Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA DE VEST

RISCURILE ÎNTREPRINDERII

Student: Stana Diana Alexandra


Anul I, Seria 2, Grupa 2

Timișoara 2013
Cuprins

I. Întreprinderea ........................................................................................................................... 3
II. Conceptul de risc ....................................................................................................................... 4
III. Tipologia riscului .................................................................................................................... 5
IV. Riscurile întreprinderii............................................................................................................ 6
3.1. Riscul de exploatare ................................................................................................................ 6
3.2. Riscul financiar ........................................................................................................................ 7
3.3. Riscul comercial ...................................................................................................................... 7
3.4. Riscul inovator (tehnic) ........................................................................................................... 7
3.5. Riscul de faliment ................................................................................................................... 7
V. Evaluarea riscului ....................................................................................................................... 8
4.1. Evaluarea riscului de exploatare .............................................................................................. 8
4.2 Evaluarea riscului financiar .................................................................................................... 10
4.3. Evaluarea riscului comercial .................................................................................................. 12
4.4 Evaluarea riscului tehnic și tehnologic .................................................................................... 14
4.5. Evaluarea riscului de faliment ............................................................................................... 14

2
I. Întreprinderea

Întreprinderile sunt entitati economice de baza ale economiei nationale, raspândite în teritoriu
datorita raspândirii resurselor materiale, în special a resurselor primare limitate sau a accesului la
acestea, a resurselor de munca, a consumatorilor.

Ca unitate economică, întreprinderea are rolul de a administra cu eficiență maximă resursele de


care dispune în vederea realizarii obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup și de
proprietari.

În întreprinderi se desfașoară activități economice și sociale, prin urmare ele funcționează ca


organisme economico-sociale care produc bunuri și servicii în scop de profit.

Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evolutie istorica în procesul de formare si


consolidare a economiei moderne. Întreprinderea de azi este esential diferita de cea care a aparut la
începutul dezvoltarii capitalismului.

Henri Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic și economico-social, care are
funcții specifice și este condusă după principii de piață.

După François Perroux “întreprinderea este o formă de producție prin care în cadrul aceluiași
patrimoniu se combină prețurile diverșilor factori de producție aduși de agenți economici distincți de
proprietarul întreprinderii, în vederea vânzarii pe piață a unui bun sau serviciu și pentru a obține din
diferența între două serii de prețuri (prețul de vânzare și prețul de cost) cel mai mare câștig bănesc
posibil”.1

Virgil Madgearu, în cursul de economie politică precizează că “… pe baza abordarii unitare a


diferiților factori de producție: capital, muncă și partea naturală pentru un scop anumit, într-o
organizație închisă și independentă orice coordonator, fabricant etc., au dreptul să dispuna cum vor
de forțele date”.2

Victor Slăvescu susținea că “… întreprinderea în sensul știintei întreprinderii este tipul de


organizație economică, dispunând de un patrimoniu, urmărind obținerea unei rentabilităti pentru
capitalurile încredințate și care este exprimată în cifrele unui bilanț ce se încheie în epoci de vreme
stabilite în timp de legiuitor”3.

1
Fr. Perroux, Cours d'économie politique, Paris, 1975, pag. 19
2
V. Madgearu, Curs d economie politica, 1944, pag. 117-118
3
V. Slavescu, Ce este întreprinderea economica, Tiparnita nationala I. Ionescu de la Brad, Bucuresti, 1939
3
II. Conceptul de risc

Termenul de risc nu are o definiție unanimă din partea autorilor. Există două abordări ale
riscului.
Prima abordare este cea a autorilor care au definit riscul doar ca pe o pierdere, o fatalitate.
În “Dicționarul explicativ al limbii române”, riscul este definit ca fiind “posibilitatea de a ajunge
într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, pericol posibil”.
În “Lexiconul de Finanțe-Credit, Contabilitate și Informatică financiar-contabilă”, cele două
sensuri ale riscului sunt sensul de pericol posibil și sensul de eveniment viitor, dar nesigur ce
provoacă daune și care formează obiectul operațiunilor de asigurare.
Într-o altă accepțiune, riscul este un eveniment viitor și probabil, a cărui producere ar putea
provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi
prevăzuți cu anticipație, și imprevizibil, determinat de situații fortuite. Chiar și în cazul riscurilor
prevăzute mărimea pagubei nu poate fi stabilită anticipat, cu precizie ridicată.
În limbajul curent sunt folosite expresiile risc pur sau risc asigurabil.
Riscurile pure sunt consecința evenimentelor accidentale sau fortuite. Ele par a proveni numai
din neșansă sau hazard ca acțiuni exterioare, evenimente de forță majoră (uragane, inundații,
cutremure), sau din comportamente anormale ale oamenilor (războaie, atentate). Fiind, prin natura
lor, evenimente independente de voința managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care
protecția împotriva lor se realizează prin transferul responsabilității companiilor de asigurări.
A doua abordare este cea reprezentată definițiile termenului de risc conform cărora acesta
poate conduce nu numai la pierderi, dar și la câștiguri. Deci, potrivit acestei abordări, “a risca”
înseamnă “a câștiga ” sau “a pierde”.
În “Dicționarul de Ergonomie” se arată că riscul reprezintă o “măsură a unei eventuale
neconcordanțe între rezultatele posibile (favorabile sau nefavorabile) și cele preconizate într-o
acțiune viitoare supusă influenței unor factori întâmplători”.
Riscul abordat din perspectiva câștigului sau a pierderii este specific proceselor manageriale,
fiind întâlnit frecvent în literatura de specialitate sub denumirea de risc managerial (risc speculativ).
Trăsătura principală a riscului managerial este relativitatea sa în raport cu decidentul. Riscul
nu poate fi privit în mod absolut ci, raportat la resursele pe care le are la dispoziție decidentul în
momentul în care își asumă acest risc. Înseamnă că aceeași stare de fapt poate fi percepută de o
anumită categorie de indivizi ca fiind o situație de risc major, în schimb ce pentru o altă categorie,
percepția este cea a unui risc minor sau chiar, fără risc.
Atitudinea față de acest risc este diferită de la un decident la altul, putând merge de la “gustul
riscului” până la “aversiune totală”, trecând prin claritatea, certitudinea, raționalitatea informațiilor
care stau la bază adoptării lor și de percepția personal pe care o au decidenții față de amenințare.
Efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă pot fi estimate, putându-se interveni în
gestionarea acestora prin tehnici speciale.

4
III. Tipologia riscului

Riscul este grupat în funcție de câteva criterii:


1. Dependența de voința managementului, după care avem:
a. riscul speculativ, care prezintă următoarele caracteristici: este acceptat (managementul nu și-l
asumă fără să fie în cunoștință de posibilitatea apariției lui), este delimitabil (în funcție de
mărimea bugetului și politica pe care o promovează, managementul poate decide cu privire la
mărimea riscului) și se realizează în timp (pentru a desprinde concluzii referitoare la succesul sau
insuccesul unei afaceri este necesră o anumită perioadă de timp).
b. riscul pur, care nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig (realizarea sa
determină o pierdere pentru întreprindere în timp ce nerealizarea sa nu generează un câștig), nu
este delimitabil (întreprinderea nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de
dezastru), nu se realizează în timp (apare ca un fenomen aleatoriu, uneori fără semnale de
avertizare), este un eveniment aleatoriu, independent de voința părților (aceste două
caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare).
2. Originea riscurilor, după care avem:
a. riscuri endogene – provenite de la și din activitatea întreprinderii. Sunt riscuri generate de
activitatea de concepție, de exploatare și comercializare;
b. riscuri exogene – independente de voința celui care este expus la risc. Sunt generate de mediul
politic, economic și social în care întreprinderea își desfășoară activitatea.
3. Decizia managerială, după care avem:
a. riscuri precizionale – legate de calitatea și eficiența colectării și tratării informației;
b. riscuri decizionale (riscuri de oportunitate) – legate de consecința opțiunii alese dintre variantele
posibile;
c. riscuri postdecizionale – legate de ecartul rezultatelor obținute în raport cu previziunea.
În “Dicționarul de Ergonomie”, riscul decisional este definit ca fiind riscul “ce apare în cazul
aducerii la îndeplinire a unor decizii, când se cunosc sau se pot evalua probabilitățile rezultatelor
aplicării deciziei adoptate. Riscul decizional poate fi cuantificat și/sau minimalizat prin procedee,
tehnici și metode matematice specifice, bazate pe teoria probabilităților. El presupune existența mai
multor stări ale condițiilor obiective 𝑛𝑗 care au o anumită probabilitate de apariție 𝑝𝑗 .
𝑛
În acest caz: 𝑗 =1 𝑝𝑗 =1

4. Consecințele realizării riscului:


Pornind de la definiția riscului conform căreia el determină o pierdere, se poate configura o
tipologie bazată pe trei tipuri de consecințe, astfel:
a) riscul care afectează persoanele – poate proveni atât din interiorul întreprinderii (riscul
accidentelor de muncă), cât și din mediu, rezultând fie accidente cauzate de terți, fie de acțiunea
forțelor naturii. Tendința manifestată în cazul acestor accidente este aceea de creștere a
gravității lor, după cum arată un studiu al lui Henri Smets, fost administrator principal al Direcției
de mediu din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică OCDE, care
consideră că “accidentele grave se produc într-un ritm crescut și că populația este din ce în ce
mai îngrijorată ca industria să nu fie sursă de numeroase accidente și să nu fie o cauză
importantă a deceselor accidentale”.
b) riscul care afectează bunurile întreprinderii – Realizarea riscului pur este principalul factor
generator al acestui tip de pagube, care provine din însăși întreprinderea, sau din mediul său.

5
Bunurile întreprinderii supuse riscului sunt clădirile, mașinile, utilajele, instalațiile, mobilierul de
birou, stocurile de materii prime, material, mărfuri, suportul informatic, precum și desene,
proiecte, acte, care valorează enorm prin costul lor de reconstituire. Riscurile cele ma grave sunt
incendiile și exploziile, realizarea lor fiind susceptibilă de a distruge în totalitate aceste bunuri.
c) riscul care privește securitatea financiară a întreprinderii – Realizarea riscurilor pure se
concretizează într-o pierdere financiară pentru întreprindere. Manifestarea riscurilor pure nu
antrenează numai pagube material sau corporale. Responsabilitatea (răspunderea) civilă contra
întreprinderii se transform pentru aceasta într-o pierdere pecuniară. Pe de altă parte,
distrugerea bunurilor întreprinderii este de natură să reducă sau să întrerupă activitatea sa, fapt
ce nu rămâne fără impact asupra situației financiare datorită pierderii clientele, pierderii imaginii
de marcă și menținerii costurilor fixe.

5. Activitatea din fiecare verigă a lanțului proceselor economice este susceptibilă de a


reprezenta un pericol pentru ea însăși, dar și pentru ansamblu. De exemplu, riscurile
fabricației și comerciale pot provoca pericole legate de aprovizionarea în cadrul proceselor
de producție și/sau distribuție.
La aceste riscuri interne ale întreprinderii vin să se adauge riscurile de dimensiune națională
(riscul politic, riscul inflației) sau de origine internațională (riscul de piață, riscul de schimb).

IV. Riscurile întreprinderii

Riscurile care pot afecta activitatea unei întreprinderi sunt: riscul de exploatare, riscul financiar,
riscul comercial, riscul inovator (tehnic) și riscul de faliment.

3.1. Riscul de exploatare


Reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la
variațiile mediului.
După natura activității și poziția întreprinderii în mediul economic, rezultatele întreprinderii
sunt mai mult sau mai puțin influențate de o serie de venimente economico-sociale: creșterea
prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, etc. Gradul de
sensibilitate a rezultatului face din fiecare întreprindere o investiție mai mult sau mai puțin riscantă.
Riscul nu depinde numai de factori generali (preț de vânzare, cost, cifră de afaceri, etc.), ci și de
structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. În acest context,
în teoria economică s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numită și analiza pragului de rentabilitate,
ca o modalitate operațională și eficientă de analiză a acestui tip de risc.
Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de
exploatare, iar rezultatul financiar este nul. Acest punct, numit și punct “mort” sau punct “critic”,
evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra
în pierdere.

6
3.2. Riscul financiar
Caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a
firmei.
Capitalul unei întreprinderi este format din două componente (capitalul propriu și capitalul
împrumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care-l antrenează. O întreprindere care
recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic și cheltuieli financiare (dobânzi, comisioane)
aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, generează o variabilitate a rezultatelor și
modifică, deci, riscul financiar.
Vulnerabilitatea financiară arată influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității
capitalului propriu al întreprinderii.
Riscul îndatorării arată influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalului
propriu al întreprinderii.
Riscul de credit se calculează în special de bănci atunci când acordă credite agenților
economici. Analiza sa are la bază o serie de criterii referitoare la riscul managerial și la performanțele
economico-financiare privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, rotația activelor circulante,
dependența față de piețele de aprovizionare și de desfacere, garanții, etc.

3.3. Riscul comercial


Apare pe parcursul derulării unui contract comercial. Specialiștii sunt de părere că riscul
comercial trebuie prevăzut încă din faza precontractuală.
În cadrul riscului comercial includem:
- riscul privind bonitatea partenerilor comerciali (riscul client);
- riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului;
- riscul de preț;
- riscul de schimb (valutar);
- riscul privind neproducerea mărfii sau neefectuarea serviciului;
- riscul legat de domeniul de activitate.

3.4. Riscul inovator (tehnic)


Apare ca urmare a investirii unor importante resurse în inovația tehnică și tehnologică, iar
proiectele începute nu se finalizează sau când reacția pieței este negativă la acestea. Riscul constă în
probabilitatea ca sumele investite să nu mai poată fi recuperate și este cu atât mai mare cu cât
gradul de noutate al proiectelor este mai mare.

3.5. Riscul de faliment


Exprimă probabilitatea ca un debitor (comerciant, industriaș bancher), din anumite motive,
indiferent de natura lor, la un moment dat, în viitor, să ajungă în faliment.
Deosebirea dintre faliment și riscul de faliment este aceea că falimentul se referă la o stare
de fapt, este constatat. În schimb, riscul de faliment se referă la o stare viitoare, probabilă a
întreprinderii care poate fi starea de faliment.
Riscul de faliment nu induce în mod automat și neapărat falimentul. Existența lui nu este
condiție sine-qua-non pentru producerea falimentului. Dimpotrivă, un manager competent poate
evita falimentul dacă identifică din timp cauzele favorabile falimentului și elimină, astfel, riscul de
faliment.
Riscul de faliment se referă la toate cauzele de natura provocării discontinuității în
activitățile întreprinderii.

7
Privite din perspectiva analizei financiare, cauzele care pot determina apariția falimentului
sunt multiple, dar se pot grupa în două categorii: perturbări grave în desfășurarea activității de
exploatare (risc de exploatare ridicat) și perturbări grave în modalitatea de finanțare (risc financiar
ridicat).
Principalele semnale de natură financiară ale falimentului sunt: dezechilibrul dintre resursele
și utilizările permanente, perpetuarea în timp a existenței unui fond de rulment nesatisfăcător, care
poate degenera până la utilizarea unor credite curente pentru finanțarea investițiilor; imposibilitatea
rambursării creditelor la scadența normală și imposibilitatea reînnoirii lor; probleme în ceea ce
privește gestiunea clienților și furnizorilor generate de dificultățile cu care ei se confruntă la rândul
lor; gestiunea deficitară a stocurilor; datorii mari față de bugetul de stat; datorii mari față de bugetul
de salariați; persistența trendului de reducere a activității și a pierderilor din exploatare; speculații cu
derivați financiari, definite a fi peste riscul managerial acceptat; pierderi cauzate de distrugerea unor
bunuri neasigurate.

V. Evaluarea riscului

4.1. Evaluarea riscului de exploatare


Riscul de exploatare este evaluat cu ajutorul pragului de rentabilitate, care evidențiază nivelul
minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Pragul
de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul
economic este nul. În termeni de risc, spunem că începând de la acest punct, întreprinderea începe
să devină rentabilă.
Cu cât nivelul activității este mai îndepărtat de acest punct, cu atât riscul este mai redus, iar
activitatea întreprinderii mai profitabilă. În general, întreprinderea nu prea poate influența prețurile
cu care se cumpără factorii de producție și nici prețurile bunurilor pe care le produce și le vinde. În
această ipoteză, singura variabilă asupra căreia poate să acționeze pentru ca veniturile sale să
depășască cheltuielile, rămâne nivelul activității.
Determinarea pragului de rentabilitate se face în unități fizice sau valorice, pentru un singur
produs sau pentru întrega activitate. Calcului pragului de rentabilitate în unități valorice se poate
face atât pentru întreprinderi monoproductive, cât și pentru cele care produc și comercializează o
gamă variată de produse (multiproductive).
Ipoteza de liniaritate presupune ca atât cifra de afaceri, cât și costurile, să aibă o evoluție
liniară. Acest lucru înseamnă: cifra de afaceri este o funcție liniară dependentă de cantitatea de
produse vândute, prețul unitar de vânzare fiind constat; costurile fixe totale sunt constante în raport
cu volumul producției, însă raportate la produs, ele scad pe măsura creșterii volumului producției;
costurile variabile totale reprezint[ o funcție liniară dependentă de cantitatea de produse vândute,
costul variabil pe produs fiind constant, adică ele cresc proporțional cu volumul de producție, iar la
nivel de produs rămân constante.
Calculul pragului de rentabilitate în unități fizice operațional la întreprinderile monoproductive
pornindu-se de la relațiile:
𝐶𝐴 = 𝐶𝑇;
𝑝 ∗ 𝑄0 = 𝐶𝑇 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝑉;
𝑝 ∗ 𝑄0 = 𝐶𝐹 + 𝑐𝑣𝑚 ∗ 𝑄0 ;

8
𝐶𝐹
𝑄0 = 𝑝−𝑐𝑣𝑚 , unde

CA – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate;


𝑄0 – nivelul producției pentru atingerea pragului de rentabilitate;
CF – costurile fixe totale;
CV – costurile variabile totale;
p – prețul unitar al produselor;
𝑐𝑣𝑚 – costul variabil mediu al produselor.

Calculul pragului de rentabilitate în unități valorice se poate face atât pentru întreprinderi
monoproductive, cât și pentru cele care produc și comercializează o gamă variată de produse.
Relațiile de calcul pentru întreprinderile monoproductive sunt determinate pornind de la
determinarea volumului fizic al producției critice, unde, pentru a transforma producția fizică în cifra
de afaceri, relația trebuie ponderată cu prețul unitar. Pragul de rentabilitate în unități valorice
pentru acest tip de întreprinderi este dat de funcția:
𝐶𝐹 𝐶𝐹
𝑝𝑥𝑄0 = 𝑝 ∗ =
𝑝−𝑐𝑣𝑚 𝑀𝑉
sau
𝐶𝐹 𝐶𝐹 𝐶𝐹
𝐶𝐴0 = 𝑐𝑣𝑚 = 1−𝑅𝑣 = 𝑅𝑚𝑣 , unde:
1−
𝑝
MV – marja cheltuielilor variabile;
Rv – rata cheltuielilor variabile;
Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile.
Determinarea pragului de rentabilitate în cazul întreprinderilor multiproductive se poate realiza
prin două metode. Produsele pe care le realizează întreprinderea trebuie să fie însumabile cantitativ
(să aibă fie aceleași caracteristici tehnico-economice, fie similare) sau să fie însumabile valoric (doar
produsele care aparțin aceluiași domeniu de activitate, în caz contrar, relevanța pragului critic
devenind nesemnificativă).
a) Metoda simplă
Cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate se determină plecând de la
următoarea relație:
𝐶𝐴0 = 𝐶𝑇 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝑉
Considerând că prețul de vânzare și costul variabil mediu sunt constante, atunci și raportul
CV/CA este constant. În acest caz, relația devine:
𝐶𝑉 𝐶𝐹 𝐶𝐹 𝐶𝐹
𝐶𝐴0 = 𝐶𝐹 + 𝑥𝐶𝐴0 , deci 𝐶𝐴0 = 𝐶𝑉 = = , unde:
𝐶𝐴 0 1−𝐶𝐴 1−𝑅𝑣 𝑅𝑚𝑣

𝐶𝐴0 – cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate;


CF – costuri fixe totale;
CV – costuri variabile totale;
𝐶𝑉
𝐶𝐴
– partea din costurile variabile în cifra de afaceri.
CA – cifra de afaceri totală;

b) Metoda completă
Este operațională doar la întreprinderile multiproductive ale căror produse nu se pot însuma
valoric, dar fac parte din aceeași categories au familie de produse.
Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul unor indicatori care ne indică în ce
măsură poate oscila volumul activității desfășurate, fără ca această oscilație să implice riscul

9
înregistrării unor pierderi. Acești indicatori sunt: marja de siguranță, indicele de siguranță, momentul
de realizare a punctului critic și coeficientul de elasticitate (pârghia de exploatare).
Marja de siguranță
Exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica nivelul producției pentru a se adapta la
cerințele pieței. Cu cât are o valoare mai mare cu atât flexibilitatea este mai ridicată, iar riscul de
exploatare este mai redus.
𝑀𝑠 = 𝐶𝐴 − 𝐶𝑎0
Indicele de siguranță (coeficient de volatilitate)
Are aceeași valoare informațională ca și marja de siguranță.
𝐶𝐴
𝐼𝑠 =
𝐶𝐴0
Abaterea indicelui de siguranță, calculat în mărimi relative, se determină astfel:
𝐶𝐴−𝐶𝐴0
𝛥𝐼𝑠 = 𝐼𝑠 − 1 sau 𝛥𝐼𝑠 = ∗ 100
𝐶𝐴0
Momentul realizări pragului de rentabilitate
Arată momentul realizării în zile a pragului de rentabilitate. Cu cât are o valoare mai redusă,
cu atât riscul este mai redus.
𝐶𝐴0
𝑇𝑠 = ∗ 𝑇 , unde
𝐶𝐴
𝐶𝐴0 – cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate;
T – termenul pentru care se efectuează analiza;
CA – cifra de afaceri totală.

Coeficientul de elasticitate
Măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variația volumului de activitate. La un nivel
ridicat al coeficientului de elasticitate nu este indicat ca nivelul activității să se situeze în
proximitatea pragului de rentabilitate, deoarece situația este extrem de riscantă.

𝛥𝑅𝑒
𝑅𝑒 𝐶𝐴−𝐶𝑉 𝑀𝑣 𝑀𝑣
𝑒= 𝛥𝐶𝐴 = = = , unde:
𝐶𝐴−𝐶𝑉−𝐶𝐹 𝑀𝑣−𝐶𝐹 𝑅𝑒
𝐶𝐴

ΔRe – variația rezultatului exploitării;


Re –rezultatul exploitării;
ΔCA – variația cifrei de afaceri;
CA – cifra de afaceri.

4.2 Evaluarea riscului financiar


Sunt două metode de evaluare a riscului financiar: prin volumul de activitate și prin structura
capitalului.
a. Metoda de evaluare a riscului financiar prin volumul de activitate
Analiza riscului financiar poate fi abordată similar cu cea a riscului de exploatare, cu luarea în
considerare a cheltuielilor financiare (dobânzile aferente capitalurilor împrumutate), care sunt
considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate. Pragul de rentabilitate se calculează după
relația:
𝐶𝐹 + 𝐷𝑜𝑏
𝐶𝐴 =
𝐶𝑉
1−
𝐶𝐴

10
În acest punct, rezultatul curent (suma rezultatului exploatării cu rezultatul financiar) este nul.
Nivelul acestui prag va fi mai ridicat decât cel al exploatării, fiind asiguratoriu și pentru acoperirea
cheltuielilor cu dobânzile. Totuși, încă în acest punct rentabilitatea economică este superioară
rentabilității financiare, levierul îndatorării acționând negativ asupra întreprinderii.
La calculul rezultatului curent, alte cheltuieli financiare decât cele cu dobânzile și veniturile
financiare sunt ignorate.
Determinarea pragului de rentabilitate se face plecând de la următoarea relație:
𝐶𝐴0 = 𝐶𝑇 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝑉 + 𝐷𝑜𝑏
Considerând că prețul de vânzare și costul variabil mediu sunt constante, atunci și raportul
CV/CA este constant. În acest caz, relația devine:

𝐶𝑉
𝐶𝐴0 = 𝐶𝐹 + 𝐷𝑜𝑏 + 𝑋𝐶𝐴0
𝐶𝐴0
𝐶𝑉
𝐶𝐴0 ∗ 1 − = 𝐶𝐹 + 𝐷𝑜𝑏
𝐶𝐴0

𝐶𝐴0 – cifra de afaceri pentru atingerea pragului de rentabilitate


CF – costuri fixe totale
Dob –cheltuieli cu dobânzile
CV – costuri variabile totale
CA – cifra de afaceri totală
𝐶𝑉
𝐶𝐴
– rata costurilor variabile (rv)

Evaluarea riscului financiar al activității curente se face prin apelarea la anumiți indicatori care
ne arată în ce măsură poate oscila volumul activității desfășurate, fără ca această oscilație să implice
riscul înregistrării unor pierderi. Acești indicatori sunt: marja de siguranță (𝑀𝑠 ), indicele de siguranță
(𝐼𝑠 ), momentul de realizare a pragului (𝑇𝑠 ) și coeficientul de elasticitate (e).
Marja de siguranță (flexibilitatea absolută) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica
nivelul activității pentru a se adapta la cerințele pieței și pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată, iar
riscul va scădea.
𝑀𝑠 = 𝐶𝐴 − 𝐶𝐴0
Indicele de siguranță (coeficientul de volatilitate) are aceeași valoare informațională ca și marja
de siguranță, calculată în mărimi relative.
𝐶𝐴−𝐶𝐴 0
𝛥𝐼𝑠 = 𝐼𝑠 − 1 sau 𝛥𝐼𝑠 = 𝑋100
𝐶𝐴 0
Momentul de realizare a pragului arată momentul realizării în zile a pragului de rentabilitate. Cu
cât are o valoare mai redusă, cu atât riscul este mai redus, semnificând faptul că întreprinderea își
recuperează cheltuielile de exploatare și-și plătește dobânzile într-un interval mai scurt.
𝐶𝐴0
𝑇𝑠 = ∗𝑇
𝐶𝐴
T – termenul pentru care se efectuează analiza.
Coeficientul de elasticitate măsoară sesibilitatea rezultatului curent la variația nivelului de
activitate.
𝛥𝑅𝑐
𝑒 = 𝑅𝑐
𝛥𝐶𝐴
𝐶𝐴
𝛥𝑅𝑐 – variația rezultatului curent;

11
Rc – rezultatul curent;
𝛥𝐶𝐴 – variația cifrei de afaceri;
CA – cifra de afaceri.
Cu cât indicatorul de poziție este mai mare absolut și relativ este mai mare (întreprinderea se
îndepărtează de pragul de rentabilitate) cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul este mai
mic. În proximitatea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mult mai
ridicată, iar riscul este sporit.

b. Metoda de evaluare a riscului financiar prin structura capitalului


Analiza modificării rentabilității capitalului propriu ca urmare a politicii financiare poate fi
urmărită cu ajutorul unui model numit “efectul de levier financiar”. Levierul financiar cuantifică
impactul apelării la credite (pentru a finanța o investiție), asupra rentabilității capitalului propriu.
Efectul levierului financiar, respectiv variația ratei rentabilității economice și costul datoriei (rata
dobânzii), pe de o parte, iar de altă parte de nivelul îndatorării.

4.3. Evaluarea riscului comercial


a. Evaluarea riscului legat de domeniul de activitate
Acest risc poate fi analizat pe de o parte în funcție de poziția întreprinderii în ciclul de producție,
iar pe de altă parte, în raport cu situația concurenței sale.
În raport cu furnizorii, se apreciază gradul de concentrare al acestora și ponderea fiecărui
furnizor în totalul aprovizionărilor (de exemplu, o întreprindere ce are un furnizor care asigură 80%
din aprovizionarea sa este într-o situație periculoasă). Severifică și dacă stoparea aprovizionării de la
un furnizor, afectează activitatea întreprinderii.
Riscul devine foarte mare atunci când fluxul aprovizionărilor este esențial pentru întreprindere și
el este concentrate asupra unuia sau a câtorva furnizori dificil de înlocuit.
Trebuie luată în considerare și puterea economică și financiară a furnizorilor. Dacă în relațiile cu
furnizorii poziția dominantă o are cumpărătorul, riscul de dependență este mai mic, și invers.
În corelație cu domeniul de activitate al întreprinderii, trebuie să se analizeze și calitatea
sistemului de distribuție, apreciată de următorii parametrii: ponderea vânzărilor prin canal propriu,
în vânzările totale; ponderea distribuitorilor care livrează în exclusivitate produsele întreprinderii, în
numărul total de distribuitori; puterea economică și financiară a distribuitorilor intermediari.

b. Evaluarea riscului client


Punctul de plecare , în evaluarea riscului client, îl constituie informațiile financiare referitoare la
întreprinderile cumpărătoare.
Criteriul de apreciere a măsurii în care sunt încasați clienții îl reprezintă ponderea facturilor
neîncasate în totalul facturilor emise, la un anumit moment. Analiza se detaliază la nivelul numărului
de zile de întârziere la plată, astfel: clienți care au depășit termenul de plată cu până la 30 de zile,
clienți care au depășit termenul de plată cu 30 până la 60 de zile; clienți care au depășit termenul de
plată cu 60 până la 90 de zile; clienți care au depășit termenul de plată cu 90 până la 360 de zile;
clienți care au depășit termenul de plată cu peste 360 de zile (ca numâr și ca valoare facturată).
Riscul client al unei întreprinderi este cu atât mai mare cu cât ponderea facturilor neîncasate
crește, atât în mărimi relative, cât și în numărul de zile de întârziere.
Trebuie avut în vedere gradul de concentrare al clienților pe zone geografice și criteriile de
grupare a cifrei de afaceri pe clienți (de exemplu, când există 200 de clienți, din care niciunul nu
reprezintă mai mult de 5% din cifra de afaceri, atunci riscul este unul mare).

12
c. Evaluarea riscului de lichiditate
În abordarea riscului de lichiditate este importantă cunoașterea internă a întreprinderii, adică o
apreciere pe cât posibil de pertinentă a nevoilor viitoare de finanțare și o cunoaștere externă sau
aprecierea imaginii colaboratorilor externi .
Caracteristicile activității care implică un nivel mai mare sau mai mic de incertitudine, precum și
ambițiile proprii ale întreprinderii determină marja de securitate care trebuie să fie luată în calcul de
către manageri.

d. Evaluarea riscului de schimb (valutar)


Trebuie făcută ținând seama de câteva criterii: moneda în care se negociază contractual;
ponderea exportului în totalul vânzărilor (%Exp); ponderea importului în totalul cumpărărilor
(%Imp); gradul de depreciere a monedei naționale (𝑔𝑑𝑚𝑛 ); gradul de acoperire a importului de
către export (K).
𝐸𝑋𝑃
%𝐸𝑥𝑝 = 𝑥100
𝑉
EXP – valoarea exportului;
V – valoarea totală a vânzărilor.
𝐼𝑀𝑃
%𝐼𝑚𝑝 = 𝑥100
𝐶
IMP – valoarea totală a importurilor
C – valoarea totală a cumpărărilor
𝐸𝑋𝑃
𝐾=
𝐼𝑀𝑃
Dacă:
- K=1, riscul de schimb este foarte mic;
- K<1, riscul de schimb va fi :
𝐸𝑋𝑃
𝑟 = (1 − )𝑥𝐼𝑀𝑃
𝐼𝑀𝑃
- K<1 și gradul de depreciere a monedei naționale este nefavorabil, atunci riscul de schimb
este dat, în principal, de valoarea exportului;
- K<1 ;i gradul de depreciere a monedei naționale este favorabil, atunci riscul de schimb
este dat de valoarea importului, care devine mai scump în termeni relativi.
- K>1, analiza riscului de schimb trebuie să vizeze două aspect referitoare la momentul
încasării facturilor externe și la gradul de depreciere al monedei naționale.
Dacă factura externă se încasează în avans, până la livrarea efectivă a mărfurilor poate avea
loc o depreciere monetară a cursului de schimb. Măsura riscului de schimb este dată de diferența
dintre valoare (în lei) facturii în momentul livrării mărfurilor și valoarea facturii în momentul încasării
sale. Dacă diferența este pozitivă, întreprinderea în cauză suportă o pierdere egală cu valoarea
diferenței respective, altfel, va avea loc o depreciere monetară.
Dacă factura ecternă se încasează după livrarea efectivă a mărfurilor, în condițiile unei
deprecieri monetare, întreprinderea obține un profit a cărui mărime este egală cu diferența dintre
valoarea încasată (în lei) și cea corespunzătoare cursului de schimb din momentul facturării.

13
4.4 Evaluarea riscului tehnic și tehnologic
Într-o întreărindere, riscul este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al proiectului este
mai mare. Riscul tehnic nu trebuie înțeles ca o fatalitate, ci ca o pierdere necesară. Cel mai important
este ca efectele pozitive ale proiectelor să fie mai mari decât pierderile generate de eșecuri.
𝑁𝑢𝑚ă𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑒 𝑛𝑒𝑝𝑒𝑟𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑛𝑡𝑒
𝑅𝑖𝑠𝑐 𝑡𝑒𝑕𝑛𝑖𝑐 = 𝑥100
𝑁𝑢𝑚ă𝑟𝑢𝑙 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑒

𝐶𝑕𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑒 î𝑛𝑐𝑒𝑝𝑢𝑡𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑖𝑛𝑠𝑒 − 𝐶𝑕𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑟𝑒𝑐𝑢𝑝𝑒𝑟𝑎𝑡𝑒


𝑅𝑖𝑠𝑐 𝑡𝑒𝑕𝑛𝑖𝑐 = 𝑥100
𝐶𝑕𝑒𝑙𝑡𝑢𝑒𝑖𝑙𝑖 𝑑𝑒 î𝑛𝑡𝑟𝑒𝑔 𝑝𝑜𝑟𝑡𝑜𝑓𝑜𝑙𝑖𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑖𝑒𝑐𝑡𝑒

Evaluarea riscului tehnologic se realizează pe baza analizei următoarelor criterii: măsura în


care tehnologia utilizată este învechită; mărimea costului de întreținere a tehnologiei utilizate;
mărimea costului necesar înlocuirii tehnologiei existente cu alta nouă și viteza cu care se uzează din
punct de vedere moral tehnologia.
𝐶𝑎𝑝𝑎𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛ț𝑎𝑟𝑒
𝑅𝑖𝑠𝑐 𝑡𝑒𝑕𝑛𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 =
𝐶𝑜𝑠𝑡𝑢𝑙 î𝑛𝑙𝑜𝑐𝑢𝑖𝑟𝑖𝑖 î𝑛𝑡𝑟𝑒𝑔𝑖𝑖 𝑡𝑒𝑕𝑛𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑖

4.5. Evaluarea riscului de faliment


De cele mai multe ori, întreprinderile falimentate sunt acelea care și-au finanțat dezvoltarea
prin îndatorare. Falimentul nu sancționează numai întreprinderea, ci afectează ansamblul
partenerilor săi: clienții, furnizorii, instituțiile locale și naționale.
Principalele modalități de analiză a riscului de faliment sunt: analiza statică (cu ajutorul
bilanțului patrimonial), analiza dinamică (cu ajutorul bilanțului funcțional), analiza prin metoda
scorurilor și analiza prin metoda profilogramelor.
Aceste modalități pot fi clasificate după două criterii: după perioada la care se referă și după
perioada de prelucrare a datelor.
După perioada la care se referă sunt modele istorice (informează mai mult asupra
performanțelor și riscurilor din trecut) și modele predictive (concentrate asupra performanțelor și
riscurilor posibile din viitor).
După perioada de prelucrare a datelor sunt modele statice (ce țin seama de datele existente la
un moment dat) și modele dinamice (ce țin seama de evoluția și tendința fenomenelor analizate).

14
Bibliografie

 Gh. Băileşteanu, Gabriela Lucia Şipoş, Camelia Szathmary-Miclea, Răzvan D. Burz –


Economia întreprinderii – diagnostic, risc şi inovare, Editura Universităţii de Vest
Timişoara, Timişoara, 2007
 Constantinescu Dumitru - Cunoştinţe economice fundamentale, Editura Economică,
Craiova, 2000
 Economia întreprinderii – Prof. univ. dr. Letiția Zahiu, Conf. univ. dr. Mircea Nastase –
Curs în format digital
 Costinel Lazăr, Gheorghe Gorincu, Liana Enache – Teorie economică generală, Editura
Economică, Timişoara, 1993
 Brigitta Ielics – Introducere in economie, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004
 Angelescu Coralia – Economie, Ediţia a şaptea, Editura Economică, Timişoara, 2005
 Băileştianu Gh., Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Editura Mirton, Timişoara,1998

15