MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA ”Ștefan cel Mare”

REFERAT
Catedra: Drept Procesual Penal și Criminalistica
Disciplina: Drept Procesual Comparat

Tema : Procesul penal mixt burghez

Studenta Ciclului II – Studii Superioare de Masterat,

Facultatea Drept, Specializarea AUP
Andronache Romina

Controlat:
Comisar șef - Andronache Anatolie

Chișinău 2019
1
 Procesul penal mixt burghez

În efervescența revoluționară din Franța se adoptă la 8 octombrie 1789 o lege în virtutea principiilor înscrise
în Declarație, care a reușit să abolească principalele abuzuri ale procedurii inchizitoriale din ordonanța de la 1670.
Prin această lege s-a menținut caracterul scris, secret şi necontradictoriu al instrucțiunii, stabilindu-se în fața
tribunalului procedura orală, publică şi contradictorie. Această lege desființează jurământul impus acuzatului,
tortura sub toate formele și stabilește dreptul acuzatului, după arestare, la un apărător. în fata tribunalului avocatul
putea să pledeze.
Datorită inconvenientelor ce le prezentau, aceste reforme, inspirate din sistemul englez, nu au rezistat. Totuși,
sub influenta ideilor enciclopediștilor, Adunarea Constituantă a încercat să aclimatizeze în Franța funcționarea
juriului, ca în procedura engleză, ceea ce s-a făcut prin legea din 16/29 septembrie 1791.
Până în anul 1793, primei declarații îi succed altele, în care sunt precizate, reformulate unele drepturi sau se
includ obligații pentru cetățeni. Aceste declarații vor dispărea repede în împrejurările epocii o dată cu toate
achizițiile liberale „în răul timpului". „Trebuie luptat fără încetare pe un front dublu: în interior nu numai împotriva
dușmanilor revoluției care pun mâna pe arme, ci și împotriva indiferenților care slăbesc rezistența împotriva
acaparatorilor care își caută propria lor chiverniseală în tulburările publice şi ale căror speculații contribuie la
agravarea crizei de alimente, criză cronică, în toți anii revoluției. La Paris s-au produs în februarie dezordini,
provocate de scăderea valorii asignatelor. Iar în afară „Europa întreagă - spune Brissot -sau, mai bine zis, tiranii
Europei trebuie acum înfruntați de către voi pe pământ şi pe mare".
În aceste condiții se apreciază că nu mai sunt vremurile libertăților burgheze la care visa Girondin și că
metodele acestea sunt inapte pentru prevenirea unor asemenea primejdii. Se instalează Teroarea și primul pas este
instituirea Tribunalului revoluționar la 12 martie 1793. După excluderea girondinilor din Adunarea constituantă, se
creează Comitetul siguranței generale, care are ca armă de acțiune Legea suspecților votată la 17 septembrie 1793.
Această lege enumera categoriile de cetățeni care trebuiau considerați suspecți de ostilitate față de revoluție și care
trebuiau judecați de Tribunalul revoluționar. La 10 ianuarie 1794, Robespierre a impus votarea legii ce suspenda
aproape toate garanțiile ce le mai dețineau acuzații în față Tribunalului revoluționar, întărind în acest mod Teroarea.
În aceste condiții, probarea culpabilității acuzaților era ultima grijă a tribunalelor revoluționare. De altfel,
problema detențiilor politice nici nu se mai pune în această perioadă, ea pălește în fața abuzurilor condamnărilor la
pedeapsa capitală. Se observă cu ușurință că Declarația de la 1789, până la venirea lui Napoleon la putere în anul
1799, a rămas fără valoare juridică.1
În vâltoarea marilor prefaceri sociale, ea va rămâne neobservată şi la adoptarea Codului de instrucție
criminală francez de la 1808, cod care va fi luat model de multe națiuni din Europa. Despre situația persoanei
cercetate după procedura acestui cod, Faustian Helie spunea „Acuzatul asupra căruia planează imediat (în stadiul
instrucției preparatorii) prezumția de culpabilitate, este protejat (în cursul procedurii de judecată), de o prezumție
de nevinovăție. Acuzatorul trebuie să facă proba, şi apărarea are dreptul să o dezbată".
Secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea nu au adus înscrierea libertăților și inviolabilităților
persoanei printre valorile fundamentale ce trebuie ocrotite prin mijloace procesual penale în Franţa şi nici în
celelalte țări care şi-au modernizat legislația procesual penală.
În mod izolat, în favoarea prezumției nevinovăției, dar fără mare ecou, s-au exprimat reprezentanții școlii
clasice. Dacă în procesul civil unii au propus ca prezumția să fie în favoarea reclamantului, nu au înțeles să se adopte
o prezumție de vinovăție în procesul penal. De altfel, jurisconsultul englez E. Bentham, plecând de la faptul că
majoritatea cauzelor civile sunt câștigate de reclamanți, sugerează ca pretențiile celor întâi să fie prezumate
întemeiate. Există, apreciază el, „o prejudecată naturală în favoarea celui ce se judecă şi îi revine pârâtului să
risipească această prejudecată..

1 . Borodac A. ş.a. Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ştiinţa, 1994.

2
 În materie penală, E. Bentham afirma în mod categoric că dacă această prezumție de nevinovăție nu există,
trebuie acționat ca și cum ea a fost stabilită. Mai târziu, criticând concepția lui E. Bentham în procesul civil, E.
Bonnier s-a pronunțat pentru prezumția de nevinovăție în procesul penal în mod categoric. Acesta afirma: „mai
ales în materie criminală trebuie considerată ca sacră. De fiecare dată când culpabilitatea nu a fost bine stabilită, ar
fi monstruos să se pronunțe o pedeapsă".
Cercetările în domeniul criminologiei de la sfârșitul secolului al XlX-lea grupate în școala antropologică, aduc
„argumente" în defavoarea prezumției de nevinovăție, combătându-i pe reprezentanții școlii clasice.
Preluând cercetări mai vechi ale medicului german Lavater, creatorul fizionomiei, care încerca să demonstreze
că se poate determina caracterul omului după trăsăturile feței sale, adică după fizionomie, ale medicului german
Gali,6 care a întemeiat frenologia şi care susținea că în funcție de depresiunile constatate pe suprafața craniului pot
fi stabilite calitățile şi defectele omului, faptul dacă acesta este sau nu criminal etc, în a doua jumătate a secolului
al XlX-lea a apărut școala antropologică. Principalul reprezentant a fost Cesare Lombroso care, în lucrarea sa de
început „Omul delicvent", (1876) a susţinut teoria criminalului înnăscut. Mai târziu, modificându-și teoria inițială,
a susținut că numai o parte din criminali ar fi înnăscuți.
Din punctul de vedere al persoanei acuzate penal, reține atenția că Lombroso susține că omul
criminal prezintă stigmate ale criminalității şi după acestea ar trebui descoperiți criminalii.
„Constatările şi concluziile lui Lombroso sunt în absolută contradicție cu tezele liberului arbitru şi
responsabilității morale. Actele omului sunt determinate de condițiile sale organice, sociale, fizice, şi prin
urmare ele nu sunt niște manifestațiuni, expresiuni ale voinței libere. Pedeapsa se justifică prin necesitatea
apărării sociale. Pedeapsa nu este o compensație, o răsplată, sau o răzbunare, ci apărare. Pentru aplicarea
apărării nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia."1
Lombroso susține că pentru preîntâmpinarea criminalității, mai necesară și mai eficace decât
represiunea ar fi prevențiunea, propunând ca mijloace preventive substitutive penale, deci împotriva celor
„stigmatizați" ar trebui luate măsuri de apărare socială înainte de comiterea unei fapte, conchidem noi,
fără vinovăție.
Sistemul mixt-burghez, cu toate criticile aduse, a fost preluat de majoritatea statelor europene.
Se pot reține următoarele caracteristici ale acestuia: împarte procedura în două faze: instrucția şi
judecata. Instrucția pregătește judecata, fiind scrisă şi secretă, iar judecata este orală, publică şi
contradictorie. Se admite juriul pentru judecata crimelor. Este criticat caracterul secret al urmăririi penale
cerându-se să devină publică și se cere desființarea juriului datorită numeroaselor erori judiciare săvârșite
de acesta.
Așa cum rezultă din prezentarea istorică de până acum, evoluția procesului penal nu poate fi despărțită de
evoluția drepturilor omului. 2
În secolul al XX-lea mișcările care încep să pună în discuție din nou drepturile omului sunt
generate de intensificarea conflictelor atât pe plan intern, cât şi extern. Pe fondul mișcărilor democratice,
s-au exprimat idei noi. Se constată două tendințe: de universalizare a problemei drepturilor omului şi a
mutării accentului pe libertăţile colective, fiind lăsate pe planul doi libertăţile individuale. Libertăţile
individuale îşi vor găsi tot mai puţin locul, până după al doilea război mondial, în declaraţii, acte
constituţionale şi cu atât mai puţin în acte internaţionale.
Menţinându-se cele două sisteme de drept procesual penal: acuzatorial şi mixt burghez, saltul în
afirmarea libertăţilor individuale pe plan internaţional l-a constituit recunoaşterea unor drepturi
fundamentale acuzatului în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. Ia 10 decembrie 1948.

2
Convenția Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului din 4noiembrie 1950;

3
 Trebuie să amintim că „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" a fost elaborată la iniţiativa
participanţilor la Conferinţa de la San Francisco pentru O.N.U., deschisă la 25 aprilie 1945, unde delegaţii
americani, sovietici, englezi şi chinezi au căzut de acord să înfiinţeze o comisie a drepturilor omului.
După înfiinţare, Comisiei pentru drepturile omului, i s-a stabilit sarcina de a elabora Declaraţia drepturilor
omului.
Declarația constituie expresia dezaprobării practicilor fasciste şi staliniste îndreptate împotriva
popoarelor ocupate, dar şi împotriva opoziției din interior, prin care s-au desființat şi batjocorit pe lângă
valorile etice, culturale, estetice şi „libertățile individuale clasice" atât cât erau recunoscute. Ceea ce este
foarte important, în ciuda divergențelor de ideologie, participanții la elaborarea Declarației au căzut de
acord asupra drepturilor ce necesită consacrate ca drepturi fundamentale ale omului în lumea de azi.
Recunoașterea drepturilor individuale s-a impus pe plan internaţional, acestea fiind incluse în mai
multe documente. Printre acestea, amintim ca fiind cele mai importante: „Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 şi „Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice" adoptat de acelaşi forum la 16 decembrie 1966.
În 1950, în baza „Declarației Universale a Drepturilor Omului", membrii Consiliului Europei au adoptat
„Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale". în aceste documente s-a consacrat
dreptul oricărei persoane acuzate, în materie penală, de a i se examina cauza de către un tribunal independent şi
imparţial, stabilit prin lege, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil. în cadrul procesului s-a recunoscut
şi dreptul acuzatului la informare, dreptul de apărare, dreptul la asistenta juridică şi la interpret gratuit. S-a
recunoscut prezumţia de nevinovăţie.
Necesitatea garantării libertăţilor individuale a mai fost recunoscută de al Vl-lea Congres Internaţional de
drept penal, reunit la Roma în 1953, care a adoptat rezoluţiile relative la abuzurile poliţiei, la instrucţie, la detenţia
preventivă, bazându-se pe presupunerea de inocenţă. Congresul declară că este „(...) conştient de necesitatea de a
stabili, prin regulile procedurii penale şi aplicarea sa, un echilibru necesar, între drepturile societăţii, care cere
cercetarea infracţiunilor şi judecarea autorilor în interesul public, şi drepturile, mai ales libertatea şi demnitatea
prevenitului, considerat inocent atâta timp cât el n-a fost reţinut vinovat după căile regulate ale justiţiei". Şi
rezoluţia Congresului continuă: „asupra celui de-a! treilea punct, Congresul crede că poate recomanda următoarele:
„Problema detenţiei preventive este importantă şi delicată, orice inculpat fiind considerat nevinovat până la
condamnarea definitivă”.
În Actul final al celei de-a 8-a Conferinţe Internaţionale a Statelor Americane de la Bogota - Columbia, 1948,
s-a adoptat Declaraţia Americană a drepturilor şi obligaţiilor ale omului, în care în art. 26 s-a recunoscut ca drept
fundamentai al omului prezumţia de nevinovăţie.
Apoi, America Latină s-a orientat spre întocmirea unui cod model pentru întregul continent. Astfel,
reuniunea organizată de către institutul de ştiinţe juridice a statului Chile (Santiago, 4-16 noiembrie 1964), a
formulat principiile fundamentale ce trebuiesc să inspire şi să orienteze elaborarea şi aplicarea ulterioară a legilor
penale ale Americii Latine.
În Convenţia Americană asupra Drepturilor Omului, 1969, se consacră drepturile şi inviolabilităţile
persoanei. La fel în „Convenţia Americană relativă a drepturilor omului" semnată la 22 decembrie 1966 la San Jose
în Costa Rica şi la cel de-al Xll-lea Congres Internaţional de drept penal (Hamburg, 16-22, septembrie 1973).
Mai amintim şi „Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei din 29 iunie 1990", care stabileşte principiile
justiţiei esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi
inalienabile a tuturor fiinţelor umane.
Istoria statului şi a dreptului universal cunoaşte mai multe tipuri istorice ale procesului penal, cele mai
principale fiind următoarele:
1)procesul penal sclavagist;

4
 2)procesul penal feudal;
3)procesul penal burghez;
4)procesul penal modern.
Fiecărui tip de stat şi de drept îi revine o formă sau alta a procesului penal. Formele procesului pena sunt
determinate de ansamblul particularităţilor specifice ce determină aceasta sunt determinate de ansamblul
particularităţilor ce determină aceasta activităţi, ca un fenomen deosebit la diferite etape de dezvoltare a
statului şi societăţii. În funcţie de rolul organelor de desfăşurare anumite activităţi procesuale, de mijloacele
de probă şi principiile de apreciere a probelor, de sarcina probaţiunei în proces şi de alte particularităţi ,
diferenţiem câteva forme ale procesului penal: privat acuzatorial, inchizitorial, contradictorială şi mixtă.
Fiecărui tip istoric de proces îi sunt caracteristice mai multe forme printre care o fromă dominantă ( de ex: în
procesul penal sclavagist – forma privat acuzatorială, iar în cea feudal – forma inchizitorială ). Între tipurile
istorice de proces şi formele este o legătură strânsă , unde tipul determină formele, fapt ce a dus uneori la
confundarea acestor categorii ca noţiuni identice.
Procesul penal mixt a constituit o reacţie împotriva exceselor procesului inchizitorial, condamnat de
ideile noi ale secolului al XVIII-lea, premergătoare revoluţiei burgheze din Franţa. Acest tip de proces s-a
format din îmbinarea în faza cercetărilor prealabile a trăsăturilor procesului inchizitorial cu trăsăturile
procesului acuzatorial în faza de judecată. Şi, în mod corespunzător, etapa premergătoare judecăţii se desfăşura
în secret, în scris şi necontradictoriu, iar şedinţa de judecată era publică, orală şi contradictorie.
Tortura a fost, oficial, abolită. în locul sistemului probelor legale a fost adoptat sistemul probelor libere,
aprecierea lor făcându-se potrivit convingerii intime a judecătorilor. Unele elemente acuzatoriale pătrund şi
în faza cercetărilor prealabile, spre exemplu, participarea apărătorului la întocmirea unor acte de urmărire
penală, iar elemente inchizitoriale pătrund în faza de judecată – şedinţa de judecată secretă în unele cazuri.
Actualmente procesul penal mixt este caracteristic pentru Franţa, Germania etc. Sub aspectul evolutiv,
procesul penal mixt a constituit un progres faţă de cele mai vechi.3
Deşi Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea S.S. al R.S.S.M. din 24
martie 1961, intrat în vigoare de la 1 iulie al aceluiaşi an, a suferit multe modificări şi completări din momentul
intrării în vigoare, mai cu seamă în perioada anilor 1991-2003, totuşi el a păstrat un şir de trăsături
inchizitoriale, mai ales în faza de cercetare prealabilă.
Legea nr. 205-XV Cu privire la punerea în aplicare a Codului de procedura penală al Republicii
Moldova din 29.05.2003 pune în aplicare Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din
14.03.200341 care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Realităţile actuale nu ne mai permit să purtăm discuţii privind un sistem pur inchizitorial care se
presupune că ar fi în ţările dreptului continental, inclusiv în Republica Moldova, întrucât constatăm existenţa
unui sistem mixt, care s-a cristalizat în virtutea contaminării elementelor favorabile ale ambelor sisteme de
drept42. De asemenea nu este clarificată pe deplin contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în fazele de
judecată. Aceasta ne permite să calificăm procesul penal din Republica Moldova ca proces de tip mixt.

3 . Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. II, ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.
5