Eseu traditionalism

În grădina Ghetsemani
Vasile Voiculescu
Termenul de tradiţionalism trimite la substantivul tradiţie şi presupune un ataşament
profund faţă de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De regulă, tradiţionalismul evită
însuşirea unei atitudini critice faţă de aceste valori.
Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în raport cu modernismul, dar şi definiţia
modernismului evidenţiază strânsa legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului
trebuie raportate la romantismul românesc, care descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca
locuri ale evadării; tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori, promovate de
paşoptişti. La începutul sec. al XX-lea, în literatura română apar două curente literare de
orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi poporanismul.
Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc trecutul, neagă inovaţiile literare ( în
special simbolismul ), critică instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă
autentică, stabilesc o opoziţie între sat şi oraş, duc la extrem preţuirea valorilor folclorice şi
interesul pentru specificul naţional. Promovând cu predilecţie valorile etnice, reprezentanţii
tradiţionalismului vor întreţine confuzia între etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase
numai operele care corespund programului ).
În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului au fost reluate de revista Gândirea,
condusă de Nechifor Crainic. Gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile literar-
artistice naţionale în contextul nou al mişcării de idei din această epocă. Esenţială în această
formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă ( componenta ortodoxă a spiritualităţii
naţionale ). La aceasta se adaugă cultul limbii naţionale, al ideii de neam şi preocuparea
pentru miturile identităţii naţionale şi ale continuităţii.
Poezia În grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu, a fost inclusă în volumul Pârgă (
1921 ), care depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea
expresiei.
Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca : „Şi când a sosit în acest loc,
le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră
şi îngenunchind Se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu
voia Mea, ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în
chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care
picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi
de întristare”. ( Luca, 22, 40-46 ).
Poezia lui Vasile Voiculescu se organizează în jurul elementelor care subliniază natura
duală a lui Iisus. Fiul omului şi al lui Dumnezeu, Iisus nu poate depăşi limitele unui destin
implacabil. „Condamnat” să ispăşească păcatele omenirii, Iisus ezită înaintea martiriului.
Îndoiala, neliniştea, teama de moarte sunt ale omului. Depăşirea momentelor de zbucium, de
teamă, ţine de natura divină.
Prima strofă compune imaginea iconică a lui Iisus în grădina Ghetsemani. Poetul
insistă, spre deosebire de reprezentările picturale, pe imaginea zbuciumului omenesc,
accentuând tragismul luptei cu un destin înspăimântător. Imaginea lui Iisus este înrudită cu o
imagine argheziană: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul… / Căzut pe brânci în iarbă
se-mpotrivea întruna”. Verbele care detaliază atitudinile personajului biblic accentuează
dorinţa umană de a trăi, irepresibilă şi violentă: lupta, nu primea, se-mpotrivea. Primele trei
versuri conturează un plan subiectiv, dominat de sentimentul durerii sfâşietoare. „Curgeau
sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul…”. Metafora ( de rezonanţă mioritică ) „sudori de
sânge” şi paloarea indicată prin comparaţia plastică „alb ca varul” compun imaginea omului
Isus, care se revoltă împotriva destinului implacabil. Ultimul vers al primei strofe trimite la
esenţa divină a personajului. Corespondenţa care se stabileşte între planul subiectiv şi planul
obiectiv ( imaginea naturii dominate de zbucium ) subliniază esenţa divină a lui Isus: „Şi-
amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.
Strofa a doua se deschide cu o perspectivă cosmică, sugerând, printr-un epitet, destinul
implacabil: „O mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la
gură…” Imposibilitatea opţiunii este sugerată de verbul se cobora. Grozava cupă, simbol al
păcatelor omenirii, îi este impusă lui Iisus prin forţă divină. Revenirea la planul subiectiv, în
ultimele două versuri ale celei de-a doua strofe, reia simbolurile din prima strofă. Suferinţa
intensă a omului este exprimată prin intermediul epitetului cu valoare hiperbolică: „Şi-o sete
uriaşă sta sufletul să-i rupă…” Atitudinea este aceeaşi: revolta ( „Dar nu voia s-atingă infama
băutură” ). Simetria inversiunilor – „grozava cupă” şi „infama băutură” – conferă unitate
strofei, care închide, ca într-un cadru, detaliile suferinţei umane.
Strofa a treia reia imaginile din strofele anterioare. Aspectul înşelător al băuturii
infame, asocierea veninului cu mierea accentuează natura duală a lui Iisus. Vasile Voiculescu
insistă însă pe imaginea omului, atât de înspăimântat de suferinţele care îl aşteaptă, încât uită
că supliciul este urmat de accesul în împărăţia veşnică: „În apa ei verzuie jucau sterlici de
miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…. / Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima
putere / Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”. Raportându-se preponderent la planul
subiectiv, strofa a treia detaliază atitudinea de revoltă împotriva destinului. Deşi ştie că
moartea aduce izbăvire ( „Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…” ), Iisus refuză
mântuirea, alegând viaţa trecătoare în locul celei veşnice. Sensul revoltei sale poate fi pus în
legătură cu sensul unui vers din lirica lui Lucian Blaga: „Fetele au îndrăgit balaurul”, în care
balaurul reprezenta universul dominat de trăirea intensă, patronat de Pan, universul peste care
nu trecuse încă „umbra palidă, de culoarea lunii, a lui Crist”.
Ultima strofă este dominată de simboluri aparţinând planului obiectiv. Imaginea
„furtunii” din prima strofă este reluată şi amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor
( pacea, liniştea sufletească) şi zbuciumul de care este cuprinsă grădina: „Deasupra fără tihnă
se frământau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Grădina devastată
amplifică tragismul viziunii şi trimite la o imagine argheziană, exprimând aceeaşi teamă
profundă de moarte: „S-au stârpit cucuruzii, / S-au uscat busuiocul şi duzii, / Au zburat din
streaşina lunii, / Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. / Ştiubeiele-s pustii, / Plopii cărămizii, /
S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda…” „Vraiştea grădinii” voiculesciene dezvoltă aceeaşi
semnificaţie tragică. Imaginea paradisului devastat prevesteşte moartea. Ca şi la Blaga,
imaginea este nocturnă: „Trece printre sori vecii / Porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul
stinge cele din urmă lumini. / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân…”
Ultimul vers amplifică dramatismul condiţiei umane: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, reprezentând alegoric esenţa
eternului conflict dintre trup şi suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspiraţia
spre desăvârşire, Iisus al lui Vasile Voiculescu trăieşte o dramă a suferinţei de intensitate
cosmică. Profund uman prin atitudine, personajul liric voiculescian sfârşeşte prin a-şi asuma
destinul dominat de singurătate. Absenţa îngerului, menţionat în scena biblică, amplifică
intensitatea suferinţei asumate tragic.
Ritmul iambic, măsura amplă a versurilor ( 14-15 silabe ) şi rima încrucişată (a-b-a-b)
amplifică tonul solemn, grav al poemului.
Poezia se înscrie în limitele tradiţionalismului, la nivelul conţinutului, prin tema
abordată – substratul religios – , prin motivele care susţin tema – jertfa, condiţia omului,
relaţia uman – divin, iar la nivel formal prin simplitatea expresiei artistice, preferinţa pentru
simbol, parabolă, comparaţia simplă. Organizarea textului în secvenţe poetice riguros
construite, care amplifică drama trăită de personajul cu valoare simbolică, preocuparea pentru
aspectul formal ( rima consecventă, măsura amplă a versurilor ) sunt tot atâtea elemente de
tradiţionalism la nivel exterior.