Curs PDF

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Inginerie
Departamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV
Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 1

CUPRINS
1. Introducere
2. Sursele regenerabile si reteaua electrica inteligenta
3. Conversia energiei solare in energie termica
4. Conversia energiei solare in energie electrica
5. Conectarea centralelor electrice fotovoltaice la reteaua electrica
6. Analiza datelor inregistrate in vizita tehnica
7. Conversia energiei geotermale in energie termica
8. Conversia energiei eoliene in energie electrica
9. Conectarea centralelor electrice eoliene la reteaua electrica
10. Conversia energiei hidraulice in energie electrica
11. Pila de combustie. Conversia energiei biomasei in energie electrica
Testarea cunostintelor pe parcursul si la sfarsitul semestrului

Radiaţia solară
Radiaţia solară transmisă de soare spre pământ, într-un spectru al lungimilor de undă între 200 şi 3000 nm
(fig. 6.1), determină un transfer de energie de 2,211017 kWh (în afara atmosferei), care conduce la o valoare
medie de 1373 W/m2 (constanta solară).
Datorită pierderilor în atmosferă, la suprafaţa pământului

ajung în medie, într-o zi fără nori, la ora prânzului,
circa 1000 W/m2 ,
sub forma de radiaţii directe şi radiaţii difuze,
ca in figura alaturata
Fig. Radiatie directa si difuza
Pentru a lua în consideraţie pierderile de energie

la trecerea prin atmosferă (grosimea atmosferei)
este definit factorul atmosferic AM (air mass),
figura alaturata.
În mod obişnuit, instalaţiile fotoelectrice se definesc
pentru AM1,5 pentru z = 48. În zonele ecuatoriale
în care soarele poate ajunge perpendicular pe suprafaţa
pământului se operează cu AM1 (z = 0) iar zonele polare
pot fi caracterizate de AM2 (z = 60). Fig. Factorul atmosferic (AM)

Pentru o obţine o utilizare optimă a energiei solare, panourile fotoelectrice ar trebui astfel orientate
încât razele solare să cadă, în fiecare moment, perpendicular pe suprafaţa acestora. În acest sens,
apare necesară cunoaşterea unghiului de incidenţă  a razelor solare în funcţie de momentul din zi, de
poziţia panourilor faţă de punctul geografic de montare şi de înclinarea panourilor faţă de suprafaţa
orizontală . Unghiul de incidenţă  poate fi determinat din relaţia :
cos θ  sin δ  sin φ  cos β  sin δ  cos φ  sin β  cos γ 

 cos δ  cos φ  cos β  cos ω  cos δ  sin φ  sin β  cos γ  cos ω 
 cos δ  sin β  sin γ  sin ω ,
 este unghiul de declinaţie (unghiul dintre poziţia soarelui la mijlocul zilei cu planul ecuatorului)
având valori între − 23,45 iarna şi 23,45 vara ;
 − unghiul corespunzător latitudinii, având valori cuprinse între −90 şi 90 (în emisfera sudică valori
negative iar în emisfera nordică valori pozitive);
 − unghiul de înclinare, faţă de orizontală, a panoului fotoelectrice având valori între zero grade (panou
aşezat pe suprafaţa orizontală) şi 90 (pereţi verticali)  − unghiul azimutal al suprafeţei
(unghiul dintre proiecţia orizontală a normalei la suprafaţa panoului fotoelectric şi direcţia sud)
având valori cuprinse între −180 (spre est) şi +180 (spre vest) .
 − unghiul orar (deplasarea unghiulară cu 15 pe oră a soarelui faţă de poziţia la ora 12 în
amplasamentul instalaţiei fotoelectrice) având valori negative dimineaţa şi valori pozitive după
amiază

 284  n 
  23,45  sin  360 
 365 
Fig. Unghiul de declinatie
Unghiul de declinaţie  poate fi determinat, pentru

fiecare zi n a anului din relaţia
Fig. Orientarea panourilor

geografica si geometrica
Unghiul orar  poate fi determinat
din relaţia anterioara în care Hl este ora locală.
Fig. Unghiul orar 

  (12  Hl ) 15
  (12  Hl ) 15
Unghiul optim Unghiul optim

Ca exemplu, se consideră un amplasament în zona Luna Luna
[grade] [grade]
oraşului Bucureşti la ora 10 dimineaţa în ziua de 14 mai Ianuarie 64 Iulie 13
(unghiul de latitudine  = 4425’). În acest caz, numărul Februarie 57 August 26
zilei este n = 134, unghiul de declinaţie corespunzător Martie 45 Septembrie 41
este  =18,55, unghiul orar  =−30. Dacă se consideră Aprilie 30 Octombrie 55
unghiul de înclinare β = 35 iar unghiul azimutal  = 0 Mai 16 Noiembrie 62
(panourile îndreptate spre direcţia sud) rezultă că Iunie 9 Decembrie 64
unghiul de incidenţă  are valoarea 30,46 . Valoarea medie a unghiului de înclinare 35 grade
Tabel . Unghiul optim de înclinare a panourilor
Fig. Iradianta solara in doua zile semnificative din an, cu unghi fix ___/variabil _ _ _

Radianţa MJ/m2
Potenţialul energetic solar în România
variază între 1450∙∙∙1600 kWh/m2 şi an
în zona litoralului Mării Negre şi a sudului ţării
şi între 1250∙∙∙1350 kWh/m2 şi an î
n restul ţării, conform figurii alaturate
Valorile medii lunare ale radianţei solare E

pentru zona de sud a ţării sunt indicate
în figura de mai sus.
Extras din lucrarea prezentata

la Simpozionul Calitatea Energiei Electrice
CEE Targoviste octombrie 2015


• Covârşitoarea majoritate a CEF nu au echipamente de tracking (urmarire) a poziţiei soarelui,

acestea fiind scumpe, iar importanţa lor în proiect este greu de susţinut în faţa consiliilor de
administraţie şi a bancilor.
• Cu toate acestea centralele prevăzute cu asemenea sisteme aduc un plus sub aspect
tehnic şi în final considerăm că îşi vor demonstra eficienţa economică. Motivele pentru care
un investitor ar putea alege un sistem de tracking al poziţiei soarelui sunt următoarele:
• Măreşte eficienţa energetică cu peste 30 %;
• Poate să micşoreze deteriorarea panourilor ca urmare a grindinei de dimensiuni mari;
• În cazul avizării unei soluţii de racordare la reţea cu o putere limitată, energia livrata este
maximă, sensibil mai mare decât în cazul unei instalaţii obişnuite;
• Un avantaj neaşteptat la prima vedere este acela că sistemele de panouri orientabile sunt mai
uşor de curăţat în timpul iernilor cu căderi masive de zăpadă, prin comparaţie cu panourile
fixe;
• Utilizarea mai eficientă a terenurilor în pantă.

REALIZARE TEHNICĂ DEOSEBITA:
UniversitateaCENTRALĂ CUSibiu,
“Lucian Blaga” PANOURI ORIENTABILE
Facultatea de Inginerie
Producator / model: AZIMUT

AZM726P
Puterea nominala [W p]: 305 W
VOC [V]: 45,83
Isc [A]: 8,70
Vmp [V]: 37,29
Imp [A]: 8,18
Panourile sunt montate pe o structura

de sustinere si orientare a panourilor
fotovoltaice (tracker). Pe fiecare tracker
vor fi astfel montate cate 12 panouri
fotovoltaice. Panourile sunt fabricate în
Italia, cu sigla CE si certificare TUV

Invertoare c.c./ c.a.

• Invertoarele sunt de tip SMA, Sunny Tripower
STP12000TL, având putere nominală de 12
kW, trifazate, Unom = 230/400 V, în număr de
158 buc. câte unul/3 trakere.
Acestea au următoarele caracteristici:
• Putere maximă în curent continuu 12,25 kW;
• Tensiune maximă de curent continuu de 1000
Vcc;
• Tensiune minimă de pornire 150 Vcc;
• Curent maxim 33 A (cc);
• Putere nominală AC de 12 kW;
• Curent maxim AC de 24,6 A;
• Domeniul de reglaj al factorului de putere
pentru cosφ între 0,8 capacitiv ÷ 0,8 inductiv;
Invertor SMA 12000TL şi
• Randament maxim - 98 %
caseta sistemului local
• Setări în conformitate cu cerinţele NT 30/2013
de tracking

“Filozofia” panourilor orientabile
Lumina solara are doua componente: raza

directa (90 % din energie) si lumina difuza
(~10 %)
Sistemele orientabile sunt utilizate pentru
a minimiza unghiul de incidenta al razei
solare directe cu suprafata panoului
Sistemele de tracking sunt cu atat mai
utile cu cat functioneaza intr-o zona cu
numar mare de zile insorite, cu lumina
directa
Ideea e simplă: soarele îşi schimbă
poziţia pe cer, iar panourile îl urmăresc cât
mai fidel, asemenea „florii soarelui”! În
general vorbind, tehnologia este cu atât
mai dezvoltată şi mai eficientă cu cât
reproduce la nivel industrial mai fidel
realizări pre-existente în natură

Tracking Departamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV

COMPONENTE ALE SISTEMULUI

Sistemul este format din elementele:
• Unitate centrală de comandă;
• Terminale de comandă a şirurilor;
• Elemente de execuţie, actuator liniar sau
motoare cu angrenaj melcat;
• Panouri fotovoltaice instalate pe structură
orientabilă cu grade de libertate, realizate în
condiţii specificate de rezistenţă mecanică.




COMPONENTE ALE SISTEMULUI

Monitorizarea string-urilor
• Curentul generat este
monitorizat şi transmis la
punctul central de la nivel de
string, centrala încorporând
componente şi programe
inteligente chiar de la acest
nivel
• In figuri apare functionarea
unui string pe o zi intreaga,
transmisă tocmai de o
asemenea cutie (string-box)
cu posibilitate de
monitorizare.

STRING-BOX
• În fotografie se poate vedea un switch de curent continuu

optional, util in momentul cand trebuie inlocuit un panou defect (nu
se deconecteaza invertorul)
• De asemenea, el declanseaza la supracurent (protejeaza astfel
invertorul, fiind parametrizat la o valoare sub cea a sigurantei
invertorului).
• În dezvoltări ale centralei pe clădiri, acest comutator este vândut
de firme si sub numele de „comutatorul pompierului” pentru
panourile fotovoltaice
Diagrama productiei si prognoza

anuala la nivel de panou
Diagrama si
prognoza pe
centrala
Informaţii utileDepartamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV
Putere pe doua
zile si energie pe
12 luni
Putere in cursul unei zile

Sisteme de paza Departamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV
Concluzie:
Realizarea centralelor cu sisteme de tracking (de orientare a panourilor) aduce
avantaje sub aspectul producţiei de energie electrică – o crestere cu 30 - 40 % a
producţiei de en. el. la aceeasi putere instalata. Sistemul de Tracking utilizeaza mai
bine suprafetele de teren si putem presupune ca va fi din ce in ce mai utilizat in viitor
Extras din lucrarea prezentata la Simpozionul Calitatea Energiei Electrice
CEE Targoviste octombrie 2015
Vizita tehnica Centrala Electrica Fotovoltaic Talmaciu 03.11.2016 ora 11.00
Primul parc de panouri fotovoltaice din judeţul Sibiu. în zona Câmpul Cibinului, la
iniţiativa societăţii Energoil SRL, acoperind o suprafaţa de cca 38.700 mp, teren
arabil situat în imediata apropiere a intravilanului oraşului Tălmaciu, pe partea
dreaptă a DN7 spre Sibiu.
CENTRALA FOTOVOLTAICĂ de 2 MW în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu,

solicitate de SC ENERGOIL SRL, a primit aviz favorabilANRE in februarie 2013

Centrala fotovoltaică din Tălmaciu, prima central din Jud. Sibiu(2012), care are o
putere instalată de 2MW. Racordarea la rețeaua de medie tensiune de 20kV se face prin
cabluri subterane, utilizând un transformator ridicător de tensiune de la 0,4kV la 20 kV. De
subliniat este faptul că la putere maximă, centrala poate asigura energie pentru un oraș de
dimensiune medie, cum este Tălmaciu.
Centrala fotovoltaică de medie tensiune Tălmaciu
Punct de
transformare
Panouri fotovoltaice
orientate spre Sud
Panouri rotative
Pentru cresterea eficientei panourilor fotovoltaice cu 15%, aproximativ 70% din

acestea sunt instalate pe 12 cercuri rotative, prin intermediul cremarielelor antrenate de motoare,
comandate la randul lor de catre 6 senzori, actualizand astfel, pozitia geografica a panourilor,
in raport cu axa N-S, in functie de ora.

Schemă bloc racordare rețea electrică 20 kV

<-LES 20kV Tălmaciu->
1x Post transformare 20/0,4kV
100x Invertor DC/AC

7000x String Panouri String Panouri String Panouri

Echipament Producator Tip
Panou fotovoltaic AE Solar Monocristaline AE CQ

280P
Invertor Refusol 008-020K
Transformator putere Danfoss Uscat/Răcire în aer,

Sn=1,2MVA
Analizor calitate energie electrică Janitza UMG511



Date tehnice REFUsol 020K
Putere maximă fotovoltaică recomandată, kWp 21,6
Date tehnice Interval MPPT, V 480-850
Tensiune maximă de porniee current continuu, V 350
invertor Refusol
Tensiunea maximă in current continuu, V 1000
Curentul continuu maxim, A 41
MPP Tracker 1
Număr racorduri DC 6xMC4
Ruptor DC Da
Putere măsurare AC, kVA 19,2
Putere efectivă maximă, AC, kW 19,2
Alimentare de la reţea AC 3AC 400V+N, 50-60Hz
Coeficient nominal de putere 1
Coeficient de deplasare reglabil 0,9i…1…0,9c
Curent maxim AC, A 3x29
Coeficient distorsiune armonică THD, (%) <1,8
Randament maxim, (%) 98,2
Randament European, (%) 97,8
Alimentare incepând cu: W 20
Consum de energie noaptea, W <0,5
Răcire Convecţie naturală
Temeratură de ambianţă, ºC -25…+55
Înălţime de amplasare Până la 2000m peste NN
Zgomot, dBa <45
Interferenţe emise EN 61000-6-4:2007
Rezistenţa la interferenţe EN 61000-6-2:2005
Protecţie internă la supra-curent, tip 3(EN 61643-11)
Clasa de protecţie I(IEC62106)
Categoria de supratensiune 4K4H conform DIN IEC 721-3-4
Certificate Certificatele curente pot fi găsite la adresa

http://europe.refusol.com/certifications.pdf
Poziţie de cuplare automată Conform VDE 0126-1-1
Interferenţe de comunicare Ethernet&RS485
Tip protecţie IP65 conform EN 60529
Dimensiuni lăţime/înălţime/adâncime, mm 535/601/277
Greutate, kg 41,5
Afişaj LCD









Analizor de calitate a energiei electrice
Acest echipament este similar unui osciloscop,

se utilizează pentru măsurarea parametrilor de calitate a
energiei electrice cât și pentru vizualizarea mărimilor
electrice fundamentale: tensiune, curent și defazajul dintre
acestea, printr-o reprezentare a diagramei vectoriale. Am
participat la descărcarea datelor din analizor pe laptop,
utilizând aplicația GridVis.

Anexa nr. 1- Analiza parametrilor de calitate 11-18 Aprilie 2016


Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min in perioada iul-oct 2015

Puterea electrica activa medie pe intervale de 10min in perioada septembrie 2016

Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min in luna august 2016
Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min in luna septembrie 2016

Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min intr-o spt cu insolatie variabila
datorata absentei soarelui
Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min intr-o spt cu insolatie maxima
Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min intr-o spt cu insolatie variabila
datorata prezentei pe scurta durata a norilor
Puterea electrica activa si puterea electrica reactiva medie pe intervale de 10min cu orientarea panourilor solare
Nivelul de flicker de lunga si scurta durata pentru

tensiunile fazelor R, S, T in luna aug 2015
Nivelul de flicker de lunga si scurta durata pentru

tensiunile fazelor R, S, T in luna sep 2015
Nivelul de flicker de lunga si scurta durata pentru tensiunile fazelor R,

S, T pe interval 14-16.10.2015

Factorul total de distorsiune armonica pentru tensiunile fazelor R,

S, T si liniilor R-T, S-R, T-S in perioada iul-oct 2015
Cursul ‘Surse Armonicile

Regenerabile de energie’
individuale de rangurile1-40 alenr. 6
tensiunii electrice corespunzatoare fazei R pg. 52
Armonicile individuale de rangurile1-15 ale curentului electric corespunzator fazei R

Contact:
Dr. ing. Carmen STĂNESCU
Cadru didactic asociat
E-mail: carmenstanescu11@yahoo.com

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Inginerie “Hermann Oberth”,

CUPRINS
1. Introducere
8. Testarea cunostintelor pe parcursul semestrului
13. Testarea cunostintelor pe parcursul semestrului

Energia geotermală
Particularităţi ale energiei geotermale

Consideraţii privind energia geotermală
Energia geotermală reprezintă diverse categorii particulare de energie termică, pe care le conţine scoarţa
terestră. Cu cât se coboară mai adânc în interiorul scoarţei terestre, temperatura creşte şi teoretic energia
geotermală poate să fie utilizată tot mai eficient, singura problemă fiind reprezentată de adâncimea la care este
disponibilă această energie. În imaginea din figura 3.1 sunt prezentate principalele zone din care este alcătuit
interiorul Pământului.
Toate zonele prezentate, sunt divizate la rândul lor în mai multe subzone. Cele patru zone principale sunt în
ordine, dinspre suprafaţa Pământului spre centrul acestuia, cu dimensiunile aproximative:
- Scoarţa 0… 100 km;
- Mantaua 100… 3000 km;
- Nucleul extern 3000… 5000 km;
- Nucleul intern 5000… 6378 km.

Evident, temperatura Pământului creşte dinspre suprafaţă

spre centru, unde atinge o valoare de cca. 6000°C, care însă
nu a fost încă precis determinată de oamenii de ştiinţă. În
figura 3.2 este prezentată variaţia aproximativă a temperaturii
în interiorul Pământului, iar figura 3.3 prezintă o imagine
sugestivă a temperaturii principalelor zone din interiorului
Pământului.
Este interesant de remarcat că 99% din interiorul Pământului
se găseşte la o temperatură de peste 1000°C, iar 99% din
restul de 1%, se găseşte la o temperatură de peste 100°C.
Aceste elemente sugerează că interiorul Pământului
reprezintă o sursă regenerabilă de energie care merită toată
atenţia şi care trebuie exploatată într-o măsură cât mai mare.
Energia geotermală este utilizată la scară comercială,
începând din jurul anilor 1920, când a început să fie utilizată
în special căldura apelor geotermale, sau cea provenită din
gheizere, pentru încălzirea locuinţelor, sau a unor spaţii
comerciale.
Din punct de vedere al potenţialului termic, energia

geotermală poate fi clasificată în două categorii:
- Energie geotermală de potenţial termic ridicat;
- Energie geotermală de potenţial termic scăzut.

Energia geotermală de potenţial termic ridicat
Acest tip de energie geotermală este caracterizată prin nivelul

ridicat al temperaturilor la care este disponibilă şi poate fi
transformată direct în energie electrică sau termică. În figura 3.4
este prezentată o schemă de principiu a unei centrale electrice
geotermale, iar în figura 3.5 este prezentată o asemenea
centrală electrică geotermală.
Energia electrică se obţine în prezent din energie geotermală, în
centrale având puteri electrice de 20…50MW, care sunt instalate
în ţări ca: Filipine, Kenia, Costa Rica, Islanda, SUA, Rusia, etc.
Din categoria surselor de energie geotermale de potenţial
termic ridicat, fac parte şi gheizerele cu apă fierbinte sau abur,
de tipul celor prezentate în figura 3.6.
Căldura conţinută de asemenea gheizere, ca şi de apele
geotermale, poate fi captată şi utilizată cu ajutorul unor
schimbătoare de căldură, cel mai adesea cu plăci.

Energia geotermală de potenţial termic scăzut
Acest tip de energie geotermală este caracterizată prin nivelul relativ

scăzut al temperaturilor la care este disponibilă şi poate fi utilizată
numai pentru încălzire, fiind imposibilă conversia acesteia în energie
electrică. Energia geotermală de acest tip, este disponibilă chiar la
suprafaţa scoarţei terestre, fiind mult mai uşor de exploatat decât
energia geotermală de potenţial termic ridicat, ceea ce reprezintă un
avantaj. În figura 3.7 se observă că începând de la adâncimi foarte
reduse, temperatura solului poate fi considerată relativ constantă pe
durata întregului an:
- La 1m temperatura solului variază între 5…15°C;
- La 1,5…3m temperatura solului variază între 7…13°C;
- La 4,5m temperatura solului variază între 8…12°C;
- La 6…10m temperatura solului variază între 9…11°C;
- La 10…18m temperatura solului variază cu mai puţin de 1°C în jurul
valorii de 10°C;
-La peste 18m temperatura solului este constantă, având valoarea de
10°C.
Exploatarea energiei geotermale de potenţial termic scăzut necesită
echipamente special concepute pentru ridicarea temperaturii până la
un nivel care să permită încălzirea şi/sau prepararea apei calde, ceea
ce reprezintă un dezavantaj faţă de energia geotermală de potenţial
termic ridicat. Echipamentele menţionate, poartă denumirea de pompe
de căldură şi au acelaşi principiu de funcţionare ca al maşinilor
frigorifice, funcţionând cu energie electrică. Parametrul de performanţă
al acestor echipamente este eficienţa pompei de căldură, εpc definită
prin raportul dintre fluxul termic furnizat şi puterea electrică
absorbită P:

Pompele de căldură şi sursele de energie geotermală

Pompele de căldură, pot să absoarbă căldura din sol, de la diferite adâncimi, din apa freatică, din apele de suprafaţă
(dar numai cu condiţia să nu existe pericolul ca apa să îngheţe), sau chiar din aer (dar numai în perioadele în care
temperatura aerului este suficient de mare, pentru a permite funcţionarea pompelor de căldură, cu o eficienţă
ridicată). Indiferent de sursa de căldură, pompele de căldură utilizează indirect, energia solară acumulată în sol, apă
sau aer. Câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sursa de căldură, pentru a putea fi utilizată de
către pompele de căldură sunt următoarele:
- Disponibilitate în cantitate suficientă;
- Capacitate cât mai mare de a acumula căldură;
- Nivel cât mai ridicat de temperatură;
- Capacitate de regenerare suficient de mare;
-Posibilitate de captare în condiţii cât mai economice.
Sursele de căldură prezentate anterior, solul, apa şi aerul, satisfac toate aceste cerinţe, iar piaţa pompelor de căldură,
utilizând toate aceste surse de căldură este actualmente în continuă creştere. În paragrafele următoare vor fi
prezentate diverse pompe de căldură utilizând toate aceste tipuri de surse de căldură. Solul reprezintă o sursă de
căldură eficientă, deoarece acumulează căldură atât direct sub formă de radiaţie solară cât şi indirect de la ploi,
respectiv de la aer. Căldura poate fi preluată cu ajutorul unor circuite intermediare plasate în sol, care absorb căldură
şi o transmit vaporizatorului pompei de căldură. Este posibilă şi amplasarea direct în sol a vaporizatorului pompei de
căldură. Circuitele intermediare de preluare a căldurii din sol, sunt compuse din schimbătoare de căldură, denumite
colectori, pompe de circulare a agentului intermediar din aceste circuite, vas de expansiune, sistem de distribuţie a
agentului intermediar în colectori, dispozitive de aerisire, etc. Agentul intermediar din circuitele intermediare este
reprezentat de soluţii apoase de tip antigel, iar majoritatea producătorilor recomandă diverse amestecuri ecologice
de acest tip. Uneori pot fi utilizate şi soluţii de apă sărată, dar nu se poate utiliza apa simplă, deoarece pe timp de
iarnă există pericolul ca apa să îngheţe, cel puţin în porţiunile de conducte aflate la suprafaţa solului, sau chiar în aer
liber (chiar dacă sunt izolate). Dacă agentul intermediar ar îngheţa, funcţionarea pompei de căldură ar deveni
imposibilă. Temperatura de îngheţ recomandată de majoritatea producătorilor pentru soluţiile de tip antigel utilizate
în circuitul intermediar, este de –15°C.

Pompele de căldură şi sursele de energie

geotermală
În figura 3.8 sunt prezentaţi colectori orizontali, care se

montează la adâncimi de cca. 1,2…1,5m, iar în figura 3.9
sunt prezentaţi colectori verticali, denumiţi şi sonde, care
se montează în orificii practicate prin forare, la adîncimi de
până la cca. 100m, peste aceste adâncimi fiind dificil de
obţinut autorizaţii pentru realizarea forajelor.
Atât colectorii orizontali, cât şi cei verticali, sunt realizaţi
din tuburi de polietilenă, care asigură o durată foarte lungă
de exploatare, absolut necesară acestor echipamente.
Utilizarea unor colectori metalici în sol, care să reducă
suprafaţa de schimb de căldură, nu este posibilă, datorită
corozivităţii ridicate a solului, care ar distruge relativ rapid
colectorii, iar înlocuirea acestora ar reprezenta o operaţie
extrem de complexă şi costisitoare. Colectorii orizontali,
prezintă avantajul costurilor relativ reduse de realizare a
excavaţiilor necesare în vederea amplasării, mai ales în
cazul unor construcţii noi, dar prezintă dezavantajul
necesităţii unor suprafeţe mari de amplasare a colectorilor,
ceea ce reduce posibilitatea de utilizare a acestor tipuri de
colectori, cel puţin în zonele urbane unde preţul terenurilor
de construcţie este foarte ridicat şi unde din acest motiv,
suprafeţele disponibile sunt limitate. Colectorii verticali,
prezintă avantajul necesităţii unor suprafete reduse de
amplasare, dar prezintă dezavantajul costurilor ridicate de
realizare a forajelor, cca. 80…100 Euro/m.
Amplasarea direct în sol a vaporizatorului pompei de

căldură este posibilă în construcţii de tipul celei
prezentate în figura 10
Avantajul amplasării direct în sol a vaporizatorului pompei
de căldură este reprezentat de eliminarea circuitului de
agent intermediar, ceea ce permite reducerea diferenţei
dintre temperatura de vaporizare şi temperatura solului,
având ca efect îmbunătăţirea eficienţei pompei de căldură.
În plus, este economisită energia necesară circulaţiei
agentului intermediar. Dezavantajele acestui sistem, sunt
reprezentate de necesitatea unor cantităţi mai mari de
agent frigorific, decât în cazul utilizării circuitului
intermediar de preluare a căldurii din sol şi de prezenţa
unor pierderi de presiune mai mari pe circuitul agentului
frigorific. Vaporizatorul amplasat direct în sol, este realizat
din ţevi de cupru cauciucat, pentru a se asigura protecţia
anticorozivă faţă de sol. Diametrul acestor ţevi este mult
mai redus decât al tuburilor din polietină, utilizaţi la
construcţia colectorilor din circuitele intermediare
prezentate anterior. Pentru dimensionarea colectorilor
orizontali, la calculul suprafeţei necesare pentru
amplasarea colectorilor, trebuie să se ţină seama de tipul
solulului şi de cantitatea de apă din sol.

Sarcina termică specifică asigurată de colectorii orizontali, în funcţie de tipul solului
Aceste valori sunt considerate pentru amplasarea colectorilor la distanţe medii de 0,5…0,7m.Astfel, considerând
că sarcina termică specifică asigurată de sol, are o valoare medie q0=25W/m2, pentru o sarcină termică extrasă
din sol rezultă o suprafaţă necesară pentru amplasarea colectorilor:
Pentru dimensionarea colectorilor verticali, la calculul adâncimii necesare pentru foraj, respective a lungimii
sondelor, trebuie să se ţină seama de tipul solulului şi de cantitatea de apă din sol. Sarcina termică liniară
specifică asigurată de colectorii verticali, în funcţie de tipul solului
Astfel, considerând că sarcina termică liniară specifică asigurată de sol, are o valoare medie ql0=40W/m, pentru
o sarcină termică extrasă din sol , rezultă o suprafaţă necesară pentru amplasarea colectorilor:

Pentru dimensionarea vaporizatoarelor amplasate în sol, pentru

amplasarea colectorilor la o distanţă medie de 0,5…0,7m se poate
considera o sarcină termică specifică liniară, raportată la lungimea ţevii
vaporizatorului, de cca. 35…40W/m. Apa freatică reprezintă o sursă de
căldură şi mai eficientă decât solul, deoarece temperature acesteia este
relativ constantă în tot timpul anului, având valori de 7…12°C, deci mai
ridicate decât solul. În plus, apa freatică poate fi circulată direct prin
vaporizatorul pompelor de căldură, ceea ce elimină necesitatea unui
circuit intermediar. În figura 3.11 este prezentat modul în care poate fi
utilizată apa freatică în pompele de căldură.
Apa freatică trebuie să se găsească la adâncimi relativ reduse, care să
permită obţinerea autorizaţiei de foraj, adică maxim 50…70m. Se
recomandă totuşi ca adâncimea de la care este preluată apa freatică, în
cazul locuinţelor familiale, să nu depăşească 15m, pentru că la adâncimi
mai mari cresc mult costurile pentru realizarea celor două foraje, precum
şi costurile de exploatare datorate înălţimii ridicate de pompare a apei
freatice.
Distanţa dintre cele două puţuri trebuie să fie de minim 5m, iar amplasarea astfel încât sensul de curgere a apei să fie dinspre
puţul prin care este absorbită apa, spre cel în care este evacuată apa. Nu este posibilă utilizarea ca sursă de căldură, a apei
din lacuri freatice, deoarece în acest caz există pericolul îngheţării apei în jurul sondelor, ceea ce împiedică funcţionarea
pompei de căldură. Dezavantajele utilizării apei freatice ca sursă de căldură, sunt reprezentate de faptul că este necesar să
existe un debit suficient de mare al apei freatice, iar compoziţia chimică trebuie să se încadreze între limite bine precizate din
punctul de vedere al unor componenţi cum sunt: carbonaţi acizi, sulfaţi, cloruri, amoniac, sulfit de sodiu, bioxid de carbon
liber (extrem de agresiv), nitraţi, hidrogen sulfuraţi, etc. Condiţiile prezentate, destul de restrictive, reduc sensibil posibilităţile
de utilizare a apei freatice ca sursă de căldură. Apa din lacuri şi râuri poate fi utilizată de asemenea ca sursă de căldură, dar
este necesară utilizarea unui circuit intermediar şi trebuie evitată formarea de gheaţă pe colectorii amplasaţi în apă, deoarece
gheaţa ar reduce mult intensitatea transferului termic dintre apă şi agentul intermediar din colectori. Apa de mare este şi mai
uşor de utilizat, deoarece la o adâncime de câţiva metri, nu se mai pune problema îngheţării acesteia, dar şi în cazul apei de
mare, trebuie utilizat un circuit intermediar pentru preluarea căldurii.
În pompele de căldură, se poate utiliza ca sursă de căldură doar aerul exterior,

care este circulat prin tubulaturi cu ajutorul unui ventilator. În figura 3.12 este
prezentată o pompă de căldură care absoarbe căldură de la aer şi încălzeşte apă,
utilizabilă pentru încălzire, sau ca apă caldă menajeră. Aceste echipamente sunt
denumite pompe de căldură aer-apă.
Pompele de căldură aer-aer sunt cele mai răspândite şi sunt reprezentate de toate
aparatele de condiţionarea aerului, care pot să realizeze atât răcire cât şi încălzire.
În regim de încălzire, aceste echipamente funcţionează ca pompe de căldură aer-
aer. La scăderea temperaturii exterioare, eficienţa pompelor de căldură care
utilizează aerul ca sursă de căldură, se reduce sensibil, ceea ce limitează
posibilitatea utilizării acestor echipamente, la o perioadă de timp de maxim
70…80% din an, fiind indicată utilizarea combinată a acestora, împreună cu alte
sisteme de încălzire. Pe de altă parte, în perioadele mai calde ale anului,
primavara, vara şi toamna, când temperatura aerului este mai ridicată, aceste
echipamente pot fi extrem de eficiente pentru prepararea apei calde menajere
În figura 3.13 este prezentată schema unui sistem de încălzire a apei dintr-o
piscină.
Pentru acest gen de aplicaţie, pompele de căldură aer-apă, sunt între cele mai
eficiente posibile,iar combinaţia cu un echipament de încălzire utilizând energie
solară este cu atât mai performantă şi permite exploatarea ieftină a piscinei cu
apă caldă, atât în perioadele însorite cât şi în cele fără radiaţie solară directă.
Costurile de exploatare ale unor instalaţii de încălzire a apei din piscine, utilizând
pompe de căldură aer-apă, sunt mai reduse decât cele ale unor sisteme
funcţionând cu gaz, diverşi combustibili lichizi, sau paleţi. Singurele sisteme mai
ieftine din punct de vedere al cheluielilor cu sursa de energie, sunt cele utilizând
brichete sau lemne, dar aceste sisteme nu permit funcţionarea automatizată a
echipamentului de încălzire, ceea ce implică dificultăţi de exploatare, sau
creşterea cheltuielilor de exploatare, ceea ce anulează avantajul costurilor cu
combustibilul, mai reduse.

3.1.5. Regimuri de funcţionare a pompelor de căldură
Regimul de funcţionare a pompelor de căldură, trebuie adaptat la tipul sistemului de încălzire al obiectivului pe care îl
deservesc, dacă acesta este deja realizat, iar pompele de căldură înlocuiesc echipamente existente funcţionând cu
combustibili clasici. În aceste situaţii, o restricţie importanta este reprezentată de faptul că temperatura maximă pe care o
pot realiza pe tur pompele de căldură este de 55°C, iar peste această temperatură pompele de căldură pot funcţiona doar
în cuplaj cu alte surse de încălzire. În clădirile noi, sistemul de încălzire va fi special proiectat pentru aceste echipamente
şi va fi caracterizat prin nivelul redus al temperaturii agentului de încălzire. În cazul încălzirii prin pardoseală şi/sau pereţii
laterali, temperatura agentului de încălzire, poate coborâ până la valori de cca. 35°C pe tur, sau chiar sub această valoare.
Din punct de vedere al soluţiilor tehnice utilizate pentru încălzire şi preparare a apei calde menajere, există mai multe
regimuri posibile de funcţionare a pompelor de căldură:
-Regim de funcţionare monovalent – pompa de căldură este unica sursă de căldură;
-Regim de funcţionare bivalent – pompa de căldură este utilizată în combinaţie cu o altă sursă de căldură care
funcţionează cu combustibil solid, lichid sau gazos, echipamente de captare a energiei solare, etc;
- Regim de funcţionare monoenergetic – pompa de căldură este utilizată în combinaţie cu un alt sistem de încălzire care
funcţionează tot cu energie electrică. Cea mai întâlnită situaţie de acest tip, este cea în care apa caldă menajeră este doar
preîncălzită în pompa de căldură, fiind utilizat şi un alt dispozitiv de încălzire a apei, fie un încălzitor electric instant, fie o
rezistenţă electrică montată în boilerul pentru prepararea apei calde menajere. În cazul utilizării pompelor de căldură în
regim monovalent sau monoenergetic, un interes deosebit este prezentat de utilizarea sistemului de tarifare diferenţiată a
energiei electrice pe timp de zi şi de noapte, sistem care în România este disponibil la cerere şi care poate reduce
semnificativ valoarea facturilor de energie electrică.

Principiul de funcţionare a instalaţiilor frigorifice şi

pompelor de căldură
Notiuni introductive
Instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură, sunt maşini termice care
au rolul de a prelua căldură de la un mediu având temperatura mai
scăzută şi de a o ceda unui mediu având temperature mai ridicată,
aşa cum se observă şi pe schema energetică din figura Acesta poate
să fie considerat cel mai simplu model de instalaţie frigorifică,
deoarece nu conţine nici un element de natură constructivă. Din
acest punct de vedere, poate să fie asimilat cu o "cutie neagră", a
cărei funcţionare va fi analizată în continuare şi care urmează să fie
“deschisă” pentru a i se studia componenţa, modul de funcţionare şi
parametrii de performanţă. În figura 3.14 este prezentată schema
energetică de funcţionare a instalaţiilor frigorifice şi a pompelor de
căldură.
Mediul cu temperatura mai scăzută, de la care se preia căldură este
denumit sursa rece, iar mediul cu temperatura mai ridicată, căruia i se
cedează căldură, este denumit sursa caldă. Deoarece au capacitate
termică infinită, temperaturile surselor de căldură rămân constante
chiar dacă acestea schimbă căldură. Fluxul de căldură absorbită de la
sursa rece a fost notat cu , iar fluxul de căldură cedată sursei calde,
a fost notat cu .Conform principiului doi al termodinamicii, pentru
transportul căldurii, în condiţiile prezentate, este necesar un consum
de energie, notat cu P. În cazul instalaţiilor frigorifice, sursa rece se
găseşte sub temperatura mediului ambiant, iar procesul de coborâre
a temperaturii sub această valoare, este denumit răcire artificială.
Agentul de lucru, care evoluează în aceste instalaţii, este denumit
agent frigorific.
Pentru a putea să preia căldură de la sursa rece, agentul frigorific trebuie

să aibă temperatura mai mică decât aceasta. În timpul preluării de căldură
de la sursa rece, agentul frigorific se poate comporta în două moduri
diferite:
- se poate încălzi mărindu-şi temperatura;
- poate să-şi menţină temperatura constantă.
Cele două posibile variaţii de temperatură (t) a agentului de lucru, de-a
lungul suprafeţelor de schimb de căldură (S), sunt prezentate în figurile
3.15 şi 3.16. Cu tr a fost notată temperatura sursei reci, iar săgeţile
reprezintă sensul transferului termic (de la sursa rece la agentul frigorific).
Este evident că menţinerea constantă a temperaturii agentului frigorific în
timpul preluării de căldură, este posibilă numai în condiţiile în care se
produce transformarea stării de agregare şi anume vaporizarea.
Relaţiile pentru calculul căldurii absorbite (Q0) în cele două situaţii sunt:
pentru cazul fără schimbarea stării de agregare, unde m1[kg] este

cantitatea de agent de lucru care se încălzeşte, cp[kJ·kg-1K] este căldura
specifică, iar ∆t[K] este variaţia temperaturii agentului frigorific între stările
de ieşire şi intrare, în contact termic cu sursa rece, respectiv:
pentru cazul cu schimbarea stării de agregare, unde m2[kg] este cantitatea

de agent de lucru care vaporizează, iar r[kJ·kg-1] este căldura latentă de
vaporizare a agentului frigorific, la temperatura de vaporizare t0.

Cele două posibile variaţii de temperatură (t) a agentului de lucru, de-a

lungul suprafeţelor de schimb de căldură (S), sunt prezentate în figurile
3.17 şi 3.18. Cu tc a fost notată temperatura sursei calde, iar săgeţile
reprezintă sensul transferului termic (de la agentul frigorific spre sursa
rece). Este evident că menţinerea constantă a temperaturii agentului
frigorific în timpul cedării de căldură, este posibilă numai în condiţiile în
care se produce transformarea stării de agregare şi anume condensarea.
Relaţiile pentru calculul căldurii cedate (Qk) în cele două situaţii sunt:
pentru cazul fără schimbarea stării de agregare, unde m1[kg] este

cantitatea de agent de lucru care se răceşte, cp[kJ·kg-1K] este căldura
specifică, iar ∆t[K] este variaţia temperaturii agentului frigorific între
stările de intrare şi ieşire, în contact termic cu sursa caldă, respectiv:
pentru cazul cu schimbarea stării de agregare, unde m2[kg] este

cantitatea de agent de lucru care condensează, iar r[kJ·kg-1] este
căldura latentă de condensare a agentului frigorific la temperatura de
condensare tk, egală cu căldura latentă de vaporizare la aceeaşi
temperatură. Din aceleaşi considerente, menţionate la schimbul de
căldură cu sursa rece, pentru a avea un transfer termic eficient cu sursa
caldă, ∆t este limitată tot la cel mult câteva grade.

este preferabilă varianta cu schimbarea stării de agregare. Acelaşi raţionament aplicat în situaţia preluării de căldură de la
sursa rece, evidenţiază şi pentru cazul contactului termic cu sursa caldă, că este necesară o cantitate mai mică de agent
frigorific în varianta cu schimbarea stării de agregare, motiv pentru care iarăşi este preferabilă varianta cu schimbarea
stării de agregare. Pentru cazul funcţionării continue a acestor tipuri de instalaţii, utilizând fluxul termic cedat de agentul
frigorific sursei calde, sarcina termică, sau puterea termică a condensatorului, mărime notată cu şi debitele masice,
notate tot cu 1 m& respectiv 2 m& , împărţind relaţiile (3.5) şi (3.6) la timp, se obţine:
Din nou transferul termic dintre sursa de căldură şi agentul frigorific, în condiţiile schimbării stării de agregare, este
caracterizat prin debite masice mult mai reduse decât în absenţa acesteia. Acest aspect are implicaţii importante asupra
întregii instalaţii. Debite mai reduse înseamnă consumuri de energie mai reduse pentru vehicularea agentului de lucru,
diametre mai reduse pentru conducte, respectiv elemente geometrice mai reduse din punct de vedere dimensional,
pentru schimbătoarele de căldură. Din motivele prezentate anterior, în majoritatea covârşitoare a instalaţiilor frigorifice şi
a pompelor de căldură, este preferat transferul termic între agentul de lucru şi sursele de căldură, prin schimbarea stării
de agregare. Cele două aparate ale instalaţiei frigorifice, sau pompei de căldură, aflate în contact cu sursele de căldură,
sunt unele dintre cele mai importante părţi ale acestor instalaţii şi se numesc, vaporizator (notat cu V) şi condensator
(notat cu K).
• Efectul util al instalaţiilor frigorifice, sau frigul artificial, se realizează în vaporizator, prin preluare de căldură de
la sursa rece.
• Efectul util al pompelor de căldură, se realizează în condensator, prin cedare de căldură sursei calde.

Conform principiului doi al termodinamicii, căldura nu poate să treacă de la sine,

de la o temperatură mai scăzută (sursa rece) la una mai înaltă (sursa caldă), fără
un consum de energie (mecanică sau de altă natură) din exterior. Energia
consumată din exterior, pentru funcţionarea instalaţiei, este o putere mecanică sau
termică, a fost notată pe figura 1 cu P şi se măsoară în [kW]. Dacă se efectuează
un bilanţ energetic pentru instalaţiile frigorifice, sau pompele de căldură, respectiv
dacă se aplică principiul întâi al termodinamicii, se observă că suma dintre
energiile introduse în sistem, adică sarcina termică a vaporizatorului şi puterea P,
este egală cu energia evacuată din sistem şi anume sarcina termică a
condensatorului . Matematic acest lucru se poate scrie sub forma:
Temperaturii t0 la care vaporizează agentul frigorific, denumită temperatură de

vaporizare, îi corespunde o presiune de saturaţie unică, notată p0 şi denumită
presiune de vaporizare. Analog, temperaturii la care condensează agentul
frigorific, denumită temperatură de condensare, îi corespunde o presiune de
saturaţie unică, notată pk şi denumită presiune de condensare. În figura 3 se
observă că deoarece agentul frigorific are în orice punct al vaporizatorului
temperatura mai mică decât temperatura sursei reci, atunci t0<tr. Analog, în figura
5 se observă că deoarece agentul frigorific are în orice punct al condensatorului
temperatura mai mare decât temperatura sursei calde, atunci tk>tc.
Pentru că temperaturile surselor de căldură sunt în relaţia evidentă tc>tr, rezultă clar că temperatura de condensare este mai
mare decât temperatura de vaporizare (tk>t0), deci este evident că şi pk>p0. Valorile presiunilor de vaporizare şi condensare
vor fi asigurate de alte două aparate care trebuie să intre în componenţa acestor instalaţii.
Ţinând seama de nivelul de temperatură la care se schimbă energie între agentul frigorific şi sursele de căldură, se poate
reprezenta, ca în figura 3.19, o schemă a fluxurilor energetice din
instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură.
Ca o aplicaţie a celor prezentate anterior, se poate arăta că vaporizarea se realizează în scopul preluării de căldură de către
agentul de lucru aflat iniţial în stare lichidă şi la sfârşit în stare de vapori, iar condensarea se realizează în scopul evacuării de
căldură de către agentul de lucru aflat iniţial în stare de vapori şi la sfârşit în stare lichidă.
Părţile componente ale instalaţiilor frigorifice şi pompelor de căldură

S-a arătat anterior că presiunea de condensare are o valoare mai ridicată decât cea
de vaporizare (pk>p0), deci în instalaţiile de acest tip, se consumă energie pentru
creşterea presiunii vaporilor furnizaţi de vaporizator, unde s-au format preluând
căldură de la sursa rece, până la presiunea din condensator, unde vor ceda căldură
sursei calde. Acest proces se poate realiza într-o maşină denumită compresor, având
tocmai rolul de a comprima vapori sau gaze, bineînţeles cu ajutorul unui consum de
energie mecanică. Există şi alte soluţii tehnice pentru realizarea comprimării
vaporilor în instalaţii frigorifice sau pompe de căldură, utilizând însă energie termică
în locul celei mecanice.
Dacă vaporizatorul şi condensatorul sunt schimbătoare de căldură şi prezintă o suprafaţă de transfer termic pentru asigurarea interfeţei
dintre agentul frigorific şi sursele de căldură, compresorul este o maşină mai complexă din punct de vedere constructiv, cu piston în
interiorul unui cilindru, cu şurub, cu lamele culisante într-un rotor montat excentric faţă de stator, sau având alte construcţii. În toate aceste
situaţii, comprimarea se realizează prin reducerea volumului agentului de lucru antrenat. Există şi turbocompresoare, acestea având
funcţionarea bazată pe legile gazodinamicii. Puterea necesară din exterior, pentru desfăşurarea procesului, numită putere de comprimare,
se notează cu Pc[kW].
După comprimare, vaporii de agent frigorific cedează căldură în condensator, sursei reci şi aşa cum s-a arătat condensează la valoarea pk
a presiunii, deci la sfârşitul procesului, agentul frigorific părăsete aparatul schimbător de căldură în stare lichidă. Condensul, pentru a
reveni în vaporizator trebuie să-şi micşoreze presiunea până la valoarea p0. Din punct de vedere energetic, destinderea se realizează cel
mai eficient într-o maşină numită detentor.
Aceasta are avantajul că produce energie mecanică, respectiv putere, capabilă să compenseze o parte din consumul necesar pentru
antrenarea compresorului. Din punct de vedere constructiv, detentorul este fie o maşină cu piston într-un cilindru, fie una de tip rotativ, cu
circulaţia radială sau axială a agentului frigorific. Indiferent de construcţie, agentul de lucru cedează pistonului sau rotorului o parte din
energia sa potenţială de presiune şi astfel se destinde până la presiunea de vaporizare. Puterea furnizată în timpul destinderii, numită
putere de destindere, se notează cu Pd[kW]. Agentul frigorific la presiunea p0, în stare lichidă, intră în vaporizator, unde absoarbe căldură
de la sursa rece, vaporizează şi apoi pătrunde în compresor, iar în continuare funcţionarea instalaţiei se realizează prin parcurgerea
continuă a celor patru aparate.
Procesele de lucru care se desfăşoară în acestea, respectiv vaporizare, comprimare, condensare şi destindere, alcătuiesc împreună ciclul
termodinamic inversat ideal, după care funcţionează instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură. În consecinţă, instalaţiile frigorifice şi
pompele de căldură au în componenţă cel puţin patru elemente componente: vaporizator (V), compresor (C), condensator (K) şi detentor
(D), iar cea mai simplă schemă constructivă a instalaţiilor de acest tip poate să fie reprezentată ca în figura 3.20.
De cele mai multe ori, sursa rece, sau mediul răcit de vaporizator, este reprezentată de aerul din jurul acestui
schimbător de căldură, de apă, sau de alte lichide, denumite generic agenţi intermediari. Practic agentul frigorific
vaporizează absorbind căldură de la aceste substanţe. Pentru condensator, sursa caldă, sau mediul încălzit, este
reprezentată de aerul din mediul ambiant, de apă, sau simultan de apă şi aer. Acestea, prin suprafaţa de schimb
de căldură, preiau de la agentul frigorific toată căldura latentă de condensare. În practică, de multe ori se spune
că apa sau aerul sunt agenţii de răcire ai condensatoarelor. Atât pentru vaporizator cât şi pentru condensator,
există numeroase tipuri şi variante constructive. Energia, sau puterea (P) necesară din exterior pentru
funcţionarea acestor instalaţii, este reprezentată de diferenţa dintre puterea de comprimare (Pc) şi puterea de
destindere (Pd), deci:
Ţinând seama de relaţia (3.10), ecuaţia de bilanţ energetic (3.9) rămâne valabilă. Din punct de vedere al analizelor
energetice, pentru a elimina dependenţa de cantitatea de substanţă, respectiv de debitul masic al agentului de
lucru din instalaţie, vor fi considerate schimburile energetice specifice, adică raportate la un kilogram de
substanţă. Acestea sunt:
puterea frigorifică specifică:
lucrul mecanic specific de comprimare:
sarcina termică specifică a condensatorului:
lucrul mecanic specific de destindere:

Detentorul din instalaţiile frigorifice ar fi o maşină foarte complexă şi şi în consecinţă

foarte scumpă, indiferent de construcţia acestuia. Complexitatea constructivă a
detentorului, nu este justificată de producerea unui efect util pe măsură, deoarece
destinderea agentului frigorific, se produce în domeniul în care agentul frigorific se
găseşte preponderent în fază lichidă, (în detentor intră lichidul furnizat de condensator)
şi este cunoscut că prin destinderea lichidului, se produce un lucru mecanic, respectiv
o putere de destindere mult mai redusă decât în cazul destinderii vaporilor. Cu toate că
din punct de vedere termodinamic şi energetic, cea mai eficientă soluţie pentru
realizarea destinderii, este reprezentată de utilizarea detentorului, din punct de vedere
tehnologic şi economic, acesta nu este rentabil. Practic, în construcţia instalaţiilor
frigorifice, detentorul este inlocuit de un dispozitiv mult mai simplu din punct de vedere
constructiv, în care destinderea este realizată prin laminare. Acest dispozitiv este fie un
tub capilar, în sistemele de putere frigorigorifică redusă, fie un ventil de laminare, în
sistemele şi instalaţiile de putere frigorifică medie sau mare. Instalaţiile frigorifice şi
pompele de căldură, având în componenţă aceste dispozitive de destindere, sunt ceva
mai puţin eficiente decât cele prezentate în figura 3.20, deoarece nu mai produc lucru
mecanic, respectiv putere de destindere, dar sunt mult mai rentabile din punct de
vedere tehnicoeconomic, reprezentând practic singurele soluţii tehnice utilizate în
prezent, în construcţia instalaţiilor frigorifice şi pompelor de căldură cu comprimare
mecanică de vapori, de tipul celor prezentate anterior. În figura 3.21 este prezentată o
schemă constructivă a unei instalaţii de putere frigorifică redusă în care laminarea este
realizată prin tub capilar, iar în figura 3.22, schema unei instalaţii de putere frigorifică
medie, în care laminarea este realizată într-un ventil de laminare termostatic.
Bulbul care poate fi observat pe conducta de aspiraţie, are rolul de a controla procesul
de laminare, în vederea eliminării pericolului ca eventuale picături de lichid nevaporizat
să ajungă în compresor. Laminarea este controlată prin valoarea temperaturii vaporilor
la ieşirea din vaporizator, de unde provine şi denumirea acestui aparat: ventil de
laminare termostatic.

Comparaţie între instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură
Din punct de vedere principial, ciclul termodinamic inversat după care funcţionează cele două tipuri
de instalaţii, este identic. Ceea ce diferă, este numai nivelul de temperatură la care se găsesc
sursele de căldură, faţă de temperatura mediului ambiant, notată cu ta [°C], respectiv Ta [K].
Pentru a simplifica analiza comparativă a ciclurilor acestor instalaţii, se consideră că între sursele
de căldură şi agentul frigorific, schimbul de căldură se desfăşoară în condiţii ideale, adică la
diferenţe infinit mici de temperatură. Acest tip de transfer termic presupune suprafeţe infinit de mari
pentru transmiterea căldurii şi o durată infinit de mare, ceea ce nu se poate întâlni în realitate. Din
punct de vedere teoretic, aceste ipoteze au însă avantajul că simplifică mult analiza ciclurilor
termodinamice. În aceste condiţii temperatura sursei reci poate să fie considerată egală cu
temperature de vaporizare a agentului frigorific, iar temperatura sursei calde poate să fie
considerată egală cu temperatura de condensare.

În figura sunt prezentate trei scheme de instalaţii funcţionând

după cicluri termodinamice inversate:
•Instalaţiile frigorifice, au temperatura sursei reci tr[°C] sau Tr[K],
egală cu temperatura de vaporizare t0[°C] sau T0[K], mai mică
decât temperatura mediului ambiant ta[°C] sau Ta[K]. În această
situaţie particulară, sursa rece mai este denumită şi mediu răcit.
Rolul acestor instalaţii este de a prelua căldură de la mediul răcit,
în scopul răcirii sau menţinerii unei temperaturi scăzute a
acestuia. Căldura absorbită Q0, sau puterea frigorifică absorbită ,
, reprezintă efectul util al acestor instalaţii. Sursa caldă, în cazul
instalaţiilor frigorifice este reprezentată de mediul ambiant. Ciclul
de lucru este reprezentat prin stările 1,2,3,4.
•Instalaţiile de pompă de căldură, au temperatura sursei calde
tc[°C] sau Tc[K], egală cu temperatura de condensare tk[°C] sau
Tk[K], mai mare decât temperatura mediului ambiant ta[°C] sau
Ta[K]. În această situaţie particulară, sursa caldă mai este
denumită şi mediu încălzit. Rolul acestor instalaţii este de a ceda
căldură mediului încălzit, în scopul încălzirii sau menţinerii unei
temperature ridicate a acestuia. Căldura cedată Qk, numită uneori
şi căldură pompată, sau sarcina termică a condensatorului ,
reprezintă efectul util al acestor instalaţii. Sursa rece, în cazul
pompelor de căldură este reprezentată de mediul ambiant. Ciclul
de lucru este reprezentat prin stările 5,6,7,8.
• Instalaţiile combinate, au temperatura sursei reci, egală cu temperatura de vaporizare, mai mică decât temperatura mediului
ambiant, iar temperatura sursei calde, egală cu temperatura de condensare, mai mare decât temperatura mediului ambiant.
Rolul acestor instalaţii este de a absorbi căldură de la mediul răcit şi simultan de a ceda căldură mediului încălzit. Aceste
echipamente au un dublu efect util, reprezentat evident de sarcinile termice ale vaporizatorului şi condensatorului .
Ciclul de lucru este reprezentat prin stările 9,10,11,12.

Agenţi frigorifici
Pentru a permite funcţionarea ciclică a instalaţiilor frigorifice şi a pompelor de căldură, agenţii termodinamici de lucru din
acestea, preiau căldură prin vaporizare şi cedează căldură prin condensare, la temperaturi scăzute sau apropiate de ale
mediului ambiant, deci trebuie să fie caracterizate de unele proprietăţi particulare, care îi deosebesc de agenţii
termodinamici din alte tipuri de instalaţii. Acesta este motivul pentru care agenţii de lucru din instalaţiile frigorifice şi
pompele de căldură, poartă denumirea de agenţi frigorifici.
Proprietăţi ale agenţilor frigorifici
Proprietăţile agenţilor frigorifici sunt impuse de schema şi tipul instalaţiei, precum şi de nivelurile de temperatură ale celor
două surse de căldură. Câteva dintre aceste proprietăţi sunt următoarele:
- presiunea de vaporizare trebuie să fie apropiată de presiunea atmosferică şi uşor superioară acesteia, pentru a nu apare
vidul în instalaţie;
- presiunea de condensare trebuie să fie cât mai redusă, pentru a nu apare pierderi de agent frigorific şi pentru a se realiza
consumuri energetice mici în procesele de comprimare impuse de funcţionarea acestor instalaţii;
- căldura preluată de un kilogram de agent, prin vaporizare, trebuie să fie cât mai mare, pentru a se asigura debite masice
reduse;
- căldura specifică în stare lichidă trebuie să fie cât mai mică, pentru a nu apare pierderi mari prin ireversibilităţi interne, în
procesele de laminare adiabatică;
- volumul specific al vaporilor trebuie să fie cât mai redus, pentru a se obţine dimensiuni de gabarit reduse, ale
compresoarelor;
- să nu prezinte pericol de inflamabilitate, explozie şi toxicitate;
- să nu fie poluanţi (este cunoscut faptul că unii agenţi frigorifici clasici şi anume câteva tipuri de freoni, contribuie la
distrugerea stratului de ozon al stratosferei terestre);
- să prezinte o contribuţie cât mai scăzută la încălzirea globală (este conoscut că o serie de substanţe utilizate în tehnică
odată ajunse în atmosferă, contribuie la încălzirea globală a planetei, fenomen denumit şi efect de seră).

Pentru a nu se utiliza denumirile chimice complicate ale acestor substanţe, agenţii frigorifici au fost denumiţi freoni, sunt
simbolizaţi prin majuscula R, (de la denumirea în limba engleză - Refrigerant) şi li s-a asociat un număr determinat în
funcţie de compoziţia chimică. Unii dintre cei mai cunoscuţi agenţi frigorifici sunt prezentaţi în tabelul 1, împreună cu
temperatura normală de vaporizare şi indicele transformării adiabatice. Tabelul 1 Temperatura de vaporizare şi indicele
transformării adiabatice (k), pentru câţiva agenţi frigorifici
Se observă că aceşti agenţi au proprietatea de a vaporiza (fierbe) la temperaturi scăzute, putând deci să absoarbă căldură,
la temperaturi mai mici decât ale mediului ambian

Istoricul agenţilor frigorifici începe în anul 1834, când americanul Jacob Perkins brevetează o maşină frigorifică
funcţionând prin comprimare mecanică de vapori, utilizând ca agent frigorific oxidul de etil. Utilizarea unei asemenea
maşini s-a dovedit rapid limitată de nivelul ridicat de inflamabilitate al acestui agent.
În 1876 Carl von Linde, datorită utilizării amoniacului ca agent frigorific, permite adevărata dezvoltare a instalaţiilor
frigorifice prin comprimare mecanică de vapori. În 1880, introducerea unui nou agent frigorific, anhidrida carbonică,
reprezintă începutul utilizării instalaţiilor frigorifice pentru îmbarcarea la bordul navelor a produselor alimentare. În 1920,
prin utilizarea anhidridei sulfuroase şi a clorurii de metil, apar primele maşini frigorifice de uz casnic sau comercial.
Începând din 1930, apar primele hidrocarburi fluorurate şi clorurate (CFC). Datorită caracteristicilor foarte interesante din
punct de vedere termodinamic şi datorită marii lor stabilităţi atât termice cât şi chimice, utilizarea acestora va aduce o
ameliorare considerabilă atât a fiabilităţii cât şi a siguranţei în funcţionare a instalaţiilor frigorifice cu compresie mecanică.
Aşa se explică de ce în comparaţie cu amoniacul şi clorura de metil, aceste substanţe poartă denumirea de agenţi
frigorifici de siguranţă.
În numeroase ţări, pe lângă denumirea de freoni, agenţii frigorifici pot fi întâlniţi şi sub diverse denumiri comerciale, care
pentru acelaşi produs diferă de la ţară la ţară şi de la un producător la altul. R12 de exemplu, este numit Forane 12
(denumirea comercială a Uzinei Kuhlmann din Franţa), Flugene 12 (denumirea comercială a firmei Pechine Saint-Gobain
din Franţa), sau Genetron 12 (denumirea comercială a societăţii Allied Chemical din S.U.A.). În unele publicaţii ştiinţifice,
chiar şi denumirea de freoni, pentru desemnarea agenţilor frigorifici, este considerată comercială.

Compoziţia chimică a freonilor

Tabelul 2 Cele trei tipuri de freoni
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, freonii, care sunt
hidrocarburi fluorurate, pot fi împărţiţi în trei mari categorii:
CFC (clorofluorocarburi), freonii clasici, care conţin Cl foarte
instabil în moleculă;
HCFC (hidroclorofluorocarburi), freoni denumiţi de tranziţie,
care conţin în moleculă şi hidrogen, datorită căruia Cl este
mult mai stabil şi nu se descompune atât de uşor sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete; Tabelul 3 Câteva exemple de freoni uzuali
HFC (hidrofluorocarburi), consideraţi freoni de substituţie
definitivă, care nu conţin de loc în moleculă atomi de Cl.
Tabelul 2 Cele trei tipuri de freoni
Tabelul 3 Câteva exemple de freoni uzuali
Pe lângă cele trei categorii de agenţi frigorifici menţionate,
există şi agenţi frigorifici naturali, între care amoniacul (NH3),
simbolizat şi prin R717, este cel mai important şi cel mai
utilizat, datorită proprietăţilor sale termodinamice care îl fac
cel mai performant agent frigorific din punct de vedere al
transferului termic. În ultimul timp începe să fie tot mai utilizat
ca agent frigorific, propanul simbolizat prin R290, care
reprezintă un înlocuitor excelent pentru R22, având o
compatibilitate perfectă cu uleiurile utilzate în compresoarele
pentru R20 şi asigurând o eficienţă frigorifică superioară faţă
de R22. Propanul este utilizat şi în numele tipuri de pompe de
căldură. Singura problemă legată de utilizarea propanului ca
agent frigorific, este reprezentată de inflamabilitatea ridicată a
acestuia.

3.3.4. Legătura dintre freoni şi stratul de ozon

Poluarea produsă de freoni, o problemă atât de mediatizată şi discutată în ultimii ani, reprezintă la ora actuală unul din
motivele care explică numărul foarte mare de agenţi frigorifici întâlniţi în diverse aplicaţii ale tehnicii frigului. La începutul
anilor ’80, măsurători ale grosimii stratului de ozon de deasupra Antarcticii, au evidenţiat că grosimea acestuia devenise
mult mai redusă decât în mod normal. Stratul de ozon, având un rol extrem de benefic, deoarece filtrează radiaţiile
ultraviolete, se găseşte în stratosfera atmosferei terestre, aproximativ între 12 – 50 km altitudine, aşa cum este indicat în
figura 3.24.
Dacă nu ar exista stratul de ozon, intensitatea radiaţiei ultraviolete, provenite de la Soare, ar fi mult prea puternică pentru
numeroase forme de viaţă de pe Pământ. În acest context, este evident importanţa monitorizării atât a grosimii stratului de
ozon, cât şi a impactului pe care îl au diverşi factori naturali, sau artificiali, asupra acestei grosimi. În partea stângă a
imaginii din figura 3.24, sunt reprezentate în culorile roşu, galben şi albastru, radiaţiile provenite de la Soare, în spectrul
luminii vizibile, iar cu violet a fost reprezentată radiaţia ultravioletă, invizibilă pentru ochiul uman. În partea dreaptă a
imaginii a fost reprezentată cu culoare roşie sub forma săgeţilor ondulate, radiaţiile infraroşii, de asemenea invizibile,
percepute de om, sub formă de căldură. O parte din aceste radiaţii infraroşii, ca şi cele ultraviolete, sunt reflectate de
atmosfera terestră, în timp ce Pământul, care absoarbe această radiaţie, degajă şi el radiaţii în spectrul infraroşu. În
aceeaşi perioadă de început a anilor ‘80, s-a constatat de asemenea că iarna şi primăvara, grosimea stratului de ozon este
cu cca 20% mai redusă decât vara şi toamna, ceea ce a determinat studierea atentă a fenomenului.

Astfel s-a constatat că sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete având intensităţi diferite în anotimpuri diferite, moleculele de
ozon (O3) se transformă în mod natural iarna şi primăvara în molecule de oxigen (O2), iar moleculele de oxgen (O2) se
transformă în mod natural vara şi toamna în molecule de ozon (O3). Acest fenomen natural explică pe de-o parte variaţia
grosimii stratului de ozon, dar pe de altă parte, în perioada efectuarii acestor măsurători, grosimea acestui strat, devenise
mult mai subţire decât ar fi fost normal, în urma desfăşurării procesului natural descries anterior.Astfel a apărut ipoteza că
subţierea stratuluii de ozon este posibil să fie datorată acţiunii unor substanţe produse de om. Din acest moment nu a mai
fost decât un pas până la includerea freonilor, pe lista substanţelor nocive pentru stratul de ozon, deci poluante. Poluarea
produsă de freoni este un proces care se produce în stratosfera terestră şi care este prezentat într-o manieră schematică,
în tabelul 4. Analizând mecanismul acestui proces se observă că în ceea ce privete freonii, principalul responsabil pentru
acţiunea distructivă asupra ozonului, este atomul de Cl, din moleculele CFC-urilor.
Tabelul 4 Mecanismul distrugerii stratului de ozon de către atomii de Cl din moleculele de CFC
Sub acţiunea razelor ultraviolete provenite de la soare, din moleculele freonilor se eliberează Cl (clor monoatomic),
deoarece din punct de vedere chimic, acesta prezintă o legătură foarte slabă (instabilă) în cadrul moleculelor de CFC.
Clorul monoatomic reacţionează chimic cu ozonul (O3), care se găseşte în stratosferă şi rezultă oxigen biatomic O2 şi
oxizi de clor. În acest mod, se distruge treptat stratul de ozon al planetei, având un binecunoscut rol protector prin
filtrarea radiaţiilor ultraviolete, nocive pentru sănătatea umană.

Problema este cu atât mai gravă cu cât oxizii de clor rezultaţi din reacţia descrisă, nu sunt nici aceştia stabili şi se
descompun, eliberând din nou Cl. Se produc astfel reacţii în lanţ, prin care un singur atom de Cl poate să distrugă un număr
impresionant de molecule de O3. Aşa se explică apariţia, deocamdată deasupra celor doi poli ai planetei a aşa numitelor
găuri în statul de ozon (zone în care perioade lungi din an ozonul lipseşte complet). Fenomenul a fost posibil cu atât mai mult
cu cât nu numai freonii, prin atomii de Cl, ci şi alte substanţe chimice, în primul rând CO2, produc efecte asemănătoare. În
prezent există în întreaga lume, numeroase instalaţii de puteri frigorifice mici şi mijlocii încărcate cu agenţi frigorifici poluanţi
(în sensul pericolului pentru stratul de ozon), care pun în continuare probleme legate de posibila lor "scăpare" în atmosferă.
Totodată se pune problema găsirii unor agenţi de substituţie care să fie utilizaţi în instalaţiile frigorifice noi. În urma dovedirii
ştiinţifice a efectelor nocive asupra stratului de ozon, produse de freoni, comunitatea internaţională a luat numeroase măsuri
de reducere până la zero a utilizării acestora. De exemplu, în SUA una dintre primele măsuri luate, a fost interzicerea spray-
urile de orice tip, care utilizează ca agent propulsor CFC-urile. În 1987, Protocolul de la Montreal, revizuit în iunie 1990, de
Reuniunea de la Londra, a îngheţat pentru câţiva ani utilizarea CFC-urilor înainte de interdicţia definitivă a acestora. Ulterior,
în 1992, Reuniunea sub egida ONU, desfăşurată la Copenhaga, întârzierile programate la Londra, privind utilizarea CFC, au
fost reduse. Reglementările internaţionale pentru CFC şi HCFC, stipulează în prezent următoarele:
Pentru CFC:
- oprirea producţiei începând din 31.12.1994;
- interzicerea comercializării şi utilizării, începând din 1.01.1999, cu o derogare pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor
existente, până în 31.12.1999.
Pentru HCFC:
- producţia este autorizată până în 31.12.2014;
- utilizarea în echipamente noi este interzisă din 1.01.1996 în frigidere, congelatoare, aparate de condiţionarea aerului de pe
automobile particulare, transport public şi rutier, iar din 1.01.1998 şi pe trenuri;
- utilizarea este interzisă din 1.01.2000 în echipamente noi ale antrepozitelor frigorifice şi începând din 1.01.2001 în toate
echipamentele frigorifice şi de climatizare (cu unele excepţii);
- utilizarea este interzisă şi pentru menţinerea în funcţiune a instalaţiilor existente, începând din 1.01.2008.

Agenţii utilizaţi în instalaţiile frigorifice, permit obţinerea unei plaje foarte largi de temperaturi, de la –20°C până la –100°C,
sau chiar mai scăzute în anumite cazuri particulare. Evident, aceste temperaturi nu pot să fie realizate cu un acelaşi agent
frigorific, pentru fiecare domeniu de temperature existând anumiţi agenţi frigorifici specifici recomandaţi. Cu toate că pe plan
internaţional au fost luate măsuri drastice privind interzicerea utilizării CFC-urilor, în lumea ştiinţifică există şi opinii conform
cărora, potenţialul distructiv al acestor substanţe nu este nici pe departe atât de ridicat, pe cât s-a susţinut. Astfel au fost
enunţate câteva motive care infirmă prezumţiile anterioare, privind rolul CFC-urilor în distrugerea stratului de ozon, respectiv
în creşterea nivelului radiaţiilor ultraviolete: În natură există numeroase alte surse generatoare de Cl. Astfel cca. 20% din
clorul prezent în stratosferă provine din erupţiile vulcanice, care pot accelera semnificativ procesul de reducere a grosimii
stratului de ozon; În timp ce grosimea stratului de ozon a fost în continuă scădere, o lungă perioadă de timp, emisiile de CFC
au fost în continuă creştere, deci se poate concluziona că nu a existat o corelaţie direct între emisiile de CFC şi problema
ozonului; Cu toate că se consideră că rolul ozonului este de a filtra radiaţiile ultraviolete, nu este demonstrat clar că nivelul
radiaţiilor ultraviolete a crescut considerabil, ca urmare a reducerii grosimii stratului de ozon. Trecând peste aceste dispute
de ordin teoretic, de altfel extrem de interesante, merită menţionat faptul că deşi atunci când se vorbeşte de freoni, aceştia
sunt asociaţi cu instalaţiile frigorifice, totuşi tehnica frigului artificial nu este nici pe departe cea care a emis cele mai ridicate
cantităţi de CFC-uri în atmosferă. Degajări mult mai semnificative de CFC, corespund următoarelor ramuri industriale:
Industriei microelectronică - utilizează freoni la spălarea microcircuitelor electronice;
Industria cosmetică - a utilizat freoni ca agent propulsor pentru substanţele active din spray-uri.
În ambele situaţii prezentate, CFC-urile au fost emise direct în atmosferă, în cantităţi mari, în timp ce în cazul instalaţiilor
frigorifice, CFC-urile evoluează în circuit închis în sisteme etanşe, neputând să ajungă în atmosferă decât în cazuri de avarie.
La ora actuală, înintea oricărei intervenţii tehnice, este obligatorie, recuperarea agentului frigorific din instalaţii, fiind interzisă
eliberarea acestuia în atmosferă.

Domenii de utilizare a agenţilor frigorifici

Cele mai importante domenii de utilizare a freonilor şi agenţii de substituţie pentru freonii clasici, sunt prezentate în
tabelul 5
O mare parte dintre agenţii frigorifici, în special cei de substituţie, reprezintă amestecuri ale unor alţi freoni aşa cum se
observă în tabelul 6.
Tabelul 5 Domenii de utilizare a agenţilor frigorifici

Tabelul 6 Domenii de utilizare a agenţilor frigorifici

Tabele şi diagrame termodinamice ale agenţilor frigorifici
În vederea realizării calculelor termice ale ciclurilor după care funcţionează instalaţiile frigorifice, este necesară
determinarea valorilor parametrilor termodinamici ai agenţilor frigorifici, în stările caracteristice ale acestor cicluri
frigorifice. În acest scop, pot să fie utilizate tabele sau diagrame termodinamice. În continuare este prezentat câte un
exemplu de tabel care prezintă valori ale parametrilor termodinamici pentru agenţii frigorifici, în stări de saturaţie - tabelul
7, respectiv în stări de vapori supraîncălziţi - tabelul 8. Ambele tabele au fost obţinute cu ajutorul programului de calcul
CoolPack, disponibil gratuit pe internet.
Tabelul 7 Valori ale parametrilor termodinamici la saturaţie Tabelul 8 Valori ale entalpiei vaporilor supraîncălziţi
pentru R134a pentru R134a

O altă metodă rapidă pentru estimarea mărimilor de stare ale agenţilor frigorifici, este utilizarea diagramelor
termodinamice, care permit determinarea acestor mărimi pe cale grafică şi în plus au avantajul că permit reprezentarea şi
studierea ciclurilor termodinamice ale instalaţiilor frigorifice, respectiv pompelor de căldură. În tehnica frigului, cea mai
utilizată diagram termodinamică este diagrama presiune – entalpie, cu vaporile presiunii, reprezentate în scară
logaritmică. Avantajul utilizării scării logaritmice, este că poate fi reprezentat un domeniu larg de presiuni, cu menţinerea
unei precizii de citirte relativ bună, pentru întregul domeniu de presiuni. Aceste diagrame sunt denumite lgp-h, unde lgp
indică scara logaritmică de reprezentare a presiunilor şi h indică entalpia. În figura 3.25 este prezentată o asemnea
diagramă lgp-h, pentru R134a, realizată tot cu ajutorul programului CoolPack.

Contact:

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Inginerie,
Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 8 si 9 pg. 1

CUPRINS
1. Introducere


Harta Retelei Electrice de Transport si a Centralelor Electrice Eoliene la data de 15.05.2015

Puterea centralelor electrice

eoliene la 15.12.2016

În România, cu excepția zonelor montane, unde condițiile meteorologice dificile fac

greoaie instalarea și întreținerea agregatelor eoliene, viteze egale sau superioare
nivelului de 4 m/s se regăsesc în Podișul Central Moldovenesc, Dobrogea si litoralul Marii
Negre.

Turbinele eoliene moderne transformă

energia vântului în energie electrică
producând între
• 50 - 60 KW putere pentru diametre

de elice începând cu 1m
• 2 - 3MW putere pentru diametre de

60-100m
• cele mai folosite genereaza între

500-1500 KW

Conversia energiei eoliene în energie electrică Principiul de funcţionare al turbinelor

eoliene
Energia eoliană, sau energia vântului, poate fi considerată o formă de energie solară, deoarece vântul este produs în
principal de încălzirea neuniformă a atmosferei terestre, de către Soare. Alţi factori care contribuie la producerea vântului
sunt neregularităţile scoarţei terestre şi mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei proprii. Conversia energiei eoliene în
energie mecanică şi apoi în energie electrică, poate fi realizată cu ajutorul turbinelor eoliene. Într-o manieră simplificată, se
poate spune că principiul de funcţionare al turbinelor eoliene este cel al unui ventilator inversat. În loc să producă vânt cu
ajutorul energiei electrice, aşa cum se întâmplă în ventilator, turbina eoliană utilizează vântul pentru a produce energie
electrică. Astfel, vântul antrenează în rotaţie paletele, care sunt fixate pe arborele turbinei. Energia mecanică obţinută prin
rotaţia arborelui, este convertită în energie electrică de către un generator de curent electric. Din punct de vedere istoric,
prima utilizare a energiei vântului datează de peste 5000 ani, când egiptenii utilizau deja energia eoliană pentru deplasarea
corăbiilor. De asemenea, cu 2000 ani î.e.n., în Babilon funcţionau deja primele mori de vânt. Se pare că lumea occidentală a
descoperit mult mai târziu forţa vântului, primele referiri scrise la maşini care utilizau energia vântului datează abia din sec.
12, fiind vorba de echipamente pentru măcinarea grânelor. În figura 6.1, sunt prezentate principalele părţi componente ale
unei turbine eoliene.

Clasificarea turbinelor eoliene

Turbinele eoliene pot fi clasificate după mai multe criterii, în continuare fiind prezentate doar câteva dintre
acestea:
După puterea electrică furnizată
- Turbine de putere redusă (sub 100kW) utilizate în principal pentru uz casnic, agricol, etc.;
- Turbine de putere mare (peste 100kW) utilizate pentru furnizarea energiei electrice în sistemele
energetice naţionale.
În figura 6.2 este prezentată o turbină eoliană de putere mică, iar în figura 6.3, una de putere mare.

Turbine eoliene de putere mica

Aceaste turbine se pot utiliza numai in zonele in care viteza medie a vantului este mai mare de 4 m/s. Cele mai
multe din aceste turbine sunt concepute pentru a fi in masura sa incarce direct o baterie. Acestea includ si un
generator de curent ce functioneaza la o putere scazuta a vantului. Bateriile contin un controler pentru a evita
supraincarcarea.


După direcţia de orientare a axei
- Turbine cu axă orizontală, având axa paralelă cu direcţia vântului;
- Turbine cu axă verticală, având axa perpendiculară pe direcţia vântului.
În figura 6.4 este prezentată o turbină eoliană verticală de tip Darrierus, după numele celui care a realizat
prima astfel de turbină.

Turbine eoliene cu axa orizontala de rotatie

Motoarele eoliene cu axa orizontala de rotatie sunt acele motoare a caror axa este paralela cu
directia vantului. Primele astfel de motoare au fost morile de vant, care au aparut mai intai in Olanda si apoi
s-au extins de-a lungul Europei.

Turbine eoliene cu axa verticala de rotatie

Acestea sunt cele mai vechi instalatii eoliene din Orientul Mijlociu si au fost folosite drept un
precursor al morilor de vant. Masinariile care folosesc acest design au o presiune a aerului mai mare pe
suprafata aripilor. Statiile eoliene care au axul de rotatie vertical fata de rotor au mai multe avantaje.


După modul de amplasare a paletelor
- În contra vântului (vântul întâlneşte întâi paletele şi apoi nacela) – “upwind”;
- În direcţia vântului (vântul întâlneşte întâi nacela şi apoi paletele) – “downwind”.
După numărul de palete
- Cu două palete;
- Cu trei palete (cele mai răspândite).
În figura 6.5 este prezentată o turbină cu două palete, de tip “upwind”.
După locul de amplasare
- Amplasare terestră;
- Amplasare marină.
În figura 6.6 sunt prezentate câteva turbine eoliene marine.
.

Părţile componente ale turbinei eoliene

Câteva dintre părţile principale ale turbinelor eoliene
sunt prezentate în figura 6.1, dar în principiu, cele
mai importante părţi componente ale turbinelor
eoliene, sunt:
- butucul rotorului;
- paletele;
- nacela;
- pilonul;
- arborele principal (de turaţie redusă);
- multiplicatorul de turaţie cu roţi dinţate;
- dispozitivul de frânare;
- arborele de turaţie ridicată;
- generatorul electric;
- sistemul de răcire al generatorului electric;
- sistemul de pivotare;
- girueta;
- anemometrul;
- sistemul de control (controller).
Butucul rotorului are rolul de a permite montarea
paletelor turbinei şi este montat pe arborele principal
al turbinei eoliene. În figurile 6.7 şi 6.8 sunt
prezentate două imagini ale unor butuci de turbine
eoliene.

Paletele reprezintă unele dintre cele mai importante componente ale turbinelor eoliene şi
împreună cu butucul alcătuiesc rotorul turbinei. Cel mai adesea, paletele sunt realizate cu
aceleaşi tehnologii utilizate şi în industria aeronautică, din materiale compozite, care să
asigure simultan rezistenţă mecanică, flexibilitate, elasticitate şi greutate redusă. Uneori se
utilizează la construcţia paletelor şi materiale metalice sau chiar lemnul. În figurile 6.9 şi
6.10 sunt prezentate două palete de turbine eoliene de mari dimensiuni.

Nacela are rolul de a proteja componentele turbinei eoliene, care se montează în interiorul acesteia şi anume:
arborele principal, multiplicatorul de turaţie, dispozitivul de frânare, arborele de turaţie ridicată, generatorul electric,
sistemul de răcire al generatorului electric şi sistemul de pivotare. În figurile 6.11 şi 6.12 sunt prezentate două nacele
de dimensiuni mari.


Arborele principal al turbinelor eoliene are turaţie redusă şi transmite mişcarea de rotaţie, de la butucul turbinei la
multiplicatorul de turaţie cu roţi dinţate. În funcţie de tipul turbinei eoliene, turaţia arborelui principal poate să
varieze între 20…400 rot/min. În figura 6.15 este prezentat un asemenea arbore.

Dispozitivul de frânare este un dispozitiv de siguranţă şi se montează pe arborele de turaţie ridicată, între multiplicatorul
de turaţie şi generatorul electric. Viteza de rotaţie a turbinei este menţinută constantă prin reglarea unghiului de înclinare
a paletelor în funcţie de viteza vântului şi nu prin frânarea arborelui secundar al turbinei. Dispozitivul de frânare (cel mai
adesea hidraulic, iar uneori mecanic) este utilizat numai în cazul în care mecanismul de reglare a unghiului de înclinare a
paletelor nu funcţionează corect, sau pentru frânarea completă a turbinei în cazul în care se efectuează operaţii de
întreţinere sau reparaţii. În figura 6.18 este prezentat principiul de funcţionare al mecanismului de frânare, iar în figura
6.19 este prezentat un asemenea mecanism.
Arborele de turaţie ridicată denumit şi arbore secundar sau cuplaj, are rolul de a transmite mişcarea de la
multiplicatorul de turaţie la generatorul electric. Turaţia acestui arbore, ca şi cea a generatorului electric, are valori între
1200…1800 rot/min. În figura 6.20 este prezentat un arbore de turaţie ridicată, montat pe multiplicatorul de turaţie.

Generatorul electric are rolul de a converti energia mecanică a arborelui de turaţie ridicată al turbinei
eoliene, în energie electrică. Spirele rotorului se rotesc în câmpul magnetic generat de stator şi astfel, în
spire se induce curent electric. Există atât generatoare electrice care furnizează curent continuu (de
regulă pentru aplicaţii casnice şi turbine de dimensiuni reduse), cât şi generatoare electrice de curent
alternativ într-o gamă extrem de variată de puteri. În figura 6.21 este prezentat generatorul electric al unei
turbine eoliene de 5 MW, cea mai mare din lume, în martie 2005..
Sistemul de răcire al generatorului electric preia excesul de căldură produs în timpul funcţionării
acestuia. În figura 21 se observă că răcirea este asigurată de un ventilator centrifugal, iar generatoarele
de putere mai redusă au răcirea asigurată de ventilatoare axiale. Uneori sistemul de răcire al
generatoarelor electrice este proiectat să funcţioneze cu apă de răcire, caz în care există un circuit
suplimentar pentru răcirea apei.

Sistemul de pivotare al turbinei eoliene, are rolul de a permite orientarea turbinei după direcţia vântului. Componentele
principale ale acestui sistem sunt motorul de pivotare şi elementul de transmisie a mişcării. Ambele componente au
prevăzute elemente de angrenare cu roţi dinţate. Acest mecanism este antrenat în mişcare cu ajutorul unui sistem
automatizat, la orice schimbare a direcţiei vântului, sesizată de giruetă. În figura 6.22 este prezentat motorul sistemului
de pivotare, iar în figura 6.23 elementul de transmisie.
Girueta este montată pe nacelă şi are rolul de a se orienta în permanenţă după direcţia vântului. La schimbarea direcţiei
vântului, girueta comandă automat intrarea în funcţiune a sistemului de pivotare al turbinei. În cazul turbinelor de
dimensiuni reduse, nacela este rotită automat după direcţia vintului cu ajutorul giruetei, fără a fi necesară prezenţa unui
sistem suplimentar de pivotare. În figura 6.24 este prezentată o giruetă.

Anemometrul este un dispozitiv pentru măsurarea vitezei vântului. Acest aparat este montat pe nacelă şi comandă
pornirea turbinei eoliene când viteza vântului depăşeşte 3…4m/s, respective oprirea turbinei eoliene când viteza vântului
depăşeşte 25m/s. În figura 6.25 este prezentat un anemometru cu cupe.
Controler-ul este calculatorul principal al unei turbine eoliene, care cel puţin în cazul turbinelor de puteri mari, este integrat
într-o reţea de calculatoare, care controlează buna funcţionare a tuturor componentelor. De regulă controler-ul este
amplasat în nacelă, iar alte calculatoare pot fi amplasate inclusiv la baza pilonilor. În figura 6.26 este prezentat un controler
din componenţa unei turbine eoliene

6.4. Aerodinamica turbinelor eoliene
6.4.1. Lucrul mecanic, energia cinetică şi puterea vântului

Asemănător altor forme de energie şi cea eoliană poate fi
transformată în alte forme de energie, de exemplu mecanică, sau
electrică. În condiţii ideale, se poate considera că aceste
transformări se produc fară pierderi, dar în situaţiile reale,
întotdeauna se poate defini un randament al transformării
energiei dintr-o formă în alta. În continuare va fi determinat
potenţialul energetic eolian, respectiv potenţialul de putere, care
ar putea să fie dezvoltate în condiţii ideale, de energia eolienă.
Pentru efectuarea acestui calcul, va fi analizat pentru început,
cazul celebrului personaj Marry Poppins, care în romanul lui P.
L. Travers, apare în zbor, deplasându-se cu ajutorul unei
umbrele, datorită energiei dezvoltate de “vântul de primăvară”,
fenomen prezentat în figura 6.27.
Considerând că viteza vântului este w, presiunea dinamică p,
datorată deplasării aerului, poate fi calculată cu relaţia:
unde ρ [kg/m3] este densitatea aerului.
La rândul ei, densitatea aerului, depinde de presiunea atmosferică (deci de latitudine, longitudine, altitudine şi
condiţiile meteorologice), respectiv de umiditatea aerului. În contact cu suprataţa umbrelei, presiunea vântului,
produce forţa care determină deplasarea lui Marry Poppins. Cu cât suprafaţa asupra căreia acţionează vântul este mai
mare, cu atât şi forţa produsă de vânt este mai mare. Aceasta este şi explicaţia faptului că atât panzele corăbiilor, cât şi
paletele morilor de vânt aveau suprafeţe foarte mari, necesare dezvoltării unor forţe cât mai mari. În contact cu
suprafeţele asupra cărora acţionează (umbrela, pânzele corăbiilor, paletele morilor de vânt, etc.), vântul este frânat, iar
energia cinetică a acestuia, se transformă în energie potenţială de presiune, respectiv în energie mecanică şi este
transferată suprafeţei care realizează frânarea.

Frânarea se produce pe orice suprafaţă normală (perpendiculară) la direcţia vântului. În cazul în care suprafaţa nu este
perpendiculară pe această direcţie, vântul va acţiona pe proiecţia suprafeţei, în planul normal la direcţia vântului. Notând
cu S, proiecţia suprafeţei umbrelei lui Marry Poppins, în planul normal la direcţia vântului, forţa F, dezvoltată de vânt
asupra umbrelei, se poate calcula cu relaţia:
Considerând că deplasarea se produce pe distanţa x, poate fi calculat lucrul mecanic L, produs de forţa dezvoltată de
vânt:
Putearea P, dezvoltată de vânt, pentru a produce deplasarea, în intervalul de timp τ, poate fi determinată cu relaţia:
Deoarece
Aceeasi relaţie de calcul pentru puterea dezvoltată de vânt, poate fi determinată considerând că energia cinetică a
vântului, reprezintă tocmai potenţialul energetic al acestuia.

Pentru a calcula energia cinetică a vântului, se va considera ca în figura 6.28,

un volum oarecare de aer V, închis de o suprafaţă oarecare S, pe o lungime
oarecare x. Lungimea x se consider pe direcţia vântului, iar suprafaţa S, este
considerată normală la direcţia vântului. În aceste condiţii, volumul de aer se
determină cu relaţia:
Considerând că aerul are densitatea ρ, se poate calcula cantitatea (masa) de aer

m, care se deplasează sub acţiunea vântului:
Energia cinetică Ec, a masei de aer m, se determină cu relaţia:
Puterea pe care o poate dezvolta vântul, datorită energiei sale cinetice, în

intervalul de timp τ, se calculează cu relaţia:
adică aceeaşi relaţie determinată cu ajutorul lucrului mecanic pentru deplasarea lui Marry Poppins.
Atât în cazul lui Marry Poppins, cât şi în cazul analizei energiei cinetice a vântului, au fost considerate situaţii ideale, fără
pierderi făra şi ireversibilităţi, astfel încât marimile calculate, reprezintă potenţialul de dezvoltare a lucrului mecanic,
potenţialul de dezvoltare a energiei cinetice, respectiv potenţialul de dezvoltare a unei puteri de către vânt.

În cazul aplicaţiilor reale, se va lua în considerare randamentul η, de conversie a energiei eoliene în energie mecanică,
care depinde de performanţele tehnice ale echipamentului utilizat.
unde indicele r, a fost utiliza pentru a desemna mărimile reale, faţă de mărimile fără acest indice, considerate mărimi
teoretice, sau potenţiale. În cazul turbinelor eoliene, suprafaţa S, utilizată pentru conversia energiei eoliene, este
suprafaţa rotorului turbinei, de rază r, respectiv de diametru d:
Analizând relaţiile de calcul prezentate anterior, se observă că puterea pe care o pot dezvolta echipamentele eoliene, în
particular turbinele eoliene, depinde în principal de viteza vântului w, proporţional cu puterea a treia a acestei mărimi, dar
şi de diametrul d, respectiv raza r, a rotorului, proporţional cu puterea a doua a acestor mărimi.
Puterea pe care o pot dezvolta echipamentele eoliene, mai depinde şi de densitatea ρ, a aerului în locul în care este
amplasat echipamentul respectiv. La rândul ei, densitatea aerului depinde de presiunea atmosferică în locul pe care este
amplasat echipamentul şi de umiditatea absolută a aerului. Presiunea atmosferică a aerului, depinde de latitudine,
longitudine, altitudine, temperatură şi condiţiile meteo, iar umiditatea aerului depinde de condiţiile meteo.

Noţiuni introductive de aerodinamică
Aerodinamica este o ştiinţă derivată din dinamica fluidelor, care studiază mişcarea,
respective curgerea gazelor în general şi a aerului în particular, precum şi
interacţiunea aerului, respectiv a gazelor în curgere, cu corpurile solide. Aplicaţiile
acestei ştiinţe în aeronautică sunt evidente, iar în continuare se va observa că şi în
cazul turbinelor eoliene, forma paletelor ca şi funcţionarea acestora, reprezintă tot
consecinţe ale aplicării legilor aerodinamicii, la procesele de curgere a aerului în
jurul paletelor.
Din punct de vedere geometric, în secţiune longitudinală, paletele au forma relativ

apropiată de a unor dreptunghiuri alungite, mărginite de muchiile frontală şi
posterioară (faţă de direcţia de rotaţie a paletelor), respectiv de butucul şi de vârful
paletelor. Uneori, vârfurile paletelor sunt mobile, ceea ce permite funcţionarea
acestor părţi ale paletelor ca regulator de turaţie, prin frânarea paletelor în cazul în
care viteza vântului depăşeşte anumite limite.
Raza (sau lungime paletelor), este reprezentată de distanţa dintre axa butucului şi vârful paletelor. În secţiune
transversală, forma paletelor este asimetrică, astfel încât aerul în curgere (datorită mişcării de rotaţie a paletelor), să
atingă paletele mai întâi în zona îngroşată, care reprezintă zona frontală a paletelor. Aceste forme ale profilelor paletelor,
poartă denumirea de profile aerodinamice datorită proprietăţilor particulare pe care le prezintă şi care vor fi evidenţiale în
continuare. În figura 6.29 sunt prezentate două profile aerodinamice.
Forma profilelor aerodinamice ale paletelor este fundamentală pentru performanţele turbinelor eoliene, astfel încât chiar
şi cele mai mici abateri ale formei profilelor, pot genera atât alterarea considerabilă a performanţelor, cât şi probleme
legate de nivelul de zgomot care poate să crească semnificativ. Din aceste motive, forma profilelor paletelor este aleasă
pe baza experienţei anterioare considerabile, obţinută în urma cercetărilor efectuate asupra formei aripilor şi elicelor de
avioane. În cataloagele NACA (The United States National Advisory Commitee for Aeronautics), cele două profile
prezentate în figura 29, sunt denumite NACA44, respectiv NACA63 şi reprezintă profilele folosite în mod uzual la paletele
turbinelor eoliene de pâna la 95kW inclusiv (NACA44), respectiv de la turbinele peste 150kW (NACA63).
Aerodinamica biciclistului
Pentru a descrie cât mai precis aspectele aerodinamice ale turbinelor eoliene, evitând deocamdată elementele complexe
şi pentru a asigura un cadru intuitiv de înţelegere a fenomenelor care se manifestă, se va descrie pentru început
comportarea aerodinamică a unui biciclist, apelându-se la experinţa mersului pe bicicletă care este foarte comună şi uşor
de înţeles. În figura 30 sunt prezentate foarte schematic şi simplificat, câteva procese de curgere a aerului în jurul unui
biciclist, direcţia de deplasare a acestuia fiind de la stânga spre dreapta.
În figura 6.30.a, este prezentată situaţia în care biciclistul staţionează, iar vântul suflă din lateral cu viteza v. În vederea
prezentării unui exemplu numeric, se va considera valoarea vitezei vântului:
ceea ce reprezintă o viteză apropiată de a unei brize marine răcoritoare. Deoarece aerul curge (se deplasează) în jurul
bicilcistului, asupra acestuia se va exercita presiunea dinamică a aerului:
unde ρ este densitatea aerului şi pentru această mărime se va considera valoarea ρ=1,2 kg/m3. Pentru viteza considerată
a vântului se obţine:

Atunci când “loveşte” suprafaţa S a biciclistului şi a bicicletei, vântul (aerul în curgere) exercită o forţă datorată presiu nii:
Pentru exemplul analizat, considerând S=0,6m2, se obţine
ceea ce considerând valoarea acceleraţiei gravitaţionale de 10m/s2, este echivalent cu greutatea unei mase de 3,6kg. În
figura 6.30.b, este prezentată situaţia în care biciclistul se deplasează cu viteza u, iar vântul suflă din lateral cu aceeaşi
viteză v. Datorită propriei deplasări, biciclistul se simte ca şi cum ar fi “lovit” din faţă de un vânt care suflă cu aceeaşi
viteză u cu care se deplasează biciclistul. Se va considera că biciclistul se deplasează cu viteza:
unde ρ este densitatea aerului şi pentru această mărime se va considera valoarea ρ=1,2 kg/m3. Pentru viteza considerată
a vântului se obţine:
iar această viteză de curgere a aerului care se va manifesta pe direcţia w produce o presiune dinamică
care produce pe suprafaţa biciclistului şi a bicicletei, o forţă
echivalentă cu greutatea unei mase de 4,5kg.În figura 6.30.c este prezentat modul în care se descompune forţa F care
acţionează asupra biciclistului în situaţia prezentată anterior, în forţa Fv datorată vântului şi forţa Fm datorată mişcării
biciclistului. Practic biciclistul “resimte” acţiunea aceleiaşi forţe datorate vântului ca şi în cazul 28.a, la care se adaugă
forţa Fm datorată propriei deplasări. Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât mai mare va fi şi rezistenţa aerului,
resimţită ca o forţă Fm.

6.4.4. Aerodinamica paletei turbinei

Modul de comportare al paletei turbinei eoliene, la curgerea aerului în jurul acesteia, va fi analizat cu ajutorul schemelor
din figura 31, în care este prezentat profilul paletei într-o secţiune apropiată de vârful paletei. Se consideră paleta unei
turbine de 450kW, având raza rotorului (lungimea paletei) de cca. 50m.
În figura 6.31.a este reprezentată situaţia în care se consideră că paleta este fixă, iar direcţia vântului este perpendiculară
pe suprafaţa planului de rotaţie, adică suprafaţa descrisă de rotor în timpul deplasării acestuia. Se consideră de
asemenea că viteza vântului are aceeaşi valoare
Această viteză a vântului produce asupra paletelor, o presiune dinamică având valoarea
exact ca în cazul bicilcistului, analizat anterior.

Direcţia acestei presiuni este aceeaşi cu direcţia vântului, adică perpendiculară pe planul de rotaţie al paletelor, respectiv
pe faţa laterală a acestora. Datorită formei particulare a profilului paletei, pe faţa frontală a acesteia (faţă de direcţia de
curgere a aerului), presiunea dinamică a aerului produce două efecte diferite asupra paletei. Astfel, pe de-o parte paleta
va fi supusă unei acţiuni care va tinde să flambeze (îndoaie) paleta înspre pilon, iar pe de altă parte, paleta va fi supusă
unei acţiuni motoare, care va tinde să rotească paleta. În consecinţă, datorită formei particulare a profilului paletei, forţa
rezultantă care acţionează asupra paletei, are direcţia uşor diferită de direcţia vitezei vântului, aşa cum se observă şi în
figura 6.31.a.

După ce începe să se producă rotaţia paletei, sub acţiunea motoare descrisă anterior, datorată formei particulare a
profilului, paleta va fi supusă atât acţiunii datorate vitezei vântului, cât şi acţiunii aerului, datorate propriei deplasări a
paletei. Această acţiune este echivalentă cu cea care s-ar produce dacă paleta ar rămâne fixă şi aerul s-ar deplasa spre
aceasta, cu aceeaşi viteză, dar în sens contrar deplasării paletei. Această situaţie este reprezentată în figura 31.b, pe care
s-a notat viteza relativă de deplasare a aerului în planul de rotaţie al paletei, cu u. Trebuie menţionat faptul că viteza u de
deplasare a aerului datorită rotaţiei (având direcţia tangenţială la traiectoria circulară a paletei), este diferită în lungul
paletei, fiind mai redusă înspre butuc şi mai mare înspre vârful paletei. Această viteză poate fi calculată cu relaţia:
unde nr [rot/min] este turaţia rotorului, respectiv a paletelor, iar r este raza pentru care se determină valoarea vitezei
tangenţiale u. Se observă că viteza u, prezintă o variaţie liniară între zona butucului, unde este minimă (deoarece valoarea
razei r este minimă) şi vârf, unde este maximă (deoarece şi valoarea razei r este maximă). Având în vedere că domeniul
uzual de valori pentru turaţia paletelor este de 20…400rot/min, în funcţie de tipul paletelor, iar în cazul turbinelor cu
diametrul mare al rotorului, această turaţie are valori reduse (20…40rot/min), se va considera o valoare a turaţiei
care reprezintă o valoare normală. În consecinţă, viteza tangenţială datorată rotaţiei paletelor, va avea valori între
în zona butucului, considerând că raza acestuia este de 1m şi
la vârful paletei, considerând lungimea acesteia de 50m. Cele două viteze de curgere a aerului se compun, iar viteza
rezultantă de curgere a aerului w, se poate calcula:
Astfel se obţine la baza paletei, respectiv la vârful paletei.
Viteza de curgere a aerului care se va manifesta pe direcţia w produce o presiune dinamică

la baza paletei, respectiv la vârful paletei.

Aceste presiuni dinamice, mai ales în zonele apropiate de vârful paletei, se manifestă sub forma unor forţe
considerabile asupra paletei. Datorită formei particulare a profilului paletei, acţiunea forţelor de presiune asupra
acesteia se manifestă diferit pe cele două feţe ale acesteia.
Astfel se produce fenomenul de portanţă care va fi descris ulterior. Efectul complex al profilului paletei asupra forţei
rezultante, se concretizează, aşa cum se observă în figura 6.31.b, în faptul că direcţia după care se manifestă forţa
rezultantă F, diferă substanţial faţă de direcţia vântului, fiind perpendiculară pe aceasta. În figura 6.31.c se observă
maniera în care forţa rezultantă F se descompune după cele două direcţii importante şi anume după direcţia vântului
în componenta Fa (indicele a, provine din limba engleza, de la termenul “air” care înseamna aer) şi după direcţia de
rotaţie în componenta Fd (indicele d, provine din limba engleza, de la termenul “drag” care înseamnă tracţiune).
Figura 31 prezintă atât vitezele cât şi forţele, în zona de la vârful paletei. Forţa Fa care acţionează perpendicular pe
planul de rotaţie, tinde să deformeze paleta prin flambare, spre pilonul de susţinere a acesteia. Forţa Fd, care
acţionează pe direcţia de rotaţie, va genera un moment motor, care asigură antrenarea paletei în mişcarea de rotaţie.
Există două diferenţe majore între forţele care se manifestă asupra paletei turbinei şi cele care se manifestă asupra
biciclistului. Prima diferenţă este aceea că forţele care acţionează asupra paletei sunt mult mai mari decât cele care
acţionează asupra biciclistului, datorită vitezelor rezultante ale vântului, mult mai mari în cazul paletelor turbinei
eoliene, decât în cazul biciclistului. În aceste condiţii, acţiunea rezistentă a vântului, se manifestă în cazul paletei,
mult mai puternic decât în cazul biciclistului. A doua diferenţă este aceea că datorită formei particulare a profilului
paletei, forţa rezultantă, se manifestă asupra paletei, pe o direcţie aproximativ perpendiculară pe direcţia vântului.
Acest effect este datorat fenomenului de portanţă, care prezintă o importanţă deosebită asupra funcţionării
turbinelor eoliene, pentru că asigură manifestarea forţei de tracţiune asupra paletei.
Faţă de cazul biciclistului, care resimte acţiunea vântului ca pe o rezistenţă care trebuie învinsă printr-un efort
suplimentar, în cazul paletei, efectul vântului este favorabil, deoarece produce antrenarea paletei în mişcarea de
rotaţie. Portanţa este datorată formei particulare a paletei, care determină comportarea complet diferită, din punct de
vedere aerodinamic, a paletei faţă de biciclist.

Portanţa
Portanţa este fenomenul aerodinamic de susţinere a unui corp în aer (plutire), datorită deplasării corpului în aer
sau a aerului în jurul corpului. Portanţa se manifestă şi în alte fluide decât în aer, dar cele mai numeroase aplicaţii
tehnice sunt întâlnite pentru cazul în care fluidul considerat este aerul, iar în continuare va fi analizat exclusiv
cazul aerului. Câteva dintre cele mai cunoscute aplicaţii ale fenomenului de portanţă sunt: aripile de avion,
paletele elicelor de avion, paletele rotoarelor de elicopter, paletele de ventilator, paletele turbinelor eoliene, dar şi
elicele de propulsie ale vaselor fluviale şi maritime. Forţa de susţinere a unui corp în aer, datorită deplasării
acestuia în aer sau datorită deplasării aerului în jurul corpului, poartă tot denumirea de portanţă. Forţa de
portanţă, sau simplu portanţa, se manifestă pe direcţie perpendiculară faţă de direcţia de deplasare a corpului în
aer, sau a aerului în jurul corpului. Manifestarea fenomenului de portanţă, poate fi explicată prin aplicarea unei legi
fundamentale a curgerii şi anume legea lui Bernouli, cunoscută atât în mecanica fluidelor, unde este dedusă din
considerente mecanice, cât şi în termotehnică unde este dedusă din ecuaţia principiului întâi al termodinamicii.
Din punct de vedere matematic, această lege se exprimă prin ecuaţia lui Bernouli, care poate fi scrisă sub forma:
unde:
- p reprezintă presiunea statică;
- ρ reprezintă densitatea fluidului (în cazul considerat aer);
- w reprezintă viteza de curgere a fluidului (în cazul considerat aer);
- h reprezintă înălţimea faţă de poziţia considerată de referinţă;
- indicii 1 respectiv 2, reprezintă poziţiile sau stările între care se aplică ecuaţia considerată.

În cazul tuturor aplicaţiilor fenomenului de portanţă menţionate anterior, deci şi în cazul turbinelor
eoliene, înălţimea poate fi considerată constantă, deci ecuaţia lui Bernouli se va scrie sub forma:
Termenul are semnificaţia de presiune dinamică, aşa cum s-a mai arătat anterior în cadrul acestui capitol.
Analizând ecuaţia lui Bernouli, scrisă sub ultima forma prezentată, se constată că suma dintre presiunea statică şi
dinamică este constantă, ceea ce înseamnă că pe măsură ce creşte presiunea dinamică, deci viteza de curgere a
aerului în jurul corpului, scade presiunea statică. Presiunea dinamică se manifestă pe direcţia de curgere, iar
presiunea statică se manifestă cu egală intensitate în toate direcţiile. Astfel, la curgerea cu viteză a unui fluid, se
va manifesta creşterea presiunii pe direcţia curgerii, datorită componentei dinamicii a presiunii, dar şi scăderea
presiunii pe direcţie perpendiculară faţă de direcţia curgerii. Fenomenul scăderii presiunii statice, care însoţeşte
curgerea aerului cu viteză, în lungul unor suprafeţe, este evidenţiat de experimentul simplu ilustrat în figura 6.30.
Dacă se apropie una de alta, două foi de hârtie îndoite, ca în figura 6.32 şi se suflă aer printre acestea, în zona de
ieşire a aerului dintre foi, datorită vitezei ridicate de curgere a aerului, creşte presiunea dinamică (manifestată pe
direcţia de curgere), dar scade presiunea statică (manifestată perpendicular pe direcţia de curgere). Astfel, asupra
celor două foi de hârtie, pe feţele exterioare şi interioare se vor manifesta forţe de presiune diferite. Pe feţele
exterioare va acţiona presiunea atmosferică (neafectată de curgerea aerului în spaţiul dintre foi), iar pe feţele
interioare va acţiona presiunea statică (micşorată datorită curgerii aerului). Efectul vizibil, va fi că cele două foi de
hârtie se vor apropia aşa cum este sugerat în figura 6.30.
Analizând cu atenţie acest fenomen se constată că forţele care

determină apropierea celor două foi de hârtie, se manifestă asupra unor
corpuri (cele două foi de hârtie) în jurul cărora se deplasează aerul, iar
direcţia pe care se manifestă aceste forţe este perpendiculară pe direcţia
curgerii. În consecinţă se poate spune că forţele care determină
apropierea celor două foi de hârtie prezintă caracteristicile forţei de
portanţă, iar fenomenul care se manifestă este tocmai cel de portanţă.
Analizând separat fiecare foaie de hârtie în parte, se poate considera că
pentru fiecare din acestea, fenomenul de portanţă este determinat de
deplasarea aerului cu viteze diferite pe cele două feţe.
Pe faţa unde viteza de curgere este mai mare, presiunea statică scade în conformitate cu legea lui Bernouli, iar diferenţa de
presiune dintre cele două feţe dă naştere fenomenului de portanţă. Forţa de portanţă se manifestă, aşa cum s-a enunţa deja,
perpendicular pe direcţia de curgere. În cazul unui profil aerodinamic, aşa cum sunt profilele după care sunt construite
paletele turbinelor eoliene, dar şi aripile de avion, elicele de avion, paletele rotorului de elicopter, etc., modul în care se
manifestă fenomenul de portanţă va fi analizat cu ajutorul figurii 6.33.
Corpurile care prezintă profile aerodinamice sunt compuse din două suprafeţe, una denumită extrados, reprezentată în figura
6.33 prin partea superioară a profilului şi una denumită intrados, reprezentată în figura 6.33 prin partea inferioară a profilului.

Pentru a se manifesta fenomenul de portanţă, profilul aerodinamic trebuie să fie amplasat în curentul de aer, aproximativ ca
în figura 6.33. Aerul curge cu un debit constant, pe direcţia A-B, dinspre A spre B. După ce întâlnesc profilul aerodinamic,
moleculele care compun curentul de aer se distribuie pe cele două feţe ale profilului. Deoarece extradosul prezintă o curbură
mult mai mare decât intradosul, moleculele de aer care înconjoară profilul aerodinamic prin zona în zona extradosului au de
parcurs un traseu mai lung decât cele care înconjoară profilul erodinamic prin zona intradosului. Din acest motiv, viteza
curentului de aer din zona extradosului este mai mare decât viteza curentului de aer din zona intradosului. Aşa cum s-a arătat
în experienţa anterioară, datorită manifestării legii lui Bernouli, asupra extradosului profilului, unde viteza de curgere este mai
mare, va acţiona o presiune statică mai mică decât asupra intradosului, unde viteza de curgere este mai mică. În consecinţă,
datorită diferenţei dintre presiunile statice, care se manifestă pe cele două feţe ale profilului aerodinamic, asupra acestui
profil se va manifesta, perpendicular pe direcţia de curgere a aerului o forţă, denumită portanţă, care va acţiona puternic
asupra profilului aerodinamic.
Datorită manifestării fenomenului de portanţă, este posibil zborul avionelor având greutate mai mare decât a aerului. În cazul
paletelor turbinelor eoliene, fenomenul de portanţă determină rotirea paletelor sub acţiunea vântului, într-un plan
perpendicular pe direcţia acestuia, aşa cum s-a arătat şi în paragraful referitor la aerodinamica paletelor de turbină. În
exploatarea turbinelor eoliene, se constată că la pornire, paletele se rotesc încet, dar pe măsură ce intră în regim normal de
funcţionare, viteza de rotaţie creşte substanţial fiind evident acceleraţia la care sunt supuse paletele. Această comportare
poate fi explicată tocmai prin faptul că pe măsură ce viteza de rotaţie creşte, comportarea aerodinamică a paletelor, determină
manifestarea tot mai accentuată a fenomenului de portanţă.

Modificarea forţelor în lungul paletei
Aerodinamica paletei şi portanţa, aşa cum au fost prezentate în paragrafele anterioare, se referă în principal la
fenomenele care se manifestă în zona de la vârful paletei. În continuare va fi analizată şi aerodinamica zonei de la baza
paletei (în zona butucului). Comportarea acestei zone este uşor diferită de cea de la vârf, deoarece atât geometria cât şi
dimensiunile profilului sunt diferite. În figura 6.34, este prezentat schematic, efectul comportării aerodinamice a paletei
turbinei în zona, din apropierea butucului.
O primă observaţie care trebuie menţionată, este aceea că în zona de la baza paletei, profilul acesteia este uşor răsucit
faţă de zona de la vârf, aşa cum se observă şi în figura 6.34, faţă de figura 6.31. În plus, dimensiunile paletei în zona de la
bază sunt mult mai mari decât în zona de la vârf, deoarece în acesată zonă rezistenţa mecanică a paletei trebuie să fie
mult mai mare decât la vârf, pentru ca aici trebuie preluate forţele care acţionează asupra paletei şi care tind să producă
deformaţii ale acesteia. Când paleta turbinei este în repaus, ca în fig. 6.34.a, sub acţiunea vântului care suflă cu viteza v,
se manifestă forţa F. Direcţia acestei forţe este diferită faţă de direcţia vântului, deoarece profilul aerodinamic al palete i
este răsucit, astfel încât chiar şi în absenţa rotaţiei paletei, se manifestă într-o oarecare măsură, efectul de portanţă. Chiar
dacă viteza vântului este relativ redusă (în situaţiile analizate a fost considerată o viteză a vântului de 10m/s, ceea ce
corespunde unei brize marine răcoroase), forţa care se manifestă asupra profilului paletei în această zonă este destul de
importantă, deoarece dimensiunile profilului paletei sunt mult mai mari în această zonă, decât la vârf. Datorită răsucirii
profilului paletei, în zona de la bază şi datorită dimensiunilor considerabile ale profilului în această zonă a paletei, este
posibilă manifestarea unei forţe de portanţă, capabile să antreneze paleta în mişcare de rotaţie, deci să scoată paleta din
starea de repaus. Antrenarea paletei în mişcarea de rotaţie devine posibilă la viteze ale vântului de peste 4…5m/s.

Simultan cu antrenarea paletei în mişcarea de rotaţie, faţă de paletă, aerul se va deplasa cu viteza relativă u, reprezentată
în figura 6.34.b, egală şi de sens contrar cu viteza tangenţială a paletei în zona de la baza acesteia. Evident, în această
zonă viteza tangenţială a paletei, este mult mai mică decât la vârful acesteia. Prin compunerea celor două viteze, v şi u, se
va obţine viteza rezultantă w, a aerului care curge în jurul profilului aerodinamic al paletei. Viteza vântului u, este aceeaşi
atât la vârf cât şi la bază, dar deoarece u este mult mai mică la bază decât la vârf, viteza rezultantă w, are la bază o direcţie
mai apropiată de v, decât în zona de la vârf. Deoarece direcţia rezultantă a aerului în zona bazei paletei, este diferită de
direcţia viteze rezultante a aerului la vârf, este evident că pentru a obţine o comportare aerodinamică favorabilă şi în zona
de la baza paletei, este necesar ca aceasta să fie răsucită, aproximativ după direcţia rezultantă a vântului. Analizând cele
prezentate anterior, este evident că pentru a fi posibilă scoaterea paletei din repaus şi antrenarea acesteia în mişcarea de
rotaţie, necesară conversiei energiei eoliene în energie electrică, paleta trebuie să fie mai răsucită în zona bazei, decât în
zona vârfului. Pentru ca şi comportarea aerodinamică a paletei în zona de la bază să fie cât mai corectă, unghiul de
răsucire al paletei trebuie să corespundă cu viteza rezultantă a aerului în jurul profilului paletei în această zonă. În figura
6.34.b, se observă că forţa de portanţă rezultată la baza paletei turbinei eoliene este perpendiculară pe direcţia rezultantă
de curgere a aerului. În figura 6.34.c, forţa de portanţă F, este descompusă după direcţia vântului (spre pilonul turbinei
eoliene) Fa şi după direcţia de rotaţie Fd, această comonentă fiind denumită forţă de tracţiune “drag force” în limba
engleză. Cu toate că vitezarezultantă a aerului în jurul paletei este mai redusă decât la vârf, dimensiunile paletei în zona
de la baza acesteia sunt considerabil mai mari decât în zona de la vârf şi din acest motiv, forţele rezultate în zona de la
bază, sunt comparabile cu cele manifestate la vârful paletei. În consecinţă, datorită răsucirii continue a paletei, pe toată
lunginea acesteia se manifestă forţe de tracţiune, care contribuie la rotirea paletei. Momentul motor, determinat de
manifestarea aceste forţe, este cu atât mai mare cu cât zona de acţiune a forţelor este mai apropiată de vârful paletei,
deoarece spre vârf creşte braţul forţei.

Geometria profilului paletei
Câteva elemente ale geometriei profilului paletei sunt prezentate în figura 6.35. Astfel, unghiul dintre direcţia dată de
planul de rotaţie şi coarda profilului, notat cu a, este denumit unghi de atac
Valoarea acestui unghi are o importanţă deosebită asupra comportării aerodinamice a profilului. În cazul paletelor
turbinelor eoliene, valoarea unghiului de atac este mult mai mare în zona de la baza paletei, decât în zona de la vârf.
Modificarea acestui unghi în lungul paletei, crează aspectul răsucit al paletelor turbinelor eoliene. Unghiul dintre coardă
şi viteza rezultantă w, a aerului în jurul profilului paletei, notat cu b, în figura 6.35, are o valoare relativ constantă în lungul
paletei, purtând denumirea de unghi setat (“seted angle” în limba engleză). Paleta este răsucită în lungul acesteia, prin
modificarea continuă a unghiului de atac, tocmai pentru a se asigura o valoare constantă a unghiului b, deci pentru a se
asigura aceleaşi caracteristici ale curgerii aerului în jurul profilului aerodinamic, prin valoarea constantă a unghiului b.
Faptul că paletele turbinelor eoliene sunt răsucute, reprezintă doar una din particularităţile geometrice ale acestora.
Pentru a avea o comportare aerodinamică, mai bine adaptată la vitezele variabile ale vântului, paletele turbinelor eoliene
prezintă posibilitatea de a pivota în jurul locaşului de fixare în butuc, ceea ce permite ajustarea unghiului de atac în
funcţie de viteza vântului, în timpul funcţionării turbinei eoliene.
.

Conversia energiei eoliene in energie electrica
Elementele lanţului de conversie sunt: o turbină eoliană, un generator trifazat, un dispozitiv de

interconectare, ce realizează conectarea generatorului la reţeaua de distribuţie sau la o sarcină izolată
Structura generală a unui sistem de conversie a energiei eoliene
Maşinile cele mai utilizate pentru realizarea eolienelor sunt cele asincrone cu rotorul în scurtcircuit.
Generatoarele asincrone cu rotor bobinat s-au dezvoltat în ultimii ani.

Eoliene cu viteză fixă
În cazul maşinilor sincrone clasice şi asincrone cu rotorul în scurtcircuit, viteza de rotaţie depinde direct şi strict de frecvenţa
curenţilor ce parcurg înfăşurările statorice. Maşina asincronă cu rotorul în scurtcircuit, având un număr fix de perechi de poli,
poate funcţiona într-un domeniu restrâns de viteze: alunecarea este de ordinul a câtorva procente. Maşina sincronă
funcţionează strict cu viteză fixă.
Funcţionarea în mod autonom
Eolienele neconectate la reţea funcţionează în mod autonom, alimentând sarcini izolate ce au unul sau mai multe grupuri
electrogene în tampon. Pentru acest tip de configuraţie, utilizarea unui sistem de stocare prezintă un interes deosebit, mai
ales în absenţa grupurilor electrogene, pentru situaţia când vântul este slab(figura 2). Utilizarea bateriilor de acumulatoare
reprezintă o soluţie pentru stocarea pe o durată mai mare. Există însă şi alte sisteme de stocare, cum ar fi cel inerţial, pentru
stocarea pe durate scurte. Acest tip de stocare evită utilizarea bateriilor de acumulatoare, care prezintă pentru mediu un
caracter poluant. Energia este stocată sub formă de energie cinetică a unui volant.
Schema generală a unei eoliene cu viteză fixă, în mod autonom
Generatorul poate fi o maşină sincronă cu magneţi permanenţi sau o maşină asincronă cu rotor în scurtcircuit, prevăzută
neapărat cu condensatoare necesare asigurării energiei reactive, de magnetizare.
Funcţionarea în mod reţea

În cazul în care eoliana este conectată la reţea, viteza de rotaţie a maşinii asincrone trebuie să rămână practic constantă,
apropiată de viteza de sincronism, pentru a asigura funcţionarea stabilă a generatorului. Frecvenţa reţelei impune viteza de
rotaţie a maşinii. Generatorul cu viteză fixă, conectat direct la reţea, trebuie neapărat prevăzut cu un multiplicator de viteză.
Eoliana funcţionează la o anumită viteză de rotaţie, pentru un domeniu restrâns de viteze ale vântului. Din acest motiv,
aplicaţiile sunt limitate.
Maşina asincronă cu rotor în scurtcircuit conectată direct la reţea + multiplicator

Pentru conectarea unei eoliene cu o astfel de structură la reţea, presupune două etape: O primă etapă constă în conectarea
înfăşurării statorice la reţea cu rezistenţe înseriate, pentru a se reduce curenţii statorici tranzitorii. Pe durata acestei etape,
palele turbinei sunt orientate astfel încât cuplul dezvoltat să fie nul. După câteva secunde, rezistenţele din circuitul statoric
sunt scurtcircuitate (eliminate), apoi sistemul de reglare comandă orientarea palelor în scopul creşterii puterii. Regimul
tranzitoriu la conectare determină apariţia unor curenţi importanţi, ce sunt limitaţi de către rezistenţe. Rezistenţele pot fi
înlocuite cu variatoare de tensiune alternativă (VTA), prin modificarea unghiului de comandă, reglându-se tensiunea de
alimentare, astfel încât curentul să nu se atingă valori periculoase pe durata etapei de conectare..
Schema de conectare directă la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă,

cu rotor în scurtcircuit

Maşină asincronă cu stator dublu

Această configuraţie oferă posibilitatea funcţionării eolienei cu două viteze. Statorul este realizat din două bobinaje, care
determină un număr variabil de poli şi deci domenii diferite de viteză. Se pot impune două viteze de sincronism, prin
schimbarea numărului de perechi de poli.
Pe de o parte, pe stator există un bobinaj de mică putere, dar care creează un număr mare de poli, care este utilizat la viteze
mici ale vântului.
Puterea debitată în reţea este:
în care:
Ptr - este puterea transmisă de generator în reţea
Γ- este cuplul electromagnetic
Ω - este viteza de sincronism cu ω pulsaţia reţelei, iar p numărul de perechi de poli.
La viteze reduse ale vântului, puterea recuperată de eoliană este mică. De asemenea, datorită numărului mare de poli, şi viteza
de sincronism este mică, aşa cum evidenţiază relaţia de mai sus.
Pe de altă parte, statorul mai este dotat cu o înfăşurare de putere mai mare, dar cu număr mai mic de poli, care este utilizată
atunci când viteza vântului este suficient de mare. La viteze mari ale vântului, puterea recuperată, ca şi viteza turbinei sunt mai
mari.
Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă cu stator dublu

Eoliene cu viteză variabilă
Eoliene cu viteză variabilă Pentru optimizarea puterii debitate în reţea, în funcţie de viteza vântului, este de dorit ca să se
poată regla viteza de rotaţie a eolienei. Pentru aceasta ne propunem să realizăm un generator cu frecvenţă fixă, dar cu viteză
variabilă. Generatorul cu viteză variabilă permite funcţionarea pentru o gamă largă a vitezei vântului, deci recuperarea unei
cantităţi mai mari din energia vântului, reducând în acelaşi timp zgomotul pe durata intervalelor cu vânt slab. În cazul
eolienelor cu viteză variabilă, sistemul este reglat astfel încât, pentru fiecare viteză a vântului, eoliana să funcţioneze la
puterea maximă - Maximum Power Point Tracking (MPPT). Pentru o anumită viteză de rotaţie a eolienei, puterea maximă se
obţine în concordanţă cu caracteristica eolienei P(Q)
Caracteristica puterii în funcţie de viteza de rotaţie
Viteza de rotaţie se poate modifica în limite largi prin modificarea frecvenţei de alimentare a maşinii. Sistemele eoliene cu
viteză variabilă ce funcţionează conectate la reţea utilizează convertoare statice de tensiune şi frecvenţă (CSTF).
Convertoare statice de tensiune şi frecvenţă (CSTF)
Prin modificarea vitezei, frecvenţa şi amplitudinea tensiunii la ieşirea generatorului sunt variabile. Pentru conectarea la reţea,
energia electrică trebuie transformată şi adusă la parametrii constanţi ai reţelei. În acest scop se utilizează convertoare statice
de tensiune şi frecvenţă, interpuse între generator (sincron sau asincron) şi reţea. Acesta transformă energia de curent
alternativ în curent continuu, generează energie de curent alternativ, care este filtrată pentru a asigura conectarea cu reţeaua
de distribuţie, fără a produce perturbarea acesteia. Generatoarele astfel echipate pot suporta rafale ale vântului, reducând
solicitările mecanice.
Lanţul de conversie va cuprinde:
• generatorul
• convertorul static de tensiune şi frecvenţă, compus din:
• convertor c.a.-c.c. (redresor) (1) Se utilizează redresoare necomandate, cu diode, în cazul generatoarelor sincrone.
Acestea sunt convertoare unidirecţionale. În cazul generatoarelor asincrone, se utilizează redresoare cu comandă în
durată. Acestea pot furniza şi energia reactivă necesară magnetizării.
• convertor c.c.-c.a. (invertor) (2) Prin comanda acestuia, se poate regla frecvenţa şi valoarea eficace a energiei, astfel
încât să se poată realiza conectarea la reţea. Se utilizează invertoarele cu modulaţie în durată, deoarece calitatea
energiei furnizate este mai bună (conţinut mai redus de armonici).
Schema lanţului de conversie

Comanda acestor convertoare se realizează cu plăci de comandă numerice specializate, implantate în PC. Controlul
transferului de putere între redresorul cu modulaţie în durată şi invertor se realizează prin controlul circuitului intermediar de
c.c. Acesta conţine un condensator de valoare important, ce asigură atât filtrarea tensiunii, cât şi caracterul de sursă de
tensiune al circuitului intermediar.
Pentru sistemele cu viteză variabilă, se urmăreşte:
• Montarea a două generatoare

Pentru viteze slabe ale vântului, se utilizează un generator de mică putere şi număr mare de poli, iar pentru vânt
puternic, se utilizează un generator de putere mare şi număr de poli mai mic. Montajul poate fi utilizat atât cu
maşini sincrone, cât şi asincrone.
• Generator cu număr variabil de poli

Se poate modifica conectarea înfăşurărilor statorice ale generatoarelor sincrone şi asincrone, pentru a obţine
diferite numere de perechi de poli şi deci, diferite viteze de rotaţie, în funcţie de condiţiile de vânt. Această soluţie se bazează
pe expresia vitezei de sincronism Ωs :
în care ω estepulsaţia reţelei, iar p numărul de perechi de poli, care se modifică. Soluţia nu permite însă decât modificarea în
trepte, numărul acestora fiind limitat.
În cazul generatoarelor asincrone, datorita alunecării, există posibilitatea funcţionării acestora cu uşoare variaţii de viteză.

Maşină asincronă (MAS) şi reostat în circuitul rotoric
Această soluţie exploatează faptul că alunecarea depinde de rezistenţa rotorică, care exprimă în schema echivalentă prin Rr/s.
Prin adăugarea de rezistenţe suplimentare în circuitul rotoric, se poate regla alunecarea, şi deci viteza rotorului, în funcţie de
condiţiile de vânt. În consecinţă, pulsaţia rotorică ωr este dată de relaţia:
în care este ω pulsaţia fixă a reţelei, iar s alunecarea.

Rezultă:
dacă s<0, în care Ωs - este viteza de sincronism.Variaţia maximă a alunecării poate fi de 10%, sau chiar mai mare.
Generatorul utilizat este MADA (Maşina Asincronă cu Dublă Alimentare), sau MAS cu rotor bobinat. Schema de principiu a
acestui tip de sistem este prezentată în figura de mai jos
Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă şi reostat în circuitul rotoric

Maşină asincronă cu dublă alimentare (MADA)
Maşină asincronă cu rotor bobinat, asociată cu un convertor indirect de tensiune şi frecvenţă cu modulaţie în durată
(structura Scherbius) cu tranzistoare IGBT.
Noţiunea de dublă alimentare se referă la faptul că statorul este conectat direct la reţea, iar rotorul este conectat la convertorul
static de tensiune şi frecvenţă. Acest tip de structură se utilizează pentru eolienele de mare putere. Viteza de rotaţie se poate
modifica în gama destul de mare (de la simplu la dublu). Convertorul static de tensiune şi frecvenţă este bidirecţional, putând
asigura deci ambele sensuri de circulaţie a energiei în rotor. Prin comanda acestuia se realizează reglajul de viteză şi controlul
puterilor activă şi reactivă vehiculate între maşină şi reţea.
Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă cu dublă alimentare
În principiu, viteza se reglează prin intermediul frecvenţei de alimentare a înfăşurărilor statorice. Bidirecţionalitatea CSTF
asigură funcţionarea atât în zona hiposincronă (sub caracteristica mecanică naturală), cât şi în cea hipersincronă (deasupra
caracteristicii mecanice naturale) şi controlul energiei reactive vehiculate cu reţeaua de distribuţie.

Maşină asincrona (MAS) cu rotor în scurtcircuit
asociată cu un convertor static de tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect
Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă cu rotor în scurtcircuit

Maşină sincronă (MS) cu multiplicator şi convertor în stator
În cazul maşinii sincrone, amplitudinea şi frecvenţa tensiunii la borne, depind de viteză. Din acest motiv, conectarea la reţea
trebuie să se realizeze prin intermediul unui convertor static de tensiune şi frecvenţă (CSTF) indirect, compus dintr-un
redresor, un circuit intermediar de c.c. şi un invertor
Schema de conectare la reţea a unei eoliene cu maşină asincronă cu multiplicator şi convertor în stator
Se poate renunţa la multiplicatorul mecanic, dacă se utilizează un generator sincron cu număr mare de poli (turaţie mică de
sincronism). Amintim că, pentru maşina sincronă:

Sunt posibile două soluţii, ambele referitoare la tehnologia de realizare a rotorului:
Maşină sincronă cu rotorul bobinat

O maşină cu număr mare de poli (turaţie de sincronism redusă) implică un stator cu gabarit mare. În aceasta variantă, nu se
mai utilizează multiplicatorul de viteză, dar maşina este conectată la reţea prin intermediul unui convertor static de tensiune şi
frecvenţă, care transformă energia de c.a. de frecvenţă variabilă, generată de maşina în energie de c.a. cu tensiunea şi
frecvenţa reţelei de distribuţie.
Maşina sincronă cu rotor cu magneţi permanenţi

Rotorul este realizat cu magneţi permanenţi cu flux axial, rezultând o maşină compactă - Maşina Sincronă cu Magneţi
Permanenţi (MSMP).
În această variantă, nu se mai utilizează multiplicatorul de viteză, dar maşina este conectată la reţea prin intermediul unui
convertor static de tensiune şi frecvenţă, care transformă energia de c.a. de frecvenţă variabilă, generată de maşină în energie
de c.a. cu tensiunea şi frecvenţa reţelei de distribuţie
Conectarea la reţea
Reţeaua de distribuţie impune stabilitatea tensiunii şi frecvenţei. Din acest motiv, trebuie luate măsuri speciale în ceea ce
priveşte etapele tranzitorii de funcţionare ale eolienelor, cum ar fi pornirea, oprirea sau absorbţia rafalelor. Pornirea se va
realiză cu ajutorul unor variatoare de tensiune alternativ (VTA) cu tiristoare. Prin modificarea unghiului de comandă ale
acestora, se reglează tensiunea de alimentare a maşinilor, acestea pornind pe caracteristici artificiale de tensiune. Eolienele
trebuie să genereze cât mai puţine armonici. Acestea sunt cauzate de convertoarele statice de tensiune şi frecvenţă utilizate
pentru conectarea generatoarelor la reţeaua de distribuţie. Pentru acest lucru se urmăreşte ameliorarea acestora şi utilizarea
filtrelor. Trebuie asigurată şi energia reactivă necesară magnetizării maşinilor. Stabilitatea parametrilor reţelei de distribuţie
(frecvenţa, valoarea eficace) poate fi influenţată de eoliene, care sunt de puteri din ce în ce mai mari.

Sisteme de utilizare a energiei electrice obţinute

din energie eoliană
Posibilităţile de utilizare a energiei electrice obţinute din

energie eoliană sunt multiple, iar în continuare se prezintă
câteva asemenea sisteme tehnice care înglobează turbine
eoliene.
Sistem pentru utilizarea casnică a energiei

electrice eoliene
În figura 6.36 este prezentat un sistem casnic de

producere şi utilizare a curentului electric continuu şi
alternativ, cu ajutorul unei turbine eoliene de dimensiuni
mici şi putere redusă.
Acest sistem permite atât alimentarea unor consumatori
de curent continuu, cât şi alimentarea unor consumatori
de curent alternativ.

Sistem pentru pomparea apei cu ajutorul unei turbine

eoliene
În zonele în care apa se găseşte în cantităţi limitate,

dar există apă freatică la adâncime şi vântul suflă în
mod regulat (situaţie tipică pentru zonele deşertice sau
uscate), se poate utiliza cu succes o turbină eoliană,
pentru pomparea apei la suprafaţă în vederea utilizării
ulterioare a acesteia. Schema unui asemenea sistem
este prezentată în figura 37.
Acest sistem este utilizabil şi în agricultură, pentru
irigaţii în zone secetoase, pentru pomparea apei din
râuri, etc. Practic, exploatarea unui asemenea sistem
eolian de pompare a apei este aproape gratuită,
exceptând eventualele costuri de întreţinere şi
metenanţă. Costurile privind investiţia iniţială trebuie
analizate în contextul importanţei economice şi sociale
a unei asemenea investiţii, care poate rezolva o serie
de probleme grave generate de lipsa apei în anumite
regiuni.

Sistem eolian hibrid pentru producerea energiei

electrice
În unele situaţii, mai ales în sisteme de dimensiuni reduse,

producerea energiei electrice cu ajutorul turbinelor eoliene,
poate fi asigurată şi de sisteme alternative. Astfel, în figura 6.38
este prezentat un sistem pentru producerea energiei electrice,
care include şi un generator de curent electric antrenat de un
motor termic. Acesta va funcţiona numai în condiţiile în care
viteza vântului este prea mică, sau prea mare, cand nu este
posibilă exploatarea turbinei eoliene.
Sistem eolian si fotovoltaic hibrid pentru producerea energiei

electrice
În figura 6.39 este prezentat un sistem hibrid pentru producerea

curentului electric cu ajutorul a doua surse regenerabile de
energie. Acesta include în plus faţă de sistemul prezentat
anterior şi o baterie de panouri fotovoltaice. Dacă vântul este
prea slab sau prea puternic şi dacă nu se manifestă nici
suficientă radiaţie solară, pentru a fi posibilă funcţionarea
panourilor fotovoltaice, poate fi utilizat motorul cu ardere
internă, pentru producerea energiei electrice.

ORDIN Nr. 51 din 3 aprilie 2009

privind aprobarea Normei tehnice „Conditii tehnice de racordare la retelele electrice de interes
public pentru centralele electrice eoliene"
ACT EMIS DE: AUTORITATEA NATIONALA DE REGLEMENTARE IN DOMENIUL ENERGIEI
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 306 din 11 mai 2009
Modificat prin ORDIN Nr. 29 din 29 mai 2013
CAPITOLUL VI
Cerinţe pentru centralele electrice eoliene nedispecerizabile (CEEND)
Art. 25. - (1) Pentru CEEND cu puterea instalată > 1 MW, dar până la 5 MW, cerinţele minime
impuse sunt cele cuprinse în art. 5-9, art. 13-15 şi art. 17-20.
(2) Pentru CEEND cu puteri instalate < 1 MW se impun următoarele cerinţe minime:
a) să poată fi conectate şi deconectate prin comandă de la distanţă;
b) să funcţioneze în paralel cu reţeaua fără a produce variaţii de tensiune mai mari de ± 4% din
tensiunea nominală la medie si inalta tensiune si de ± 5% din tensiunea nominală la joasa
tensiune;
c) să respecte condiţiile de calitate a energiei electrice produse, stabilite de operatorul de reţea,
conform normelor în vigoare.
(3) In scopul asigurării funcţionării în condiţii de siguranţă a reţelei electrice şi al protejării
celorlalţi utilizatori, inclusiv prin evitarea funcţionării în regim insularizat, operatorul de reţea
poate impune pentru CEEND condiţii suplimentare celor de mai sus sau mai restrictive.

Stiati ca…
Doi inventatori germani au călătorit 5.000 de km de-a lungul Australiei, într-o mașină-
prototip ce se încarcă cu ajutorul vântului. Călătoria de 3 săptămâni de la Perth la Sydney i-a
costat doar 16 dolari australieni, echivalentul a 50 de RON.
Richard Jenkins, un inginer britanic, a stabilit un nou record mondial pentru mașini
eoliene care se deplasează pe pământ cu 202,9km/h.

Contact:


CUPRINS
1. Introducere

Energia hidraulică reprezintă capacitatea unui sistem fizic (apa) de a efectua un lucru mecanic în trecerea
dintr-o stare dată în altă stare (curgere). Este o formă de energie regenerabilă.În practică, aceasta este
energia produsă în hidrocentrale cu ajutorul mişcării apei, datorată diferenţei de nivel între lacul de
acumulare şi centrală. “Forţa” apei este de fapt o combinaţie între presiune şi debit. Ambele trebuie să fie
prezente pentru a produce energie. Presiunea creată de distanţa verticală între locul în care apa pătrunde
în conducta de aducţie şi locaţia turbinei este masurată în metri coloană de apă, sau ca presiune în pascali
sau N/m2 . Debitul este cantitatea de apă (exprimată în volum per timp) care curge prin conducta de
aducţie într-o anumită perioadă de timp şi este măsurată în metri cubi/secundă sau litri pe minut. Apa este
colectată într-un micro-bazin şi apoi canalizată prin conducta de aducţie direct în turbină. Căderea pe
verticală , creează presiunea necesară la capătul inferior al conductei de aducţie, pentru a pune în mişcare
turbina. Cu cât va fi mai mare debitul sau presiunea, cu atât vom obţine mai multă energie electrică.
Valorile acestor două criterii, sunt foarte importante pentru determinarea valorii de energie electrică
(potenţialul) unei locaţii pentru implementarea unui microhidrosistem bazat pe microhidroturbine.

Zonarea geografica a resurselor microhidro

Harta microhidropotentialului energetic
Deoarece sursa cea mai importantă de energie

regenerabilă din România (în conformitate cu
cerinţele UE), o reprezintă energia hidro, s-a impus
analiza bazei de date privind atat
microhidrocentralele existente în curs de
executie/reabilitare cat si cele potential
amenajabile economic. In Fig.3.5 se prezinta harta
cu zonarea geografica a microhidropotentialului
energetic al Romaniei.

Locatii pentru aplicatii microhidroenergetice Sursa: UPB, ENERO, Hidroelectrica

Bazinele hidrografice de pe teritoriul României sunt prezentate în Fig.5.3
Identificarea locatiilor amplasate pe cursurile de apa s-a facut pentru bazinele hidrografice ale raurilor Olt,
Mures si Tisa-Somes considerate ca fiind cele care se preteaza cel mai bine dezvoltarii de aplicatii
microhidroenergetice.
(1) Locatii in bazinul hidrografic Olt
(2) Locatii in bazinul hidrografic al râului Mureş
(3) Locatii in bazinul hidrografic Tisa – Someş
Tehnologii si echipamente pentru microhidrocentrale (Sursa: UPB, 2006)

Amenajari
Figura 4.12 prezintă schema generală a unei amenajări microhidro cu cădere mare sau medie.
Fig 4.12– Elementele principale ale unei amenajări

Microhidrocentralele pot fi amplasate fie în zone muntoase, unde râurile sunt repezi, fie în zone joase, cu râuri mari.
În continuare sunt prezentate cele mai des întâlnite patru tipuri de amenajări ale microhidrocentralelor (Fig.4.13). Pentru
schemele de căderi mari şi medii, se folosesc combinaţii de canal şi conductă forţată. Dacă terenul este accidentat
construcţia canalului este dificilă, şi atunci se utilizează numai conducta forţată care uneori poate fi îngropată. În
amenajările tip baraj turbinele sunt plasate în corpul barajului sau în imediata vecinătate a acestuia, astfel că aproape ca nu
mai este nevoie de canal sau de conducte. O altă optiune de amplasare a microturbinelor este utilizarea debitelor de la
staţiile de epurare a apei sau de epuisment.

Tipuri de turbine (vezi Fig.4.14)

Turbine cu acţiune
-Turbina Pelton constă dintr-o roata pe care sunt fixate mai multe
cupe, în timp ce un jet de viteză mare acţionează tangenţial asupra
roţii. Jetul loveşte fiecare cupă şi este împărţit în două, astfel încât
fiecare jumătate este reflectată la aproape 180º. Aproape toată
energia apei este utilizată în răsucirea cupelor, iar apa reflectată este
colectată într-un canal.
-Turbina Turgo este asemanătoare cu Pelton, dar jetul loveşte rotorul
sub un unghi de 20º, astfel că apa intră pe o parte a rotorului şi iese
pe cealaltă. De aceea debitul nu este limitat de cantitatea de apă
evacuată (ca în cazul turbinei Pelton). În consecinţă, turbina Turgo
poate avea un diametru mai mic decât Pelton, pentru aceeaşi putere
produsă.
-Turbina Bánki constă din două discuri de tablă groasă pe care sunt
sudate nişte pale. Jetul de apă intră prin partea superioară a rototului
printre palele curbate, şi iese prin partea opusă, trecând astfel şi a
doua oară printre pale. Palele au forma astfel încât la fiecare trecere
prin periferia rotorului apa transferă o parte din momentul său, înainte
de a cădea cu puţină energie reziduală.
Turbine cu reacţiune
Turbinele cu reactiune utilizează debitul de apă care intră în rotor
pentru a genera forţele hidrodinamice care acţionează asupra palelor
rotorului punându-le în mişcare. Ele se diferenţiază de turbinele cu
acţiune prin faptul că rotorul funcţionează întotdeauna într-o carcasă
complet umplută cu apă. Toate turbinele cu reacţiune au un difuzor
cunoscut ca „aspirator” sub rotor prin care apa se evacuează.
Aspiratorul încetineşte apa evacuată şi reduce presiunea statică în
zona de sub rotor, crescând astfel căderea netă. Turbinele de tip elice
sunt asemănătoare, în principiu, cu elicele unui vapor, dar
funcţionând în mod invers.

Microhidroagregate compacte
Microhidroagregatele de largă utilizare (M.L.U.) sunt echipate cu turbine: Kaplan tubulară (K.T.), axial compactă (C.A.T.),
Kaplan (K), Banki sau Francis (F) şi sunt alcătuite în principal din următoarele subansambluri:
microturbină hidraulică;
mecanism de acţionare;
vană de intrare;
generator asincron;
dulap electric de comandă-automatizare.
.

Tipur constructive
Microunităţile de conversie hidroelectrică vizează, în principal, asigurarea unor necesităţi energetice relativ
modeste în zone izolate din punct de vedere al accesului la reţeaua electrică naţională, dar care dispun de
condiţii favorabile în ce priveşte micropotenţialul hidrotehnic (cursuri de apă). Resursele energetice
primare sunt constituite fie de căderi de apă naturale sau artificiale, fie de însuşi cursul de apă curgătoare.
Sunt necesare amenajări specifice pe firul apei pentru realizarea unei acumulări, iar în a doua acumularea
este practic nulă, debitul de apă fiind prevalat total sau parţial.
Principalele soluţii tehnice luate în consideraţie sunt:
-construcţie intubată cu axa înclinată, orizontală sau verticală, turbină axiala şi generator electric exterior
-construcţie cu axă verticală, cădere în regim de cavitaţie şi generator exterior
- construcţie fără cădere , pe firul apei , cu axă orizontală, turbină axială şi generator electric în imersie,
Construcţie intubată cu axa înclinată Construcţie intubată cu axa orizontală Construcţie intubată cu axa verticală

Energia mareelor
Energia mareelor este energia ce poate fi captată prin exploatarea energiei potenţiale rezultate din
deplasarea pe verticală a masei de apă la diferite niveluri sau a energiei cinetice datorate curenţilor de
maree. Energia mareelor rezultă din forţele gravitaţionale ale Soarelui şi Lunii, precum şi ca urmare a
rotaţiei terestre. Este o formă de energie regenerabilă
Fig.1 Instalaţie de obţinere a energiei din maree

Contact:


CUPRINS
1. Introducere

Pila de combustie
Pila de combustie este un dispozitiv electrochimic care foloseşte hidrogenul şi oxigenul din aer pentru a
produce electricitate, căldură şi apă.
Pilele de combustie funcţionează fără ardere, deci sunt practic nepoluante. Deoarece combustibilul este
transformat direct în electricitate, pila de combustie lucrează cu randamente mult mai mari decât motoarele
cu combustie internă.
Pila de combustie nu are părţi în mişcare, deci este o sursă de energie silenţioasă şi fiabilă. Are un
randament ridicat în producerea energiei electrice datorită unei conversii directe, fără procese
intermediare în care să participe energia termică sau mecanică, existând posibilitatea utilizării căldurii
reziduale.
Pe parcursul funcţionării se produce o emisie slabă de oxizi de azot(nocivi).
Gazul natural este unul dintre numeroşii combustibili care pot fi utilizaţi într-o pilă de combustie.
Principiul de funcţionare al pilei(sursei) electrice cu combustie se bazează pe un fenomen invers celui de
electroliză. Se introduc două gaze în spaţii diferite, separate printr-un electrolit.
Interacţiunea dintre electrolit şi hidrogen are drept rezultat disocierea acestuia, adică separarea
electronului din atomul de hidrogen şi atragerea acestuia
către anod. Ionul pozitiv de hidrogen rămas migrează prin electrolit şi se combină cu oxigenul de la catod,
formând apa. Deoarece aceasta apă are un deficit de un electron, acesta este preluat de la catod. Ca
urmare, între catod şi anod se stabileşte o diferenţă de potenţial; dacă la cei doi electrozi se leagă un
consumator electric, tensiunea electromotoare creată va genera un curent electric. Se obţine în acest mod
un curent continuu, iar pentru obţinerea unui curent alternativ trebuie utilizat un invertor.

Pila de combustie
Celulele de combustie lucrează fără zgomot şi sunt independente de alimentarea cu aer; aceste
caracteristici fac din celulele de combustie urmaşul ideal pentru propulsia diesel-electrică pe submarinele
clasice.
În anul 1987 a fost modernizat un submarin, corpul rezistent a fost lungit cu 3,8 m, pentru a permite
instalarea unui nou sistem de propulsie ce avea la baza „celula de combustie". Pentru concepţia si
realizarea bateriei-celulă de combustibil a fost desemnată firma Siemens. Dezvoltarea celulelor de
combustie ce funcţionează în domeniul temperaturilor înalte şi în domeniul temperaturilor joase reprezintă
o direcţie de cercetare pe plan mondial.
Marele avantaj al unei celule de combustie este că transformă energia chimică în energie electrică fără paşi
intermediari, astfel că nu se supune îngrădirilor stabilite pentru o maşină termică ideală conform
procesului ciclic arătat de Carnot. O celulă de combustie ar trebui, teoretic, să producă de două ori mai
multă energie electrică decât cea mai bună combinaţie maşină termică-generator din aceeaşi cantitate de
combustibil fosil.
Pentru comparaţie, o turbină cu aburi modernă ajunge la un randament în momentul de faţă de 45%. Pe de
o parte celulele de combustie nu presupun componente mecanice în mişcare ceea ce reduce considerabil
necesităţile de întreţinere. Pe de altă parte funcţionează fără zgomote şi au de regulă ca produs secundar
de reacţie apa, sunt sărace în emisii poluante şi dezvoltă doar o slabă amprentă termică şi ce este şi mai
important, pot funcţiona independent de alimentarea cu aer din atmosferă.

Pila de combustie
Celulele de combustie se lasă uşor legate în agregate de putere mai mare, astfel gradul de eficienţă fiind în
mod esenţial legat de dimensionarea instalaţiei. Mai departe un alt avantaj îl reprezintă faptul că celulele de
combustie produc curent continuu (de 1 V). Pentru folosirea în practică este necesară cuplarea mai multor
celule pentru a forma o baterie sau instalaţie. Premisa pentru folosirea celulelor de combustie este un
compromis optim între costuri şi randament, care este influenţat printre altele de puterea dorită, costurile
materialelor de construcţie şi necesităţile de carburant. Luând în consideraţie evoluţia previzibilă a
preţurilor purtătorilor fosili de energie şi ipoteza realistă a atingerii unui grad de eficienţă corespunzător,
dintre toate soluţiile, soluţia instalaţie-celulă de combustie ce funcţionează în domeniul temperaturilor
înalte apare ca cea mai potrivită să concureze actualele agregate convenţionale.
Funcţie de temperatura de lucru pot fi deosebite trei tipuri de celule:
- celula de combustie de joasă temperatură-150°
- celula de combustie de temperatură medie-150°-250°
- celula de combustie de înaltă temperatură- 500°-1100°
Toate cele trei sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje.Varianta de joasă temperatură livrează o putere mai
scăzută dar în comparaţie cu celelalte două, livreaza energie electrică imediat ce începe alimentarea cu
carburant. Celelalte două variante trebuiesc aduse mai întâi la temperatura de lucru. Apare ca posibilitate
folosirea combinată a variantei de temperatură joasă cu una din celelalte două, ca sursă de energie pentru
atingerea temperaturii de lucru.

Pila de combustie
O celulă de combustie acţionează invers ca o celula de electroliză. Într-o celulă de electroliză apa este transformată prin
energie electrică în oxigen şi hidrogen. Puternic simplificat, se poate spune că într-o celulă de combustie hidrogenul şi
oxigenul, în condiţii controlate, sunt combinate, rezultând apă şi energie electrică. O celulă de combustie este alimentată
continuu cu un carburant (şi un mijloc oxidant), în acelaşi timp obţinându-se şi produsele de reacţie. Spre deosebire de un
element (baterie) electrochimic cunoscut până acum, capacitatea celulei de combustie este îngrădită numai de cantitatea de
carburant. Cea mai de perspectivă apare celula de combustie ce funcţionează cu hidrogen şi oxigen(H2-carburant ,O-
oxidant). O asemenea celulă se compune dintr-un electrod oxidant poros(catod-celulă) şi dintr-un electrod carburant poros
(anod celulă) între care se găseşte un electrolit. Alimentarea cu hidrogen se face sub presiunea anodului-celulă, unde este
despărţit în ioni de hidrogen (protoni) şi electroni. În timp ce electronii încarcă anodul negativ, protonii, cu sarcina pozitivă,
migrează către catodul-celulă. Aici, oxigenul deja introdus se transformă prin acceptarea de electroni în ioni de oxigen
încărcaţi negativ, la care catodul se încarcă pozitiv prin cedarea de electroni. În timp ce ionii de oxigen şi hidrogen se
combină, mai întâi în ioni-hidroxid şi în sfârşit în apă, între electrozii încărcaţi diferit va curge un curent electric, dacă
aceştia sunt legaţi într-un circuit. Este uşor să se vadă că prin legarea în serie se pot obţine tensiuni mai mari iar prin
legarea în paralel, intensităţi mai mari. Celulele de combustie ce funcţionează după acest principiu sunt foarte ispititoare dar
din mai multe puncte de vedere nu sunt potrivite pentru toate folosinţele. Exista tot felul de celule de combustie care se
diferenţiază între ele prin temperatura de lucru, reacţii chimice, electrolit-catalizatori etc. Pentru o viteză de reacţie
suficientă, electrozii celulă trebuie să fie în acelaşi timp şi catalizatori. Încercări de succes au fost făcute cu oxizi ceramici-ca
material pentru electrozi. Celulele de combustie de joasă şi medie temperatură sunt dependente de hidrogen foarte pur sau
de carburanţi speciali. La celulele de combustie actuale se foloseşte adesea platina în cadrul reacţiei electrozilor, ce are şi
rol de catalizator.Un factor esenţial este mărimea suprafeţei de contact dintre electrod şi electrolit. Aceasta explică şi
folosirea electrozilor porosi

Pila de combustie
Firma Siemens a dezvoltat şi construit o celulă de combustie pe bază de hidrogen-oxigen, ce funcţionează

la joasă temperatură. Temperatura de lucru de 80° şi presiunea de 2 bari face posibilă o intensitate de 400
mA/cm, la o tensiune de 0,8V. Ca electrolit foloseşte o soluţie de hidroxid de kaliu, 30%. Produsele de
reacţie lichide şi gazoase sunt extrase cu ajutorul unei membrane de azbest. Anodul este din Raney-Nikel,
catodul din argint (îmbogăţit). Şaizeci de celule au fost combinate formând o baterie, care împreună cu un
electrovaporizator şi elementele de comandă electrice şi electromecanice formează un modul-celulă de
combustie, cu o putere în jur de 6 Kw, fiind necesare pentru funcţionare oxigen şi hidrogen aproape pur. La
celulele la care electrolitul este agitat, electrozii poroşi împreună cu membrana acţionează ca o bariera
între electrolit si gaze. Problema unei străpungeri periculoase a gazelor în celula de combustie hidrostatica
este rezolvata printr-un sistem ce-a fost dezvoltat de firma Hoechst. Este vorba de un proces de „emulsie
fotografică",ceea ce face ca existenţa membranei de separaţie dintre gaz şi electrolit să fie de prisos.
Electrolitul este introdus în ambii electrozi de aşa manieră încât sub influenţa forţei de gravitaţie ia forma
unei pelicule subţiri de film, astfel diferenţa de presiune dintre gaz şi electrolit poate fi păstrată la o valoare
constantă în toate punctele. În afară de aceasta este posibil ca distanţa dintre electrozi să fie redusă la
minim.
Celulele de combustie alcaline, după principiul emulsiei (suspensiei) fotografice sunt caracterizate printr-o
cădere minimă de rezistenţă şi fac posibil un înalt randament. Contrar altor construcţii fără barbotarea
electrolitului sau cu electrolit solid, nu sunt necesare instalaţii complexe de dirijare a gazelor şi nici celule
de răcire speciale.

PRODUCEREA DE HIDROGEN
Deşi existent în compoziţia apei practic în cantităţi nelimitate, hidrogenul rămâne un carburant foarte
scump. Hidrogenul produs industrial provine aproape în exclusivitate din purtători fosili cu o cheltuială
foarte mare de energie electrică. Singura posibilitate de scădere a costurilor de producţie este găsirea unui
procedeu ieftin de extragere a acestuia direct din apă. Dintre toate procedeele şi procesele termice,
chimice sau fizico-chimice testate până acum, clasica electroliză s-a dovedit cea mai eficientă. Procesul
alcalin lucrează la o presiune medie şi o temperatură de 120°C, având un randament cu 25% mai ridicat
decât cel clasic. Piesa forte este un complex electrod-membrană pe bază de oxid ceramic. Nouă este
combinaţia dintre anod şi catod cu un electrolit solid într-un „sandwich" subţire, care la rândul lui este
montat într-un cadru polimeric stabil la temperatură şi coroziune, (electroliza la înaltă temperatură),
constituind un model funcţional pentru încercări. Procesul „Hot Elly" are la bază realitatea că disocierea
aburului în hidrogen şi oxigen necesită mai puţină energie electrică decât cea a apei. Sistemul
funcţionează cu abur de saturaţie la 120°- 250°C, dar poate da un randament şi mai mare dacă se foloseşte
abur supraîncălzit. Electrolitul ceramic este constituit dintr-un aliaj zirconiu-itriu. Sistemul „Hot Elly" poate
produce economic hidrogen, la nivelul costurilor oricărui proces industrial.
La temperaturi în jur de 1000°C, 70% din energia înmagazinată în hidrogen se transformă în energie
electrică. Folosirea aerului ca oxidant în locul oxigenului pur, scade şi mai mult preţul de producţie. În
afară de aceasta, aburul supraîncălzit folosit în cadrul reacţiei poate acţiona în mod suplimentar o turbină.
Celula descrisă poate funcţiona teoretic până la temperaturi de 1200°, temperatură ce are însă implicaţii
deosebite în ce priveşte alegerea materialelor de construcţie, pentru cuplaje, conductori şi chiar pentru
celula însăşi. Pentru a corespunde folosirii în practică, electrozii şi electrolitul trebuie să fie ieftini, să aibă
stabilitate la coroziune chiar şi la temperaturi mari, pe durată lungă şi mai ales trebuie să-şi păstreze o
conductibilitate suficientă.

PRODUCEREA DE HIDROGEN
Beneficii de mediu:
•Nu au loc emisii, atunci când sunt utilizaţi combustibili regenerabili pentru producerea de hidrogen
•Independenţa faţă de petrol
•În timpul operării, echipamentele care funcţionează pe bază de hidrogen, echipate cu pilă de combustie
emit doar vapori de apă.
Avantaje:
•Emisii zero
•Eficienţă energetică mai mare decât motorul cu combustie internă
•Captare energie de frânare regenerativă şi reutilizarea acesteia
Dezavantaje:
•Costuri ridicate
•Fiabilitate şi durabilitate sporite
•Generarea, distribuirea, dozarea şi stocarea la bord a hidrogenului
•Disponibilitatea şi permisivitatea realimentării cu hidrogen
•Realizarea de coduri şi standarde
•Proiectare fabricaţie de serie
•Educarea consumatorului

CELULE DE COMBUSTIE.
Celulele (pilele de combustie) sunt clasificate după tipul electrolitului folosit. O excepţie este DMFC (Direct
Methanol Fuel Cell) în cazul căreia, metanolul este introdus direct în anod. Electrolitul acestei pile de
combustie nu-i determină clasa din care face parte. Proiectarea electrozilor şi materialele utilizate la
fabricarea lor depind de electrolit. Principalele tipuri de electrolit sunt: hidroxizi alcalini (AFC - Alkaline
Fuel Cell), carbonat topit (MCFC - Molten Carbonate Fuel Cell), acid fosforic (PAFC - Phosphoric Acid Fuel
Cell), membrană acidă polimerizată cu schimb de protoni (PEMFC - Polymer Electrolyte Fuel Cell) şi oxizi
solizi (SOFC - Solid Oxide Fuel Cell). Primele trei tipuri se înscriu în categoria electroliţilor lichizi în timp ce
ultimele două sunt solide. Tipul de combustibil depinde de asemenea de electrolit. Unele pile funcţionează
cu hidrogen pur şi în consecinţă au nevoie de un dispozitiv suplimentar, numit “reformator” pentru a
purifica hidrogenul. Alte tipuri de pile pot tolera un anumit nivel de impurităţi, dar au nevoie de temperaturi
mai mari pentru a funcţiona eficient. Unele tipuri de pile au nevoie de circularea permanentă a electrolitului
lichid prin folosirea unor pompe.
Pilele de combustie de joasă temperatură sunt AFC, PEMFC, DMFC şi PAFC. Pilele de combustie de înaltă
temperatură funcţionează la 600-1000°C. Acestea sunt de două tipuri: MCFC şi SOFC.

Pilele alcaline
Funcţionează pe bază de hidrogen comprimat şi oxigen. Ele folosesc ca electrolit o soluţie de hidroxid de
potasiu (KOH) cu apă. Fac parte dintre cele mai eficiente pile de combustie, având o eficienţă în jur de 70%,
la o temperatură de operare între 100 şi 200ºC. Permit utilizarea unor catalizatori ieftini, precum nichelul,
datorită faptului că utilizarea electrolitului alcalin (pH ridicat) deplasează potenţialul electrochimic,
reducând astfel potenţialul de activare. Particularitatea acestei pile este că avem conducţia prin electrolit în
principal ionică, bazată pe gruparea OH- şi mai puţin protonică (H+). Electrolitul este fixat într-o matrice de
azbest sau este în stare lichidă, caz în care este circulat în permanenţă prin pompare. O problemă ce poate
apare în acest caz, ca la orice recipient umplut în permanenţă cu lichid, este că pot apărea scurgeri. O altă
problemă serioasă este vulnerabilitatea ridicată la dioxidul de carbon din aer. Acesta reacţionează cu
electrolitul, formând un precipitat de carbonat de potasiu. De aceea, în exploatarea lor este necesară
sărăcirea aerului în dioxid de carbon, folosind epuratoare speciale. Se construiesc pentru puteri de ieşire
între 300 W şi 150 KW şi au densităţi energetice destul de bune. Pilele alcaline se folosesc pentru a genera
electricitate şi apă potabilă. În prezent sunt folosite în general pentru aplicaţii fixe, dar au fost folosite şi
pentru aplicaţii mobile.

Pilele de combustie cu carbonat topit (MCFC)
Folosesc drept electrolit un complex de carbonaţi (CO3) de litiu, sodiu, potasiu şi/sau de magneziu şi
funcţionează la temperaturi înalte, acolo unde aceste săruri trec în starea lichidă. Purtătorii de sarcină în
electrolit sunt ionii carbonat (CO32-). Temperatura ridicată (peste 650ºC) limitează efectele negative ale
monoxidului de carbon care otrăveşte pila dar energia termică reziduală este destul de însemnată. Ea
poate fi utilizată ca atare într-o centrală cu cogenerare sau pentru a genera suplimentar energie electrică
cu o turbină. Catalizatorii folosiţi sunt de nikel şi sunt relativ ieftini în comparaţie cu cei de platină folosiţi
la alte tipuri de pile. Aceştia pot chiar să lipsească în unele cazuri, temperatura ridicată având oricum
efecte de rupere a legăturilor dintre atomii de oxigen, respectiv hidrogen.
Acest tip de pilă de combustie acceptă introducerea directă la anod a gazului metan sau a metanolului,
împreună cu vapori de apă, fără a mai fi necesară o reformare prealabilă. Reformarea apare în mod natural
în interiorul pilei, datorită temperaturii înalte de funcţionare. Dioxidul de carbon rezultat din reformarea
metanului sau a metanolului nu numai că nu afectează în sens negativ electrolitul, ci este chiar de folos în
menţinerea acestuia. În condiţiile alimentării pilei cu hidrogen, ionii de carbonat care formează electrolitul
se consumă în reacţiile care au loc şi este necesară injectarea de dioxid de carbon pentru a compensa
aceste pierderi. Eficienţa este între 60 – 80%. Au fost realizate unităţi cu puteri de ieşire de 2 MW şi există
proiecte pentru unităţi de 100 MW. Temperatura ridicată introduce limitări în ceea ce priveşte materialele
folosite şi siguranţa în utilizare a acestui tip de pile (necesită supraveghere), în special pentru aplicaţiile
casnice sau comerciale şi face aproape imposibilă folosirea lor în aplicaţii mobile.

Pilele cu oxizi solizi (SOFC)
Folosesc ca electrolit un complex ceramic de oxizi (Ox) metalici (calciu sau zirconiu). Eficienţa este în jur
de 60% şi temperatura de operare - în jur de 1000ºC. Ca şi în cazul MCFC, datorită temperaturii atât de
ridicate nu este necesar un “reformator” pentru a extrage hidrogenul din combustibil, iar căldura rezultată
poate fi folosită pentru a genera suplimentar electricitate. Purtătorii de sarcină sunt ionii de oxigen (O2-),
ceea ce face posibilă chiar şi utilizarea monoxidului de carbon (CO) drept combustibil.
Nu necesită utilizarea unor catalizatori scumpi. Electroliţii solizi elimină problema scurgerilor, existente la
alte pile de combustie, însă aici pot apare fisuri. Uzual s-au realizat baterii de astfel de pile ce generează
până la 100 kW. Temperatura foarte ridicată şi dimensiunile destul de mari limitează folosirea acestui tip de
pile pentru aplicaţii casnice, comerciale sau mobile.

Pilele de combustie cu acid fosforic
Au fost primele pile de combustie disponibile pentru utilizări comerciale. Electrolitul utilizat (acidul
fosforic) este prins într-o matrice ceramică inactivă chimic (ex. carbura de siliciu), ce-i asigura pilei atât
stabilitatea şi rezistenţa mecanică, cât şi menţinerea acidului în pilă. Temperatura de operare trebuie
menţinută între 150 - 200ºC. La temperaturi sub 100 ºC pot apare probleme legate de intereacţiunea ionilor
fosfat cu electrodul de oxigen, scăzându-i capacitatea catalitică. Temperatura joasă de funcţionare implică
utilizarea unor catalizatori scumpi, sub forma unor depuneri de metale nobile de circa 0,2 mg/cm2 la
electrodul de hidrogen şi 0.4 mg/cm2 la cel de oxigen.
Eficienţa variază între 40 - 80%, aplicaţiile uzuale sunt realizate pentru puteri între 5 şi 200 KW. Acest tip de
pile tolerează o concentraţie de monoxid de carbon de 1-3% (în funcţie de temperatura de funcţionare),
ceea ce largeşte semnificativ posibilitatea de alegere a combustibilului utilizat. Concentraţiile mai mari de
CO, uzuale în cazul amestecurilor de gaze rezultate din reformarea hidrocarburilor, pot otrăvi catalizatorul
de la electrodul de hidrogen, prin prinderea de acesta şi blocarea microcavităţilor din interiorul electrozilor.
Un avantaj al temperaturii de funcţionare de peste 100ºC este evacuarea sub formă de vapori a apei
rezultate din reacţie. Dezavantajul principal este densitatea energetică destul de mică, de trei ori mai
redusă decât în cazul altor tipuri de pile de combustie. Un alt dezavantaj este necesitatea menţinerii pilei la
o temperatură minimă de 45ºC, sub care acidul fosforic îngheaţă şi se dilată, putând distruge electrozii sau
matricea ceramică. Aceste două probleme sunt suficiente pentru a face dificile aplicaţiile casnice sau
mobile, implementările principale fiind realizate în special în aplicaţii industriale fixe.

Pile de combustie ce folosesc membrana cu schimb de protoni (PEMFC)
Utilizează un electrolit polimerizat în forma unei membrane foarte subţiri şi permeabile. Polimerul folosit
conţine de obicei un derivat organic al acidului perfluorosulfonic prins într-un lanţ de politetrafluoretilen
(PTFE sau teflon). Acest lanţ conţine din loc în loc structuri chimice terminate cu gruparea SO3H.
Hidrogenul acestei grupări se disociază de moleculă când aceasta este umezită şi apare în soluţie ca
proton. Pe de altă parte, anionii SO3- sunt mai degrabă prinşi în molecula polimerului decât liberi în
soluţie. Acesta este unul dintre avantajele principale ale acizilor polimerizaţi. Protonii liberi în soluţie se pot
astfel deplasa şi mobilitatea lor stă la baza a ceeace s-a numit “conducţie protonică”. De aici vine şi
denumirea acestui tip de pilă (PEM): de la expresia “proton exchange membrane” sau, de asemenea, de la
“polymer electrolyte membrane”. Membranele de polimer acid pot fi realizate în folii extrem de subţiri, sub
50 μm, facând posibilă micşorarea dimensiunilor pilei şi prin urmare, obţinerea unor densităţi de putere
crescute. Scăderea grosimii foliei de electrolit scade considerabil rezistenţa internă a pilei şi, prin urmare,
scad şi pierderile rezistive din interiorul ei. Unul dintre polimerii cei mai folosiţi este deja renumitul
“Nafion”. Acesta este un copolimer de acid perfluorosulfonic şi PTFE în formă acidă, realizat cu
aproximativ 40 de ani în urma de firma Dupont. Membranele Nafion PFSA au o utilizare largă în pilele de
combustie cu membrană cu schimb de protoni (PEM). Membrana funcţionează ca un separator şi un
electrolit solid ce permite transportul selectiv de cationi prin joncţiunea pilei. Polimerul este rezistent din
punct de vedere chimic şi durabil. Deşi utilizările iniţiale ale Nafionului au vizat realizarea de membrane
separatoare în industria electrochimică, în special în domeniul separării clorurilor alcaline, aplicaţiile
ulterioare au fost variate, dar cea mai importantă este la realizarea pilelor de combustie.

Pile de combustie ce folosesc membrana cu schimb de

protoni (PEMFC)
În figura de este reprezentată structura chimică a

Nafionului, în care n şi m reprezintă frecvenţa radicalilor
neutri şi ai celor acizi în structura polimerului. Raportul
n/m este mărimea ce caracterizează aciditatea polimerului
solid. Acizii polimerizaţi din categoria Nafionului sunt
cunoscuţi în literatura de specialitate şi ca “superacizi”
datorită acidităţii lor foarte ridicate, mai mari decât a
acidului sulfuric pur. Folosirea unui polimer solid elimină
necesitatea unui compartiment etanş pentru electrolitul
lichid precum şi coroziunea şi problemele de siguranţă
legate de acesta. Utilizarea catalizatorilor este foarte
importantă, iar cantităţile utilizate sunt mai mari decât în
cazul altor pile, datorită temperaturii joase de funcţionare
(70-80 0C). Temperatura nu poate fi crescută peste 80 0C,
deoarece, la temperaturi mai mari există riscul evaporării
apei din membrană în cazul unor vârfuri de consum,
fenomen ce poate distruge pila. Se foloseşte de obicei
platina, în cantităţi de minim 0.4 mg/cm2, la fiecare
electrod.

Pile de combustie ce folosesc membrana cu schimb de protoni (PEMFC)
Cantităţile ridicate cresc rezistenţa pilei la “otrăvirea” cu monoxid de carbon, în cazul utilizării unui
hidrogen impur. Datorită temperaturii joase, la care catalizatorii sunt puţin activi, o cantitate mai mare de
catalizator este necesară la catod, datorită ionizării mai dificile a oxigenului. Pentru a împiedica otrăvirea
anodului cu CO, o metodă este utilizarea unui aliaj catalitic Pt/Ru. Prezenţa ruteniului modifică structura
catalizatorului şi face absorbţia monoxidului de carbon în acesta mult mai dificilă. Performanţele acestor
pile se reduc oricum simţitor dacă se foloseşte un hidrogen rezultat prin reformare, ce conţine CO în
concentraţie mai mare de 50ppm. Membrana cu schimb de protoni pe bază de Nafion funcţionează de
obicei sub 70-85°C. Temperatura scăzută de funcţionare asigură o pornire rapidă şi nu necesită o izolaţie
termică pentru protecţia personalului. Condiţiile moderate de funcţionare constituie un mare avantaj al
acestor pile, comparativ cu alte modele ce necesită utilizarea acizilor foarte corozivi, a ceramicilor
menţinute la temperaturi înalte sau a sărurilor topite. Pe de altă parte, pilele cu schimb de protoni sunt în
mod special vulnerabile la cresterea cantităţii de apă din membrană; aceasta poate apare datorită
producţiei constante de apă la catod şi poate bloca difuzia reactanţilor. De aceea, în construcţia acestor
pile, trebuie luate măsuri suplimentare pentru evacuarea apei în exces.
Eficienţa electrică este între 40-50% şi temperatura de operare - în jur de 80ºC. Pilele astfel realizate
generează între 50 şi 200 KW. Electrolitul solid nu prezintă scurgeri sau crăpături şi temperatura de operare
este suficient de mică pentru a putea fi folosite în casă sau în maşină. Dar combustibilul trebuie să fie
purificat şi folosesc deasemenea catalizatori de platină de ambele părţi ale membranei care măresc
costurile de producţie.

Pile de combustie cu metanol aplicat direct în anod (Direct Methanol Fuel Cell - DMFC)
Acest tip de pilă este o excepţie de la regula de clasificare a pilelor de combustie după electrolit, elementul definitoriu
fiind, în acest caz, combustibilul. Metanolul diluat este aplicat direct în anod, unde este separat în protoni, electroni şi
dioxid de carbon. Acest combustibil a fost ales fiind în acelaşi timp disponibil pe scară largă şi suficient de activ din
punct de vedere electric (moleculă puternic polarizată electric). DMFC sunt foarte asemănătoare cu PEMFC datorită
faptului că amândouă folosesc drept electrolit o membrană acida polimerică. Spre deosebire de PEMFC, în cazul
DMFC, anodul extrage singur hidrogenul din metanolul lichid, eliminând necesitatea utilizarii unui reformator care să
extragă hidrogenul, aşa cum se întâmplă la celelalte tipuri de pile.
Mulţi cercetători şi-au orientat eforturile către studiul şi perfecţionarea acestui tip de pile de combustie, datorită
faptului că utilizarea unui combustibil lichid oferă multiple avantaje de ordin practic. Deşi metanolul are o densitate
energetică de 5 ori mai mică decât a hidrogenului, totuşi utilizarea sa este foarte practică, fiind uşor de produs şi de
transportat. Din punct de vedere al volumului ocupat, densitatea sa energetică volumică este de 4 ori mai mare decât a
hidrogenului comprimat la 250 de atmosfere. Poate fi produs destul de uşor atât din benzină, cât şi din biomasă. Şi în
cazul acestor pile este necesară utilizarea catalizatorilor, deocamdată folosindu-se platina, în cantităţi sensibil mai mari
decât în cazul PEMFC. Dioxidul de carbon rezultat în anod determină utilizarea unor electroliţi acizi, pentru a evita
reacţiile nedorite ale acestuia cu electrolitul.
O problemă importantă este aceea că oxidarea metanolului produce de regulă produşi intermediari ce pot otrăvi
anodul. O altă problemă este aceea că, moleculele de metanol fiind relativ mici, iar rata de oxidare redusă, există
problema trecerii metanolului prin electrolit spre catod. Din această cauză, în unele cazuri au fost constatate pierderi
de până la 30%. Această problemă se speră că va fi rezolvată prin modificarea structurii electrolitului sau prin alte
metode. Este necesar un alt tip de polimer acid şi dezvoltarea unei membrane specifice, destinată pentru a fi utilizată în
sistemele energetice DMFC. Cu această membrană s-a reuşit creşterea densităţii de putere, scăderea fluxului de apă,
dimensiuni mai scăzute şi scăderea costurilor faţă de alte tehnologii. Mai multe companii mari au anunţat rezultate
spectaculoase obţinute pe baza pilelor DMFC. Randamentul acestor pile se situează în jurul valorii de 40%, în timp ce
temperatura de funcţionare se menţine între 50 şi 100 0C.

Tehnologii si echipamente pentru biomasa
Tehnologiile de cel mai mare interes în prezent sunt:

 Arderea directă în cazane.
 Conversia termică avansată a biomasei într-un combustibil secundar, prin gazeificare termică sau piroliză, urmată de
utilizarea combustibilului într-un motor sau într-o turbină.
 Conversia biologică în metan prin digestia bacteriană aerobă.
 Conversia chimică şi biochimică a materiilor organice în hidrogen, metanol, etanol sau combustibil diesel.
Diferitele tehnologii care pot fi aplicate pentru a obţine energie din biomasă sunt prezentatemai jos..
Proces Produs Aplicatii

 Incalzire spatiu, caldura de
 Cazan proces
Combustie Gaze fierbinti
 Motor pe abur  Apa fierbinte, electricitate /
caldura
 Cazan, motor pe gaz  Caldura
Gaz combustibil  Turbina pe gaz  Electricitate / caldura
 Celule combustie
Gazeificare
 Gaz natural sintetic  Caldura
Gaz de sinteza  Combustibil lichid  Transport
 Chimicale
Gaz combustibil  Motor  Electricitate / caldura
Piroliza Combustibil lichid  Cazan  Electricitate / caldura
Combustibil solid  Motor  Transport

Tehnologii si instalatii de ardere
Arderea în cazane este cea mai răspândită tehnologie de utilizare energetică a biomasei Tipurile de cazane pentru arderea
biomasei lemnoase sunt foarte variate şi s-ar putea clasifica în trei grupe:
a) cazane cu focare cu grătar
b) cazane cu focare cu împingere pe dedesubt c) cazane cu focare cu ardere în suspensie

Tehnologii de gazeificare
Gazeificarea biomasei este un proces de conversie completă în gaz, utilizând ca mediu de gazeificare aer, oxigen sau abur.
Gazeificarea biomasei se realizează prin două metode principale:
- Gazeificarea termică utilizând aer, oxigen, abur sau amestecul acestora la temperaturi de cca 7000C;
- Gazeificarea biochimică utilizând micro-organisme la temperatura ambientului şi în condiţii anaerobice.
Pentru gazeificarea lemnului au fost dezvoltate şi aplicate trei tipuri principale de reactoare de gazeificare:
- gazogene cu pat fix
- gazogene cu pat fluidizat
- gazogene cu curent ascendent
Sisteme pentru producerea de energie electrică

-Turbină cu abur
-Turbine cu gaze
- Motor cu ardere internă
- Motor Stirling
Sisteme de piroliză a biomase.Variante tehnologice pentru piroliza (Sursa: INL, 2006)
Tehnologie Timp de rezidenta Rata de incalzire Temperatura [0C] Produse

Carbonizare Zile Foarte scazuta 400 Mangan
Conventionala 5 – 30 min. Scazuta 600 Ulei,gaz,mangan
Rapida 0,5 – 5 s Foarte ridicata 650 Bio-ulei
Aprindere cu combustibil lichid <1s Ridicata < 650 Bio-ulei
Aprindere cu combustibil gazos <1s Ridicata < 650 Chimicale,gaz
Ultra < 0,5 s Foarte ridicata 1000 Chimicale,gaz
Vid 2 – 30 s Medie 400 Bio-ulei
Tehnologii de piroliza utilizeaza echipamente:
a) Reactor în strat fix
b) Reactor în strat fluidizat
Contact:

Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Inginerie

Departamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 1

Testarea cunostintelor pe parcursul si la sfarsitul semestrului

Datorită pierderilor în atmosferă, la suprafaţa pământului

Pentru a lua în consideraţie pierderile de energie

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 3

cos θ  sin δ  sin φ  cos β  sin δ  cos φ  sin β  cos γ 

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 4

Fig. Unghiul de declinatie

Unghiul de declinaţie  poate fi determinat, pentru

Fig. Orientarea panourilor

Fig. Unghiul orar 

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 5

Unghiul optim Unghiul optim

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 6

Valorile medii lunare ale radianţei solare E

Extras din lucrarea prezentata

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 8

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 9

• Covârşitoarea majoritate a CEF nu au echipamente de tracking (urmarire) a poziţiei soarelui,

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 10

Producator / model: AZIMUT

Panourile sunt montate pe o structura

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 11

Invertoare c.c./ c.a.

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 12

Lumina solara are doua componente: raza

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 13

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 14

COMPONENTE ALE SISTEMULUI

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 15

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 16

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 17

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 18

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 19

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 20

• În fotografie se poate vedea un switch de curent continuu

Diagrama productiei si prognoza

Putere in cursul unei zile

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 23

Sisteme de paza Departamentul de Calculatoare si Inginerie Electrica, EM&EA anul IV

Vizita tehnica Centrala Electrica Fotovoltaic Talmaciu 03.11.2016 ora 11.00

CENTRALA FOTOVOLTAICĂ de 2 MW în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu,

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 25

Centrala fotovoltaică de medie tensiune Tălmaciu

Pentru cresterea eficientei panourilor fotovoltaice cu 15%, aproximativ 70% din

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 28

Schemă bloc racordare rețea electrică 20 kV

1x Post transformare 20/0,4kV

100x Invertor DC/AC

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 29

Echipament Producator Tip

Panou fotovoltaic AE Solar Monocristaline AE CQ

Invertor Refusol 008-020K

Transformator putere Danfoss Uscat/Răcire în aer,

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 30

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 31

Cursul ‘Surse Regenerabile de energie’ nr. 6 pg. 32

Putere maximă fotovoltaică recomandată, kWp 21,6

Date tehnice Interval MPPT, V 480-850

Tensiune maximă de porniee current continuu, V 350

Curentul continuu maxim, A 41