OBLIGATIUNI

Materia obligațiilor prezintă o importantă deosebita. In primul rand,

pentru ca obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar
economia de schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent
încât obligațiile oglindesc acea economie complexa. In al doilea rând,
categoriile, principiile si instituțiile din materia obligațiilor au fost
preluate in dreptul modern in forma pura, pe cand toate celelalte
institutii au fost modificate substantial.
Materia obligațiilor cuprinde 2 părți:- partea generala sau teoria generala
a obligațiilor (reguli care se aplica tuturor izvoarelor de obligatii)- partea
specialaa sau izvoarele obligațiilor (fiecare izvor de obligatii in par

DEFINITIA & ELEMENTELE OBLIGATIEI

Textele romane ne-au transmis 2 definiții ale obligației: prima ii aparține
lui Iulius Paul iar cea de a doua ii aparține lui Just

Potrivit lui Justinian: “obligatio est iuris vinculum quo necesitate

adstringinum alicuius solvende rei secundum nostre civitatis iura”
(obligația este o legătura de drept prin care suntem constrânși a plăti
ceva potrivit dr cetății noastre). Din aceasta definiție rezulta ca obligatia
este un raport juridic pe care noi modernii il denumim raport juridic
obligațional, iar romanii il denumeau vinculum iuris (legatura de drept).
Acest raport juridic presupune întrunirea anumitor elemente si anume:
subiectele obligației, obiectul si sanctiun

1) Subiectele obligației: creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul

activ al obligației, întrucât el poate pretinde o plata, drept pe care il
denumim creanta. Debitorul este subiectul pasiv al obligației, întrucât el
poate fi constrâns pe cale judiciara sa faca o plata

2) Obiectul obligației este desemnat in definiție prin cuvântul “plata”.

Prin cuvantul “plata” nu trebuie sa înțelegem neaparat remiterea unei
sume de bani, căci plata are un inteles exprimat prin cuvintele “dare”
(obligația de a transmite proprietatea asupra unui lucru sau de a constitui
un alt drept real), “facere” (obligația de a presta un serviciu pt creditor),
si “praestare” (obligația de a procura folosința unui lucru fără a constitui
un dr real).
Obiectul obligației trebuie sa prezinte anumite caractere:
⁃ obiectul obligației trebuie sa fie licit si moral;
⁃ trebuie sa fie posibil, iar posibilitatea este de 2 feluri: fizica si juridica.
Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in
natura (ex: o sirena, un hipocentaur), iar imposibilitatea juridica apare
atunci cand se promite un lucru nepatrimonial;
⁃ trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil;
⁃ trebuie sa constea intr-o prestatiune/plata pe care debitorul o face
creditorului sau, întrucat obligațiile sunt guvernate de principiul
relativitatii, conform caruia obligația produce efecte numai intre parți,
nu si fata de terți;
⁃ trebuie sa prezinte interes pt creditor;

3) Sanctiunea: daca debitorul nu face plata de buna voie, creditorul are

împotriva lui o acțiune personală de drept strict sau de buna credință.
Cuvantul obligatie mai are si alte înțelesurile astfel: poate desemna si
dreptul de creanta al debitorului, precum si datoria pe care trebuie sa o
plătească debitorul, iar sensul cu care este utilizat rezulta din context.
CLASIFICAREA OBLIGATIILOR
Obligațiile se clasifica dupa mai multe criterii dintre care cele mai
importante sunt: izvoarele, sanctiunea si numărul participanților la
raportul juridic obligational.
A) IN FUNCTIE DE IZVOARE
Prima clasificare a obligațiilor a făcut-o Gaius, potrivit căruia obligațiile
izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto. Mai tarziu însă, Gaius si-a dat
seama ca exista si alte izvoare de obligații care nu sunt nici contracte,
nici delicte si le-a denumit varie cauzare (alte izvoare de obligații).
Potrivit lui Justinian, obligațiile izvorăsc din contracte, quasi contracte,
din delicte si din quasi delicte.
Cel mai important izvor de obligații este contractul (o convenție
generatoare de obligații sau o convenție care generează dr de creanta si
datorii, deși in ep foarte veche conventia parților genera obligații numai
daca era îmbrăcată in forme solemne).
La romani, contractele se clasificau in funcție de: sancțiune, de efecte, si
in funcție de forma/modul de formare.
▪ In functie de sanctiunea lor, contractele se clasifica in:
• - contracte de drept strict, interpretate ad literam
• - contracte de buna credință
▪ In functie de efectele lor, contractele sunt:
• - unilatelerale (una dintre părți are numai calitate de creditor si
cealalta numai parte de debitor, ex.: im
• - bilaterale (acelea in cazul cărora ambele au si calitatea de
creditor si calitatea de debitor)
 • - contracte bilaterale imperfecte (se nasc unilaterale dar pe
parcursul executării pot deveni bilaterale; ex.:contractul de
depozit).
▪ In funcție de forma lor, contractele erau:
• - solemne
• - nesolemne
• Contractele solemne presupun respectarea unor condiții de forma:
spontio religioase, jurământul dezrobitului, spontio laico,
stipulatiunea, doctio dictio, nexum (debitori insolvabili care nu mai
așteaptă sa fie executați) si literis (in forma scrisă).
• Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor condiții de
forma: reale, consensuale si nenumite. Contractele reale se
formează re, adica prin conventia părților însoțită de remiterea
materială a lucrului. Contractele reale sunt mutuum, fiducia, gajul,
comodatul si depozitul.
• Contractele consensuale se formeaza prin simpla convenție a
părților (ex.: contractul de vânzare). Contracte consensuale sunt:
vânzarea, locatiunea, societatea si mandatul
• Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor însoțită
de executarea obligatiei de catre una din parți, ceea ce inseamnă ca
la contractele nenumite pt una din parți, momentul inchierii
contractului coincide cu executarea lui pt una din părți (ex.:
contractul de schimb
• Quasicontractele sunt fapte licite care genereaza efecte similare cu
cele ale contractelor (ex.: gestiunea de afaceri).
Delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii care genereaza
obligația de a plati o amenda sau de a repara prejudiciul cauzat.
Quasidelictele sunt tot fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii care
 genereaza efecte identice cu cele ale delictelor. Quasidelictele sunt
tot delicte.
B) IN FUNCTIE DE SANCTIUNEA LOR, obligatiile se clasifica in:
• obligații civile (sunt sancționate prin acțiune in justiție, ceea ce
înseamnă ca daca debitorul nu plătește de buna voie, creditorul il
va chema in justiție printr-o acțiune personală si-l va constrânge
sa-si exercite obligația)
• obligatii naturale (nu sunt sancționate pe cale de acțiune, ci pe
cale de exceptiune. Daca debitorul nu plătește de buna voie,
creditorul nu-l poate chema in justiție. Daca însă debitorul obligat
natural plătește de buna voie, el nu poate repeta, adica nu poate
intenta cu succes acțiunea in repetitie pt a cere restituirea plății pe
care a făcut-o de buna voie. Daca totuși intentează, creditorul se
apăra spunând ca se opune, deoarece a plăt
C) IN FUNCTIE DE NR PARTICIPANTILOR LA RAPORTUL
JURIDIC OBLIGATIONAL:

In definitia lui Justinian, ni s-a prezentat cea mai simpla obligatie: aceea
in care exista un singur creditor si un singur debitor.
Pe langa obligatiile simpla, exista si obligatii cu pluralitate de subiecte
in cadrul carora exista fie mai multi creditori, fie mai multi debitori.
Obligatiile cu pluralitate de subiecte in care partile sunt pe picior de
egalitate, se clasifica in obligatii conjuncte si obligatii coreale.
• Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii
creantelor si datoriilor astfel: daca sunt mai multi creditori fiecare
creditor va putea pretinde numai partea sa din creanta, iar daca sunt
mai multi debitori, fiecare debitor va putea fi tinut numai pentru
partea sa din datorie. Aceasta inseamna ca la obligatiiile conjuncte,
exista mai multe obiecte si un singur raport juridic operational care
se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre creditori isi valorifica
 partea sa din creanta, sau numai dupa ce si ultimul dintre debitori
plateste partea sa din datorie.
• Obligatiile coreale sunt guvernate de principiul solidaritatii, astfel
incat daca sunt mai mult creditori, oricare dintre ei poate valorifica
intreaga creanta, iar daca sunt mai multi debitori, oricare dintre ei
poate fi tinut pentru intreaga datorie. Astfel, exista atatea raporturi
juridice in functie de cate parti sunt.

ELEMENTELE CONTRACTELOR
Pentru ca un contract sa se poata forma in mod valabil, este necesar sa
fie intrunite anumite elemente (elementele contractelor). Unele elemente
ale contractelor sunt elemente esentiale, altele sunt elemente accidentale.
• Elementele esentiale sunt denumite astfel fiindca in absenta lor,
contractul nu se poate forma. In dreptul roman, ele sunt in numar
de 3:
a) obiectul
Conceptul de “obiect” al contractului avea la romani 2 intelesuri: in
primul sens, obiectul contractului se confunda cu efectul sau - obligatia
pe care o genereaza, iar in al doilea sens, obiectul contractului se
confunda cu obiectul oligatiei, incat in acest sens, obiectul contractului
poate consta fie in dare, facere sau prestare. In dreptul roman,
contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de
obligatii, iar daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra
unui lucru, el trebuia sa recurga la un alt act ulterior si distinct de
contract; ex.: daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra
unui lucru, el trebuie sa recurga la mancipatiune sau la in iure cessio,
pentru a-si executa aceasta obligatie. In dreptul modern, contractul este
translativ de proprietate, prin urmare, in momentul incheierii
contractului de vanzare, cumparatorul devine proprietar, iar vanzatorul
are obligatia de a transmite posesiunea.
b) consimtamantul
Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit
de cealalta parte, cuvantul “consensu” venind de la “cum sentire” = a
avea o parere identica/comuna cu a celeilalte parti. In dreptul roman,
existau cauze care duceau la inexistenta sau distrugerea
consimtamantului si cauze care duceau la vitierea (vicierea) ta.
Cauzele care duceau la inexistenta consimtamantului sunt:
• violenta fizica (deoarece victima violentei se afla in imposibilitatea
fizica = de a-si exprima vointa)

• neseriozitatea (apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma

sau in imprejurari care exclud vointa persoanei de a se obliga)

• eroarea (gresita reprezentare a unor imprejurari).

In dreptul roman, de regula, eroarea nu afecta consimtamantul, dar
numai in 4 cazuri determinate eroarea ducea la inexistenta
consimtamantului:
1.error in negotio (eroarea cu privire la natura juridica a contractului,
ex.: primus intentioneaza sa cumpere un lucru, iar secundus crede ca i
se doneaza)
2. error in persona (eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti,
ex.: primus intentioneaza sa incheie contractul cu secundus si in
realitate, il incheie cu tertius)
3. error in corpore (eroarea cu privire la obiectul material al
contractului, ex.: primus intentioneaza sa dobandeasca un anumit
lucru, iar secundus crede ca este vorba de un alt lucru)
 4. error in substantia (eroarea cu privire la calitatile esentiale ale
lucrului, si se numesc esentiale acele calitati ale lucrului care
determina partile sa incheie contractul, ex.: primus intentioneaza sa
cumpere un candelabru fiindca este confectionat din argint, iar
secundus crede ca este vorba de un candelabru confectionat din
arama).

Viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci numai

la posibilitatea anularii lui, prin utilizarea unor procedee juridice
indirecte. In dreptul roman, vitiile de consimtamant erau doua: teama
si dolul.
▪ Metus/teama in sens juridic = violenta psihica, consta in amenintarea
cu un rau pentru a determina o persoana sa incheie un contract. In epoca
veche, violenta psihica nu afecta consimtamantul deoarece romanii
spuneau: “o vointa constransa este totusi o vointa”. Pe de alta parte, in
epoca veche, toate contractele au fost solemne, iar incheierea lor
presupunea prezenta martorilor, cuvinte solemne, juraminte, imprejurari
care faceau imposibila exercitarea violentei psihice. Catre sfarsitul
epocii vechi, au aparut contractele nesolemne care se incheiau prin
simpla manifestare de vointa a partilor, nepresupunand conditii de
forma, si astfel, violenta pshica a devenit posibila si s-a practicat pe
taram contractual. De aceea, pretorul a intervenit si a pus la dispozitia
victimei violentei psihice doua mijloace procedurale: actio metus
siexceptio metus. Prin actio metus, victima violentei putea lua initiative
procesului cu scopul de a obtine anularea contractului. Prin exceptio
metus, victima violentei psihice se apara cu succes atunci cand autorul
violentei psihice ii cerea sa isi execute obligatia pe care a contractat-o
sub imperiul amenintarilor. In ambele ipoteze, procesul era castigat de
victima si astfel se ajungea, pe cale indirecta, la anularea contractului.
▪ Dolul desemneaza manoperele dolozive (mijloace viclene) prin care o
parte o determina pe cealalta sa incheie contractul. Dolul a fost
sanctionat catre sfarsitul republicii prin actio de dolo si prin exceptio
dolii. Prin actio de dolo, victima inselaciunii putea lua initiativa
procesului cu scopul de a obtine anularea contractului. Prin exceptio
dolii, victima inselaciunii se apara cu succes atunci cand autorul dolului
ii cere sa isi execute obligatia pe care a contractat-o sub imperiul
inselaciunii. In ambele ipoteze, procesul era castigat de victima, si astfel,
se ajungea pe cale indirecta, la anularea contractului.

c) capacitatea este aptitudinea persoanei de a contracta sau de a incheia

un contract. Aveau deplina capacitate de a contracta numai cetatenii
romani care erau sefi de familie. Toate celelalte categorii de persoane
aveau o capacitate limitata de a contracta. Fiul de familie avea
capacitatea de a contracta numai imprumutand personalitatea juridica a
lui pater familias si situatia lui pater familias sa se imbunatateasca. In
dreptul clasic, s-a admis ca in anumite cazuri, fiul de familie sa poata
contracta in nume propriu. Peregrinii nu puteau contracta potrivit
dreptului civil, dar ei puteau contracta potrivit dreptului gintilor.

• Elementele accidentale ale contractului sunt denumite astfel

deoarce ele erau incluse in contract numai la initiativa partilor, iar
contractul era incheiat in mod valabil chiar si in lipsa lor. Acestea
sunt in nr de 2:
a) termenul (eveniment viitor si sigur, de care depinde stingerea unui
drept, de unde rezulta ca termenul este de doua feluri caci evenimentul
viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numeste
termen suspensiv, iar evenimenul viitor si sigur de care depinde
stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Termenul suspensiv
nu afecteaza existenta dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa,
ceea ce inseamna ca dreptul de creanta se naste in momentul incheierii
contractului, dar el devine exigibil numai la indeplinerea termenului
suspensiv (un drept de creanta este exigibil atunci cand poate fi
valorificat pe cale judiciara, prin proces). Ex.: primus ii promite lui
secundus ca ii va plati 100 la 1 aprilie; in acest caz, dreptul se naste in
momentul incheierii contractului, dar devine exigibil la 1 aprilie. Daca
creditorul intenteaza actiunea inainte de indeplinirea termenului
suspensiv, actiunea va fi respinsa intruct dreptul nu este exigibil. Daca
dupa indeplinirea termenului suspensiv, creditorul va intenta o noua
actiune, noua actiune va fi respinsa, deoarece dreptul de creanta s- a
stins cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio. Daca insa debitorul platea de buna voie inainte de
indeplinirea termenului suspensiv, el nu putea sa intenteze actiunea de
restituire a platii facute. In cazul termenului extinctiv, ex.: primus ii
promite lui secundus ca ii va plati o suma de bani anuala, pana la
moartea lui secundus, dreptul se stinge in momentul mortii creditorului.
b) conditia (eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau
stingerea unui drept). Conditia este de 2 feluri, caci evenimentul viitor si
nesigur de care depinde nasterea unui drept se numesteconditie
suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea
unui drept se numesteconditie rezolutorie. Astfel, in cazul contractului
incheiat sub conditie suspensiva, dreptul de creanta nu se va naste in
momentul incheierii contractului, ci numai daca se indeplineste conditia.
Ex.: primus ii promite lui secunds ca ii va plati 100 daca se va intoarce
din Egipt cu corabia lui tertius. Prin conditia suspensiva, este suspendata
chiar existenta dreptului de creanta. Daca creditorul, sub conditie
suspensiva, intenteaza actiunea inainte de indeplinirea conditiei, acea
actiune va fi respinsa deoarece nu avea obiect, nu exista drept. Daca
dupa indeplinirea conditiei, creditorul va intenta o noua actiune, noua
actiune va fi admisa, deoarce actioneaza dupa ce s-a nascut dreptul.

EFECTELE OBLIGATIILOR
Obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale.
Efectul normal al obligatiei consta in executarea ei, astfel incat,
creditorul sa isi poata valorifica dreptul de creanta. In legatura cu
executarea obligatiilor, trebuie facuta distinctia intre obligatiile
contractuale si obligatiile delictuale.
Obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii
(principiul relativitatii efectelor contractelor), conform careia “res inter
alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractele
incheiate intre unii nici nu vatama, nici nu profita altora), prin urmare
contractele produc efecte numai intre parti, nu si fata de terti. Prin
termenul de parti intelegem: 1. persoanele care au incheiat contractul, 2.
mostenitorii acelor persoane, 3. creditorii chirografari (se numesc
chirografari acei creditori care au dobandit un drept de creanta printr-un
contract incheiat in forma scrisa) ai persoanelor care au incheiat
contractul. Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se
desprind alte 3 principii:
a) principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul (a aparut in legatura cu
utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea in dreptul roman, caci
stipulatiunea este un contract solemn in forma verbala, incheiat prin
intrebare si raspuns si imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si
stipulatiunea pentru altul.)
Potrivit lui Gaius, in cazul stipulatiunii obisnuite, primus il intreaba pe
secundus: “promiti sa-mi dai 100?”, iar secundus raspunde: “promit!”. O
asemenea stipulatiune este valabila deoarece ea urmeaza sa isi produca
efectele intre parti. La stipulatiunea pentru altul, spune Gaius, primus il
intreaba pe secundus: “Promiti sa ii dai 100 lui tertius?”, iar secundus
raspunde: “Promit!”. O asemenea stipulatiune este nula si fata de
primus, intrucat nu are interes in contract, si fata de tertius, deoarece el
nu a participat la incheierea contractului si nu este parte la incheierea
contractului. O asemenea stipulatiune prezinta interes practic: ex.: daca
primus are o creanta de 100 fata de secundus si o datorie de 100 fata de
tertius, prin plata facuta de secundus lui tertius, se sting doua datorii. De
aceea, romanii au creat un mecanism juridic prin care desi stipulatiunea
pentru altul ramanea nula, ea devenea totusi executorie, iar acest
mecanism este denumit “stipulatio poeme. Dupa ce se incheia
stipulatiunea pentru altul, se mai incheia o stipulatiune a penalitatii,
ocazie cu care primus il intreaba pe secundus: “daca nu-i vei plati 100
lui tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?”, iar secunds raspunde:
“promit!”. Aceasta stipulatiune e valabila fiindca urmeaza sa-si produce
efectele intre parti. Daca secundus nu executa stipulatiunea pentru altul,
care este nevalabila, va trebui sa o execute pe cea valabila, a penalitatii,
si sa plateasca o suma de bani mult mai mare. De aceea, secundus are tot
interesul sa execute stipulatiunea nevalabila, altfel va trebui sa o execute
pe cea valabila.
b) principiul nulitatii promisiunii pentru altul (apare atunci cand
primus ii promite lui secundus ca tertius ii va da 100. O asemenea
promisiune este nula si fata de primus deoarece el nu a promis fapta sa,
si fata de tertius deoarece el nu a promis nimic si nu este parte in
contract.). Si promisiunea pentru altul prezenta interes practic, si de
aceea romanii i-au schimbat modul de formare astfel incat promisiunea
pentru altul sa devina valabila. Potrivit formei modificate, primus ii
promite lui secundus ca va proceda de asa maniera incat sa-l determine
pe teritius sa ii dea 100, iar daca tertius nu ii va plati lui secundus ceea
ce i-a promis primus, atunci secundus il va chema in justitie pe primus,
intrucat primus a promis fapta sa si nu si-a indeplinit obligatia).
c) principiul nereprezentarii in contracte (multa vreme, romanii nu au
admis reprezentarea in contracte si nu o puteau admite pt ca se opunea
principiul relativitatii, iar reprezentarea in contracte este acel mecanism
juridic prin care un parte familias denumite reprezentat se obliga prin
contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant).
In functie de efectele sale, reprezentarea in contracte poate fi:
 • perfecta (persoana reprezentantului dispare in sensul ca desi
contractul a fost incheiat de reprezentant, totusi reprezentatul este
acela care devine creditor sau debitor)
• imperfecte (reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, ceea ce
inseamna ca la aceasta forma de reprezentare, creditorul are 2
debitori). Daca intentiona sa il urmareasca in justitie pe
reprezentant, creditorul intenteaza impotriva lui o actiune directa,
adica acea actiune izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu
reprezentantul. Daca intentioneaza sa-l urmareasca pe reprezentat,
va intenta impotriva lui o actiune utila, care va avea o formula
redactata cu transpozitiune. Reprezentarea imperfecta e
intotdeauna pasiva.

In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte poate

fi:
• activa (reprezentantul avea calitatea de creditor)
• pasiva (reprezentantul avea calitatea de debitor)
In epoca veche, romanii traiau in conditiile economiei naturale, iar actele
juridice se incheiau foarte rar, astfel incat in practica, reprezentarea nu
era o necesitate juridica. Spre sfarsitul republicii, datorita dezvoltarii
economiei de schimb, cetatenii romani aveau interesul sa incheie
contracte in acelasi moment in locuri diferite, astfel incat reprezentarea a
devenit o necesitate juridica, iar romanii au fost nevoiti sa o admita.
Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin
sistemulactiunilor cu caracter alaturat. Acest sistem a aparut in
legatura cu evolutia capacitatii fiului de familie de a se obliga. In epoca
veche, fiul de familie nu putea incheia acte juridice in nume propriu, ci
numai imprumutand capacitatea lui pater si cu conditia ca prin efectul
acelor contracte, pater sa devina creditor. Acesr sistem a putut functiona
numai cata vreme contractele au fost unilaterale, caci numai la
contractele unilaterale o parte are numai calitatea de creditor, iar
cealalata parte calitatea de debitor. Spre sfarsitul republicii insa, au
aparut contractele bilaterale, in cazul carora ambele parti aveau in
acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de debitor. In acest stadiu
de evolutie, fiul de familie nu mai putea participa la viata juridica
intrucat daca ar fi incheiat un contract bilateral, l-ar fi facut pe pater si
debitor, facandu-i situatia patrimoniala mai rea.
Pretorul a initiat astfel o reforma prin care a admis 5 cazuri determinate.
Fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi
timp, cu caracter alaturat si pe pater familias, incat creditorul avea doi
debitori. Daca intentiona sa-l cheme in justitie pe fiul de familie, intenta
impotriva lui actiunea directa, iar daca intentiona sa-l cheme in justitie
pe pater familias, intenta impotriva lui actiunea cu caracter alaturat, care
avea o formula redacata cu transpozitiune.
Cele 5 cazuri in care fiul de familie se putea obliga in nume propriu sunt
denumite: actio quod iusum,actio exercitoria, actio institoria, actio de
puculio et de in rem verso, actio tributoria.
Actio quod iussu se dadea impotriva lui pater familias atunci cand il
imputernicise pe fiu sa incheie un anumit contract.
Actio exercitoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il
imputernicise pe fiu sa incheie un comert maritim.
Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise
pe fiu sa practice un comert pe uscat. Actio de peculio et de in rem verso
(actiune cu privire la peculiu si la castig) se dadea impotriva lui pater
atunci cand fiul de familie exercitase acte de comert cu bunurile din
peculiul sau fara stirea si aprobarea lui pater familias.
Actio tributoria se dadea impotriva lui pater atunci cand fiul facea acte
de comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater
familias, cu toate ca pater familias a cunoscut si a tolerat acele acte de
comert.
Prin mecanismul lor, actiunile cu caracter alaturat indeplinesc unele din
conditiile necesare reprezentarii in contracte, in sensul ca pater familias
se obliga printr-un contract pe care nu l-a incheiat el insusi, ci altul, fiul
de familie. Totusi, nu sunt intrunite toate conditiile necesare
reprezentarii in contracte, deoarece sistemul actiunilor cu caracter
alaturat functioneaza numai in relatiile dintre pater familias si fiul de
familie. Sistemul nu functioneaza si in relatiile dintre doi pater familias.
De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a dat actio exercitoria
si actio institoria impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe
un alt pater familias sa incheie contracte in legatura cu exercitarea unui
comert pe mare si pe uscat. In acest stadiu, sistemul reprezentarii in
contracte este gata elaborat. Dar acesta nu se aplica pe scara generala, ci
numai la contractele incheiate in legatura cu un comert maritim sau pe
uscat. De aceea, jurisconsultii au mai initiat o reforma prin care au creat
actio quavsi institoria, actiune care era data impotriva acelui pater
familias care era imputernicit de un alt pater familias sa incheie un
contract indiferent de domeniu, ceea ce inseamna ca in acest stadiu,
reprezentarea in contracte se aplica pe scara generala, la toate
contractele, insa numai in forma imperfecta, deoarece si reprezentatul si
reprezentantul erau debitori, iar reprezentatul se obliga alaturi de
reprezentant, incat creditorul avand doi debitori, avea si 2 actiuni in
justitie. Daca voia sa-l urmareasca pe reprezentant, intenta impotriva lui
actiunea directa. Daca voia sa-l urmareasca pe reprezentat, intenta
impotriva lui actio qusi institoria, care de asemenea, avea o formula
redactata cu transpozitiune.