Dincolo de dimensiunea religioasa a cruciadelor

Ideea războiului sfânt nu este una exclusiv

musulmană, cum ne place să credem uneori. Lupta sub
stindardul crucii o întânim adesea în istoriografia
românească atunci când vorbim de faptele de arme ale
voievozilor români în conflictul lor aproape legendar cu
turcii. De cele mai multe ori aceştia din urmă chiar
făceau parte din alianţe internaţionale îndreptate
împotriva Imperiului Otoman, principalul inamic al
puterilor creştine în Europa, precum şi al Ţărilor
Române.
Totuşi, apogeul acestor lupte sub stindarul crucii au
loc în timpul Cruciadelor – care sunt adevărate războaie
religioase cu aspect de colonizare a unor regiuni din
orientul apropiat. Cruciadele târzii, la care iau parte si
unii intre voievozii români, sunt mult mai puţin ample în
desfăşurări de forţe şi de operaţiuni militare, adesea
având doar caracter defensiv, cu scopul de a opri
expansiunea otomană spre Europa.
După căderea Imperului Roman de Apus sub valurile de
migratori şi apariţia statelor medievale, construite prin aşezarea
acestora din urmă, Occidentul s-a aflat într-o perioadă criză
instituţională. Lupta pentru puterea absolută dusă între noii regi şi
Biserică, luptele interne duse între fostele căpetenii ale migratorilor de
odinioară, ajunse după câteva generaţii principi şi cavaleri cu puteri
sporite, neînţelegerile între noii regi şi aceşti principi-toate aceste
elemente fac din Occidentul medieval un butoi de pulbere. Acestora
se adăugă şi factori precum un spor demografic mare, secete, molime,
inundaţii, cunoştinţe puţine despre exploatarea agricolă, foamete etc.
La polul opus se afla Imperiul Bizantin, bogat şi mult mai stabil
din punct de vedere financiar, cu monumente măreţe şi cu un trecut ce
pentru contemporanii acelor veacuri era impresionant: în secolul al
VI-lea Imperiul îndrăznea să proclame aproape toate posesiunile
fostului Imperiu Roman – mai puţin Galia, Spania, Dacia şi Insulele
Britanice.
Totuşi până la mijlocul secolului al VII-lea, în ciuda războiaelor
victorioase purtate de unii împăraţi bizantini, oraşul Ierusalim, dar şi o
parte a posesiunilor lor orientale erau pierdute în favoarea arabilor,
aflaţi în plină expansiune. Bizanţul a exercitat însă destul de multă
putere şi influenţă în această zonă până după anul 1000 când se putea
lăuda cu o zonă extinsă din sud-estul european:Balcanii, Grecia, Iliria,
dar şi întreaga Asie Mică, până la Antiohia, ba chiar şi Georgia. Marea
înfrângere bizantină de la Manzikert a dus la accelerarea declinului
imperiului. În doar câţiva ani cam jumătate din teritoriile anantoliene
vor fi pierdute definitiv.
La declansarea primei cruciade a mai contribuit un factor despre care
se vorbeste mai putin:schisma celor două biserici din 1054. Aceasta îl
proclama pe papa drept şef al întregii Biserici Catolice şi îl scotea
cumva de sub tutela imperială. În acest contex, papa Urban al II-lea a
putut să emită prima bulă papală care să cheme la arme principii
catolici pentru „eliberarea locurilor sfinte” – în fapt pentru creşterea
puterii papalităţii în această regiune.
Trebuie spus că situaţia tensionată dintre cele două lumi şi biserici nu
a apărut în secolul XI-lea, ci exista de o bună bucată de vreme.
Realităţile diferite-dezmembrarea Imperiului Roman de Apus,
migraţiile, prăbuşirea economică şi apoi reluarea vieţii pe parametrii
unei lumi medievale cu mult diferită faţă de cea clasic romană, dar şi
transformarea Imperiului de Răsărit în Imperiul Bizantin, numeroasele
răscoale interne, disputele religioase, războaiele constante din răsărit
cu perşii, selgiucizii, arabii, precum şi distanţa considerabilă dintre
Roma şi Constantinopol (gândind la scara unui ev mediu în care
drumurile sunt nesigure), au dus la creşterea rupturii dintre factorii de
decizie, care pentru această perioadă sunt cei în primul rând Papa,
respectiv Împăratul şi Patriarhul de Constantinopol.
Bizantul ceruse ajutor în numeroase rânduri în trecut, mai ales după ce
arabii crescuseră ca putere în zonă. Cucerirea şi recucerirea în diverse
rânduri a Ierusalimului de către perşi, bizantini, respectiv arabi
aşezase cumva oraşul ca o mică oază neutră într-o zonă de conflict.
Era sub stăpânirea formală a Califatului din Egipt, dar atât
musulmanii, cât şi creştinii respectau acest oraş şi nu îl asumau pe
deplin, mai ales după istoriile sângeroase din asediile trecute şi după
trecutul religios care îi legau. Totuşi, după ce în 1055 Bizanţul pierde
Bagdadul, în favoarea turcilor selgiucizi, în 1070 aceştia iau şi
Ierusalimul. Mai mult, în 1071 are loc celebra înfrângere a Bizanţului,
care era atacat în paralel la graniţele europene de pecenegi, cumani,
maghiari, şi în sudul Italiei de normanzi.
În acest context vine decizia papală de a-şi arăta puterea şi de a cere
prin intermediul a două concili pornirea în cruciadă. Canalizarea
spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o
soluție fericită, ba chiar cu ceva optimism şi oportunism în privinţa
extinderii ariei de influenţă papală în răsărit. La ideea de cruciadă au
aderat orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de
desfacere și aprovizionare, țărănimea foarte săracă ce spera astfel să
scape de munca de şerb, dar şi principii şi cavalerii. Se ştie că în Apus
transmiterea averii se făcea pe linie masculină către cel mai mare
dintre copii, ceilalţi trebuiau să îşi găsească alte domenii prin alianţe
matrimoniale, însă mulţi ajugeau să nu deţină decât armele, un titlu şi
eventual o rentă. De aceea, aceștia s-au alăturat cruciadelor deoarece
nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri,
prestigiu, glorie şi bogăţie.
Din aceste motive întâlnim nume grele încă de la prima
cruciadă:Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al
armatei;Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I și Robert
Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul;Robert al II-lea de
Flandra;Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.
Ulterior avem chiar şi capete încoronate:regele francez Ludovic al
VII-lea și regele german Conrad al III-lea, în cruciada a II-a, sau chiar
doi regi-Richard Inimă de Leu al Angliei și Filip al II-lea August al
Franţei-și împăratul german al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I
Barbarossa. Numele regilor şi al împăraţilor vor continua să apară în
cele opt cruciade clasice.
Vom trece în revistă cele opt, respectiv nouă dacă luăm în calcul şi
expediţia copiilor, cruciade, urmând ca celor mai importante momente
să le dedicăm şi articole individuale.