O SCRISOARE PIERDUTA

I. L. Caragiale

TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

Comedia este specia genului dramatic care ȋnfǎtișeazǎ personaje, întâmplări, defecte omeneşti într-un mod
care stârneşte râsul, având un final fericit şi un sens moralizator.La baza acţiunii comice se află un contrast între
aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, ce se aşteaptă şi ce survine.
Capodoperă a dramaturgiei naţionale, publicată şi reprezentată pentru prima dată în 1884, “O scrisoare
pierdută” este o comedie de moravuri, ce evidenţiază aspecte ale vieţii politice şi de familie din societatea
românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea.Aceste douǎ teme -politica și viața de familie-sunt studiate ȋntr-o
viziune criticǎ la adresa mediocritǎții, a falselor valori, a demagogiei, ipocriziei și duplicitǎții devenite principii de
viațǎ, autorul ȋmbinȃnd obiectivitatea realistǎ cu rigoarea moralǎ a unui spirit clasic.
Compoziţia este caracteristică operei dramatice, comedia fiind alcătuită din patru acte, fiecare cuprinzând un
număr de scene, fiind folosită tehnica « bulgărelui de zăpadă »- amplificarea treptată a conflictului. Sunt prezente
didascaliile- indicaţiile scenice- prin care autorul se adresează actorilor şi regizorului, precizând : mimica, gestica,
atitudinea impuse personajelor.Modurile de expunere sunt, de asemenea, specifice structurii dramatice : dialogul
şi monologul, acesta incluzănd elemente descriptive şi narative.
Cadrul spaţio- temporal este limitat, date fiind rigorile impuse de reprezentarea scenică.
Subiectul este riguros construit. In expoziţiune, acţiunea este plasată în capitala unui judeţ de munte, în anul
1883,în preajma alegerilor, iar personajele sunt prezentate succint,prin enumeraţie, cu referire la statutul lor
social.Intriga, anterioară acţiunii dramatice propriu-zise, constă în pierderea unei scrisori de dragoste adresată de
prefectul Tipătescu d-nei Zoe, soţia prietenului şi aliatului său politic, Zaharia Trahanache.Scrisoarea găsită de
Cetăţeanul turmentat ajunge în posesia lui Caţavencu, şeful opoziţiei, care o foloseşte ca instrument de şantaj
pentru a obţine mandatul de deputat .In desfăşurarea acţiunii sunt incluse evenimentele declanşate de pierderea
scrisorii : întâlnirile lui Caţavencu cu Trahanache, Tipătescu şi Zoe, arestarea şi percheziţionarea acestuia din
ordinul prefectului, reacţia cuplului Farfuridi- Brânzovenescu, temători de trădare. Temându-se de pierderea
reputaţiei, Zoe îi promite lui Caţavencu sprijinul în schimbul scrisorii. Printr-o lovitură de teatru,este impus un
candidat de la centru, în persoana lui Agamiţă Dandanache. In punctul culminant are loc întrunirea electorală, în
cadrul căreia Farfuridi şi Caţavencu îşi rostesc discursurile, se anunţă numele candidatului desemnat, iar în
încăierarea ce urmează, scrisoarea este din nou pierdută.In deznodământ, scrisoarea,găsită din nou de către
Cetăţeanul turmentat, este înapoiată doamnei Zoe Trahanache, căreia Caţavencu, umilit, îi cere iertare.
Dandanache, ajuns deputat tot în urma unui şantaj sentimental, este ales în unanimitate, manifestările în cinstea
lui fiind conduse de Nae Caţavencu, într-o atmosferă de veselie generală.
Dramaturgul valorifică artistic toate formele comicului. Comicul de caracter este reliefat
de prezenţa unor tipuri umane prin intermediul cărora sunt criticate, indirect, defecte ale
epocii :triunghiul conjugal(Zoe,Tipătescu, Trahanache), intrigantul( Caţavencu şi
Dandanache), slujitorul duplicitar(Pristanda), demagogul(Farfuridi, Cațavencu).Comicul
de moravuri reiese din prezentarea satirică a unor aspecte de tip moral şi social : corupţia,
imoralitatrea din viaţa particulară şi politică, parvenitismul, ipocrizia, şantajul sentimental
folosit ca instrument de ascensiune politică.Comicul de situaţii este evidenţiat printr-o serie
de împrejurări, cum ar fi :pierderea şi descoperirea repetată a scrisorii,paralelismul de
situaţii, lovitura de teatru( anunţarea candidatului de la centru), împăcarea generală. Comicul onomastic
rezultă din folosirea unor nume proprii sugestive, înzestrate cu valoare de caracterizare. Astfel, numele lui
Caţavencu anticipeazǎ demagogia, agresivitatea verbală.Prin aluziile culinare, numele Farfuridi şi Brânzovenescu
evidenţiază vulgaritatea, lichelismul.
 Comicul de limbaj demonstrează, prin varietatea formelor sale de manifestare, capacitatea autorului de a
valorifica resursele stilistice ale vorbirii inculţilor şi semiculţilor din epocă. O primă sursă este reprezentată de
ticurile verbale- automatisme care contribuie la definirea personajelor.Astfel, formula « curat » rostită permanent
de Pristanda exprimă slugărnicia, intenţia personajului de a-şi aproba permanent superiorii.Ticul lui Farfuridi
« fix » indică pretenţia de rigoare şi exactitate a unui personaj confuz.
Incultura personajelor se ilustrează prin deformările de cuvinte, mai ales neologisme : « bampir, catindrală,
famelie. » Un caz special îl reprezintă etimologia populară : neologismul « remuneraţie », în vorbirea lui
Pristanda, devine « renumeraţie », sub influenţa verbului « a număra ». In vorbirea eroilor apar frecvent
contradicţii logice şi nonsensuri : « curat murdar », « industria română e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire ». Se
întâlnesc, de asemenea, pleonasme : « ce-mi dă în gând ideea », confuzii paronimice : « scrofulos la datorie »,
tautologii : « o soţietate fără prinţipuri, carevasăzică nu le are », exprimări bombastice sau incoerente- discursurile
lui Caţavencu sau Farfuridi.
In realizarea personajelor se remarcă modalităti de caracterizare specifice genului dramatic : încadrarea într-
o tipologie comică, numele propriu cu valoare sugestivă, cotrastul dintre aparenţă şi esenţă. Caracterizarea este
predominant indirectă, limbajul contribuind la definirea eroilor.
Zaharia Trahanache reprezintă tipul comic al soţului încornorat, făcând parte din triunghiul conjugal.
Numele propriu sugerează incetineala in gândire şi reacţii, personalitatea maleabilă( trahanaua denumind o cocă
moale).Ticul său verbal « aveţi puţintică răbdare », exprimă încetineala gândirii, dar şi o anumită diplomaţie, el
reuşind adeseori să amâne situaţiile neplăcute. In relaţie cu celelalte personaje dovedeşte atitudini variate :
respectuos, ocrotitor faţă de Zoe, amical cu Tipătescu, autoritar cu Farfuridi şi Brânzovenescu şi politicos la
modul convenţional cu Nae Caţavencu. In contextul acţiunii, Trahanache este un factor de stabilitate, deoarece
reuşeşte să menţină echilibrul între grupările adverse şi deţine un argument spre a anihila şantajul lui Caţavencu
(poliţa falsificată de acesta). Se poate observa contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă :stâlp al puterii locale,
Trahanache este, de fapt, un soţ înşelat, situaţie care favorizează încercarea de şantaj.
In opinia mea, modernitatea comediei lui Caragiale reiese ȋndeosebi din faptul cǎ dramaturgul sesizeazǎ
puterea presei de a stabili sau de a distruge reputații, astfel ȋncȃt personajele nu luptǎ pentru a descoperi adevǎrul,
ci pentru a mentine departe de lumea presei și, implicit , a opiniei publice imoralitatea din familia liderilor
politici(triunghiul conjugal) , aspecte exploatate mediatic și ȋn lumea contemporanǎ.
In concluzie,ilustrând prin toate elementele structurii sale specia dramatică a comediei, opera « O scrisoare
pierdută » este o creaţie reprezentativă a dramaturgiei naționale și, totodata , o remarcabilǎ imagine criticǎ la
adresa societǎții romȃnești, depǎșind limitele epocii ȋn care a fost scrisǎ prin actualitatea mesajului artistic.
 CARACTERIZARE DE PERSONAJ PRINCIPAL- ZAHARIA TRAHANACHE

Comedia este specia genului dramatic care ȋnfǎțișează personaje, întâmplări, defecte omeneşti într-un mod
care stârneşte râsul, având un final fericit şi un sens moralizator.La baza acţiunii comice se află un contrast între
aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, ce se aşteaptă şi ce survine.
Capodoperă a dramaturgiei naţionale, publicată şi reprezentată pentru prima dată în 1884, “O scrisoare
pierdută” este o comedie de moravuri, ce evidenţiază într-o viziune satirică aspecte ale vieţii politice şi de familie
din societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. .Aceste douǎ teme -politica și viața de familie-sunt
studiate ȋntr-o viziune criticǎ, la adresa mediocritǎții, a falselor valori, a demagogiei, ipocriziei și duplicitǎții
devenite principii de viațǎ, autorul ȋmbinȃnd obiectivitatea realistǎ cu rigoarea moralǎ a unui spirit clasic
Compoziţia este caracteristică operei dramatice, comedia fiind alcătuită din patru acte, fiecare cuprinzând un
număr de scene, fiind folosită tehnica « bulgărelui de zăpadă »- amplificarea treptată a conflictului. Sunt prezente
didascaliile- indicaţiile scenice- prin care autorul se adresează actorilor şi regizorului, precizând : mimica, gestica,
atitudinea impuse personajelor.Modurile de expunere sunt, de asemenea, specifice structurii dramatice : dialogul
şi monologul, acesta incluzănd elemente descriptive şi narative.
Zaharia Trahanache este unul dintre personajele principale, fiind prezent in majoritatea
scenelor comice şi influenţând decisiv evoluţia acţiunii.
O primă modalitate de caracterizare, specifică pentru comedie, este numele propriu.Astfel, prenumele
Zaharia indicǎ senilitatea, decrepitudinea personajului- tipul « zaharisit »- iar numele de familie provine de la
« trahana »- cocă moale, uşor de modelat, ceea ce sugerează maleabilitatea, lipsa de personalitate.
Tot un element de caracterizare indirectă este şi ticul verbal (automatismul ce revine frecvent în vorbirea
personajului). Replica « aveţi puţintică răbdare » exprimă încetineala în gândire şi reacţii, lipsa de promptitudine,
senilitatea. Totodată, ea demonstrează o anumită diplomaţie, Trahanache reuşind de multe ori, prin intervenţiile
sale, să tempereze izbucnirile, să impună calmul, să amâne situaţiile neplăcute.
In opera lui Caragiale, personajele se încadrează într-o tipologie, în acest sens, Trahanache ilustrează tipul
încornoratului simpatic, făcând parte din triunghiul conjugal, alături de : soţia adulterină- Zoe şi seducătorul-
Tipătescu.
In contextul acţiunii dramatice, personajul se situează în prim- plan, ca lider local al partidului de
guvernământ şi preşedinte a numeroase « comitete şi comisii ».Relaţia cu celelalte personaje dovedeşte o varietate
de atitudini, Trahanache manifestându-se autoritar cu subordonaţii săi Farfuridi şi Brânzovenescu, amical, plin de
încredere faţă de Tipătescu, ocrotitor, afectuos şi atent cu Zoe, pe care o venerează. In relaţie cu Nae Caţavencu,
se dovedeşte diplomat, adresându-i-se politicos-« stimabile, onorabile »- dar , în realitate, considerându-l
« mişel », condamnându-l pentru şantaj şi falsificare.El este un factor de stabilitate , reuşind să atenueze furia lui
Tipătescu, să menţină un anumit echilibru între grupările adverse. De asemenea, el deţine un argument spre a
anihila şantajul lui Caţavencu- poliţa falsificată de acesta.
Limbajul constituie, de asemenea, un mijloc indirect de caracterizare, esenţial în textul dramatic. Prin
frecventele erori de exprimare se evidenţiază ignoranţa , incultura, contrastul dintre pretenţii şi realitate. Replicile
lui Trahanache generează comicul de limbaj, prin frecventa deformare a neologismelor – « soţietate, enteres »-
prin repetarea admirativǎ a replicii tautologice atribuite fiului său : « Unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o
soţietate fără prinţipuri, carevasăzică nu le are ».
Trahanache se autocaracterizează exclusiv din perspectiva statutului său politic de stâlp al puterii amintind
cu mȃndrie numeroasele « comitete si comiții » pe care le conduce.
Din perspectiva celorlați participanţi la acţiune, el apare drept « venerabilul », impunând respect, prin
abilitatea şi calmul său. Farfuridi şi Brânzovenescu îl admiră, chiar şi atunci când îi contestă deciziile- « solid
bărbat »- Caţavencu îi vorbeşte reverenţios, Tipătescu îi urmează sfaturile.
 Trahanache este un personaj memorabil, care ȋmbinǎ naivitatea şi viclenia, abilitatea şi perfidia în jocul
politic şi credulitatea în viaţa de familie, autorul menținȃd deliberat ambiguitatea cu privire la relația din
triunghiul conjugal,.Totodatǎ,acesta este o ilustrare a disproporției comice dintre aparenţă şi esenţă, rolul sǎu
social- politic contrastȃnd cu mărginirea sa intelectuală şi cu penibila condiţie de soţ înşelat, care favorizează
încercarea de şantaj.
In opinia mea, modernitatea comediei lui Caragiale reiese ȋndeosebi din faptul cǎ dramaturgul sesizeazǎ
puterea presei de a stabili sau de a distruge reputații, astfel ȋncȃt personajele nu luptǎ pentru a descoperi adevǎrul,
ci pentru a menține departe de lumea presei și, implicit , a opiniei publice imoralitatea din familia liderilor
politici(triunghiul conjugal) , aspecte exploatate mediatic și ȋn lumea contemporanǎ.
In concluzie, Caragiale, autor reprezentativ pentru « epoca marilor clasici »,rǎmȃne cel mai mare creator de
tipuri din literatura romȃna, personajele sale impunȃndu-se in constiinta publicului printr-o vitalitate fǎrǎ egal și
depǎșind, prin caracterul reprezentativ , general-valabil al trǎsǎturilor, limitele epocii ȋn care s-au nǎscut..
 Evoluţia cuplului-Relația ȋntre douǎ personaje

Comedia este specia genului dramatic care ȋnfǎtișeazǎ personaje, întâmplări, defecte omeneşti într-un mod
care stârneşte râsul, având un final fericit şi un sens moralizator.La baza acţiunii comice se află un contrast între
aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, ce se aşteaptă şi ce survine.
Capodoperă a dramaturgiei naţionale, publicată şi reprezentată pentru prima dată în 1884, “O scrisoare
pierdută” este o comedie de moravuri, ce evidenţiază într-o viziune satirică aspecte ale vieţii politice şi de familie
din societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. .Aceste douǎ teme -politica și viața de familie-sunt
studiate ȋntr-o viziune criticǎ, la adresa mediocritǎții, a falselor valori, a demagogiei, ipocriziei și duplicitǎții
devenite principii de viațǎ ,autorul ȋmbinȃnd obiectivitatea realistǎ cu rigoarea moralǎ a unui spirit clasic
Compoziţia este caracteristică operei dramatice, comedia fiind alcătuită din patru acte, fiecare cuprinzând un
număr de scene, fiind folosită tehnica « bulgărelui de zăpadă »- amplificarea treptată a conflictului. Sunt prezente
didascaliile- indicaţiile scenice- prin care autorul se adresează actorilor şi regizorului, precizând : mimica, gestica,
atitudinea impuse personajelor.Modurile de expunere sunt, de asemenea, specifice structurii dramatice : dialogul
şi monologul, acesta incluzănd elemente descriptive şi narative.
Evoluţia cuplului se conturează în relaţie cu trei tipuri de comic :de moravuri, de situaţii şi de caracter.
Astfel, prezenţa triunghiului conjugal : soţul încornorat, soţia adulterină, seducătorul contribuie la satirizarea unor
aspecte morale, cu implicaţii în viaţa socială. Deşi aparţin elitei sociale, Zoe fiind soția
« prezidentului »Trahanache, stȃlp al puterii locale, iar Tipǎtescu prefect al județului, aceștia dezvoltă o relaţie
adulterină, încurajată de Trahanache printr-o atitudine ambiguă- naivitate sau viclenie interesată..
In evoluţia cuplului Zoe- Tipătescu, personaje ce ilustrează tipurile comice ale soţiei adulterine şi
seducătorului, se disting mai multe etape, concretizate în secvenţe dramatice care generează comicul de situaţii.
Prin pierderea « scrisorii de amor », Zoe declanşează, de fapt, întrega acţiune, povestea sentimentală fiind
exploatată în scopuri politice. Hotărâtă să îşi menţină reputaţia, ea îi va cere lui Tipătescu să îl susţină pe
Caţavencu, deşi acesta aparţine grupării politice adverse.
In dialogul celor două personaje se observă contrastul temperamental. Zoe adoptă manifestările eroinelor de
melodramă romantică, exprimându-şi iubirea şi amenințând cu sinuciderea în cazul în care scrisoarea ar fi
publicată şi reputaţia ei compromisă. Entuziasmat, Tipătescu lansează, în acelaşi spirit romantic,
propunerea : « Să fugim ! ». In ciuda intensităţii sentimentului exprimat anterior, Zoe se dovedeşte deplin lucidă
şi calculată, aspecte evidenţiate de replica : « Ce, eşti nebun ? ».Fermitatea cu care Zoe îşi susţine punctul de
vedere îl determină şi pe Tipătescu să accepte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, In ciuda dispretului faţă de
acesta.
Cele două personaje se definesc sugestiv şi prin raportare la ceilalţi participanţi la acţiunea comică. Astfel,
Zoe e prvită cu respect şi chiar cu veneraţie de soţul ei, de Cetăţeanul turmentat şi de Pristanda. Ea reuşeşte, cu
tact şi diplomaţie, să-l domine pe Caţavencu, in ciuda conflictului politic şi a încercării de șantaj. In final, când
acesta este victima răsturnării de situaţie- dupa ce a pierdut obiectul şantajului şi poate fi, la rândul său, şantajat- îi
acordă iertarea şi promisiunea unui sprijin în viitor : « asta nu-i ultima Cameră ». Mai mult chiar, îi cere să
conducă manifestările organizate în cinstea alesului Dandanache. Faţă de acest candidat impus de la centru, deşi
afişează respectul cuvenit funcţiei sale, Zoe nutreşte un dispreţ jutificat atât prin evidenţa sărǎciei intelectuale, cât
şi prin descoperirea şantajului permanentizat : « Uite pentru cine mi-am jertfit eu liniştea ! Nu era mai bun
Caţavencu ? ».
Tipătescu e apreciat de Trahanache, care îl consideră un adevărat prieten. In opinia lui, acest tânăr înzestrat,
cu mari perpective, a sacrificat o carieră politică mai importantă pentru a rămâne prefect al judeţului. Pe de altă
parte, Tipătescu i se pare impulsiv, lipsit de diplomaţia necesară unui om politic : « tânăr, deștept, cu carte, dar n-
are cumpăt... nu face de prefect ».
 Impulsivitatea e demonstrată atât în relaţie cu Nae Caţavencu, adversar politic şi personal, cât și în
dialogurile cu Farfuridi şi Brânzovenescu sau cu Cetăţeanul turmentat.Pristanda, omul său de încredere, îl aprobă
în permanenţă, ştiind foarte bine că Zoe este adevăratul factor de decizie.
Evoluţia cuplului cunoaşte momente de criză generate de şantajul lui Caţavencu, dar finalul marchează, ȋn
spiritul comediei, revenirea la situaţia iniţială, imoralitatea fiind permanentizată sub semnul împăcării generale.
Semnificativ pentru viziunea dramaturgului asupra lumii evocate artistic este paralelismul de situaţii :
şantajul practicat de Caţavencu este similar celui realizat în Capitală de Agamiţă Dandanache, aspect care
demonstrează universalitatea situaţiei şi inutilitatea încercării de evadare sau demascare.
In opinia mea, modernitatea comediei lui Caragiale reiese ȋndeosebi din faptul cǎ dramaturgul sesizeazǎ
puterea presei de a stabili sau de a distruge reputații, astfel ȋncȃt personajele nu luptǎ pentru a descoperi adevǎrul,
ci pentru a menține departe de lumea presei și, implicit , a opiniei publice imoralitatea din familia liderilor
politici(triunghiul conjugal) , aspecte exploatate mediatic și ȋn lumea contemporanǎ.
In concluzie, Caragiale, autor reprezentativ pentru « epoca marilor clasici »ramȃne, cel mai mare creator de
tipuri din literatura romȃna, personajele sale impunȃndu-se in constiinta publicului printr-o vitalitate fǎrǎ egal și
depǎșind, prin caracterul reprezentativ , general-valabil al trǎsǎturilor, limitele epocii ȋn care s-au nǎscut..