Sunteți pe pagina 1din 5

Nazismul și holocaustul

Holocaust, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane
de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și
executat de regimul național-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler și de colaboratorii
acestuia. Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii⁠, iar totalul lor a reprezentat circa
două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție
mai largă a Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii, alte
grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4 uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau
handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni sovietici, prizonieri de război,
homosexuali, martori ai lui Iehova, negri, adversari politici ai naziștilor, și membri ai altor grupuri
mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment
mai mare care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS,
cu îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a
Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă.
Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani, precum și în Germania Nazistă
propriu-zisă și în teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au
fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor
omului. Peste 200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate Holocaustului.
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită
„Soluția Finală a problemei evreiești”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a
adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute fiind Legile
Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o rețea de
lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost
înghesuiți în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească noi
teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare specializate,
denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în masă în mai
puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant cu trenurile de
marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși
sistematic în camere de cazare. Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război
Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
Rezistenta armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție o constituie
revolta din ghetoul Varșovia din 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru
săptămâni împotriva Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei au luptat activ
împotriva naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi au luat parte la
Rezistența Franceză, care a dus o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva
autorităților franceze de la Vichy.
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase
milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a
Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează: “Nu este cunoscut numărul exact al
evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de
Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că
numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la
între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai
recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului,
estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de
cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de
dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale
privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și
documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.”
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a
estima numărul evreilor omorâți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la
Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des
Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează, în Encyclopedia Holocaustului
(1990), numărul victimelor ca fiind între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei.
Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea
Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă, astfel, între 60% și 75%
dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr
de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar
mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și
Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este
posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt
mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria,
Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și
Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din
Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia,
Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost
deportați în lagăre și, în mare parte, uciși.
După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici
(adică 57% dintre numărul prizonierilor de război sovietici) au murit din cauza malnutriției,
maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de
captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de
prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până
la jumătatea anului 1944. Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3
milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor
(prin comparație, din cei 231 000 de prizonieri britanici și americani, 8 300 au fost uciși.
Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a
susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la
muncă forțată.
Deoarece romii sunt, în general, un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se
știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer⁠
scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii
acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul
sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea romilor nu puteau face relatări
despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii
traume suferite."
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000
din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că
estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost
istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar
aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și
Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai
mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și
aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."
Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a
populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații
congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din
instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele
sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim,
unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului
de concentrare Mauthausen). Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit
în lagăre de concentrare. James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția
sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al
poporului") a devenit principiul normativ legal de bază. În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a
creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului."
Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," iar homosexualii
erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a
căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor
pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să raporteze comportamentul
suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul vecinilor.
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre
pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț și ulterior
triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru
abuzuri sexuale. Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești. Au fost umiliți,
torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația de
homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici.
Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe
victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania
de după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost
persecutați de naziști.
Când Germania a invadat Polonia în septembrie 1939, a căpătat control asupra a circa 2
milioane de evrei din teritoriul ocupat. Restul Poloniei au fost ocupat de Uniunea Sovietică, care
controla restul populației dinainte de război de 3.3–3.5 milioane de evrei polonezi. Planurile
germanilor pentru Polonia erau să excludă polonezii neevrei din unele zone mari, de a
restricționa accesul evrilor și de a coloniza zonele eliberate cu germani. Pentru a ajuta acest
proces, Reinhard Heydrich, șeful Biroului Principal de Securitate al Reichului, a ordonat ca
„clasa conducătoare” din Polonia să fie ucisă și evreii să fie expulzați din zonele poloneze
anexate de Germania Nazistă.
Germanii au demarat politica de a trimite evreii din toate teritoriile recent anexate
(Austria, Cehoslovacia și vestul Poloniei) în partea centrală a Poloniei, denumită de ei
Guvernământul General. Acolo, evreii erau concentrați în ghetouri în marile orașe, alese după
conexiunile lor feroviare, pentru a facilita deportările ulterioare. Proviziile de hrană erau
restricționate, igiena publică dificilă, iar locuitorii erau adesea puși la muncă forțată. În ghetouri
și în lagărele de muncă au murit cel puțin o jumătate de milion de evrei de foame, boli și din
cauza condițiilor grele de trai. Jeremy Black scrie că ghetourile nu se doreau, în 1939, a fi un
pas către exterminarea evreilor. Ele erau văzute ca parte a politicii de creare a unei rezervații
teritoriale care să-i cuprindă.
Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940 și în luna iunie reușise să ocupe țara în
întregime. Existau circa 1800 de evrei în Norvegia, deja persecutați de naziștii norvegieni. Spre
sfârșitul lui 1940, evreii au fost excluși de la anumite ocupații și în 1941 toți evreii erau obligați
să-și înregistreze proprietățile la guvern.Tot în 1940, Germania a invadat Danemarca. Țara a
fost ocupată atât de rapid încât nu a apucat nici să organizeze vreo rezistență. Ca urmare,
guvernul danez a rămas la putere, iar germanilor li s-a părut mai ușor să lucreze cu el așa. Din
această cauză, înainte de 1942 nu s-au luat prea multe măsuri împotriva evreilor danezi.
Germanii au invadat Țările de Jos, Luxemburgul, Belgia și Franța în mai 1940. În Țările
de Jos, germanii l-au instalat în postul de Reichskommissar pe Arthur Seyss-Inquart, care a
început rapid să persecute pe cei circa 140.000 de evrei olandezi. Evreii au fost înlăturați de la
locurile lor de muncă și obligați să se înregistreze la guvern. Cetățenii olandezi neevrei au
protestat împotriva acestor măsuri și au organizat în februarie 1941 o grevă care a fost
înăbușită rapid. După capitularea Belgiei la sfârșitul lui mai 1940, ea a ajuns să fie administrată
de un guvernator militar german, Alexander von Falkenhausen, care a implementat măsuri
antievreiești împotriva celor circa 90.000 de evrei din Belgia, dintre care mulți erau refugiați din
Germania sau din Europa de Est. Franța avea circa 300.000 de evrei, împărțiți între partea
nordică a Franței, ocupată de Germania, și zonele sudice, neocupate, dar administrate de
guvernul colaboraționist al regimului de la Vichy. Regiunile ocupate erau sub controlul unui
guvernator militar, și acolo măsurile antievreiești au fost puse în aplicare mai lent decât în
zonele controlate de Vichy. În iulie 1940, evreii din părțile Alsaciei și Lorenei ce fuseseră
anexate de Germania au fost expulzați în Franța regimului de la Vichy.
Nazismul sau național-socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și
politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au
fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul
"nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialist. În 1921 Hitler a devenit liderul
Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al
Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.
În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise
prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor
naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii
1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei
conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei
etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea
vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor.
Influența lor nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat unificarea
germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene
începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor
XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în
războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în
raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga
și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.
Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După
cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor
internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri
din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul
comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol
esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în
tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât
partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale
muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp,
anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din
relațiile dintre patronat și muncitori.

Madalina Dumitran