Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Compresibilitatea pământurilor
Capitolul 5
relaţia între presiunea p şi tasarea s este cvasi-liniară; dacă s-ar examina două volume de
pământ situate, de pildă, pe verticalele duse prin muchiile suprafeţei de încărcare, înainte şi după
deformare, s-ar constata că se produce o modificare de volum, nu şi de formă, pe seama îndesării,
micşorării porozităţii.
Sectorul corespunde aşadar unei faze în care predomină deformaţiile de îndesare, numită
din acest motiv faza de îndesare. Deformarea pământului este produsă în principal de acţiunea
tensorului sferic. Proprietatea care guvernează comportarea pământului în această fază este
compresibilitatea.
dacă presiunea depăşeşte o anumită valoare p1, relaţia p - s devine în mod vădit neliniară,
creşterea tasărilor este mai accentuată decât creşterea presiunilor. Modificările de volum sunt
însoţite şi de modificări de formă, ceea ce denotă apariţia unor deformaţii de lunecare, determinate
de creşterea tensiunii tangenţiale.
Ca urmare, la început, în punctele situate sub muchiile plăcii, iar apoi în zone numite zone
plastice, este întrecută rezistenţa la forfecare a pământului (capacitatea pământului de a prelua
solicitări tangenţiale) (Fig. 5.2 şi 5.3).
Sectorul corespunde fazei de dezvoltare a zonelor plastice sau fazei lunecărilor
progresive.
Fig. 5.5
Cu cât pământul este mai puţin permeabil, cu atât timpul necesar pentru amortizarea
deformaţiilor sub o încărcare constantă este mai îndelungat. La descărcarea plăcii (fundaţiei) se
produce o revenire care evoluează de asemenea în timp, dar deformaţiile nu se anulează ci se
înregistrează o tasare remanentă, sr.
şi diferite condiţii de solicitare. În stadiul actual al cunoştinţelor este inevitabil să se recurgă pentru
simularea comportării pământurilor sub solicitări la simplificări, substituind pământului real, într-o
anumită fază a procesului de deformare, un material ideal.
Se reamintesc câteva modele reologice care descriu comportarea unor materiale ideale,
modele care îşi găsesc aplicare în mecanica pământurilor.
σ = E ⋅ε (5.1)
Fig. 5.6
1
ε1 = σ 1 −ν (σ 2 + σ 3 )
E
1
ε 2 = σ 2 −ν (σ 1 + σ 3 )
E
1
ε 3 = σ 3 −ν (σ 2 + σ 1 )
E
ε +ε +ε 1 σ σ
ε 0 = 1 2 3 = σ 1 + σ 2 + σ 3 − 2ν (σ 1 + σ 2 + σ 3 ) = g (1 − 2ν ) = 0
3 E E Ev
E
unde Ev = modulul de elasticitate volumic
1 − 2ν
2τ 0 τ
γ0 = (1 +ν ) = 0 , (5.2)
E G
Modelul Hooke este caracterizat prin doi parametri: E şi ν (la pământuri coeficientul lui
Poisson se notează ν).
Modelul Newton, al corpului ideal vâscos, reprezentat printr-un amortizor format dintr-
un piston şi un lichid incompresibil (Fig. 5.7):
σ = η ⋅ ε&, (5.3)
unde:
dε
ε& =
dt
η - vâscozitatea lichidului.
Fig. 5.7
Fig. 5.8
Modelul Voigt - Kelvin, al corpului vâsco - elastic, rezultat prin legarea în paralel a
resortului H cu amortizorul N (Fig. 5.9).
Presiunea exterioară σ este iniţial preluată de fluidul din amortizor. Fluidul fiind
incompresibil, deformaţiile se produc pe măsură ce acesta trece pe lângă piston; coborârea
pistonului se face odată cu comprimarea resortului.
Modelul Voigt - Kelvin poate simula deformarea în timp, sub încărcare constantă, a
pământurilor, denumită consolidare.
Fig. 5.9
σ = E ⋅ε .
Modelul Saint – Venant, al corpului elasto - plastic, reprezentat prin resortul H, cuplat în
serie cu corpul aşezat pe o suprafaţă cu frecare (Fig. 5.11).
Fig. 5.11
După cum s-a arătat, compresibilitatea guvernează comportarea pământurilor în prima fază a
procesului de deformare sub încărcare, faţă de care relaţia încărcare - tasare poate fi considerată
liniară. Se spune că pământul se comportă în această fază ca un mediu liniar - deformabil şi nu
elastic, deoarece în cazul ridicării încărcării tasarea nu se anulează ci se înregistrează o tasare
remanentă, sr (Fig. 5.12).
Fig. 5.12
Faza solidă. Ca urmare a aplicării încărcărilor exterioare, cresc presiunile la contactul dintre
particule, ceea ce produce comprimarea acestora. Deşi presiunile de contact sunt mari, rezistenţele
mecanice ale particulelor solide sunt de asemenea mari, astfel încât comprimarea acestora este
foarte mică şi nu poate explica deformaţiile mari ale stratului de pământ. Această comprimare are în
general un caracter reversibil, particulele revenindu-şi elastic la ridicarea încărcării. În unele puncte
de contact se pot produce şi striviri locale, al căror efect global asupra deformaţiei este de asemenea
neglijabil. În schimb, strivirile locale constituie o explicaţie a deformaţiilor remanente.
Legăturile dintre particule fiind mult mai slabe decât rezistenţele particulelor, sub acţiunea
solicitărilor de compresiune, se produce o rearanjare a particulelor, însoţită de o micşorare a
volumului de goluri.
Apa din pori. Presiunile suplimentare care se dezvoltă în pământ sunt în primul moment
preluate de apa din pori. Apa fiind practic incompresibilă, creşterea presiunii apei din pori nu poate
explica deformaţiile pământului.
Pe măsura drenării apei din pori, presiunea excedentară în apă se diminuează iar pe seama
porilor care rămân neocupaţi de apă se poate produce rearanjarea particulelor. În cazul pământurilor
coezive, sub efectul presiunilor suplimentare se produce trecerea unei părţi din apa legată în apă
liberă, subţiindu-se astfel învelişul de apă legată. La descărcare, fenomenul se produce în sens
invers, existând tendinţa de refacere a grosimii iniţiale a învelişului de apă legată. Este ceea ce se
numeşte efectul de pană al apei legate (Fig. 5.13).
Fig. 5.13.
Aerul şi gazele din pori - sunt comprimate la creşterea presiunii. Totodată, gazele pot fi
dizolvate în apa din pori. Ambele fenomene au un caracter reversibil.
În concluzie, principala explicaţie a deformaţiilor sub solicitare de compresiune rezidă în
rearanjarea particulelor.
În cadrul pământurilor saturate, rearanjarea particulelor este posibilă numai după evacuarea
apei din pori.
Ritmul de deformare este, astfel, dictat de permeabilitatea pământului.
Fig. 5.14
Încărcarea se aplică în trepte, prin intermediul unui sistem de pârghii. Sub fiecare încărcare
se fac citiri la microcomparator, la diverse intervale de timp, până când se constată amortizarea
deformaţiilor sub încărcarea dată (trei citiri succesive la interval de o oră să nu difere cu mai mult de
0,01 mm).
N
Pentru fiecare încărcare N, căreia îi corespunde o presiune p = , unde A este aria inelului,
A
se înregistrează tasări ∆ h la diverşi timpi t:
p1 → ( ∆H )t , ( ∆H )t K ( ∆H )t
1 2 final
p2 → ( ∆H )t , ( ∆H )t K ( ∆H )t
1 2 final
M
pn → ( ∆H )t , ( ∆H )t K ( ∆H )t
1 2 final
a) b)
∆p
M= , daN/cm2
∆h
∆
h
M 2−3 =
( 3 − 2 ) ⋅100
∆h ∆h
%− %
h p =3 h p=2
∆h
εp% = %
h p
∆h
ε p=2 % = %
h p=2
- Se obţine în funcţie de M.
εx = ε y = 0
σx =σy
σ x −ν (σ y + σ z )
1
εx = ε y =
E
σ x −ν σ y = ν σ z
Fig. 5.16
σ x (1 −ν ) = ν σ z
ν
σx =σy = σ z = K 0σ z
1 −ν
ν
K0 =
1 −ν
K0 - coeficient de împingere laterală în stare de repaus.
σ x = σ y = K 0σ z
1 1
σ z − ν (σ x + σ y ) = σ z − 2
ν2 σ ν2 σz
εz = σz = z 1 −ν = E β
1 −
E E 1 −ν E
υ2
unde β = 1 −
1−υ
∆h
dar: εz = , σz = ∆ p
h
∆p
E= ⋅β = M ⋅β
∆h
h
E = M ⋅β
E = M0 ⋅ M
Valorile supraunitare ale lui M0, stabilite pe cale empirică prin compararea valorilor
modulului E, obţinute prin încercări pe teren, cu cele obţinute în funcţie de modulul edometric, se
explică prin efectul de deranjare a structurii pământurilor coezive produs prin operaţiile de recoltare
a probelor pe teren, de transport la laborator etc.
Cum se obţine ∆ e ?
În condiţiile încercării edometrice (cu deformare laterală împiedicată) (Fig. 5.17):
Fig. 5.17
∆V A ⋅ ∆h ∆h
= =
V0 A⋅h h
Vg Vgf
−
∆V V0 − V f Vs + Vg 0 − (Vs + Vgf ) Vs Vs e0 − e f ∆e
= = = = =
V0 V0 Vs + Vg 0 V 1 + e0 1 + e0
1+ g0
Vs
∆h ∆e
=
h 1 + e0
∆V A ⋅ ∆h ∆h
= =
V0 A⋅ h h
Vg Vgf
−
∆V V0 − V f Vs + Vg 0 − (Vs + Vgf )=V Vs e0 − e f ∆e
= = s
= =
V0 V0 Vs + Vg 0 V 1 + e0 1 + e0
1+ g0
Vs
∆h ∆e
=
h 1 + e0
Pentru a construi prin puncte curba de compresiune – porozitate, trebuie cunoscute valorile
tasărilor ∆h, pentru diferite trepte de încărcare pi, precum şi valoarea indicelui porilor iniţial e0.
∆h ∆e a ⋅∆ p
= = v = mv ⋅ ∆ p
h 1 + e0 1 + e0
a
mv = v , [cm2/daN]
1 + e0
legătura între mv şi M:
∆p 1
=M =
∆h mv
h
1
mv =
M
a) pe cale directă
– încercări cu placa:
la suprafaţă
în adâncime (în gaura de foraj),
– încercări cu presiometre:
cu presiometrul Ménard
cu presiometrul cu autoforare,
– penetrare dinamică
– penetrare statică
Se procedează la încărcarea unei plăci rigide pătrate sau circulare, cu aria minimă de 2.500
cm2, de regulă 5 ... 10.000 cm2, la încercarea în sondaj deschis şi de minimum 600 cm2 la încercarea
în gaura de foraj.
Înainte de începerea încărcării propriu-zise, placa se preîncarcă cu o presiune pg
corespunzătoare coloanei de pământ de deasupra nivelului plăcii. Încărcarea se face în trepte,
măsurându-se tasarea plăcii direct pe suprafaţa plăcii, la încărcările în sondaje deschise sau pe
prelungitorul metalic solidarizat cu placa, la încărcări în foraje.
Fig. 5.18
a) b)
Fig. 5.19
b) Pământuri argiloase
Fie curba de compresiune - porozitate a unei probe confecţionată în laborator, având iniţial
consistenţa unei paste moi, asemănătoare celei pe care o are un strat de argilă în primul stadiu al
formării (Fig. 5.13.a). În sistemul de coordonate e - log p (Fig. 3.13.b) curba de încărcare (curba
primară) devine o dreaptă. Dacă la o anumită încărcare p proba se descarcă iar apoi se reîncarcă,
curbele de descărcare şi reîncărcare formează o buclă de hysteresis după care curba de încărcare
continuă curba primară.
În cazul unei probe cu structură naturală recoltată dintr-un foraj de la o anumită adâncime, se
constată o porţiune iniţială orizontală a curbei e - log p. Explicaţia este următoarea:
Porţiunea orizontală reprezintă de fapt o curbă de reîncărcare, deoarece prin recoltarea
probei de la o anumită adâncime ea a fost descărcată de presiunea corespunzătoare greutăţii coloanei
de pământ. Proba se va deforma în edometru abia după ce presiunea aplicată va întrece presiunea
maximă la care a fost anterior supusă.
Se defineşte drept presiune de consolidare, pc, presiunea maximă la care a fost supus în
istoria sa un strat de pământ argilos (Fig. 5.20).
Se defineşte drept presiune geologică, pg, presiunea corespunzătoare greutăţii stratelor de
pământ aflate în prezent deasupra pământului considerat.
În funcţie de raportul între pc şi pg, se deosebesc:
– argile normal consolidate, la care pc = pg, pământuri care nu au fost supuse unei
încărcări mai mari decât sarcina geologică actuală;
– argile supraconsolidate, la care pc > pg, pământuri care au fost supuse în trecut
unor presiuni mai mari decât actuala sarcină geologică, ca de exemplu cele date
de greutatea unor gheţari sau a unor strate de pământ ulterior erodate sau supuse
mişcărilor tectonice etc.
Fig. 5.20
Fig. 5.21
– Se stabileşte punctul C de curbură maximă de pe diagrama e - log p;
– Din acest punct se duc două linii, una tangentă la curbă iar cealaltă paralelă cu
axa absciselor;
– care este curba e - log p după care s-a produs tasarea în teren a stratului de argilă
din care s-a recoltat proba ?
– ce relaţie există între creşterea presiunii efective ∆ p şi reducerea volumului de
goluri ∆ e ?
Fig. 5.22
pg + ∆ p
( )
∆ e = Cc log p g + ∆ p − log p g = Cc log
pg
Argila supraconsolidată
Studiul curbelor e - log p arată că ramura de reîncărcare b a are aproximativ aceeaşi pantă cu
ramura de descărcare c d. Pentru aflarea punctului a se duce din b o paralelă la c d până la întâlnirea
verticalei dusă prin pc. Din a se duce o dreaptă apropiată de porţiunea dreaptă finală a curbei e - log
p. Curba de compresiune - tasare în teren este b a c. În cazul în care p g + ∆ p nu depăşeşte pc, ∆ e
depinde de panta lui cd care se notează Ce, numit indice de expansiune (Fig. 5.23).
Fig. 5.24
Fig. 5.23
pg + ∆ p
∆ e = Ce log
pg
pc pg + ∆ p
∆ e = Ce log + Cc log
pg pc
c) Pământuri loessoide
Aceste pământuri ocupa cca. 17% din teritoriul României şi suprafeţe întinse în Europa,
Asia, America.
Fig. 5.25
În timp, după deschiderea orificiului, apa începe să fie evacuată prin orificiu. O parte din
presiune se transmite arcului, iar cealaltă parte este preluată de apă.
Procesul este încheiat atunci când întreaga presiune p este transmisă arcului (Fig. 5.26, c). În
acest model, arcul simulează scheletul solid al pământului, iar apa din vas, apa din pori. Notând
presiunea în scheletul solid (în arcul modelului) cu pef, iar presiunea în apa din pori cu u, se pot scrie
pentru cele trei momente caracteristice ale procesului de transfer al presiunii p următoarei relaţii:
– momentul iniţial, t = 0; p = ui ; pef = 0
– momentul intermediar, t = t1; p = pef + u1
– momentul final, t = tfinal; p = pef; u = 0.
Fig. 5.26
k ∂ 2u
− ⋅ dz
γ w ∂z 2
Pământul fiind saturat, variaţia de debit înseamnă variaţie de volum în timp dt. Ecuaţia de
continuitate în cazul curgerii unidimensionale se scrie:
k ∂ 2u dV
− ⋅ 2 dz = (5.4)
γ w ∂z dt
Dar:
dV = mv d σ dz
dV
= mv
∂ σ ( )
dz .
dt dt
∆ p = ∆σ + u
∂p ∂σ ∂u
= + =0
∂t ∂t ∂t
(presiunea totală ∆p este constantă în timpul consolidării)
Fig. 5.28
Fig. 5.27
dV ∂u
= −mv dz (5.5)
dt ∂t
∂u ∂ 2u
= cv 2 (5.6)
∂t ∂z
k
cv se numeşte coeficient de consolidare şi este o proprietate a pământului care
mv γ v
depinde de coeficientul de permeabilitate k şi de coeficientul de compresibilitate volumică mv.
m =∞
2 ui Mz − M 2T
u= ∑ M
m=0
sin
H
e
(5.7)
π
în care M = ( 2m + 1) , m fiind un număr întreg,
2
ct
T = v 2 factor de timp, adimensional.
H
∆h ∆V
= = mv ∆σ = −mv ∆u
h V
Admiţând mv constant pentru creşterea de efort unitar efectiv ∆σ , expresia (5.8) devine:
∆V ∆u u −u
Uz = = = i (5.9)
∆Vt =∞ ∆ut =∞ ui
în care ui este presiunea neutrală imediat după aplicarea presiunii ∆ p şi u - presiunea neutrală la
timpul t.
Înlocuind (5.7) în (5.9):
m =∞
2 Mz − M 2T
Uz = 1− ∑ sin e (5.10)
m =0 M H
Fig. 5.29
2H
1
ui −
2H
∫ u dz m =∞
2 − M 2T
UH = 0
= 1− ∑ ⋅e (5.11)
ui m =0 M2
mărime adimensională T, permite utilizarea aceleiaşi soluţii la orice altă problemă având aceleaşi
condiţii iniţiale şi pe contur, indiferent de mărimile geometrice (H) şi fizice (k, mv) care intervin.
- Se dă UH %, Se cere timpul t.
Se intră în ordonată cu UH, se duce orizontala până la intersectarea curbei, se citeşte abscisa
ct
T, se calculează t din relaţia T = v 2 .
H
- Se dă t, se cere UH. Se procedează invers.
Fig. 5.30
Piezograf
Reprezentarea grafică a soluţiei ecuaţiei consolidării U = f (z,t) pentru diferite valori atribuite
timpului t şi deci factorului de timp T conduce la un set de curbe denumite izochrone care alcătuiesc
un piezograf (Fig. 5.31).
Fig. 5.31
Izochrona este curba care exprimă, la un timp t dat, variaţia presiunii neutrale pe înălţimea
stratului de argilă. Astfel pentru un z dat şi un t dat, izochrona permite precizarea presiunii neutrale
u şi a presiunii efective σ.
Teoria consolidării a fost extinsă şi la cazul drenării radiale sau a drenării bi- şi
tridimensionale. Totodată, au fost elaborate şi soluţii care asimilează pământul cu un material
vâscoelastic.
Fig. 5.32
Comparând această curbă cu cea obţinută teoretic UN - log T, se constată că ele au o alură
asemănătoare până la un grad de consolidare de cca. 90%. Dincolo de acest punct, curba teoretică
admite o asimptotă orizontală în timp ce în curba experimentală deformaţiile continuă un timp
îndelungat. Aceste deformaţii care nu mai sunt controlate de drenarea apei din pori reprezintă
consolidarea secundară. Variaţiile de volum explicate prin teoria consolidării reprezintă
consolidarea primară.
Datorită consolidării secundare, este dificil să se facă o legătură directă între curbele
teoretice şi cele experimentale, în vederea obţinerii din acestea din urmă caracteristici de
consolidare, de exemplu cv.
Se aplică diferite metode empirice, cum este de pildă cea a lui Casagrande, recomandată şi
în STAS 8942/1-79.
Pornind de la constatarea că în curba teoretică asimptota la curbă intersectează tangenta la
partea înclinată din dreptul procentului de consolidare 100, Casagrande propune ca punctul
corespunzător procentului de consolidare 100 pe curba experimentală să se găsească de asemenea la
intersecţia asimptotei la partea frântă cu tangenta la partea înclinată (Fig. 5.32).
Fig. 5.33
h ∆h
H 50% = 1 −
2 h t50%
∆h
dare: − log t .
h t50%
Informaţiile obţinute asupra consolidării primare din curba de compresiune - consolidare pot
fi extrapolate din laborator pe teren cu condiţia ca încercarea edometrică să fi simulat corect
condiţiile de drenare ale stratului din natură şi, desigur, ca pământul să fie acelaşi.
De exemplu, timpul necesar atingerii unei consolidări primare de 70% în laborator, pentru o
probă de grosime h1 este t1.
Se cere timpul t2, necesar atingerii aceluiaşi grad de consolidare a unui strat din acelaşi
pământ având grosimea h2.
Condiţiile de drenare fiind identice, factorul de timp T este acelaşi în ambele cazuri. De
asemenea, cv este acelaşi:
cv ⋅ t1 cv ⋅ t2
= 2
h12 h2
2
h
t2 = t1 2
h1
Tasările se definesc drept deformaţii pe verticală ale terenului care pot fi produse de
încărcările transmise de fundaţii sau chiar de eforturile din greutatea proprie a pământurilor.
Tasarea totală s are trei componente:
s = s0 + sc + ss
Tasarea imediată, numită uneori şi tasarea de distorsiune, este tasarea unui pământ saturat
produsă condiţii nedrenate şi datorată deformaţiilor de forfecare (distorsiuni) la volum constant.
Apare sub acţiunea unor încercări de scurtă durată, care se manifestă într-o perioadă în care drenarea
apei din porii pământului poate fi neglijată. În fig. 5.34 este arătat un exemplu de tasare imediată a
unei argile saturate. Primul pământ aflat nemijlocit sub încărcarea uniformă, flexibilă, se comprimă
şi se burduşeşte lateral. Aria de încărcare şi suprafaţa adiacentă formează prin deformare un profil
de covată.
Tasarea secundară sau tasarea de curgere lentă se produce sub efort efectiv constant, şi nu
implică modificări ale presiunii apei din pori. împingere laterală
Fig. 5.34
Fig. 5.35
N (P+G )
pef = =
A A
Iacint Manoliu & Nicoleta Rădulescu - Geotehnică
65
Capitolul 5. Compresibilitatea pământurilor
pnet=pef – σgD
În conformitate cu normele româneşti, zona activă este limitată de adâncimea z0 sub talpa
fundaţiei la care se îndeplineşte condiţia (Fig. 5.36):
σ z = 0, 2σ gz
0 0
Fig. 5.36
Când limita inferioară a zonei active definită prin (5. ...) se află într-un strat având E < 5000
kPa (Fig. 5.37), z0 se extinde pentru a include acel strat sau până la îndeplinirea condiţiei:
σ z0 = 0,1σ gz0
Dimpotrivă, dacă în cuprinsul zonei active definită prin (….) se întâlneşte un strat practic
incompresibil (E > 100.000 kPa) iar prezenţa în cuprinsul acestui strat a unor incluziuni
compresibile este exclusă, zona activă se extinde doar până la limita superioară a stratului tare
(Fig. 5.38).
σz medi
= (σ zi + σ zi−1 ) / 2 (5.12)
σ = Eε
σ =σz medi
; E=Ei; ε = si / hi
σz med i
= Ei (si/hi)
si = ( σ zmed ⋅ hi ) / Ei (5.13)
i
Tasarea s se obţine însumând tasările si ale tuturor stratelor elementare aflate în cuprinsul
zonei active.
Fig. 5.39
În relaţia (5.14) 0,8 este un factor empiric de corecţie urmărind să reducă diferenţa dintre
tasările calculate cu această metodă şi tasările observate.
Tasarea totală a unei fundaţii de suprafaţă poate fi evaluată folosind o relaţie stabilită în
Teoria Elasticităţii, ca de exemplu:
unde:
p este presiunea netă medie pe talpa fundaţiei;
E este modulul de deformaţie liniară al terenului;
f este un coeficient a cărui valoare depinde de forma şi dimensiunile tălpii fundaţiei,
de variaţia cu adâncimea a rigidităţii pământului, de grosimea stratului compresibil,
de coeficientul lui Poisson;
B este lăţimea fundaţiei.
Utilizarea relaţiei (5.15) este indicată doar în cazul unui teren omogen. De asemenea, poate fi
folosită la punerea în valoare a unei tasări măsurate s pentru calculul pe aceeaşi bază < un modul de
deformaţie echivalent al terenului.