asemenea, cazul general al regimului mixt, adică un

zăcământ având toate cele trei zone (fig. 4.5). Principiul de bilanţ material se
defineşte în modul următor: cantitatea de ţiţei aflată iniţial în zăcământ (N) este
egală cu cantitatea de ţiţei extrasă (N) plus cantitatea de ţiţei rămasă în
zăcământ N(t). Deci, putem scrie:
N  N t   N t  (4.27)
Resursa geologică de ţiţei poate fi exprimată volumetric astfel:
St 0
N  V0 (4.28)
bt 0
unde: V0 este volumul de pori iniţial al zonei saturate cu ţiţei (zona productivă);
St0 - saturaţia iniţială în ţiţei;
bt0 - factorul de volum al ţiţeiului corespunzător presiunii iniţiale de
zăcământ p0.
Ca urmare a extragerii din zona productivă a cumulativului N de ţiţei, în
această zona are loc o cădere de presiune. Destinderea elastică a acviferului
determină pătrunderea în zona productivă a cumulativului de apă W, care inundă
un volum de pori Vina.
Apa nu dislocuieşte însă în întregime ţiţeiul din zona inundată, în aceasta
rămânând o saturaţie în ţiţei remanent Stra.
Pe de altă parte, masa de gaze din cupolă se destinde şi ea, inundând

61
volumul de pori Ving din zona productivă (fig. 4.5). Nici gazele nu dislocuiesc în
întregime ţiţeiul, astfel că şi în zona inundată de gaze rămâne o saturaţie în ţiţei
remanent Strg.

Fig. 4.5. Schiţa unui zăcământ de ţiţei care „lucrează" în regim mixt

Pentru a se exprima cantitatea de ţiţei rămasă în zăcământ N(t), se

însumează cantitatea de ţiţei rămasă în volumul actual de pori al zonei productive
(V), cantitatea de ţiţei rămasă în volumul de pori inundat de gaze (Ving) şi
cantitatea de ţiţei rămasă în volumul de pori inundat de apă (Vina). Se porneşte de
Ia ipoteza că presiunea de zăcământ are aceeaşi valoare în orice punct din
zăcământ (egală cu presiunea medie de zăcământ) şi că orice variaţie de presiune
se propagă instantaneu în tot zăcământul.
Se mai consideră că, în cele două zone inundate, saturaţiile în ţiţei remanent
sunt invariabile în decursul exploatării. În această situaţie putem scrie:
St S trg S trg
N t   V  Ving  Vina (4.29)
bt bt bt
Volumul actual de pori îl putem exprima ca diferenţă între volumul iniţial de
pori şi volumul de pori inundat de apă şi gaze:
V  V0  Ving  Vina  (4.30)

Volumul de pori inundat de gazele din cupolă (Ving) se poate obţine scriindu-
se bilanţul între volumul de gaze care trece din cupolă în zona productivă
(destinderea cupolei) şi volumul de ţiţei dislocuit de aceste gaze, bilanţ valabil
numai în condiţii de zăcământ. Deci:
G bg  bg 0   Ving S t 0  Strg  (4.31)

de unde rezultă:
G bg  bg 0 
Ving  (4.32)
S t 0  S trg

62
 Pentru a determina volumul de pori inundat de apă (Vina) se pleacă tot de Ia o
ecuaţie de bilanţ: volumul cumulativ de apă ce pătrunde din acvifer în zona
productivă (W) va fi egal, în condiţii de zăcământ, cu volumul de ţiţei care este
dislocuit de apă din acest volum de pori. Astfel:
W  Vina St 0  Stra  (4.33)
Rezultă:
W
Vina  (4.34)
S t 0  S tra
Înlocuind volumele date de relaţiile 4.32 şi 4.34 în relaţiile 4.30, obţinem:
G bg  bg 0  W 
V  V0     (4.35)
 St 0  Strg S t 0  Stra 

Volumul V stabilit cu relaţia 4.35, în care am introdus V0 din 4.28, împreună

cu volumele date de relaţiile 4.32, 4.33 şi 4.34 le introducem în relaţia 4.29 şi, mai
departe, înlocuim în 4.27 şi se obţine:
 b  G bg  bg 0  W   St G bg  bg 0  W  1
N  N  N t 0        Strg   S tra 
 St 0  St 0  S trg S t 0  Stra   bt  St 0  Strg S t 0  Stra  bt
(4.36)
În continuare se multiplică ecuaţia 4.36 cu St0 /bt0, şi se rezolvă această
ecuaţie în raport cu N, obţinându-se:

St G bg  bg 0  W  1 G bg  bg 0  W 
N      S trg  S tra 
St 0 bt  St 0  S trg St 0  S tra  bt  S t 0  S trg S t 0  Stra 
N 
bt 0 st 0 St

bt 0 bt
(4.37)
Pentru cazurile particulare ale regimului mixt se consideră, după caz, G = 0,
W = 0, sau ambele egale cu zero. Deoarece, pe Iângă cumulativele de ţiţei extrase
şi cumulativele de apă pătrunse din acvifer în zona productivă, trebuie cunoscută
şi saturaţia medie în ţiţei din zona productivă, relaţia 4.37 se utilizează destul de
rar pentru evaluarea resurselor de hidrocarburi. De regulă, cunoscându-se resursa
geologică de ţiţei, calculată prin metoda volumetrică, pe baza datelor de producţie,
cu ajutorul relaţiei 4.37 se estimează valoarea saturaţiei medii în ţiţei Ia un anumit
moment al exploatării.

4.2.4. Metoda declinului de producţie

În viaţa unui zăcământ de ţiţei se disting 4 etape:
1) creşterea treptată a debitului de ţiţei pe seama creşterii numărului de
sonde puse în producţie;
2) menţinerea unei producţii maxime cvasi-constante;
3) un declin accentuat al debitului pe zăcământ;

63
 4) un declin atenuat al producţiei.
Primele trei etape sunt destul de scurte în raport cu durata totală de
exploatare a zăcământului. Declinul de producţie apare mai devreme sau mai
târziu în funcţie de forma de manifestare a energiei de zăcământ. Se defineşte un
declin de producţie efectiv, reprezentând variaţia (scăderea) debitului între două
momente, raportată Ia debitul existent la începutul intervalului:
Qt , j 1  Qt , j
De  (4.38)
Qt , j 1

Declinul nominal de producţie se defineşte ca raportul dintre variaţia în timp a

debitului şi debitul însuşi:
dQt
d
D   dt   ln Qt  (4.39)
Qt dt
Variaţia cu timpul (sau cu producţia cumulativă) a debitului de ţiţei se
numeşte curbă de declin (fig. 4.6). Din curba de declin nu se poate citi însă,
declinul de producţie. S-a constatat, din datele de şantier că, în majoritatea
cazurilor, inversul declinului este o dreaptă:
1
 a  bt (4.40)
D
unde: a este panta dreptei, iar b este ordonata Ia origine.
Cel mai frecvent, în practică se întâlnesc trei tipuri de declin, prezentate în
continuare.

Fig 4.6. Curba declinului de producţie

a. Declinul constant sau exponenţial are loc pentru b = 0. Deci:

64
 1
a (4.41)
D
Înlocuind panta a dată de relaţia 4.41 în 4.39, integrând între limitele 0 şi t,
respectiv Qt0şi Qt se obţine:

Qt dQ t td
Qt 0   t (4.42)
Qt 0 a
Rezolvarea integralelor dă:
Qt t
ln    D  t (4.43)
Qt 0 a
Debitul de ţiţei la momentul t al exploatării, va fi:
Qt  Qt 0  e Dt (4.44)
Dacă se dezvoltă funcţia exponenţială e-Dt în serie Taylor şi se reţin doar
primii doi termeni, se obţine:
Qt  Qt 0 1  D  t  (4.45)
unde: Qt0 este debitul total de ţiţei la începutul perioadei de declin.
Prin urmare, ecuaţiile 4.44 şi 4.45 permit estimarea debitului de ţiţei Ia
momentul t al exploatării în cazul unui declin constant, dacă nu se modifică
condiţiile de exploatare.
Cumulativul de ţiţei extras (rezerva) poate fi calculat plecându-se de la
relaţia:
t
N   Qt dt (4.46)
0

Se introduce 4.44 în 4.46 şi se rezolva integrala, rezultând:

1 Dt
N  Qt 0
D
e 1  (4.47)

Înlocuim funcţia exponenţială e-Dt din ecuaţia 4.44 şi se obţine:

Qt 0  Qt  Q  Qt
N     1  t 0  aQt 0  Qt  (4.48)
D  Qt 0  D
Notându-se cu Qtab debitul limită până Ia care mai este rentabilă exploatarea
(debitul de abandonare), se poate calcula timpul de abandonare a exploatării,
plecându-se de la ecuaţia 4.43:
1 Q
t ab   ln t 0 (4.49)
D Qtab
b. Declinul de producţie armonic are loc pentru b = 1. Relaţia 4.40 devine:
1
(4.50)
D at

65
 Înlocuirea Iui D în ecuaţia 4.39 ne permite, procedând ca şi în cazul
precedent, stabilirea legii de variaţie a debitului de ţiţei, astfel:
a
Qt  Qt 0 (4.51)
at
sau, ţinând cont de 4.50:
Qt  Qt 0aD (4.52)
Producţia cumulativă se obţine prin înlocuirea debitului Qt dat de relaţia 4.51
în 4.46 şi rezolvarea integralei respective. Rezultă:
at
N  a  Qt 0 ln (4.53)
a
sau, ţinându-se cont de relaţia 4.51, se obţine cumulativuI de ţiţei (rezerva) în
funcţie de debit:
Qt 0
N  a  Qt 0 ln (4.54)
Qt
Timpul de abandonare se obţine din relaţia 4.51, unde se consideră Qt = Qtab
 q 
t ab  a t 0  1 (4.55)
 Qtab 
c. Declinul hiperbolic are loc pentru 0 < b < I. I
Introducem D din relaţia 4.40 în 4.39:
Qt dQt t dt
Qt 0  (4.56)
Qt 0 a  bt
Rezolvarea integralelor ne dă:
Qt 1 a  bt
ln    ln (4.57)
Qt 0 b a
de unde rezultă legea de variaţie a debitului de ţiţei în timp:
1

 b  b
Qt  Qt 0  1   t  (4.58)
 a 
Cumulativul de ţiţei se obţine introducându-se în relaţia 4.46 debitul Qt dat de
relaţia 4.58. Rezolvarea integralei respective ne dă:
b 1
 
a  b  b
Nn  Qt 0  1   t   1 (4.59)
b  1  a  
 
Din expresia 4.58 se scoate:
b
b Q 
1  t   t 
a  Qt 0 
(4.60)

66
 expresie care, înlocuită în relaţia 4.59, ne dă cumulativul de ţiţei în funcţie de
debit:
a
N  Qtb0 
1 b

Qt10b  Qt1b  (4.61)

Plecându-se de Ia relaţia 4.60, se obţine timpul de abandonare:

b
a  Qtab  
t ab     1 (4.62)
b  Qt 0  

Aplicarea metodei declinului de producţie se realizează în două etape:
1) în prima etapă se determină tipul de declin, pe baza datelor istoricului de
producţie;
2) în cea de-a două etapă, utilizându-se relaţiile corespunzătoare tipului de
declin respectiv, se realizează prevederea comportării în exploatare a
zăcământului în continuare, în ipoteza că nu se schimbă condiţiile de exploatare.

4.3. Metode de evaluare a resurselor şi a rezervelor zăcămintelor

de gaze
4.3.1. Metoda volumetrică
Metoda volumetrică se utilizează la calculul resursei geologice de gaze, dar
şi la estimarea rezervei recuperabile. Astfel, resursa geologică iniţială de gaze
este:
1
G0  Ap  h    S g  (4.63)
bg 0

unde: Ap este aria zonei productive;

h - grosimea medie efectivă a stratului;
 - porozitatea efectivă medie;
~
S g =1 - Sai - saturaţia medie în gaze;
bg0 - factorul de volum al gazelor la presiunea iniţială de zăcământ, po.
Ţinând cont că:
Vg 0
bg 0  (4.64)
Vgat

unde: Vg0 este volumul gazelor în condiţiile iniţiale de zăcământ (po şi T0);
Vgat - volumul aceleiaşi cantităţi de gaze în condiţii normale (pat = 1,013 bar
= 1,0133 Pa şi Tat = 273,15 K).
Scriem ecuaţia de stare a gazelor reale pentru 1 mol de gaz, pentru condiţiile
iniţiale şi pentru condiţiile normale, astfel:
p0 Vg 0  Z0  R  T0 (4.65) şi pat  Vgat  Zat  R  Tat (4.66)
unde: Z este factorul de abatere de la comportarea gazelor perfecte;

67
 R - constanta gazelor.
Se face raportul ecuaţiilor (4.65) şi (4.66) şi, ţinând cont că Zat = 1, se deduce
bgo:
pat T0
bg 0  Z0   (4.67)
p0 Tat
Folosim notaţiile:
Tat 1 p0
 (4.68)  0 (4.69) p0  (4.70)
T0 Z0 pat
Ţinând cont de (4.68), (4.69) şi (4.70), înlocuim pe (4.67) în (4.63) şi obţinem
resursa geologică iniţială de gaze:
~
G 0  Ap  h    S g  p 0   0   (4.71)

Urmărind algoritmul de mai sus se poate evalua resursa de gaze din

zăcământ la orice moment al exploatării (la orice presiune). Astfel, dacă notăm cu
pf presiunea de abandonare a exploatării, resursa de gaze rămasă în zăcământ Ia
abandonarea exploatării va fi:
~
Gf  A p  h    S g  p f   f   (4.72)

1
unde:  f  .
Zf
Deci, rezerva recuperabilă va fi egală cu diferenţa dintre resursa iniţială
(geologică) şi resursa finală (remanentă). Deci:
Gr  G0  Gf (4.73)
Înlocuim pe (4.71) şi (4.72) în (4.73) şi avem:
~
Gr  Ap  h    S g  ( p0   0  pf   f )   (4.74)

Determinarea presiunii de zăcământ se face prin măsurători în sonde, cu

ajutorul manometrelor de fund. Deoarece aceste măsurători presupun închiderea
sondelor, presiunile din zona perforaturilor se pot obţine folosind presiunile
măsurate Ia gura sondei, cu ajutorul formulei barometrice:
gH
Zm RTm
pz  psc e (4.75)
unde: psc este presiunea statică Ia coloana de exploatare;
2
g - acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s );
H - adâncimea sondei, măsurată Ia media perforaturilor;
Zm - factorul de abatere de Ia legea gazelor perfecte, la presiunea şi
temperatura medie pe adâncimea sondei;
Tm - temperatura medie din coloana de exploatare, cu sonda închisă
 T  Ts 
 Tm  z ;
 2 
R - constanta gazului.
Dacă în ecuaţia (4.75) înlocuim R cu Raer / (unde Raer = 286,972 J/kgK), 
fiind densitatea relativă a gazului (în raport cu aerul), obţinem:

68
 H
0,03418
ZmTm
pz  psc e (4.76)

4.3.2. Metoda declinului de presiune

Se aplică la zăcămintele de gaze lipsite de acvifere active. În acest caz,
pentru căderi de presiune egale se extrag cantităţi de gaze egale.
Resursa geologică iniţială de gaze, stabilită prin metoda volumetrică, este
dată de relaţia:
G0  Ap  h    (1  Sai )  p0   0   (4.77)
unde: Ap este aria productivă;
h - grosimea efectivă medie;
 - porozitatea efectivă medie;
Sai - saturaţie în apa ireductibilă medie;
po - presiunea medie iniţială de zăcământ;
1
0  fiind inversul factorului de abatere de Ia legea gazelor perfecte Ia
Z0
po;
293,15
 este corecţia de temperatură.
Tstr
Din datele de producţie, Ia două momente de timp t1, respectiv t2 cunoaştem
presiunile de zăcământ. Resursele de gaze Ia momentele t1 şi t2 se pot exprimă
sub forma:
G1  Ap  h    (1  Sai )  p1   1  

(4.78)
G 2  Ap  h    (1  Sai )  p 2   2   (4.79)

Diferenţa dintre cumulativele de gaze extrase, la cele două momente va fi

egală cu diferenţa dintre resursele de gaze, la aceleaşi momente, astfel:
G2  G1  G1  G2 (4.80)
Ţinând cont de (4.78) şi (4.79) avem:
G2  G1  Ap  h    (1  Sai )  ( p1   1  p 2   2 )   (4.81)

Pe de altă parte, cantitatea de gaze remanente rămasă în zăcământ, Ia

sfârşitul exploatării este:
Gf  Ap  h    (1  Sai )  pf   f   (4.82)

Rezerva recuperabilă va fi:

Gr  G0  Gf (4.83)
şi ţinând cont de (4.77) şi (4.82) avem:
G r  Ap  h    (1  Sai )  ( p0   0  pf   f )   (4.84)

69
 Din raportul ecuaţiilor (4.84) şi (4.81) se poate obţine expresia care ne
permite evaluarea rezervelor recuperabile de gaze utilizând datele de producţie:
p    pf   f
G r  G 2  G1   0 0 (4.85)
p1   1  p 2   2

4.3.3. Metoda bilanţului material

Conform principiului de bilanţ material, masa iniţială de gaze din zăcământ
(G0) este egală cu masa de gaze extrasă (G) plus masa de gaze rămasă în
zăcământ (G), aceasta din urmă Ia momentul t. Deci:
G0  G  t   G  t  (4.86)

Masa iniţială de gaze o exprimăm volumetric, prin intermediul densităţii,

astfel:
G0  0  V0  S g
(4.87)
unde: 0 este densitatea gazelor la condiţiile iniţiale de zăcământ (po ,T0);
~ 3
V0 S g - volumul iniţial de gaze, în m N;
V0 - volumul iniţial de pori al zonei productive;
~
S g - saturaţia medie în gaze.
Deoarece 0 este dificil de determinat, masa iniţială de gaze va trebui
exprimată în funcţie de densitatea gazelor în condiţii normale. Pentru aceasta
scriem ecuaţia de stare a gazelor (pentru n moli) Ia condiţiile iniţiale de presiune şi
temperatură ale zăcământului şi la condiţiile normale, de presiune normală (p0) şi
temperatura de zăcământ (T0).
p0 Vg 0  Z0  n  R  T0 (4.88)

p0 Vat  Zat  n  R  T0 (4.89)

Numărul de moli n este egal cu raportul dintre masa m şi masa moleculară M
(n = m/M).
Înlocuind pe n în ecuaţiile (4.88) şi (4.89) rezultă:
m
p0 Vg 0  Z0 R  T0 (4.90)
M

m
pat Vat  Zat R  Tat (4.91)
M
Ţinând cont de definiţia densităţii, rezultă:
m p0  M
0   (4.92)
Vg 0 Z0  R  T0

m pat  M
at   (4.93)
Vat Zat  R  Tat

70
 Raportăm (4.92) la (4.93) şi scoatem pe o:
p0 Zat Tat
0  at   (4.94)
Z0 Pat T0
Ţinând cont de notaţiile (4.68) şi (4.70) şi că Zat =1 rezultă:
p0
 0   at   (4.95)
Z0
Înlocuim în (4.87) şi obţinem masa iniţială de gaze:
~ p
G 0   at V0  S g  0   (4.96)
Z0
Utilizând acelaşi algoritm, scriem masa de gaze din zăcământ Ia momentul t.
Determinarea Iui G(t) se face pentru două cazuri, prezentate în continuare.
a. Zăcăminte lipsite de acvifer activ. În această situaţie, volumul de pori al
zonei productive rămâne invariabil (egal cu V0) şi avem:
~ p t 
G t    at V0  S g  ~   (4.97)
Z p t 
~ t 
p
unde p  t  este presiunea medie de zăcământ la momentul t, iar p t   .
pat
b. Zăcăminte cu acvifer activ. Volumul de pori al zonei productive se
reduce continuu datorită avansării apei din acvifer. Deci:
~ p t 
G t    at V t   S g  ~   (4.98)
Z p t 
Volumul de gaze din zăcământ, Ia momentul t, SgV(t) se determină dintr-o
ecuaţie de bilanţ; cumulativul de apă pătruns din acvifer în zona productivă este
egal cu diferenţa dintre volumul de pori saturaţi cu gaze, Ia momentul iniţial şi la
momentul t. Deci:
W  t   Sg V0  S g V  t  (4.99)
~
Scoatem pe S gV t  din (4.99) şi îl introducem în (4.98):
~ p t 
 
G t    at  V0  S g  W t   ~  
Z p t 
(4.100)

Masa cumulativă de gaze extrase va fi:

G  t   at M  t  (4.101)

unde: M(t) este volumul cumulativ de gaze extras.

Pentru stabilirea ecuaţiei de bilanţ material în cazul zăcămintelor de gaze
exploatate în regim de destindere a gazelor se înlocuiesc în relaţia (4.86)
expresiile (4.96), (4.97) şi (4.101) şi se obţine:
~ p ~ p t 
 at V0  S g  0     at V0  Sg  ~     at  M t  (4.102)
Z0 Z p t 

71
 1
Multiplicăm relaţia (4.102) cu şi obţinem:
at
~ p ~ p t 
V0  S g  0  V0  S g  ~  M t    (4.103)
Z0 Z p t 

1
unde:   .

Pentru zăcămintele care lucrează în regim mixt (cu acvifer activ) se iau în
consideraţie două cazuri, prezentate în cele ce urmează.
a. Apa care pătrunde din acvifer în zona productivă dezlocuieşte în întregime
gazele. Aşadar, ecuaţia de bilanţ material pentru zăcămintele de gaze lucrând în
regim mixt, cu dezlocuirea completă a gazelor de către apă se obţine înlocuind în
relaţia (4.86) ecuaţiile (4.96), (4.100) şi (4.101). Avem, astfel:
~ p ~ p t 
Z0
 
 at V0  S g  0     at  V0  S g  W t   ~     at  M t 
Z p t 
(4.104)

1
Multiplicăm relaţia (4.102) cu şi obţinem:
at
~ p ~ p t 
Z0
 
V0  S g  0  V0  Sg  W t   ~  M t   
Z p t 
(4.105)

b. Apa nu dezlocuieşte în întregime gazele, în zona inundată rămânând o

saturaţie remanentă în gaze, ca rezultat al solubilizării gazelor în apă. De fapt
aceasta este situaţia reală. În acest caz, Ia termenii ecuaţiei (4.105) mai trebuie
adăugat un termen care să exprime gazele rămase în zona inundată. Procedând
ca mai sus, masa de gaze rămasă în zona inundată va fi:
~ p t 
G rem   at V t ina  S gr  ~ ina   (4.106)
Z pina t 

unde: V(t)ina este volumul de pori al zonei productive inundat de către apă;
Sgr - saturaţia medie în gaze remanente.
Cumulativul de apă pătruns în zona productivă poate fi scris ca diferenţă
între volumul de pori al zonei inundate ocupat cu gaze, Ia momentul iniţial şi cel
actual.
W  t   V  t ina S g  V  t ina Sg (4.107)

Deci, volumul de pori inundat de apă va fi:

W t 
V  t ina  (4.108)
S  S
g gr

Pe de altă parte, W(t) poate fi scris ca diferenţă dintre volumul iniţial de pori
saturat cu gaze, volumul actual şi volumul de pori inundat de către apă:

W  t   V0S g  V  t  S g  V  t ina Sgr (4.109)

72
 Înlocuind pe (4.108) în (4.109) rezultă volumul actual a zonei productive:

 W t   
V  t   S g  V0   Sg (4.110)
 S g  S gr 

Substituind (4.108) în (4.106), (4.110) în (4.98) şi acestea introduse în relaţia

(4.86) se obţine ecuaţia de bilanţ material pentru zăcămintele de gaze
exploatateîn regim mixt:

~ p  W t   p t  ~ p t  ~ W t 
V0  S g  0  V0  ~ ~   ~  S g  M t     ~ ina  S gr  ~ ~
Z0 
 S g  S gr  Z p t  Z p ina t  Sg  S gr

(4.111)
Deoarece este dificil să se determine presiunea medie în zona inundată, de regulă
se ia ca fiind egală cu presiunea medie din zona productivă, astfel că ecuaţia
(4.111) poate fi rezolvată mai uşor.
Ecuaţiile de bilanţ material se utilizează mai puţin Ia evaluarea rezervelor de gaze,
dar sunt mult utilizate în modelele de prevedere ale comportării în exploatare.

73
 5. Construcţia şi amplasarea sondelor

5.1. Construcţia sondelor de ţiţei

Construcţia sondelor se referă Ia modul în care se realizează comunicarea
strat productiv - sondă de extracţie. Dacă aceasta comunicare are loc prin peretele
"viu” al sondei (sonda este netubată), pe întreaga grosime a stratului productiv, se
spune că sonda este perfectă din punct de vedere hidrodinamic.
Aceasta situaţie se întâlneşte destul de rar în practica exploatării, numai în
cazul colectoarelor puternic consolidate. În mod curent, după traversarea stratului
productiv, sonda se tubează, se cimentează în spatele coloanei, iar comunicarea
strat - sondă are loc prin intermediul unor perforaturi practicate în coloana şi inelul
de ciment.
În acest caz, se spune ca sonda
este imperfectă după modul de
deschidere. Dacă comunicarea strat -
sondă nu se realizeaza pe întreaga
grosime efectivă a stratului productiv,
atunci se spune că sonda este
imperfectă şi după gradul de deschidere.
Imperfecţiunea sondelor introduce,
în zona de filtru, rezistenţe hidraulice
suplimentare. Aceste rezistenţe
hidraulice suplimentare determină
reducerea debitului sondei imperfecte,
comparativ cu al sondei perfecte. Debitul
unei sonde perfecte din punct de vedere
hidrodinamic se poate calcula cu relaţia:
2K t ht p
qt  (5.1)
R
 t bt ln c
rs
unde: Kt este permeabilitatea efectivă
faţă de ţiţei;
ht - grosimea efectivă a stratului
saturat cu ţiţei; Fig. 5.1. Estimarea parametrului Cg
p - căderea de presiune strat - sondă;
t - viscozitatea dinamică a ţiţeiului;

74
 Rc - raza de contur (raza de influenţă a sondei);
rs - raza sondei după sapă;
bt - factorul de volum al ţiţeiului.
Pentru sonda imperfectă se introduce un parametru C al rezistenţelor
hidraulice suplimentare:
2K t ht p
qt  (5.2)
 R 
 t bt  ln c  C 
 rs 

Fig. 5.2. Estimarea parametrului Cm

n - numărul de perforaturi pe metru liniar de coloană; D - diametrul sondei după

sapă; l - lungimea de penetrare a perforaturii în strat; d - diametrul orificiului (curbele 1 ..
10 sunt pentru valori ale raportului d  d / D având mărimile 0,02; 0,04; 0,06, ..., 0,16;
0,18; 0,20).

75
 Parametrul C se poate estima pe baza diagramelor din figurile 5.1 şi 5.2,
separat pentru imperfectiunea după modul de deschidere (Cm) şi/sau după gradul
de deschidere ( Cg ). Dacă sonda este imperfectă şi după modul şi după gradul de
deschidere, rezistenţele suplimentare (Cm) şi ( Cg ) se însumează. Din motive
obiective, unele sonde se construiesc imperfecte după gradul de deschidere (în
cazul zăcământelor cu apă de
talpă). Majoritatea sondelor se construiesc imperfecte după modul de deschidere.
Rezistenţele hidraulice suplimentare generate de imperfecţiunea sondelor
conduce la o cădere mai accentuată a presiunii de zăcământ. Dacă, din motive de
siguranţă a exploatării, sondele se construiesc imperfecte după modul de
deschidere, ele trebuie făcute perfecte după gradul de deschidere. Aceasta se
poate realiza numai prin interpretarea corectă a datelor oferite de geofizica de
sondă.
Imperfecţiunea sondei după modul de deschidere se poate modela mai
simplu prin intermediul noţiunii de rază redusă a sondei. Raza redusă a sondei
este raza unei sonde fictive, perfectă din punct de vedere hidrodinamic, al cărei
debit este egal cu debitul sondei reale, imperfectă după modul de deschidere.
Astfel, debitul sondei se caIculează cu relaţia:
2K t ht p
qt  (5.3)
R
 t bt ln c
rrs
unde rrs este raza redusă a sondei.
Egalând relaţia 5.3. cu 5.2 rezultă:
Rc R
ln  ln c  C (5.4)
rrs rs
de unde putem obţine în continuare, raza redusă a sondei:
rs
r rs  (5.5)
eC
Sciurov, un cercetator rus, a propus pentru calculul razei reduse relaţia
empirică:
 425 
ln rrs  ln rs    0, 6  (5.6)
  l  1,5  nd 
unde: rs este raza sondei după sapă, în cm;
l - lungimea canalului perforaturii realizate în strat, în cm;
n - numărul de perforaturi pe metru liniar de coloană;
d - diametrul perforaturii, în cm.
În paranteza mică, 1,5 reprezintă, în cm, grosimea medie statistică a
peretelui burlanului de tubaj şi a inelului de ciment. Pentru l se recomandă, în
funcţie de tipul dispozitivului de perforare şi de gradul de consolidare a rocii
colectoare, mărimi între 3 şi 6 cm. Pentru d se ia diametrul glonţului care a realizat
perforaturile. Cu cât valoarea razei reduse a sondei va fi mai mare, cu atât
imperfecţiunea sondei după modul de deschidere va fi mai mică. Deci, în
conformitate cu relaţia 5.6, va trebui aleasă o combinaţie optimă a parametrilor l, n
şi d, astfel încât să rezulte o rază redusă cât mai mare. Estimarea razei reduse a

76
sondelor în condiţii reale de exploatare se poate face pe baza datelor de
producţie, mai exact prin interpretarea curbelor de restabilire a presiunii în sondă
(vezi paragraful 2.5.1.3).

5.2. Amplasarea raţională a sondelor de ţiţei

Amplasarea raţională a sondelor este acea amplasare care asigură producţia
maximă de ţiţei, cu cheltuieli minime. În acest sens, în practica exploatării apar
două situaţii (variante):
a) se dă debitul cumulativ pe zăcământ şi se cere să se amplaseze sondele
de extracţie în aşa fel încât să avem cheltuieli minime;
b) se dau resursele materiale (investiţii, cheltuieli globale) şi se cere să se
amplaseze sondele în aşa fel încât să se obţină valoarea maximă a producţiei de
ţiţei cu aceste resurse.
Având în vedere că, în cadrul cheltuielilor globale, ponderea principală o
deţin cele legate de realizarea şi exploatarea sondelor, înseamnă că, pentru
varianta a), cheltuielile minime se vor obţine pentru un număr minim de sonde. În
cazul variantei b), dându-se nivelul resurselor materiale se cunoaşte implicit,
numărul de sonde, va trebui deci, să se amplaseze aceste sonde astfel încât să se
obţină debitul maxim de producţie.
Amplasarea sondelor de ţiţei se face în funcţie de modul de manifestare a
energiei de zăcământ, de regimul tehnologic de exploatare adoptat, de
configuraţia geometrică a zăcământului. Se vor prezenta în continuare câteva
modele de amplasare a sondelor de ţiţei, modele ce au Ia bază tocmai principiile
amintite mai sus.

5.2.1. Amplasarea sondelor pe zăcăminte de ţiţei tip bandă liniară,

cu acvifer activ
Această amplasare (fig 5.3) se face în şiruri (rânduri) paralele, în raport de
conturul interior (limita ţiţei/apă pe culcuş), aceasta deoarece sondele se inundă
mai întâi pe cuIcuş. Numerotarea şirurilor începe dinspre conturul petrolifer (limita
ţiţei/apă) către conturul de închidere (C.I.).
Amplasarea începe cu fixarea ultimului şir de sonde (şirul k); acesta se
fixează paralel cu conturul de închidere al zăcământului la o distanţă de circa 80 -
100 m. O apropiere prea mare a şirului k de C. I. conduce la accentuarea
fenomenului de interferenţă a şirului cu falia respectivă. O îndepărtare prea mare a
şirului k de respectivul contur ar face ca în volumul situat între şirul k şi C.I. să
rămână o cantitate substanţială de ţiţei nedrenat de sonde. După fixarea ultimului
şir se măsoară distanţa d, dintre ultimul şir şi conturul ţiţei/apă pe culcuş.
Se determină, în continuare, distanţa între şiruri a:
d
a (5.7)
k
unde: k este numărul total de şiruri.
Se recomandă o distanţă optimă între şiruri de 150 - 200 m. Numărul de
şiruri va fi în funcţie de lungimea zonei respective Lp . Distanţa dintre şirurile
intermediare (2, 3 k - 1) este aceeaşi - egală cu a - şi rezultă din relaţia 5.7.
Distanţa de Ia conturul ţiţei/apă pe culcuş la primul şir (a1) se alege mai mare

77
decât a, având în vedere că primul şir este inundat mai repede decât celelalte. Va
rezulta că distanţa dintre penultimul şir (k - 1) şi ultimul şir (k) va fi ak, mai mică
decât a.

Fig. 5.3. Amplasarea sondelor de extracţie pe un zăcământ tip bandă liniară, cu

acvifer activ

Când două sau mai multe şiruri de sonde de extracţie funcţionează simultan
pe un zăcământ, între acestea apare fenomenul de interferenţă. Şirurile de ordin
superior (2, 3,...) vor fi ecranate, în mare măsura de către şiruriIe dinaintea lor,
faţă de acţiunea acviferului.
S-a constatat din practica exploatării, că exploatarea cu mai mult de două
şiruri simultan nu este eficientă din punct de vedere al consumului energetic şi
deci se recomandă ca în exploatare să fie întotdeauna cel mult două şiruri,
celelalte urmând a fi activate succesiv. De aceea se va prezenta în continuare
numai modelul zăcământului pe care functionează două şiruri simultan, indiferent
de numărul de şiruri proiectate în vederea exploatării acestuia.
Astfel, distanţa de la conturul ţiţei/apă pe culcuş Ia primul şir de sonde de
extracţie este:
a1  1,05  a (5.8)
iar distanţa dintre penultimul şir şi ultimul şir va fi:
ak  0,95  a (5.9)

78
Numărul de sonde de pe şiruriIe intermediare se calculează cu relaţia:
S
ns  (5.10)
2

79
Fig. 5.4. Diagramă pentru determinarea distanţei dintre sonde.

80
unde: S este lăţimea zonei productive (fig. 5.3), respectiv lungimea şirului de
sonde;
2i - distanţa dintre două sonde vecine de pe şirurile intermediare.
Pe şirurile intermediare (2, 3,..., k-1) numărul de sonde este acelaşi. Pe
primul şir se va amplasa un număr mai mic de sonde decât pe celelalte, având în
vedere că şirul 1 va fi inundat primul şi deci, sondele respective vor lucra o
perioadă mai scurtă de timp. Notând cu ns1 numărul de sonde de pe primul şir,
avem:
n s1  0,88  n s (5.11)
Pe ultimul şir se va amplasa un număr mai mare de sonde decât pe celelalte
şiruri, deoarece se va inunda ultimul şi în faza finală a exploatării va trebui să
dreneze cât mai complet zona productivă. Se notează cu nsk numărul de sonde de
pe ultimul şir şi avem:
n sk  1,36  ns (5.12)
Distanţa dintre două sonde vecine de pe şirurile intermediare se determină
cu ajutorul diagramei din figura 5.4. De mentionat că, în diagramă, rs are
semnificaţia de rază redusă a sondei. Se calculează expresia lg(a/rs) şi, din
punctul corespunzător acestei valori de pe abscisă se duce o verticală până la
intersecţia cu semidreapta nr. 2. De aici se duce o paralelă Ia abscisă şi se citeşte
pe ordonată valoarea raportului i/rs. Cunoscând raza redusă a sondei, rrs rezultă
semidistanţa dintre două sonde. Introducând această valoare în relaţia 5.10, se va
obţine numărul de sonde de pe şirurile intermediare. Această valoare se introduce
mai departe, în relaţiile 5.11 şi 5.12 şi se obţine numărul de sonde de pe primul şir,
respectiv ultimul şir. Prin calcule se vor obţine, mai mult ca sigur numere zecimale.
De aceea, numărul de sonde se va rotunji la un număr întreg şi se va
recalcula distanţa dintre ele. Sondele laterale se vor amplasa Ia o distanţă  faţă
de faliile F1, respectiv F2 (fig. 5.3) şi la 2i între ele.

5.2.2. Amplasarea sondelor în cazul zăcămintelor de formă

circulară, cu acvifer activ
Pentru zăcămintele de formă circulară, amplasarea sondelor se realizează în
baterii concentrice cu conturul petrolifer. Numerotarea bateriilor se face dinspre
exterior către partea centrală a zonei productive. Pentru determinarea razelor
bateriilor de sonde ri, având o amplasare raţională se poate utiliza diagrama din
figura 57, unde r0 este raza iniţială a zonei productive, iar rs are semnificaţia de
rază redusă a sondelor. Problema amplasării raţionale a sondelor este rezolvată
pentru două situaţii, prezentate în continuare.
a) Când se dă raza bateriei interioare rk, situaţie întâlnită în cazul unor
zăcăminte care au formă de sector de cerc (fig. 5.5). În acest caz, se
calculeazăraportul rk/r0 şi, din punctul corespunzător de pe ordonata diagramei din
figura 5.7 se trasează o linie paralelă cu abscisa până la intersecţia cu familia de
curbe de ordin k. În prealabil se fixează numărul de baterii k. Din punctul de
intersecţie dintre această dreaptă şi curba pentru care raportul r0/rs este cel
adecvat, se duce o verticală care va intersecta familiie de curbe de ordin inferior (k

81
- 1, k - 2..... 2, 1). Din punctele
de intersecţie a acestei
verticale cu curbele
corespunzătoare r0/rs se duc
paralele Ia abscisă, iar pe
ordonată se citesc raporturile
r/r0, corespunzătoare fiecărei
baterii.
b) Când in centrul zonei
productive este amplasată o
sondă de extracţie a cărei rază
redusă este cunoscută (fig.
5.6).
În aceasta situaţie se determină Fig. 5.5. Schiţa unui zăcământ de ţiţei
mai întâi raza bateriei interioare rk, în formă de sector circular
ca ordonată a punctului de intersecţie
a uneia din cele cinci curbe auxiliare
situate în partea de jos a graficului din figura 5.7 (curba corespunzatoare raportului
r0/rs care corespunde cel mai bine, ca ordin de mărime, cazului nostru) şi curba
corespunzătoare din cadrul familiei de curbe de ordin k, egal cu numărul total de
baterii, în funcţie de mărimea razei zonei productive.
În continuare din punctul de intersecţie obţinut se duce o verticală care va
intersecta familiile de curbe de rang inferior obţinându-se în felul acesta, ca Ia
punctul a), razele celorlalte baterii.
Pentru determinarea numărului de sonde din cadrul fiecărei baterii, se
procedează în felul următor: pe diagrama din figura 5.7 se citeşte valoarea
r2 r
expresiei: lg 0  lg 0 , din care se scoate 1 numit parametrul de îndesire a
1 rs
sondelor.
În continuare se utilizează diagrama din figura 5.4. Pentru fiecare baterie în
 ri 21  
parte se calculează expresiile:  2  1 şi lg 21 şi se marchează valorile
 ri  rs
respective pe axele corespunzătoare. Se unesc cele două puncte (fig. 5.4) printr-o
dreaptă care se prelungeşte până Ia intersecţia cu ordonata i/rs.

82
 Fig. 5. 6. Amplasarea sondelor de extracţie pe un zăcământ
de forma circulară, cu acvifer activ

Dacă zăcământul se exploatează cu o singură baterie, atunci distanţa dintre

sonde pe şiruI respectiv se citeşte direct în acest punct. Dacă exploatarea se face
simultan cu două sau mai multe baterii, atunci din punctul obţinut mai sus se duce
o paralelă Ia abscisă (vezi schema cu săgeţi din figura 5.4) până la intersecţia cu
linia înclinată 1 şi de aici, ducem din nou o verticaIă care intersectează liniie 2, 3....
Din punctul de intersecţie al acestei verticale cu linia corespunzătoare numărului
de baterii ce se vor afla în exploatare simultan se duce din nou o paralelă la
abscisă.
Valoarea citită pe ordonată ne va oferi posibilitatea să calculăm distanţa
dintre sondele de pe bateria respectivă. Având Iungimea cercului pe care este
amplasată bateria, va rezulta numărul de sonde de extracţie de pe bateria
respectivă. Aplicarea acestui model de amplasare determină o îndesire mai
puternică a sondelor în partea centrală a zonei productive. În practică, o parte a
sondelor din partea centrală a zonei productive sunt ţinute în rezervă.

83
Fig. 5.7. Diagramă pentru stibilirea razelor bateriiIor de sonde de extracţie în cazul
zăcăminteIor de formă circuIară, cu acvifer activ

84
 5.2.3. Amplasarea sondelor în cazul zăcămintelor cu acvifer
inactiv
Se poate spune că, în zăcămintele cu acvifer inactiv (sau lipsite de acvifer)
energia de zăcământ este uniform distribuită pe suprafaţa zonei productive. Acest
fapt impune o amplasare a sondelor, de asemenea, uniformă.
De regulă, în aceste cazuri, capacitatea elastică a zăcământului este
modestă şi chiar atunci când
presiunea iniţiala de zăcământ
este superioară celei de
saturaţie, regimul elastic va
avea o durată foarte scurtă,
curgerea eterogenă facându-şi
apariţia destul de rapid. Pentru
a se putea obţine factori de
recuperare acceptabili este
necesară suplimentarea
energiei de zăcământ chiar în
primele momente ale
exploatării. Astfel, se
recomandă realizarea unei
injecţii intraconturale (în
interiorul zonei productive), de
apă sau gaze, printr-o reţea de
sonde de injecţie-extracţie,
amplasate uniform pe întreaga
suprafaţă productivă.
Literatura de specialitate
şi practica exploatării
zăcămintelor de ţiţei propune
următoarele tipuri de reţele
pentru amplasarea uniformă a
sondelor de injecţie-reacţie
ilustrate în figura 5.8:
I. Reţeaua în patru
puncte, în care elementul de
reţea este un triunghi (isoscel Fig. 5.8. Tipuri de amplasare a sondelor injecţie -
sau echilateral) având câte o de extracţie pe zăcăminte lipsite de acvifere active
sondă în vârfuri şi una în centru.
Reţeaua este în sistem direct
dacă sonda de injecţie este în
centrul triunghiului şi cele de reacţie se află în vârfuriIe triunghiului (a) şi în sistem
invers dacă trei sonde injecţie se află în vârfurile triunghiului şi o singură sondă de
reacţie se află în centrul triunghiului (b).
II. Reţeaua în cinci puncte, în care elementul de reţea este un pătrat având
câte o sondă în colţuri şi o altă sondă în centru. Aici cele două sisteme, direct şi
invers, se confundă.
III Reţeaua în şapte puncte, în care elementul de reţea este un hexagon
regulat având şase sonde în vârfuri şi o sondă în centrul lui. Dacă sonda din
centrul hexagonului este de injecţie (a) avem sistem direct, iar dacă sonda din

85
centrul hexagonului este de extracţie (b) avem sistem invers.
IV. Reţeaua în nouă puncte, elementul de reţea fiind un pătrat cu câte o
sondă în fiecare colţ, câte una la mijlocul fiecărei laturi şi o sondă în centru. Dacă
sonda din centrul pătratului este de injecţie, sistemul este direct (a), iar dacă
această sondă este de extracţie avem sistem invers (b).
V. Reţeaua liniară, în care sondele sunt amplasate în şiruri paralele, şirurile
de sonde de injecţie fiind intercalate între şirurile de sonde de extracţie şi în acest
caz, există un sistem frontal (a), când sondele de pe şirurile de extracţie şi cele de
pe şirurile de injecţie sunt pe aceiaşi axă y şi în sistem alternant (b), când acestea
nu sunt pe aceiaşi direcţie y. În cazul b), dacă) y=x/2 reţeaua liniară se confundă
cu reţeaua în cinci puncte.

5.3. Construcţia şi amplasarea sondelor de gaze

Sondele de gaze trebuie construite şi amplasate astfel încât să asigure
utilizarea eficientă a energiei de zăcământ, în scopul obţinerii unei producţii de
gaze cât mai mari pe un zăcământ dat. Debitele de gaze ale sondelor vor fi cu atât
mai mari cu cât căderile de presiune strat-sondă sunt mai mari. Dar căderile mari
de presiune determină apariţia unor viteze mari de filtraţie a gazelor în zona de
filtru a sondelor. Depăşirea unei viteze de filtraţie maxim admisibilă poate provoca
o serie de dificultăţi, cum ar fi: apariţia viiturilor de nisip în coloană, inundarea
zonei de filtru cu particule fine antrenate din strat, apariţia apei în sondă,
păpuşarea coloanei etc. Pentru evitarea acestor dificultăţi, în exploatarea
zăcămintelor de gaze se stabileşte încă din prima fază a exploatării o cădere de
presiune maxim admisibilă, ce va fi menţinută constantă de-a lungul exploatării,
astfel:
pc  ps    ct (5.13)
unde: pc este presiunea pe conturul de alimentare;
ps - presiunea în sondă.
Ecuaţia (5.13) constituie aşa-numitul criteriu tehnologic şi se determină în
mod diferit pentru colectoare neconsolidate, respectiv pentru colectoare
consolidate.
Pentru colectoarele neconsolidate se determină experimental, în primele
sonde, debitul limită la care sonda începe să producă cu impurităţi Qi. Se
calculează coeficientul de viteză corespunzător debitului Qi, astfel:
Qi
Ci  (5.14)
psi
unde: psi este presiunea de fund corespunzătoare momentului apariţiei mpurităţilor
în curentul de curgere.
Pentru siguranţa exploatării se va lucra cu un coeficient de viteză mai mic,
astfel:
C  0,9Ci (5.15)
Va rezulta presiunea de fund pentru care sonda va produce în siguranţă:

86
 Qi
ps  (5.16)
C
Cunoscându-se presiunea medie de zăcământ (deci pc), se va stabili
căderea de presiune maxim admisibilă . Pentru colectoarele consolidate, căderea
de presiune strat-sondă poate fi cu mult mai mare.
Căderea de presiune maxim admisibilă va fi stabilită pe criterii tehnico-
economice. Astfel, la fixarea presiunii de fund trebuie să se ia în consideraţie
presiunea din conducta de transport de la suprafaţă. Datorită vitezelor mari de
curgere a gazelor în zona de filtru a sondelor de extracţie, legea de filtraţie liniară
de Ia ţiţei nu mai este valabilă. Astfel, pentru gaze va fi utilizată legea de filtraţie:
pc2  t   ps2  t   A  Q  t   B  Q 2 t  (5.17)

Fig. 5.9 Estimarea parametrului 

87
unde: Q(t) este debitul de gaze al sondei Ia momentul t;
A, B - coeficienţi ai rezistenţelor de filtraţie ce iau în consideraţie
imperfecţiunea sondelor după gradul şi modul de deschidere şi caracteristicile
fizico-chimice ale colectorului şi gazelor.
Zona de filtru este situată între limitele rs < r < h. Coeficienţii A şi B pot fi
estimaţi pe baza relaţiilor:
 h 
g   ln  Cm 
A  rs  (5.18)
 K  h  pat

  at  1 1 
B 2 2 
 3 2 (5.19)
2 pat h  rs 3rcav n 

unde: g este vâscozitatea dinamică a gazelor;

h - grosimea efectivă a stratului;
rs - raza sondei;
Cm - parametru care ia în consideraţie imperfecţiunea sondei după modul de
deschidere;
K - permeabilitatea absolută a colectorului;
 - un coeficient ce depinde de permeabilitatea şi porozitatea colectorului şi
poate fi estimat cu ajutorul graficului din figura 5.9.
at - masa specifică a gazelor Ia presiunea atmosferică şi temperatura de
zăcământ:
n - numărul de perforaturi pe metru liniar de coloană;
rcav - raza cavernei şi anume raza unei semi-sfere având aria egală cu cea a peretelui
perforaturii.
Sondele trebuie construite astfel încât coeficienţii A şi B să fie cât mai mici. Din relaţiile
(5.18) şi (5.19) rezultă că sondele trebuie construite perfect după gradul de deschidere (vezi h) şi
cât mai puţin imperfecte după modul de deschidere (Cm cât mai mic, n şi rcav cât mai mari).
Coeficienţii A şi B pot fi determinaţi de o corectitudine mai bună pe baza datelor de producţie (pe
baza istoricului de producţie).
Dacă împărţim relaţia (5.17) Ia Q (t), obţinem:

pc2  t   ps2  t 
 A  B  Q t  (5.20)
Q t 
Din istoricul de producţie cunoaştem, la diverse momente de timp, pe pc şi ps.
Ecuaţia (5.20) este ecuaţia unei drepte, în care A este ordonata la origine, iar B
este panta dreptei.
Reprezentăm grafic  pc2  t   ps2  t   / Q (fig. 5.10), iar din diagramă
determinăm coeficienţii A şi B, care pot fi apoi utilizaţi în calculele de prevedere
pentru continuarea exploatării. Amplasarea sondelor de gaze este în funcţie de
forma geometrică a zăcământului şi de regimul de exploatare. În cazul
zăcămintelor exploatate în regim de destindere a gazelor (acvifer inactiv) cea mai
raţională utilizare a energiei de zăcământ se va obţine dacă sondele sunt
amplasate într-o reţea uniformă (triunghiulară sau pătratică). În cazul colectoarelor
cu grad ridicat de neuniformitate o amplasare uniformă după criterii geometrice nu
va realiza utilizarea optimă a energiei de zăcământ.

88
 În acest caz o amplasare uniformă a sondelor va
fi acea amplasare care îndeplineşte condiţia:
Qg1 Q Q
 g 2  ....  gi (5.21)
 
SgV1 SgV2 S gVi
unde: Qgi este debitul de gaze al sondei
i;
~
S g - saturaţia medie în gaze a
colectorului;
Vi - volumul de pori aferent sondei
i.
Prin urmare, fiecare sondă va
drena un anumit volum de pori din jurul
ei, în funcţie de caracteristicile fizice ale
colectorului, diferit de al celorlalte. În
cazul zăcămintelor de gaze cu acvifere
active, sondele vor fi amplasate mai rar
în apropierea conturului gazeifer şi mai
des în partea centrală a zonei productive. Fig. 5.10 Estimarea coeficienţilor A şi B
În practica exploatării zăcămintelor
de gaze au fost întâlnite modurile de
amplasare schiţate în figura 5.11.

Fig. 5.11 Moduri de amplasare a sondelor de gaze:

a, b - uniform; c - în baterii; d - în şiruri;
e - în partea centrală a zăcământului; f - neuniform.

89
 Întrebări

1. De cine depinde eficienţa cu care se consumă energia de zăcământ

pentru deplasarea fluidelor prin mediul poros?
2. Cum poate influenţa colectoarele cu grad ridicat de neuniformitate
deplasarea fluidelor prin mediul poros?
3. Care este influenţa sistemului de hidrocarburi în fixarea capacităţii
energetice a unui zăcământ, dar şi a consumării acesteia în procesul de
exploatare?
4. Cum influenţează apa de zăcământ capacitatea energetică a
zăcămintelor?
5. Care sunt regimurile de exploatare când presiunea de zăcământ este
deasupra presiunii de saturaţie?
6. Când regimul de exploatare este regim elastic?
7. Când regimul de exploatare este regim rigid?
8. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ având o
cupolă de gaze, o zona saturată cu ţiţei (zona productivă) şi un acvifer adiacent
activ?
9. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ având o
zona saturată cu ţiţei (zona productivă) şi o cupolă de gaze (lipseşte acviferul
adiacent activ)?
10. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ având o
zona saturată cu ţiţei (zona productivă) şi un acvifer adiacent activ (lipseşte cupola
de gaze), iar presiunea de zăzământ este inferioară presiunii de saturaţie?
11. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ lipsit de un
acvifer adiacent activ şi de cupolă de gaze saturată, iar presiunea de zăzământ
este inferioară presiunii de saturaţie?
12. Care sunt forţele care promovează curgerea ţiţeiului spre sondele de
extracţie în cazul regimului mixt de exploatare?
13. Care sunt forţele care promovează curgerea ţiţeiului spre sondele de
extracţie în cazul regimului de gaze dizolvate?
14. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ de gaze
fără acvifer adiacent activ?
15. Cum se numeşte regimul de exploatare în cazul unui zăcământ de gaze
cu acvifer adiacent activ?
16. Care este diferenţa dintre resursă şi rezervă?
17. Cum se clasifică rezervele după gradul de cunoaştere realizat?
18. Cum se clasifică rezervele după sursa de energie care determină
mecanismul de dislocuire din zăcământ?
1
19. Ce reprezintă relaţia: N  A p h  m1  S ai  ? Explicaţi termenii.
bt 0
20. Care sunt metodele de determinare a resurselor de ţiţei?
21. Care sunt metodele de determinare a resurselor de gaze?
22. Cum se defineşte principiul de bilanţ material în cazul zăcămintelor de
hidrocarburi fluide?
23. Ce reprezintă relaţia:
Gbg 0 N n bt 0  N  N n bt 0  btn   W n
Nr0  G  M n   N  N n rn  ?
bgn bgn

90
 Explicaţi termenii.
24. Ce reprezintă relaţia: N  N   t  M   g  W   a ? Explicaţi termenii.
St S trg S trg
25. Ce reprezintă relaţia: N t   V  Ving  Vina ? Explicaţi termenii.
bt bt bt
26. Care sunt cele 4 etape în “viaţa” unui zăcământ de ţiţei?
27. Câte tipuri de declin se întâlnesc în practica exploatării? Numiţi-le.
28. Care sunt parametrii determinaţi prin metoda declinuuil de producţie?
29. Care sunt etapele de aplicare a metodei declinului de producţie?
1
30. Ce reprezintă relaţia: G0  Ap  h    S g  ? Explicaţi termenii.
bg 0
~
31. Ce reprezintă relaţia: Gf  Ap  h    S g  pf   f   ? Explicaţi termenii.
~
32. Ce reprezintă relaţia: Gr  Ap  h    S g  ( p0   0  pf   f )   ? Explicaţi
termenii.
p 0   0  pf   f
33. Ce reprezintă relaţia: G r  G 2  G1   ? Explicaţi termenii.
p1   1  p 2   2
~ p
34. Ce reprezintă relaţia: G 0   at V0  S g  0   ? Explicaţi termenii.
Z0
~ p t 
35. Ce reprezintă relaţia: G t    at V0  S g  ~   ? Explicaţi termenii.
Z p t 
~ p t 
36. Ce reprezintă relaţia: G t    at V t   S g  ~   ? Explicaţi termenii.
Z p t 
~ p t 
37. Ce reprezintă relaţia: G rem   at V t ina  S gr  ~ ina   ? Explicaţi
Z pina t 
termenii.
38. La ce se referă construcţia sondelor?
39. Când se spune că o sondă este perfectă din punct de vedere
hidrodinamic?
40. Când se spune că o sondă este imperfectă după modul de deschidere?
41. Când se spune că o sondă este imperfectă după gradul de deschidere?
2K t ht p
42. Ce reprezintă relaţia: q t  ? Explicaţi termenii.
Rc
 t bt ln
rs
2K t ht p
43. Ce reprezintă relaţia: q t  ? Explicaţi termenii.
 Rc 
 t bt  ln  C 
 r s 
44. Ce este raza redusă a unei sonde?
45. Ce este amplasarea raţională a sondelor?
46. Cum se face amplasarea sondelor pe zăcăminte de ţiţei tip bandă liniară,
cu acvifer activ?
47. Cum se face amplasarea sondelor pe zăcăminte de ţiţei de formă
circulară, cu acvifer activ?
48. Care sunt tipurile de amplasare a sondelor de extracţie pe zăcăminte
lipsite de acvifere active?
49. Care sunt dificultăţile provocate de depăşirea unei viteze de filtraţie maxim

91
admisibilă a gazelor în zona de filtru a sondelor?
50. Ce este căderea de presiune maxim admisibilă în cazul sondelor de gaze?
51. Cum se stabileşte căderea de presiune maxim admisibilă în cazul
colectoarelor neconsolidate, respectiv consolidate?
52. Ce reprezintă relaţia: pc2  t   ps2  t   A  Q  t   B  Q 2 t  ? Explicaţi termenii.

92