CNPR 2017 – 2018

Colegiul Naţional „Petru Rareș”

Piatra-Neamţ

Flori de munte
2017-2018

iunie 2018

1
 Nr. 18 (42) – 2018

Echipa FLORI DE MUNTE

Redacţia
? prof. Liliana PISTOL
? prof. Dorel HARALAMB
? Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A
? Bogdan NICORESCU, clasa a X-a D

Coordonatori
$ prof. Grigoruță ONICIUC, director
$ prof. Ionela-Claudia JORA, director-adjunct

Coperta I, IV
# prof. George ROMILA

Grafică, ilustraţii
­ Alexandra ASOFRONIE, clasa a XI-a F
­ Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A

Tehnoredactare
: Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A

Responsabilitatea pentru textele care apar în această revistă aparţine

autorilor.

ISSN: 1584 – 8620

Bun de tipar: iunie 2018
Data apariţiei: iunie 2018

2
 CNPR 2017 – 2018

Peisaje românești citadine în scrieri franceze din secolele trecute

prof. dr. Mirela-Cristina GRIGORI

Francezii încep să descrie în textele lor teritoriile românești mai ales în secolul
al XIX-lea. Aceste descrieri cuprind un teritoriu larg, în special sudul țării și nordul

Nu suntem
Moldovei. Iată, mai jos, câteva tablouri citadine și rurale, în care imaginea României se

singuri
construiește din perspectiva simplului călător.
În scrierile franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, până pe la începutul
secolului al XX-lea, există o varietate de peisaje urbane și rurale, reprezentând tot atâtea
imagini ale vieții românilor. Descrierile autorilor pun în paralel peisajul rural cu cel
urban: satul este sărac, dar cu oameni sănătoși la minte și cinstiți, iar orașul este luxos
și, paradoxal, mizerabil. Este adevărat că teritoriile românești erau considerate pământ
de dor, dar totul nu era chiar un peisaj bucolic, păstorii nu își așteptau iubitele la apusul
soarelui, așa cum spunea M. Vessereau în 1930, în cartea sa despre români1.
Peisajul citadin românesc nu este prezentat ca fiind unul dintre cele mai
primitoare: „Ca să ajungem la Giurgiu, ultimul sat valah situat pe malul stâng al Dunării,
a trebuit să traversăm un ținut aproape pustiu. Locuințele depărtate pe care le-am văzut
semănau de departe mai degrabă cu niște mușuroaie de cârtiță decât cu niște case.
Cobori în ele pe câteva trepte și te găsești într-un fel de subterană atât de joasă, încât nu
poți sta în picioare. Lumina zilei nu intră în ele decât prin ușa din față și printr-o gaură
făcută în acoperiș care servește și de horn. Casele țăranilor bulgari sunt mai puțin
mizerabile decât cele ale țăranilor valahi.”2 Orașele păreau, de multe ori, un mare bazar
turcesc, precum orașul Chișinău, care este descris ca fiind când moldovenesc, când
rusesc: „Parcurgând Bazarul, nume dat unei străzi înguste, ocupată de prăvăliile mai
importante, spune autorul nostru, am fost uimit să văd cât era de diferit aspectul
Chișinăului de cel al orașelor rusești. Ofițeri ruși, țărani moldoveni, soldați calmuc,
turci, armeni se încrucișau în toate direcțiile. […] Casele din cartierul Bazarului sunt

1
M. Vessereau, Roumanie, terre du dor, Presses Universitaires de France, Paris, 1930.
2
Autor necunoscut, Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails sur
la description de cette ville et des observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire, Paris,
1828, p. 24: « Pour gagner Georgiona (Giurgiu, n.n.), dernier village valaque situé sur la rive gauche du
Danube, nous eûmes à traverser une contrée presque inculte. Les habitations éparses que nous vîmes
ressemblaient de loin plutôt à des taupières qu’à des maisons. On y descend par quelques marches, et on
se trouve dans une espèce de souterrain tellement bas, qu’on ne peut s’y tenir debout. Le jour n’y pénètre
que par la porte d’entrée et par un trou pratiqué au milieu du toit, qui sert en même temps de cheminée.
Les maisons des paysans bulgares sont moins misérables que celles des paysans Valaques. »

3
 Nr. 18 (42) – 2018

destul de firave; dar alte câteva colțuri din oraș sunt mai bine clădite, cu case construite
din piatră.”3
În cartea Moldo-Valahia, ce a fost, ce este, ce ar putea fi (La Moldo-Valachie,
ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être), G. Le Cler își povestește traseul
de la Paris la București. În această lucrare din 1866, autorul ne surprinde cu descrierea
intrării în Giurgiu: „În interior, grămezi de noroi; câteva străzi pavate cu bârne enorme
din lemn, disparate, geluite; case joase, doar cu parter; garduri din lemn putregăit, curți
mizere, spații mari, necultivate în jurul caselor, o mulțime de câini vagabonzi, de purcei,
de gâște guralive, de mârțoage slabe, toate astea colcăind și zbătându-se claie peste
grămadă: acesta este târgul pe care niște dicționare exagerate îl califică drept oraș
fortăreață și port activ.”4 Înainte de a veni în România, Le Cler consultase multe hărți
care indicau lucruri care nu corespundeau cu realitatea. Descrierile sale însă sunt exacte,
făcute de un mare cunoscător: „Hărțile indică și sate; să nu credeți însă că e adevărat;
sunt câteva movile, câteva construcții subterane: se văd și câteva aglomerări de colibe
joase, fără consistență, aproape la fel de mobile ca și cortul arăbesc; sau case săpate în
pământ, neavând drept acoperiș decât niște crengi și pământ bătut.”5 (satul Călugăreni)
Imaginea satului românesc al secolului al XIX-lea nu se va schimba nici la începutul
secolului al XX-lea. Iată cum prezintă Muzet viața la țară: „Este calmă, liniștită […]
oamenii se întâlnesc seara în jurul unor focuri mari, femeile torc, bărbații cântă sau
povestesc legende ori poeme populare. Duminica se merge la biserică sau la birt, se
cântă și se dansează. Locuințele sunt foarte primitive și foarte rustice: sunt din lemn sau
din pământ, după cum sunt așezate la munte sau la câmpie. În general, casa este ridicată

3
Ibid., p. 9-10: «En parcourant le Bazar, nom que l’on donne à une rue étroite occupée par les principales
boutiques, dit notre auteur, je fus frappé de voir combien l’aspect de Kichenau était différent de celui des
villes russes. Des officiers russes, des paysans moldaves, des soldats kalmouks, des Turcs, des
Arméniens, se croisaient dans tous les sens. (…) Les maisons du quartier du Bazar sont assez chétives;
mais quelques autres parties de la ville sont mieux bâties, et renferment de belles maisons construites en
pierre.»
4
G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, E. Dentu, libraire
éditeur, Paris, 1866, p. 19 : « À l’intérieur, des amas de fange ; quelques rues pavées en dalles énormes,
disjointes, raboteuses ; des maisons basses à simple rez-de-chaussée ; des palissades en bois vermoulu,
des basses-cours sordides, de vastes espaces incultes autour des habitations, une multitude de chiens er-
rants, de pourceaux, d’oies criardes, de maigres haridelles, tout cela pataugeant et se débattant pêle-mêle :
telle est cette bourgade que d’outrecuidants dictionnaires qualifient de ville forte et de port actif. »
5
Ibid., p. 22 : « Les cartes indiquent aussi des villages ; que l’on n’en croie pas un mot ; il y a bien
quelques buttes, quelques réduits souterrains : on voit aussi quelques agglomérations de cabanes basses,
sans consistance, presque aussi mobiles que la tente arabe ; ou bien des gîtes creusés dans le sous-sol,
n’ayant pour toit que des branchages et de la terre accumulée. »

4
 CNPR 2017 – 2018

în interiorul unei curți, înconjurată de un gard făcut din nuiele împletite sau din scânduri
mai mult sau mai puțin drepte. Vechile case ale boierilor erau adevărate fortărețe, un
stat în stat.”6
Când vine vorba despre mijloacele de transport în comun, Montesquiou prezintă
cu oarecare ironie imaginea animalelor de tracțiune: „La sosirea în gară, sunt așteptat
cu o trăsură și două iepe care are fiecare câte patru picioare. […] Zăresc doi mânji care

Nu suntem
singuri
zburdă pe lângă trăsură și blochează înaintarea […] iepele refuză să iasă fără mânjii lor.
Mă înclin în fața unui sentiment atât de respectabil.”7

Brutărie și măcelărie, gravură după un desen de A. Lancelot, 1860

6
A. Muzet, La Roumanie nouvelle, Pierre Roger et Cie Éditeurs, Paris, 1920, p. 104 : « Elle est calme,
paisible […] on se réunit le soir autour de grands feux, les femmes filent, les hommes chantent ou racon-
tent des légendes ou poèmes populaires. Le dimanche on va à l’église ou au cabaret, l’on chante et l’on
danse. Les habitations sont très primitives et très rustiques : elles sont en bois ou en terre, suivant que
l’on se trouve en montagne ou en plaine. La maison s’élève généralement à l’intérieur d’une cour, entou-
rée d’une palissade faite de branches tressées ou de planches plus ou moins bien ajustées. Les anciennes
demeures des boyards étaient de véritables forteresses, un État dans l’État. »
7
Léon de Montesquiou, Notes sur la Roumanie, Nouvelle Librairie Nationale, Paris, 1914, p. 79 : « À la
gare d’arrivée, on m’attend avec une voiture et deux juments qui ont chacune quatre pattes. […] J’aper-
çois deux jeunes poulains qui gambadent auprès de la voiture, et entravent la marche. […] les juments
refusent de sortir sans leurs petits. Je m’incline devant un sentiment si respectable. »

5
 Nr. 18 (42) – 2018

În ceea ce privește peisajul urban, descrierile cele mai reprezentative sunt cele ale
orașului București. G. Le Cler afirma că Bucureștiul este cu siguranță cel mai norocos
dintre orașe, deși e vorba de două orașe, cel al luxului și cel al mizeriei. Le Cler vorbește
despre București ca despre un târg: „Un târg imens, construit la întâmplare, fără aliniere,
fără canalizare, fără nici cea mai mică amenajare pe care-o vezi în orășelele noastre.
Noroaie infecte și adânci zac pe străzi și în intersecții; nu sunt luate decât pe ici pe acolo
și nu ai putea să îți faci o idee despre grămada de mizerii care s-au strâns aici din timpuri
imemoriale. Am fost asigurați că municipalitatea se ocupă de străzi; am văzut, într-
adevăr, niște mașinării mizerabile, în care niște muncitori dintre cei mai murdari se
forțau să îndese noroi lichid cu o lopată plată un pic mai mare decât palma. […]
Bisericile, mănăstirile sunt cu sutele, toate înconjurate de terenuri vaste și de cimitire.
Coliba se învecinează cu palatul, dacă n-o fi cam prea ambițios numele acesta, de vreme
ce locuințele cele mai fastuoase au abia un etaj […] totul este construit din cărămidă
[…]; printre aceste construcții, sunt unele care amintesc de stilul arăbesc; cele mai multe
oferă caracterul vilelor italiene.”8

Hanul lui Manuc, 1841, desen de M. Bouquet

8
G. Le Cler, op. cit., p. 29 : « Une bourgade immense, bâtie au hasard, sans alignement, sans conduite
d’eau, sans aucun des plus simples aménagements que l’on voit dans nos petites villes. Des boues infectes
et profondes stationnent dans les rues et carrefours ; on ne les enlève qu’en partie et l’on ne le saurait se
faire une idée du réceptacle d’immondices qui s’y sont accumulées de temps immémorial. On nous a
assuré que la municipalité s’occupait de la voierie ; nous avons vu, en effet, de misérables tombereaux,
dans lesquels de plus misérables voituriers s’efforçaient d’entasser de la boue liquide avec une pelle plate
à peine large comme la main. […] Les églises, les couvents se comptent par centaines, tous entourés de
vastes terrains et de cimetières. La chaumière avoisine le palais, si ce nom n’est pas trop ambitieux,
puisque les plus fastueuses demeures ont à peine un étage. […] tout est bâti en briques […] ; parmi ces
constructions, il en est qui rappellent le style arabe ; le plus grand nombre offre le caractère des villas
italiennes. »

6
 CNPR 2017 – 2018

Orașul București este peste tot reprezentat ca un oraș al contrastelor, ca, de altfel,
tot restul țării. După mai bine de cincizeci de ani de la lucrarea lui Le Cler, A. Muzet
descrie o capitală în care multe aspecte s-au ameliorat, care a ieșit de sub influența
orientală, bizantină, sub prințul Bibescu, și care s-a dezvoltat sub domnia lui Carol I. Pe
vremea acestuia din urmă, se circula bine în București: „Circulația este ușoară la
București, bulevardele sunt deservite de tramvaie electrice, iar străzile mai puțin largi

Nu suntem
singuri
sunt brăzdate de tramvaie trase de cai. Dar ceea ce este interesant de semnalat, datorită
celebrității lor, sunt vizitii din București: Muscalii, deși aproape că au dispărut, după
război, ca urmare a rechiziționării cailor. E cert că în nicio altă capitală, vehiculele la
dispoziția publicului nu dădeau impresia de lux și de confort precum cele pe care le
admiram la București.”9

Casa prințului Mihail Ghica, 1850, acuarelă de Bromser.

9
A. Muzet, op. cit., p. 75 : « La circulation est aisée à Bucarest, les boulevards sont desservis par des
tramways électriques, alors que les autres rues moins larges, sont sillonnées de tramways à traction ani-
male. Mais ce qui est intéressant à signaler, à cause de leur célébrité, ce sont les cochers de Bucarest: les
Muscali, quoiqu’ils aient presque disparu, depuis la guerre, par suite de la réquisition des chevaux. Il est
de fait que, dans nulle autre capitale, les véhicules à disposition du public ne donnaient l’impression de
luxe et de confortable que l’on admirait dans ceux de Bucarest. »

7
 Nr. 18 (42) – 2018

Începuturile francofiliei la București marchează profund evoluția istoriei și a

civilizației românești. Suntem deja în micul Paris care vorbea franțuzește în grădina
familiei Oteteleșanu, în salonul Săfticăi Oteteleșanu. Este vorba despre Bucureștiul care
își făcea cumpărăturile în cartierul negustoresc de pe Lipscani, „cartierul străinilor,
rușilor, evreilor, acolo unde se degustă caviar, unde produsele de băcănie constituie un
lux special”.10 Léo Clarétie a făcut o descriere foarte frumoasă a străzii Lipscani, care
oferă un spectacol plin de culoare: „Străzile și piețele sunt din pământ bătut. Țigani
ghemuiți, în zdrențe, vând ardei iuți; în fața prăvăliilor, sunt stivuite produse locale, roți
de brânză de oaie, saci de cereale autohtone, compoturi viorii care tremură în vase
frumoase […]; cafenelele sunt barăci sărăcăcioase din scânduri, cu un fel de cerdac în
față, susținut de stâlpi de-a lungul cărora se agață caprifoiul; printre aceste magazine,
vin și pleacă negustori și clienți, îmbrăcați în piele sau pânză.” 11 Există mereu o
comparație discretă cu Franța sau cu restul Europei: „Echipajele somptuoase defilează
spre Șosea (bulevard asemănător celui din Bois-de-Boulogne) după ce au traversat
Calea Victoriei, loc de promenadă de predilecție.”12

Dacă la București casele erau mici, uneori de un gust îndoielnic pe dinafară, în

interior „mobilierul este foarte luxos; covoare de Aubusson […] covoare de Smirna;
mobile de la Viena […] din Paris; porțelanuri chinezești, din Ungaria, de Sèvres […];
puține opere de artă, dar multe copii bune”.13

10
A. Muzet, op. cit., p. 79.
11
Léo Clarétie, Feuilles de route sur la Roumanie, Sansot, Paris, 1913, p. 99 : « Les rues et les places
sont de terre battue. Des tziganes accroupis, en haillons, vendent du piment rouge ; devant les baies des
souks, s’empilent des produits indigènes, des roues de fromage de buffle, des sacs de graines autochtones,
des compotes violacées qui tremblent dans des écuelles jolies […] ; les cafés sont de modestes baraques
en planches, précédées d’un portique, soutenu par des piliers le long desquels s’enroule le chèvrefeuille ;
au milieu de ces échoppes vont et viennent marchands et clients, vêtus de cuir ou de toile. »
12
Ibid. : « Les somptueux équipages défilent vers la Chaussée (avenue analogue à l’avenue du Bois-de-
Boulogne) après avoir traversé la rue de la Victoire, promenade de prédilection. »
13
Paul Labbé, La Vivante Roumanie, Hachette, Paris, 1913, p. 30 : « les ameublements sont d’un grand
luxe ; les tapis d’Aubusson […] les tapis de Smyrne ; les meubles de Vienne […] de Paris ; les porce-
laines de Chine, de Hongrie, de Sèvres […] ; peu d’œuvres d’arts, mais beaucoup de bonnes copies ».

8
 CNPR 2017 – 2018

Léo Clarétie vorbește de un București modern: „Bucureștiul dă aceeași impresie

ca și târgurile mari din Statele-Unite și ne uimește prin aspectul său de oraș tânăr ce
tocmai se construiește.”14 Dar tot el revine: „Este chiar Orientul. (…) În cartiere, în
mahalaua înnegrită de zdrențele și capetele țiganilor, reapare Asia.”15
Paul Labbé prezintă un București unde circulația este imposibilă, chiar

Nu suntem
singuri
Stradă centrală, 1843, gravură după un desen de C. Doussault
periculoasă: „De asemenea, o multitudine de trăsuri, de sănii iarna aglomerează străzile;
piețele publice sunt pline […]. Negustorașii, muncitorii, servitorii și toată clasa umilă,
condamnați să meargă pe jos, nu ies decât încălțați cu cizme înalte, chiar și femeile. […]
cel mai mic inconvenient este acela că poți fi stropit din cap până în picioare […].”16
Viața nocturnă la București se desfășoară adesea în parcuri și grădini, căci Bucureștiul
are parcurile sale frumoase, cum este Cișmigiul de care vorbește Paul Labbé. Este locul
unde se înnoadă și se deznoadă legături amoroase în lumea înaltă. Pentru Léo
Clarétie, „Bucureștiul este centrul, este creierul și imaginea națiunii pe care o rezumă

14
Léo Clarétie, op. cit. p. 97 : « Bucarest donne la même impression que les grandes bourgades des États-
Unis, et nous étonne par son aspect de jeune ville en train de se faire. »
15
Ibid., p. 100 : « C’est bien l’Orient. (…) Dans les faubourgs, dans la mahala toute brunie par les hail-
lons et les tignasses des Tsiganes, l’Asie reparaît. »
16
Léo Clarétie, op. cit, p. 28 : « Aussi, une multitude de voitures, de traîneaux en hiver, encombrent les
rues ; les places publiques en sont couvertes […]. Les gens du petit commerce, les ouvriers, les domes-
tiques, et toutes les classes inférieures, condamnées à marcher à pied, ne sortent que chaussées de longues
bottes, même les femmes. […] le moindre inconvénient est celui d’être éclaboussé des pieds à la tête
[…]. »

9
 Nr. 18 (42) – 2018

în întregime cu instinctele, amintirile, aspirațiile, lipsurile și promisiunile sale.”17 El

compară Ateneul din București cu Palatul din Trocadero, evidențiind superioritatea
clădirii românești: „Parisul nu are săli de concerte. […] Ateneul oferă un azil amabil
artelor. Sala este vastă, fără excese, aerisită, sonoră, fotoliile luxoase se aliniază fără a
fi înghesuite […] efectul impresionant al acestei frumoase instalații.” 18 Această
comparație pune în evidență evoluția societății românești în context european și
demonstrează că societatea orientală avea totul pentru a se compara cu Europa
occidentală.
Deseori, descrierea orașelor românești este făcută prin comparație cu imaginea
satelor. În secolul al XIX-lea, François Recordon descrie locuitorii orașelor prin
comparație cu sătenii: „Poporul care trăiește în orașe prezintă aproape același caracter
ca acela de la țară; totuși nu are obiceiuri atât de blânde și simple; cum este înconjurat
mai ales de slugi și de mulți oameni care nu au nici stare, nici profesie […] are mai
multe vicii decât bunii țărani […].”19 Recordon face portretul femeilor valahe din orașe,
care dezvăluie – cele sărace și cele bogate, mici, cu trăsături remarcabile – un oarecare
lux, îmbrăcate cu rochii albe, cu flori în părul acoperit cu o batistă elegantă de muselină
colorată. Cele mai bogate sunt împodobite cu bijuterii. Locuitorii din orașele valahe,
mai puțin zgomotoși decât alte popoare, petrec (la sărbători impuse de religie). Fac
petreceri la care „acest popor blând se leapădă de timiditatea și liniștea care îl
caracterizează, ca să lase să strălucească toată bucuria de care este susceptibil.”20 Sunt
renumiți prin întâlnirile lor, prin petreceri și divertismente, drept un popor vesel.
Un text francez din 1828, cu autor anonim, confirmă deja atracția moldo-
valahilor pentru viața la oraș, unde prind obiceiuri occidentale și unde învață franceza.
După părerea autorului, orașele invită la lene, la jocuri de noroc, la corupție:
„Dimineața, îi întâlnești pe străzi, plimbându-se cu gravitate pe jos sau călare. Caii lor

17
Ibid., p. 45 : « Bucarest est le centre, le cerveau et l’image de la nation, qu’elle résume toute avec ses
instincts, ses souvenirs, ses aspirations, ses manques et ses promesses. »
18
Ibid., p. 70 : « Paris n’a pas de salle de concerts. […] l’Athénée offre un asile aimable aux arts. La salle
est vaste, sans excès, aérée, sonore ; les fauteuils luxueux s’alignent sans s’entasser […] l’effet imposant
de cette belle installation. »
19
François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites
de 1815 à 1821, avec la relation des derniers événements qui y ont eu lieu, par F…R…, Lecointe et
Durey, Paris, 1821, p. 43 : « Le peuple des villes présente à peu près le même caractère que celui de la
campagne ; il n’a cependant pas de mœurs si douces et si simples ; comme il se compose surtout de
domestiques et de beaucoup de gens qui n’ont ni état ni profession […] plus de vices que parmi de bons
campagnards […]. »
20
Ibid., p. 44 : « ce bon peuple se défait un peu de la timidité et de la quiétude qui le caractérisent, pour
laisser éclater toute la joie dont il est susceptible ».

10
 CNPR 2017 – 2018

sunt împodobiți ca ai tătarilor. Seara, între patru și cinci, merg la plimbare în trăsură cu
cai înveliți cu pături albastre. Vizitiul este îmbrăcat de obicei în uniformă de husar, în
timp ce lacheul din spatele trăsurii, îmbrăcat după moda orientală, cu pistoale și cuțit
la cingătoare, duce în mână pipa lungă a stăpânului. După plimbare, boierii se adună în
jurul unei mese de whist sau de faraon, căci jocul este ocupația lor favorită și oarecum
exclusivă. […] de aceea capitala abundă în aventurieri care vin să își încerce norocul.

Nu suntem
singuri
Dacă boierii au adoptat viciile Europei civilizate, nu putem spune că i-au împrumutat și
gustul pentru instruire; căci sunt într-o ignoranță completă și singurul lucru pe care îl
învață, destul de imprecis, este limba franceză. În acest oraș, s-au stabilit mai mulți
francezi care își câștigă viața dând lecții.”21
Diversitatea imaginilor asupra teritoriilor românești conturează însă o opinie
comună a francezilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea despre
români.

Bibliografie:

1. Léo Clarétie, Feuilles de route sur la Roumanie, Sansot, Paris, 1913.

2. Paul Labbé, La Vivante Roumanie, Hachette, Paris, 1913.
3. G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, E. Dentu, libraire éditeur, Paris, 1866.
4. Léon de Montesquiou, Notes sur la Roumanie, Nouvelle Librairie Nationale, Paris, 1914.
5. A. Muzet, La Roumanie nouvelle, Pierre Roger et Cie Éditeurs, Paris, 1920.
6. François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec
la relation des derniers événements qui y ont eu lieu, par F…R…, Lecointe et Durey, Paris, 1821.
7. M. Vessereau, Roumanie, terre du dor, Presses Universitaires de France, Paris, 1930.
8. Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails sur la description de cette ville et des
observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire, Paris, 1828.

21
Autor necunoscut, Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails
sur la description de cette ville et des observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire,
Paris, 1828, p. 14-15 : « Le matin, on les rencontre dans les rues, se promenant gravement à pied ou à
cheval. Leurs chevaux sont harnachés à la manière des Tartares. Le soir, entre quatre et cinq heures, ils
se rendent à la promenade en calèche attelée de deux chevaux couverts de larges housses bleues. Le
cocher est ordinairement habillé en hussard, tandis que le laquais placé derrière la voiture, vêtu à l’orien-
tale, avec des pistolets et un poignard à la ceinture, porte à la main la longue pipe de son maître. Après la
promenade, les boïards s’assemblent autour d’un table de whist ou de pharaon, car le jeu est leur occu-
pation favorite, et en quelque sorte exclusive. […] aussi la capitale abonde-t-elle en aventuriers qui vien-
nent y tenter leur fortune. Si les boïards ont adopté les vices de l’Europe civilisée, on ne peut pas dire
qu’ils lui ont emprunté le goût de l’instruction ; car ils sont d’une ignorance complète, et la seule chose
qu’ils apprennent, encore très imparfaitement, c’est la langue française. Il s’est établi dans cette ville
plusieurs Français qui gagnent leur vie en donnant des leçons. »

11
 Nr. 18 (42) – 2018

A fost odată în ianuarie…

consilier educativ, prof. Loredana MITREA
prof. Ioana-Cătălina BOGHIAN
prof. dr. Mirela-Cristina GRIGORI

Drumul spre căutarea rădăcinilor noastre comune continuă. L-am început acum
câțiva ani, pe când ne străduiam să găsim răspunsuri la întrebări legate de scrisul și
cititul în Europa viitorului. Și de atunci, francezi și români, am simțit că mai avem multe
descoperiri de făcut împreună. Așa că ne-am înfrățit cu speranța de a crea legături tot
mai strânse, cu fiecare generație, de a ne redescoperi, iar și iar.

12
 CNPR 2017 – 2018

De fapt, fiecare încercare de a ne regăsi e un nou început. Și iată-ne, într-un

ianuarie alb, întâmpinându-ne prietenii. Pe cei vechi - cu imensă bucurie de a-i revedea,

Nu suntem
singuri
pe cei noi – cu speranță și curiozitate. Aceleași trăiri se ghicesc și în ochii lor, ușor
obosiți de lunga călătorie. Însă primirea călduroasă pe care le-o facem în sala de lectură
a bibliotecii noastre le dă ocazia să intre în atmosfera Rareșului, dar și să guste din

faimoșii cozonaci românești. La acestea se adaugă și cuvintele încurajatoare adresate de

directori, mapele cu informații utile, dar și tradiționala fotografie de grup. O nouă
aventură se deschide în 3, 2,1… start!

13
 Nr. 18 (42) – 2018

După vizita liceului nostru, prietenii francezi sunt primiți cu emoție în sala de
festivități, unde elevi talentați la dans și muzică doresc să le ureze bun venit. Prilej
pentru reprezentanții Consiliului Elevilor și pentru generațiile anterioare de elevi din

proiect de a-și manifesta bucuria de a-i avea în școală pe invitații francezi și de a-i invita
la alte activități pe parcursul întregii săptămâni. Pentru câteva minute bune, inimile
noastre rezonează pe acorduri de chitară și pian, în ritm de dans ori la auzul vocilor

dumnezeiești ale unor copii sensibili. Se desprinde ipoteza întâlnirii de anul acesta:
francezi și români – împreună prin artă și sport.

14
 CNPR 2017 – 2018

Nu suntem
singuri

15
 Nr. 18 (42) – 2018

Și pentru că „Rareș” înseamnă comunicare, descoperire, inteligență și

creativitate, prietenii noștri francezi au aflat însemnătatea acestor cuvinte printr-un
atelier de tehnică teatrală inovativ, interactiv și foaaaarte interesant, la finalul căruia toți
știam că va urma o săptămână de neuitat. Gata… suntem conectați!

Prima zi la „Petru Rareș” înseamnă și prezența oaspeților francezi la ore:

astronomie, matematică, chimie, biologie, limba engleză și, bineînțeles, limba franceză.
Întrebări, încurajări, relaționare dincolo de diferențe sau poate chiar datorită lor. Priviri
curioase și prietenoase, de ambele părți. Subiecte comune: muzică, film, sport. E clar,
rădăcinile noastre comune ne ajută în acest dialog franco-român spontan.

16
 CNPR 2017 – 2018

Dimineața friguroasă a zilei de sâmbătă ne găsește la patinoar. Alunecăm

împreună mai mult sau mai puțin grațios, într-un entuziasm general și înțelegem că
lucrurile simple sunt cele mai frumoase, că nu ne trebuie mult pentru a ne simți bine
unii cu ceilalți și pentru a împărtăși momente unice. E frig afară, dar în inimile noastre
se simte căldura prieteniei.

Nu suntem
singuri
Ceea ce ne aduce împreună în acest început de an 2018 este și dorința de a lăsa
o urmă a efortului nostru conjugat, de a marca o pagină de istorie în înfrățirea dintre
liceele noastre. De aceea iată-ne încercând să conturăm un spectacol comun în care să
arătăm ceea ce simțim prin poezie, muzică, dans și teatru. Un nou prilej de
autocunoaștere dar și de a ne descoperi unii pe ceilalți în căutarea deja cunoscutelor
rădăcini comune.

17
 Nr. 18 (42) – 2018

Duminica ne găsește împărțiți în grupuri mici. Implicați în activități diferite,

încercăm să le facem cunoscute amicilor noștri frumusețile Moldovei noastre dragi și
continuăm să construim amintiri.

18
 CNPR 2017 – 2018

Dacă e luni… e robotică. Sub privirile oaspeților francezi, robotul construit

pentru concursul de anul acesta face câteva mișcări demonstrative și stârnește alte
întrebări, elucidate cu răbdare și mândrie de membrii clubului de robotică.

Nu suntem
singuri
Și pentru că în balanța talentelor trebuie să existe mereu un echilibru între tehnic
și artistic, lăsăm robotul și pornim spre descoperirea frumosului din muzică, la Liceul
de artă „Victor Brauner”, acolo unde suntem întâmpinați cu multă căldură, în ciuda
zăpezii de afară. Aici înțelegem că succesul se construiește prin muncă asiduă și că arta
are limbajul ei, mult mai convingător decât cuvintele. Pentru câteva ore, granițele
lingvistice sunt abolite și ceea ce primează este emoția pură.

19
 Nr. 18 (42) – 2018

Piatra Neamț are încă multe de oferit: curtea domnească, pivnițele, turnul lui
Ștefan cel Mare, telegondola și peisajul magnific de pe traseul acesteia. Din înălțimi,
totul pare și mai frumos, iar noi ne simțim aproape unii de ceilalți. Aici, între cer și
pământ, spiritualitatea este mai prezentă și mesajul pe care istoria vrea să ni-l transmită
e mai clar: suntem datori să mergem pe urmele strămoșilor noștri, să ne descoperim, să
ne cunoaștem, să fim.

20
 CNPR 2017 – 2018

Libertatea spiritului e în echilibru cu cea a trupului. O simțim, din nou împreună,

în sala de antrenament, acolo unde acordăm mai multă atenție mișcării. Avem de ales:
spectatori sau luptători? După o demonstrație reușită a clubului de karate, cei mai
îndrăzneți dintre noi pășesc pe covor pentru a-și testa limitele fizice. Și, poate și pe cele
ale curajului de a se face remarcat. Departe de a deveni peste noapte performeri ai
acestui frumos sport, învățăm lecția disciplinei și a încrederii.

Nu suntem
singuri

21
 Nr. 18 (42) – 2018

Ultima zi la „Rareș”. Deja. Suntem prinși într-un vârtej al emoțiilor: emoția

despărțirii apropiate, emoția actului artistic pe care urmează să-l producem împreună pe
scena „Rareșului”, ca semn al echipei pe care, iată, am format-o deja și care va mai avea
multe de făcut împreună, emoția necunoscutului pe care încă îl mai avem a descoperi.
Pe lângă acestea, trăim și emoția patriotismului, grație unui moment inedit prilejuit de
celebrarea Zilei Unirii Principatelor. Cine ar fi crezut că în această zi încărcată de
semnificații pentru noi, românii, vom cânta cu toții „la Marseillaise”, fluturând
prietenește drapelul românesc și pe cel francez? Cine ar fi crezut că acordurile ritmate
ale unui taraf românesc vor uni într-o horă de neuitat elevi mari și mici, profesori,
români și francezi… HORA UNIRII.

22
 CNPR 2017 – 2018

Spectacolul final: toate sentimentele acumulate de la nașterea ideii proiectului

de anul acesta și până acum, amplificate prin forța degajată de locul minunat în care ne
aflăm. Creația noastră comună, după o săptămână petrecută unii lângă ceilalți. E poezie,
e muzică, e dans, e teatru. E duel muzical: Sanie cu zurgălăi / Johny tu n'es pas un ange.
O avalanșă de trăiri în urma căreia ne simțim tot mai aproape de rădăcinile noastre
comune.

Nu suntem
singuri

23
Nr. 18 (42) – 2018

24
 CNPR 2017 – 2018

SnakeTech – pasiune și entuziasm

prof. Sabina SAVIN
Robert BĂLTOG, clasa a X-a E

,,SnakeTech” este echipa de robotică a Colegiului Național ,,Petru Rareș”,

Lumea lui
formată din 15 membri și 13 voluntari împărțiți în 4 departamente: asamblare (Costin

Einstein
Atomulesei – liderul echipei, Rareș Poețelea, Cosmin Teacu, Mihnea Rîpanu),
imprimare 3D (Matei Radu – liderul echipei, Stoleru Ștefan, Cosmin Amăriucăi),
programare (Tudor Alinei –
liderul echipei, Matei
Bîrjovanu, Ștefan Ursu),
marketing (Robert Băltog –
liderul echipei, Bianca Savin,
Raluca Miron, Stoian Viorela).
Acești 28 de elevi s-au întâlnit
săptămânal începând cu luna
octombrie sub îndrumarea
mentorilor, prof. Oniciuc
Grigoruță, prof. Balaban Gina,
prof. Savin Sabina și prof.
Haralamb Dorel, în vederea participării la concursul internațional de robotică „FIRST
Tech Challenge România 2017/2018“. Pe toată durata proiectului, au avut loc ședințe
de lucru cu toți membrii echipei în fiecare sâmbătă, iar înaintea competiției întâlnirile
au devenit zilnice.
„FIRST Tech Challenge
România 2017/2018“ este
singurul concurs interna-
țional de robotică care are
loc în România, anul acesta
fiind la a doua lui ediție.
Competiția s-a desfășurat la
Sala Polivalentă din
București. În ringurile de
luptă au concurat 96 de
roboți realizați de echipe de
elevi din toată țara.

25
 Nr. 18 (42) – 2018

Organizatorii „FIRST Tech Challenge România“ sunt McCann Erikson și Asociația

„Nație prin Educație“ care au oferit suport acestei competiții în baza unui parteneriat
încheiat cu Ministerul Educației Naționale. Tema concursului de anul acesta a fost
„Relic Recovery”: robotul trebuie să colecteze anumite cuburi, pe care, ulterior, le
așază într-un raft numit
„cripto-box”, după un
model scanat de robot. La
finalul meciului, robotul
are de colectat o comoară
(„relicva”) pe care tre-
buie să o așeze pe unul
dintre modelele din afara
terenului de joc, în func-
ție de culoarea alianței pe
care o are.
Anul acesta, încă din prima zi a concursului ne-am confruntat cu probleme de
conectare datorită numărului mare de conexiuni WiFi din sală. În a doua zi, s-au luat
măsuri astfel încât telefoanele tuturor celor din sală să fie închise, însă nu am putut
recupera punctajul din ziua anterioară, fapt care a dus la o poziționare sub așteptările
noastre, robotul nostru fiind complet funcțional în exteriorul terenului oficial. Au fost
momente de tensiune maximă care ne-au apropiat mai mult, care ne-au făcut să simțim
că suntem, într-adevăr, o echipă.
Întâlnirile au dez-
voltat în entuziaștii parti-
cipanți diverse compe-tențe
care includ atât partea
tehnică (Java, învățarea
modului de proiectare a
unor piese, realizarea unor
pârghii, sisteme funcțio-
nale), cât și cea socială:
împărțirea echilibrată a sar-
cinilor de lucru, dezvol-
tarea spiritului de echipă și
a comunicării, dezvoltarea
abilităților de management
(conturarea unui buget,

26
 CNPR 2017 – 2018

atragerea unor sponsori, inventarierea tuturor achizițiilor) care au ajutat la obținerea

unui grup unit și a multor amintiri valoroase.
În afară de întâlnirile de lucru și de pregătirea pentru concurs, activitatea echipei
SnakeTech s-a dedicat și unor evenimente desfășurate în cadrul colegiului sau la nivel
regional. Robotul construit de noi a fost prezentat în față colegilor, dar și a pasionaților
de tehnologie. Astfel, ni s-a remarcat prezența la două evenimente care au avut loc la

Lumea lui
Einstein
Rubik Hub. Primul dintre acestea este Robo Fair Piatra Neamț, inițiat de Watify și
ETTW, iar al doilea a fost coordonat de Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord-
Est. Aici am făcut cunoștință cu alți elevi interesați de domeniul tehnologiei, primind
sfaturi sau aprecieri din partea acestora, învățând lucruri noi.
Activitatea echipei nu s-ar fi putut desfășura fără ajutorul Consiliului Local al
Primăriei Piatra Neamț, a firmelor EnergoIce, Corfa Andra, LociCad, Maxx
Computers, CTCE, care ne-au susținut financiar, componentele robotului fiind destul
de costisitoare.
Pentru că la etapa finală a concursului ce s-a desfășurat la Detroit în aprilie a
fost anunțată tema celei de-a treia ediții a concursului FIRST Tech Challenge și anume
,,Rover Ruckus”, așteptăm cu nerăbdare să începem lucrul pentru sezonul acesta,
deoarece avem foarte multe idei pe care dorim să le punem în practică!

27
 Nr. 18 (42) – 2018

Procesele vieţii sub influenţa legilor fizicii

prof. Aida ILIE

Procesele vieții au la bază aceleași tipuri de interacțiuni moleculare

Crearea structurilor biologice se desfășoară împotriva cerințelor legilor

termodinamicii proceselor reversibile deoarece global, procesul reprezintă o tranziție de
tipul „de la dezordine la ordine” sau „de la simplu la complex”. Pentru majoritatea
proceselor moleculare, aplicarea legilor termodinamicii proceselor reversibile, rămâne,
însă, valabilă. Astfel, procesul de materializare în ansamblul proteic funcțional a
informației cuprinse în structura primară a lanțului polipeptidic decurge spontan, de la
starea inițială, care are energie mai ridicată (deci este o stare de neechilibru) spre o stare
de energie liberă mai coborâtă. Pentru a se produce acea stare inițială de neechilibru,
procesul ribozomal de biosinteză a consumat energie. Dar mai important de subliniat,
fenomenele de strucurare, funcționare și reglaj de la toate nivele existente în
organismele vii, se bazează pe aceleași tipuri de interacțiuni moleculare.

Organismele vii sunt sisteme disipative, deschise

Stările de neechilibru sunt proprii funcționării organismelor vii. Un exemplu

important îl constituie menținerea gradienților de concentrație față de cele două fețe ale
membranei excitabile (gradienții ionilor K+ și Na+). Această stare de neechilibru este
menținută activ, cu consum de energie (hidroliză de ATP). Mecanismul de pompaj al
ionilor este de natură enzimatică și aparține metabolismului celular. Ca să procure ATP-
ul necesar funcționării pompei ionice, organismul extrage, tot prin metabolismul
celular, energie chimică prin hrană sau, în cazul organismelor fotosintetizante, din
radiație luminoasă. Beneficiul pe care îl obține organismul de pe urma menținerii active
a polarizării membranei este acela că el poate folosi un sistem eficient de comunicație
între părți ale organismului sau între organism și mediu: acesta este influxul nervos (care
se bazează pe depolarizarea membranei, deci pe o comutare temporară a sistemului pe
un alt regim de funcționare, mai apropiat de starea de echilibru ionic). Cele mai eficiente
mijloace de transmitere a informației în procesele de reglaj și control (sub aspectul
clarității mesajului) sunt tocmai cele care se bazează pe sisteme îndepărtate de starea de
echilibru (sisteme disipative).

28
 CNPR 2017 – 2018

Acest exemplu ilustrează faptul cunoscut că organismele vii sunt sisteme

deschise (traversate de fluxuri de substanță și energie) și disipative (corespund unei
stări îndepărtate de echilibru termodinamic). Se poate arăta că însăși evoluția biologică
(evoluția sistemelor capabile să se autoreproducă) se întemeiază pe această proprietate;
memorarea informațieie genetice noi, reprezentată de mutațiile utile (fluctuații genetice
cu valoare selectivă ce definesc una din stările posibile ale sistemului autoreproducător)

Lumea lui
Einstein
este un proces de neechilibru, ireversibil. Un sistem apropiat de echilibru nu este capabil
să memoreze deviațiile accidentale de la starea de echilibru, deoarece aceste sisteme nu
au stări metastabile multiple, ci revin, în urma încetării perturbației, la starea de
echilibru inițială.

Științele naturii afirmă legile fizicii

Majoritatea proceselor evidențiază faptul că înțelegerea funcționării sistemelor

biologice se bazează pe aplicarea legilor elementare și a principiilor fizicii, fără a fi
necesară introducerea unor legi noi, specifice lumii vii. Cea ce se generează prin
asamblarea entităților biologice (inclusiv a celulei și a organismului) sunt funcții de tip
nou, neîntâlnite în lumea anorganică, dar nu și legi noi. Biofizica moleculară și, mai
general, biologia, introduc cel mai mult concepte noi (ca autoasamblarea,
cvasiechivalența, sau principii mai elementare ca recunoașterea moleculară, transferul
de informații prin modificări conformaționale etc.), care ajută la sistematizarea
cunoștințelor din domeniu, dar, la nivel molecular la care se desfășoară interacțiunile
răspunzătoare de fenomenul vieții, principiile conducătoare sunt legile fizicii. De altfel,
acest lucru este deopotrivă valabil pentru științele vieții (din care face parte biofizica
moleculară) ca și pentru toate științele naturii (incluzând chimia, geologia etc.).
Mecanismele moleculare de bază ale vieții (cele aparținând metabolismului,
stocării, transmiterii sau materializării informației genetice) sunt comune tuturor
formelor de viață pentru că toate organismele se bazează pe aceleași tipuri de molecule
și au origine evoluționară comună. Evoluția biologică se încadrează firesc în evoluția
materiei în Univers. Ambele reprezintă procese ireversibile de ordonare (creare de
informație nouă) în care memorizarea unor evenimente accidentale joacă un rol
important.

Bibliografie:

1. Tudor Porumb – Elemente biofizică moleculară, editura Dacia

29
 Nr. 18 (42) – 2018

O problemă de la etapa naţională a Olimpiadei de Fizică - clasa a VI-a

prof. Aida ILIE

„Profesorul a pregătit elevilor un experiment. Într-un coș a pus șase fructe,

fiecare fruct fiind bine ambalat în foițe de staniol identice. Fructele alese au același
volum și sunt de trei categorii: mere, mandarine și piersici. Pentru a identifica numărul
de fructe din aceeași categorie, plasate în coș, elevii au la dispoziție:

• o riglă;
• un resort de masă neglijabilăde constantă elastică k = 100 N/m, plasat vertical;
• un taler cu masa m0.

Inițial, Ionel fixează un capăt al resortului de un suport vertical, iar celălalt

capăt îl leagă de taler. Paul așează fructele unul câte unul pe taler, iar Ancuța
completează tabelul, măsurând deplasarea talerului cu fruct/fructe față de poziția
inițială a acestuia.

nr. de
1 2 3 4 5 6
fructe
d (cm) 1 2 ? 5,5 7 8,5

Determină câte fructe din fiecare categorie a pus profesorul în coș. Vei
considera că fructele de același tip sunt identice, iar între densitățile medii există
relația: ρmandarină < ρmăr < ρ piersică. Identifică valorile posibile ale deformării ce lipsește
din tabel, precizând denumirea fructului pus pe taler la a treia determinare.”

Notații: a – mandarină; b –măr; c – piersică.

Deoarece ρmandarină < ρmăr < ρ piersică., iar volumele sunt egale,

înseamnă că mmandarină < mmăr < m piersică.

30
 CNPR 2017 – 2018

Cazuri posibile
d1 (cm) a 1 1
d2 (cm) a + a = 2a 1+1=2 2
2a + 1b

Lumea lui
d3 (cm) 3a ... ?

Einstein
2a + 1c
2a + 1b + 1c
d4 (cm) 3a + 1b ... 5,5
2a + 1c + 1b (identic cu prima)
2a + 2b + 1c
d5 (cm) 3a + 2b ... 7
2a + 1b + 2c
2a + 3b + 1c
3a + 2b + 1c cazuri posibile
2a + 2b + 2c
d6 (cm) ... 8,5
2a + 1b + 3c (masa piersicii
este prea mare – acest caz nu
este posibil)

Considerăm pentru mandarină (a) că deformarea este egală cu 1cm. Cum procedăm?
2a + 2b + 2c = 8,50
Adică 2 + 2b + 2c = 8,50 ⇒ 2b + 2c = 6,50 sau b + c = 3,25
Ce valori ale deformărilor pot produce b și c? (b < c)
b = 1,50 și c = 1,75 sau b = 1,25 și c = 2
În coșul cu fructe putem avea:
§ 2 mandarine, 3 mere, 1 piersică
§ 2 mandarine, 2 mere, 2 piersici
§ 3 mandarine, 2 mere, 1 piersică
Și atunci, la a treia determinare, deformările pot fi:
Ø I - dacă pe taler avem: 2 mandarine și 1 măr: d3 = 3,50 cm
3 mandarine: d3 = 3 cm
2 mandarine și 1 piersică: d3 = 3,75 cm
Ø II – dacă pe taler avem: 2 mandarine și 1 măr: d3 = 3,25 cm
2 mandarine și 1 piersică: d3 = 4 cm

31
 Nr. 18 (42) – 2018

Workshop de robotică în Belgia

prof. Gina BALABAN

În perioada 25-27 aprilie 2018, am participat, alături de alți 23 de profesori din

diferite țări ale Uniunii Europene la un Workshop despre utilizarea roboticii și
automatizării în sala de clasă, la E.S.E.C. (the European space Security and Education
Centre) din Redu, Belgia.

Vedere de ansamblu a ESEC

E.S.E.C. este un centru al excelenței

pentru servicii de securitate în cyber-spațiu al
E.S.A. (the European Space Agency), centrul
în care se adună datele transmise de sateliți,
precum și sediul al ESA Academy Training
and Learning Centre.

În prima zi, în laboratorul de robotică,

profesorii, grupați câte doi, au construit,
folosind LEGO Mindstorms, propriul vehicul
capabil să exploreze suprafața planetei Marte
(să se deplaseze pe pante abrupte, să
ocolească stânci, să măsoare temperatura din
solul marțian, utilizând datele transmise de
diferiți senzori montați pe vehicul). Alături de doamna inspector de chimie-fizică din
județul Maramureș, profesor Carmen Ulici

32
 CNPR 2017 – 2018

Valorile de temperatură au fost transmise calculatorului, care a realizat un grafic,

cu ajutorul căruia am dedus că există apă sub formă de gheață în solul marțian.
În prima parte a celei de a doua zi,
grupele din ziua precedentă s-au aliat câte
două pentru a realiza, cu ajutorul LEGO
Mindstorms, transmiterea și recepția unui

Lumea lui
Einstein
semnal L.A.S.E.R. într-un cod asemănător
celui Morse, folosind oglinda unui satelit
LEGO atârnat de tavanul laboratorului.
În a doua parte a zilei am vizitat
sediul ESA, unde am experimentat mersul
pe Lună și pe planeta Marte, cu ajutorul unui
simulator de gravitație redusă și a unor
ochelari pentru realizarea virtuală a
condițiilor pe cele două corpuri cerești. Tot
acolo am văzut dispozitivele cu ajutorul
cărora se antrenează viitorii astronauți
pentru a rezista imponderabilității și am
participat, în simulatorul de zbor, la lansarea
Emisia și recepția unui semnal L.A.S.E.R. cu
unei rachete în spațiu.
ajutorul unui satelit

În ultima zi, folosind programul Arduino, am creat un sistem automat pentru

irigarea solului, ca parte a realizării unui ecosistem pe Marte și am vizitat apoi centrul
ce monitorizeză activitatea sateliților cu ajutorul datelor transmise de aceștia și
recepționate de cele 24 de antene parabolice aflate în curtea E.S.E.C.-ului.

Participarea la acest workshop a

fost pentru mine o experiență deosebită,
atât din prisma lucrurilor interesante pe
care le-am învățat, cât și din cea
oamenilor deosebiți cu care am
interacționat în aceste zile și intenționez
să dezvolt noile competențe învățate și să
le impărtășesc elevilor pasionați de
robotică.
Navetă spațială expusă la Centrul ESA

33
 Nr. 18 (42) – 2018

In memoriam – Dumitru Covalciuc,

Membrii Consiliului Naţional Român din Bucovina ales la Adunarea
Constituantă din 27 octombrie 1918, Cernăuţi, 2017
prof. dr. Dorina-Luminița DREXLER

Consider o datorie de onoare prezentarea în revista Colegiului Național „Petru

Rareș”, în anul Centenarului Marii Uniri din 1918, a uneia dintre ultimele apariții
editoriale ale scriitorului și patriotului bucovinean Dumitru Covalciuc, plecat prea
devreme și fulgerător dintre noi, la sfârșitul anului 2017.
Am avut privilegiul să-l avem oaspete în 24 noiembrie 2017, la Cercul
Pedagogic al profesorilor de istorie din Piatra-Neamț, Bicaz și comunele arondate
acestor orașe, organizat, în mod tradițional în ultimii ani, în cadrul Zilelor Colegiului
Național „Petru Rareș”.
Scriitorul Dumitru Covalciuc – despre care am aflat, pregătind această activitate,
că suntem rude prin alianță – s-a născut la 2 ianuarie 1947 în comuna Oprișeni, din
fostul județ Rădăuți, astăzi regiunea Cernăuți din Ucraina. A urmat școala în sat, apoi
școala medie la Tereblecea, iar între 1966-1971 a urmat cursurile Facultății de Limbi
Romanice și Germanice ale Universității din Cernăuți, secția de limba și literatura
franceză. Lucrează, din studenție, la Postul de Radio Cernăuți, și ca redactor la ziarul
„Zorile Bucovinei”, unde a fost încadrat la terminarea facultății. Sub pretextul că se
sustrage serviciului militar, în 1972 a fost destituit și închis într-un lagăr de psihiatrie
din Baku. La revenirea acasă, nu mai este primit la vechiul loc de muncă. Timp de un
an, predă la facultatea pe care a absolvit-o, dar este acuzat de „naționalism burghez
român”, destituit din învățământ și prigonit de serviciile secrete sovietice. Se angajează
ca salahor la o fabrică din Cernăuți și continuă lupta pentru drepturile sale, reușind să
revină în 1975 la ziar. În 1989, cu un grup de scriitori și intelectuali din Cernăuți,
înființează Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu”, în 1990 înființează și
conduce Societatea „Arboroasa” și din 1992 Institutul Obștesc de Istorie, Restituiri
Literare și Folclorice „Dimitrie Onciul” din Cernăuți. Are și o activitate literară
prodigioasă, dintre lucrările sale menționăm romanele Revolta (1990), Tinerețea lui
Doxachi Hurmuzachi (2002), Pagini din cartea neagră a Bucovinei și Oprișeni, un sat
la răspântiile istoriei (Cernăuți, 2008) – informații preluate din articolul lui Ion
Popescu-Sireteanu, Scriitorul Dumitru Covalciuc, publicat în „Revista Română” nr.
1(71)/2013, http://astra.iasi.roedu.net./pdf/nr71p25-26pdf, accesat la 10 noiembrie
2017.

34
 CNPR 2017 – 2018

Cartea la care ne referim prezintă participanții la Adunarea Constituantă a

Bucovinei din 27 octombrie 2018, în cadrul căreia a fost manifestată voința de revenire,
după 144 de ani de stăpânire a acestei provincii românești la Patria-Mamă, România.
Lucrarea este concepută sub forma unui mic dicționar și reprezintă o încercare
de „a-i readuce în memoria neamului pe cei 50 de membri ai Consiliului Național

Limba și istoria
Român ales la Constituanta din 27 octombrie 1918”, după cum preciza autorul, în Notă

noastră
asupra ediției.
Sunt evocați atât membri ai Consiliului Național Român care au devenit
cunoscuți posterității, cât și numeroși membri care, după o manifestare energică și
curajoasă a simțirii lor românești în anul 1918, au rămas în anonimat. Autorul
precizează că „evident, n-a fost deloc ușoară munca de colectare a informațiilor despre
viața și activitatea acestora”. Informațiile au fost preluate „din presa vremii, din
documente de arhivă, din condici parohiale, din matricole studențești, de pe cruci și
monumente funerare.” Evocarea acestor personalități este, în viziunea autorului, „un
modest dar editorial la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri”, din partea cernăuțenilor.
Având în vedere contextul special în care a apărut această lucrare – împlinirea a
o sută de ani de la Marea Unire din 1918, dar și prematura trecere la cele veșnice a
autorului – invitația la lectură și la reflecție prin care o adresez prin acest articol
reprezintă o modalitate prin care, deopotrivă, elevi și profesori ai „Rareșului” putem să
ne arătăm prețuirea față de generația Marii Uniri, dar și față de un mare patriot din
Bucovina de Nord, scriitorul Dumitru Covalciuc.

35
 Nr. 18 (42) – 2018

Cărţile nu sunt nici cool, nici ok și nici mișto

prof. dr. Monica COSTEA

Adesea sunt cele trei calificări pe care le auzim drept răspuns la întrebarea Cum
este cartea …? Pe cât de englezit-argotice, pe atât de seci și de generice (căci toate
obiectele și ființele din aria psihologică a unor atare vorbitori se desemnează, vai, printr-
una dintre aceste etichete).
Dragi elevi, dragi cititori ai articolului, cărțile NU sunt cool, ok (ochei, nu? - că
așa sună în românește) sau mișto. Cărțile pot fi interesante, provocatoare, atrăgătoare,
magnetice, fascinante, ilustrative, documentate, semnificative, simbolice, polifonice,
magice, speciale, ofertante, luxuriante sau, dimpotrivă, anoste, lineare, insipide, neutre,
greoaie, banale, prolixe. Sau în alte zeci de feluri desemnate prin alte nenumărate
adjective. Dar numai aceia care le citesc știu ce înseamnă unele dintre aceste
neologisme, nu?
Astfel încât un mic parcurs în lumea lecturii poate fi binevenit pentru cititorii de
liceu și chiar mai mari de atât.

I. Delimitări teoretice: conceptul de lectură

Secolele anterioare au gândit variat conceptul de lectură, încercând fie

sintetizări, fie sistematizări în scheme teoretice. Iată câteva dintre ideile – vector:
„Lectura, iată învățătura cea mai bună.” (A. S. Pușkin)
„Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunța.” (Fernando
Savater)
„Lectura este o călătorie interioară” (Cornel Zăgan)
„Ceea ce devenim depinde în mare măsură de ce citim după ce toți profesorii au
terminat cu noi.” (Thomas Carlyle)
„Citește zi și noapte, rătăcind prin spaima veacului, și nu uita că lectura
suplinește oricând opiul. Cărțile trebuie înghițite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu
citește pentru a ști, ci pentru a uita.” (Emil Cioran)
„O scurtă privire într-o carte, și auzi vocea unei alte persoane, poate cineva mort
de 100 de ani. Să citești înseamnă să călătorești în timp.” (Carl Sagan)
„Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din
care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” (Mihai Eminescu)
„...căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă
decât cetitul cărților.” (Miron Costin)

36
 CNPR 2017 – 2018

În secolul al XX-lea în special, teoreticienii au resimțit nevoia de a clasifica

hățișul atâtor tipuri de lectură câți cititori sunt. Astfel că au apărut mai multe clarificări
conceptuale.
Andre Maurois încearcă o tipologie a lecturii: „lectura-viciu”, proprie celor care
„găsesc în ea un fel de opiu prin care se eliberează de lumea reală”; „lectura-plăcere”;

Limba și istoria
„lectura-muncă” a celui care caută într-o carte anumite cunoștințe, materiale

noastră
documentare de care are nevoie.
H. G. Gadamer pornește cele trei momente ale procesului hermeneutic: primul
moment este cel al înțelegerii, al doilea reconstituirea în a doua lectură a părților
secvențiale, în lumina întregului, iar ultimul este a treia lectură critico-istorică, aceea în
care lectorul conștientizează semnificații din istoria receptării operei respective.
Mai trebuie adăugat, poate, paradoxul lui Vl. Nabokov și anume afirmația sa că
„nu poți citi o carte, o poți doar reciti”, având în vedere că în ea sunt ascunse atâtea
straturi de semnificații, simboluri, coduri și de asemenea apare în actul complex al
lecturii o competență lecturală cu care se apropie de carte fiecare cititor, în funcție de
orizontul lui cultural, mental, emoțional.
În spațiul românesc, nicio lucrare nu a depășit ca spirit de analiză și sinteză
studiul lui Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, unde se face o prezentare
laborioasă a tipurilor de lectură existente: „Există, ca atare, nenumărate moduri de a
citi: obiectiv (recuperând maximumul posibil de informații) ori proiectiv (restructurând
informațiile potrivit intereselor și dezideratelor proprii); eferent (atenția se
concentrează asupra a ceea ce rămâne ca reziduu după lectură) ori estetic (atenția se
concentrează asupra trăirii înseși); liniar (performând textul pas cu pas în ordinea
desfășurării sale) orin exploratoriu (în survol, spre a obține o idee generală asupra
conținutului) ori selectiv (evitând materialul redundant ori neinteresant pentru cititor);
senzual (îndeosebi în cazul textelor poetice, „degustând” plasticitatea limbajului,
culorile stilului, armoniile sonore) ori logic (vizând articulațiile discursului, validitatea
și înlănțuirile raționamentului); nonșalant (performând pasiv, distrat, în voia
stimulilor verbali) sau programat (interogând textul pe baza unei tematici);
identificatoriu (mai ales în cazul textelor de ficțiune, când subiectul se contopește cu
lumea imaginară) sau critic (menținând o distanță față de text, supunându-l constant
unei evaluări); consumatorist (subiectul citește fără participare, superficial) ori
asimilatoriu (textul este parcurs sistematic, cu reveniri, spre a fixa ideile ori a le
memoriza) etc.” (Ed. Polirom, Iași, 1988, p. 10).
De parcă tipologia lecturii nu ar fi fost destul de complicată, se adaugă acestei
savante intenții de clasificare mai multe categorii de cititori: „cititorul implicit”
(Wolfgang Iser); „cititorul model” (Umberto Eco); „cititorul informat” (Stanley Fish);

37
 Nr. 18 (42) – 2018

„cititorul competent” (Jonathan Culler); „cititorul încifrat” (Ch. Brooke-Rose), „arhi-

cititorul” (M. Riffaterre), „lectorul alter – ego, vizat, prezumtiv, virtual, înscris, real
(empiric)” (Paul Cornea), etc.
Oricât am teoretiza, ne întoarcem la ideea lui Romain Rolland că „o carte nu se
citește așa cum este ea, ci așa cum suntem noi”. Lectura inocentă și mai ales cea
specializată reprezintă un proces aproape la fel de complex precum scrierea, iar actanții
sunt deopotrivă emițătorul și receptorul.

II. Dezvoltarea competențelor de lectură în gimnaziu și liceu

Acum 30 de ani, în cartea Frica in Occident – o cetate asediată, Jean Delumeau

inventaria fricile omului străvechi și fricile omului contemporan.
Pe lângă frica de hoți, de singurătate, de eșec, de implicare, de moarte, de
pierderea securității, de fisc și vreo alte câteva zeci, mai este una care bântuie cel puțin
intelectualii contemporani : spaima că ideea de carte va dispărea, că se va citi din ce în
ce mai puțin, că ecranele și audio-book-urile vor înlocui hârtia, că bibliotecile vor
rămâne goale, iar toți cei care le populau odată vor umple strada, clubul sau internet-
café-urile.
Iată o diagnoză formulată de un teoretician al lecturii :
„La urma urmei, de ce lectura? Mai merită oare atenție problema în acest
sfârșit de secol, când atâția factori incontrolabili, dar convergenți și imperativi, par să
așeze pe primul plan audio-vizualul, să prevaleze filmul sau banda video față de carte?
Nu asistăm cumva astăzi, cu sentimente împărțite, cu indiferență sau anxietate, cu
regret ori cu melancolie, la apusul deja pronosticat al Dinastiei Gutenberg, cu singurul
corectiv că ritmul declinului pare a fi mai lent decât cel scontat în anii ’60? Pentru câți
oameni din zilele noastre mai constituie încă lectura, ca pentru Borges, „o formă a
fericirii”? Dar poate că această valorizare superlativă nu e decât o modă retro, o
țicneală de intelectual umanist, semnul unei civilizații artizanale, a bricolajului și a
disponibilității, definitiv condamnată la pieire de extinderea planetară a tehnologiei
computerelor și a robotizării?” (Paul Cornea – Introducere în teoria lecturii, Editura
Minerva, București, 1988, p. V)

Pe mine nu mă sperie acest pronostic sumbru. Și nu mă sperie pentru că înțeleg

că lumea s-a schimbat, că mijloacele și posibilitățile ei s-au schimbat.
Odinioară, lectura era singura formă de libertate interioară, că de cea exterioară
nu putea fi vorba. Astăzi, copiii noștri s-au născut cu libertatea de mișcare, libertatea de
expresie, libertatea de opinie, libertatea de comunicare. Au nenumărate mijloace de a

38
 CNPR 2017 – 2018

asimila ceea ce odinioară noi percepeam numai prin universul cărții. Și totuși, cartea nu
a dispărut: se citește mult mai puțin, dar se citește încă, există o elită care se formează
cu și prin cărți, și asta e tot ce contează, până la urmă.
În fiecare semestru, elevii mei care nu se află în clasele terminale primesc ultima
notă la o prezentare de carte din afara materiei școlare. Din cei peste 120 de tineri

Limba și istoria
pe care îi ascult, mai mult de jumătate prezintă lecturi deloc superficiale : adesea apar

noastră
numele lui Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Stendhal, Dickens, Shakespeare, Thomas
Mann, Umberto Eco sau John Fowles. Așadar, se citește și oamenii atrași de lumile
visului nu vor dispărea prea curând.
Nici „concurența” cărților citite pe calculator sau auzite nu mi se pare de speriat.
Pentru lectura utilă, pragmatică, au rostul lor: când îmi amintesc interminabilele cozi de
la biblioteci finalizate adesea cu răspunsul sec „Nu (mai) este în depozit, veniți peste
două săptămâni”, aproape că mă bucur că acești copii găsesc orice informație „la un
click distanță”, în câteva minute. În plus, cred cu tărie că niciodată statul ca un semn de
întrebare, cocoșat în fața computerului, nu va înlocui plăcerea de citi lungit în iarbă, pe
covor, pe fotoliu, ținând cartea între palme, simțind-o ca pe o ființă vie, mirosind-o,
lăsând-o deschisă la câte o pagină care să poarte imaginația pe meleaguri îndepărtate.
Sunt convinsă că nici bucuria simplă și directă al lecturii pe hârtie nu va dispărea.
Mai mult mă tem de superficialitatea și de blazarea de care se contaminează
copiii noștri: au de toate, în materie de lectură și de altele, dar nu vor și nu îi interesează
aproape nimic.
De aceea ajung la miezul problemei: provocarea pedagogică pe care o văd eu
acum în școala contemporană este aceea de a căuta mijloacele de a-i atrage spre
universul cărții, culturii, cunoașterii, de a găsi acele modalități care să-i încânte, să-i
bucure, să le trezească interesul: dacă am câștigat această bătălie, războiul are sorți de
izbândă.
Așa încât trebuie încercat mereu ca fiecare activitate școlară să fie gândită în
primul rând ca atractivă pentru copii, știut fiind că ei se plictisesc foarte repede.

III. Metode/activități de dezvoltare a competențelor de lectură ale elevilor:

Prezentarea de carte

Căutarea de noi metode, exerciții de stimulare a interesului pentru lectură și a

dezvoltării competențelor lecturale este vitală.
Într-un mediu educațional contemporan care, volens – nolens, trebuie să țină
pasul cu schimbările de mentalitate ale copiilor și ale lumii în care ne aflăm, pentru a
nu încremeni în afara timpului istoric, Ion Cerghit avertiza – încă de acum un deceniu!:

39
 Nr. 18 (42) – 2018

“Pedagogia modernă nu caută să impună nici un fel de rețetar rigid, dimpotrivă,

consideră că fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesivă,
indiferența etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învățământului pe
noi trepte; ea nu se opune în nici un fel inițiativei și originalității individuale sau
colective de regândire și reconsiderare în spirit creator a oricăror aspecte care privesc
perfecționarea și modernizarea metodologiei învățământului de toate gradele. În fond
creația, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînnoire și
îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțiile școlare.” (Ioan Cerghit, Metode de
învățământ, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997, p. 44)
Așadar, o idee modernă și perfect aplicabilă pentru orele de limba română sau
pentru exercițiul dezvoltării intelectuale individuale este cea a Prezentării de carte.

Etapele activității:

• Se alege de la începutul anului un număr de cărți (4 de obicei) pentru a fi citite

de-a lungul semestrului. În funcție de specificul ciclului de studii și de nivelul
intelectual al clasei numărul poate varia. Profesorul dă o listă orientativă – eu
am folosit topul Editurii Harvard cu 100 de cărți fundamentale din istoria
umanității. Elevii pot alege de acolo sau din alte texte, cu singurele condiții să
nu fie studiate la clasă și să nu fie toate din aceeași categorie literară. Sunt sfătuiți
să ceară ajutorul bibliotecarului sau părinților pentru a alege cărțile;
• În ultima săptămână a semestrului se face prezentarea unei singure cărți dintre
cele 4, activitate care va primi în catalog o notă separată;
• Se face prezentarea în fața clasei, respectând punctele cerute de la început prin
fișa de lectură; pe tablă se scrie din pauză numele elevului cu cele 4 cărți alese;
• Există o mare libertate, fiecare elev putând folosi ce tehnică, mijloace vrea, cu
condiția să prezinte liber, în maximum 5 minute. Unii aleg fișa schematizată ca
suport, alții folosesc Power Point-uri, alții fragmente de filme, dramatizări,
pornind de la cartea citită, alții se costumează în stilul vestimentar al
personajului central, apar multiple abordări creative;
• După prezentare, colegii pun întrebări din toate ariile, folosind toate cele 4 texte
scrise pe tablă – maximum 5 minute;
• Profesorul pune și el o întrebare - două, mai ales comparative cu literatura
română sau verificând cunoștințe de teorie literară transferate altui text;

Nota se pune atât pentru calitatea prezentării, cât și pentru modul de comportare
în comunicarea orală cu clasa și cu profesorul. Notarea se va face holistic, dar separat
pentru respectarea punctelor din fișa dată elevilor, iar cadrul didactic poate urmări
produsul, procesul sau / și atitudinea elevului.

40
 CNPR 2017 – 2018

• Profesorul și elevii fac observații la final asupra calităților și defectelor

prezentării, insistând pe sfaturi menite să îmbunătățească calitatea discursului
oral, atât de cerut pe piața muncii în perioada contemporană;
• Un coleg notează toate cărțile alese și scrise pe tablă, apoi trimite fișierul tuturor,
ca un îndreptar de lectură și pentru a aminti cărțile care au fost interesante și pe

Limba și istoria
care ar dori și ceilalți să le citească;

noastră
Prezentarea de carte este un exercițiu complex ce presupune o metodă de lucru
interactivă, beneficiind de toate avantajele pedagogice ale acestora, așa cum apar ele
enumerate de bibliografia de specialitate, de la implicarea activă și creativă a copiilor
pentru stimularea gândirii productive, a gândirii divergente, de la libertatea de
exprimare a cunoștințelor, a gândurilor, a faptelor și până la comunicarea pe baza unei
tehnologii informaționale, moderne.
În urma aplicării acestor metode, copiii învață să-și împărtășească gândurile,
capătă încredere în ei, devin responsabili pentru ideile și acțiunile lor, învață să
privească critic mediul social în care trăiesc, să se descurce în situații reale de viață,
învață cum să învețe.
O fișă de lectură – pentru exercițiul de mai sus sau pentru a prezenta oricui o
carte mai mult decât prin incolorele „ok, cool, mișto” poate arăta astfel:

• Date despre autor - secolul, curentul literar de care aparține, volume, teme, titluri;
• Date despre operă – apariție, contextul cultural, literar;
• Tipul de carte – genul, specia, categoria;
• Tema, semnificația titlului;
• Structura, compoziția;
• Prezentarea primelor capitole, scene narative / a primelor teme, motive lirice / a
primelor scene dramatice;
• Schițe de portrete ale personajelor principale sau secundare;
• Aspecte stilistice – selectarea și citirea unui pasaj ilustrativ pentru originalitatea
autorului;
• Argumente pentru a o recomanda colegilor pentru lectură.

În concluzie, dacă ar fi să sintetizez ideea lecturii ca proces trans-formator pentru

omul tânăr, aș face-o cu vorbele lui Mircea Cărtărescu din eseul Edificiul lecturii:
„De fapt, pe mine nu m-au format cărțile, ci lectura. Există o lume a lecturii, în absența
căreia cărțile nu înseamnă nimic. Mai întâi a fost, pentru mine, plăcerea cititului, apoi

41
 Nr. 18 (42) – 2018

obiceiul cititului, în fine monomania cititului. Dar toate acestea sunt trepte inferioare
ale actului de a citi. Abia când cititul a devenit pentru mine adicție am început să
pătrund filozofia sa, care este lectura.” (Dan C. Mihăilescu - Cărțile care ne-au făcut
oameni, Editura Humanitas, București, 2010, p. 65)
Un om metamorfozat de puterea cărții, educat de lectură, un om care a respirat
o dată în aerul pur al cerurilor de cuvinte, nu mai poate califica o carte drept cool, ok
sau mișto. A devenit deja cititor – adică o ființă care își alege cu grijă cuvintele și ideile,
știind că ele îl definesc – sau îl condamnă.

Bibliografie:

1. Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționar de termeni

literari, București, Ed. Garamond, 1995, pp. 139-140
2. Călinescu, Matei – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ed. Polirom, Iași,
2003
3. Cerghit, Ioan – Metode de învățământ, Editura Didactică și pedagogică, București,
1997
4. Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, București, Ed. Minerva, 1988
5. Groeben, Norbert, Psihologia literaturii, București, Ed. Univers, 1978
6. Herseni, Traian, Sociologia literaturii, București, Ed. Univers, 1973
7. Mihăilescu, Dan C., Cărțile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas,
București, 2010

42
 CNPR 2017 – 2018

Spiritul unionist românesc reflectat în producţiile muzicale

premergătoare momentului istoric decembrie 1918
prof. Adriana BOTEZ

Limba și istoria
O etichetă degajată din uzanțele formale ale unei political correctness impune
ca la comemorarea unor evenimente festive să se adopte o ținută - inclusiv la nivel

noastră
discursiv, ba mai cu seamă la acest palier evocator - encomiastică, ba chiar triumfalistă,
cu privire la evocarea unor mărețe izbândiri din istoria neamului. Și poate că așa ar fi și
normal dacă ecourile vremurilor trecute s-ar suprapune congruent pe realitățile
momentului aniversar. Din păcate, un fapt îngrijorător consemnat în vremurile nostre la
mai toate generațiile contemporane este atrofierea, adesea până la obnubilare, a unor
sentimente care vizează nu atât indivizii luați în parte ci comunitatea acestora într-o
formațiune socio-politică dată, în speță cea statală. Mă refer, firește, la starea
consemnată actualmente în țara noastră îndeosebi. Din categoria amintitelor stări
afective erodate fac parte, fără a le epuiza șirul, patriotismul, naționalismul, recunoștința
datorată înaintașilor pentru tot ce au înfăptuit în prezentul vieții lor de atunci (pentru
mulți, acesta fiind doar un cimitir de fapte îngropate inexorabil, și în pulberea căruia
pare aproape indecent să procedăm la deshumări, precum hienele!) pentru ca noi să
trăim astăzi altfel decât s-au nevoit ei în vremuri de restriște.
Constatări de acest fel nu au, în viziunea mea cel puțin, niciun fel de substrat
politic partizan, nu izvorăsc din nicio atitudine îngust subiectivă ci sunt triste adevăruri
de care nimeni dintre cei ce nu-și îngroapă capul în nisip ca struțul din fabulă nu poate
face abstracție. Folosesc eșantioane prelevate ex abrupto, de la oamenii din jur,
necenzurate, nu citând date din rutinierele anchete de ordin sociologic contemporan,
prelucrate ad usum, ci paralele cu cele atent epurate de specialiștii în compromisuri și
cosmetizări liniștitoare. (Dar ce-mi trebuie mie a mă încurca cu povești din astea de pe
vremea străbunicii! De nostalgii romantice îmi arde acuma, când îmi frige buza văzând
cum crește roborul la ratele de la bănci? Cei de pe vremuri cu necazurile lor, noi cu
ale noastre; precum activiștii de altădată cu lozincile mărețe ale lui Marx și Lenin, iar
colectiviștii cu cei trei lei pe ziua-muncă la CAP... Cât de pragmatic o mai fi să umbli
azi după cai morți spre a le număra potcoavele? etc.) Când asistăm cu o indiferență
care pe strămoșii noștri i-ar cutremura până în măduva oaselor la spolierea și
înstrăinarea avuției naționale adunată de ei cu sacrificii de neînchipuit și lăsată nouă cu
iubire la fel de greu de imaginat ca intensitate, când ne vedem zilnic sărăcind ca nație
prin exodul, de ordinul milioanelor, al tinerilor deprimați de condițiile de trai ce le sunt
oferite în propria lor țară și-i determină la mercenariat economic pe la porțile străinilor,

43
 Nr. 18 (42) – 2018

nu se poate spune că afirmații precum cele de mai sus sunt simple alegații ori exagerări
de dragul încorporării în vreo diferență specifică tinzând spre oareșce vizibilitate.
Negreșit, pentru o astfel de stare de lucruri mai mult decât întristătoare și pe care
o traversăm astăzi, o bună parte din vinovăție revine și educației insuficiente pentru
crearea cetățeanului demn de acest nume și decis să-și asume responsabilități majore în
vederea salutarelor schimbări, cele în stare de a ne scoate din rușinoasele clasamente
ale codașilor Europei la prea multe capitole. Ar fi suficient să le fie făcute celor care se
școlesc, pe toate palierele educaționale, demonstrații argumentate cu fapte și acte
concrete luate din istorie, că înaintașii noștri nu s-au aflat niciodată pe aceste jalnice
poziții ci că, dimpotrivă, cu toate vicisitudinile îndurate din pricina situației geo-politice
în care li s-a dat să viețuiască, s-au arătat demni de atitudini decise și fapte de care
contemporanii lor din afară nu conteneau să se mire. Nu sunt îndeajunse simple înșiruiri
de date, de nume, de idei cuprinse în proclamații, și care au toate șansele să se evapore
de sub streașina conștiinței ascultătorilor sau din memoria de scurtă durată a celor
interesați doar de mărimea notei ce o vor obține la performarea unei simple redări
neasimilate de informații ingurgitate și regurgitate nediferențiat. E nevoie de mult mai
mult pentru a plămădi în suflete acele valori perene care să constituie mai apoi modele
de referință în conduită dincolo de zidurile școlilor.
În cele ce urmează, dincolo de mâhnirile cetățenești semnalate, și prin prisma
disciplinei pe care o predau, mă voi referi la câteva aspecte care, fără să facă intrinsec
obiectul istoriei propriu zise, vin să coroboreze adevăruri ale acesteia. Și mă refer la
acele adevăruri relevate nu doar de statistici de epocă, de documente prăfuite ori
mucegăite prin arhive, ci din receptarea de vibrații afective, izvodite documentaristic
din trăiri ce au constituit fapte de viață și simțire intrinseci, și pentru captarea cărora e
nevoie de potrivirea unor antene de mai mare finețe.
Se știe că ideea de unire națională a fost una perenă la trăitorii din veacurile
trecute, care aveau aceeași viziune asupra lumii și vieții, vorbeau aceeași limbă, țineau
aceleași tradiții și obiceiuri, cu mici deosebiri zonale datorate influenței naționalităților
cu care conviețuiau sau se învecinau, îmbrăcau același port, se închinau aceluiași
Dumnezeu. Balada Miorița, creație epică în sute de variante pe tot cuprinsul românimii,
și mai mult cântată decât recitată, vorbește de trei reprezentanți ai moldo-vlaho-
ardelenilor pe care ocupații comune precum păstoritul, transhumanța îi adună laolaltă ,,
pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”. Ce vrea să spună în principal acest lucru? Nimic
mai mult decât că, atât în împrejurări faste cât și nefaste, (când spunem oameni, spunem
și patimi și pătimiri de tot felul), ei au conviețuit natural, chiar dacă separați arbitrar de
ucazurile suprastatale. Vreme de secole, ideea de unire a rămas doar un vis scump
locuitorilor de pe ambii versanți carpatici și până la ,,marea cea mare”, deziderat

44
 CNPR 2017 – 2018

continuat din generație în generație ca o moștenire de mare preț. Despre ei parcă ar

vorbi, la modul nu doar poetic, versul acela din poemul De rerum natura, al strămoșului
cultural Lucretius: Et quasi cursores vitae lampada tradunt (Și precum alergătorii din
întrecerea altetică a vieții, își trec unii altora ștafeta vieții). Izbânda consemnată prin
actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a insuflat un mare entuziasm național, alimentat de

Limba și istoria
creații folclorice și culte, create ad-hoc sau în preajma și atmosfera mărețului deziderat

noastră
parțial împlinit, cele mai multe puse pe note și devenite adevărate hituri ale timpului.
Scriitorii, muzicienii, artiștii afirmați la jumătatea veacului al XIX-lea, spirite însuflețite
de duhul revoluționar și unionist european, în al cărui mediu cultural se formaseră ca
oameni progresiști, au cultivat în creațiile lor teme și subiecte strâns legate de
evenimentele istorice ale vremii, la a căror derulare au participat direct cei mai mulți
dintre ei. Asistăm, cu această ocazie, la o simbioză organică de producții artistice
mobilizatoare: creații în versuri izvodite din speranțe și trăiri suprapersonale devin
suportul unor aranjamente muzicale de mare simțire și vibrație, și care s-au păstrat ca
valabile peren și nu doar circumstanțiate strict momentan evenimentelor istorice
străbătute. Multe dintre aceste entuziaste și mobilizatoare îndemnuri la unitate națională
își trag sevele din creații populare precedente, cu un background pe care cercetătorii de
astăzi l-au delimitat cu destulă exactitate. Exista la românii de atunci și de până atunci,
o reală tradiție în a slăvi cu pioșenie în stihuri și în muzică figurile marilor domnitori
iubitori de țară și de neam, și care se aureolaseră în imaginația populară de o viziune
măreață prin destoinicia faptelor împlinite pe altarele naționale: Ștefan cel Mare, Mihai
Viteazul, Tudor Vladimirescu etc. După aceste modele înălțătoare, generația de la 1848
și cea de după acest moment au lăsat posterității mărturii artistice care ne vorbesc
elocvent despre modul cum au resimțit ei în fibrele propriei ființe evenimentele capitale
care vor conduce la făurirea României moderne. De atunci datează mobilizatorul
Marșul lui Iancu (Astăzi, cu bucurie românilor, veniți...) purtând refrenul cunoscut și
reluat și astăzi cu diverse prilejuri : Iancule mare,/ Bravule, tare,/ Cu noi să fii. / Tu
însoțește / Și însuflețește / Pe ai tăi fii!), care se cânta la 1848 nu doar în Transilvania;
el avea oarecum un corespondent în Moldova: Marșul lui Dragoș, pe versuri de C.
Negruzzi. În vâltoarea avântului revoluționar de la 1848, s-au plămădit în acel spațiu
vitregit de istorie cântece cu puternic impact antiimperialist: Sub o culme de cetate,
cântat la Blaj și în împrejurimi, fapt care-i atestă circulația în rândul celor care-și află
în el aspirațiile multă vreme tăinuite și doar oftate.
Analizând evoluția spiritului critic în cultura românească, G. Ibrăileanu
evidenția o mai pronunțată înclinare către politic și revoluționar la cei din Muntenia.
Mărturie stau, în acest sens, și creațiile muzicale consemnate în acea zonă, privitoare la

45
 Nr. 18 (42) – 2018

cântecul patriotic și cel de sorginte socială: Balada lui Constantin Brâncoveanu,

Bogatul și săracul, Mugur, mugurel și altele.
Tematica patriotică animă cu patos sincer multe dintre lucrările talentatului
compozitor și patriot moldovean, muzicianul Ciprian Porumbescu: Cântecul gintei
latine, Pe-al nostru steag - Imnul Unirii, Cântecul tricolorului, Inimă de român.
Încredințarea în viitorul luminos al întregii națiuni românești străbate cu putere și în
cunoscuta sa operetă Crai nou, montată în premieră la Brașov, oraș simbolic ales ca
inimă geografică a viitoarei țări visate întregită. Cât de înflăcărat trebuie să fi răsunat,
de asemenea, în acele vremuri de exaltare națională, notele marțiale, mobilizatoare, ale
imnului compus de vibrantul iubitor de nație pe inspiratele versuri ale lui Andrei
Bârseanu: Pe-al nostru steag e scris Unire, Unire-n cuget și simțiri / Și sub măreața lui
umbrire / Vom înfrunta orice loviri. Acel ce-n luptă grea se teme / Ce singur e rătăcitor;/
Iar noi uniți în orice vreme / Vom fi, vom fi învingători!
Însă corolarul acestor producții, doar parțial semnalate, îl constituie inegalabila
Hora Unirii – muzica de Alexandru Flechtenmacher, pe versurile înaripate ale bardului
național Vasile Alecsandri. Nu e de mirare că tocmai lui i se datorează înaripatele
îndemnuri la mișcarea de uniune națională. De ajuns să semnalăm că poetul fusese unul
dintre candidații la conducerea viitorului stat național cu titlul provizoriu de Principatele
Unite, demnitate pe care și-o declină în favoarea unui mai merituos conațional, Al. I.
Cuza. Gestul acesta nu poate avea o mai vie și onorabilă semnificație decât aceea prin
care recunoștea, la apusul vieții, preeminența culturală a geniului eminescian în poezie:
E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine./
Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus./ Se
cunoaște, din documente istorice, că au existat și opozanți interni ai Unirii, în afară de
neprietenii dinafară. Aceștia își justificau poziția retrogradă prin prisma intereselor
personale meschine; e vorba de acea parte din protipendadă care își vedea amenințate
privilegiile personale în noua formulă statală. Dacă ar fi să-i caracterizăm prin trimitere
la mesajul poeziei lui Alecsandri, am spune că le lipsea simțirea românească adevărată,
cea care însuflețea inima întregului popor. De fapt acestora, celor mulți și care așteptau
cu o nădejde mesianică împlinirea dezideratului nutrit timp de veacuri, se adresau
mobilizatoarele îndemnuri de unitate și înfrățire: Hai să dăm mână cu mână / Cei cu
inima română,/ Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul României. Firește, nu e vorba aici
doar de niște tradiționale ,,strigături” chiuite la hora satului, când se dănțuiește la
sărbători în comunități rurale mai ales. Ar fi simplist, pueril chiar, să ne închipuim că
doar la așa ceva fac trimitere versurile poetului național. Dimpotrivă, avem de a face cu
o figură de stil, cu o metaforă hiperbolizată, prin care este poetic semnificat marele act
al unirii ca înfăptuire de ordin național, act al voinței și doririi poporului ce simte

46
 CNPR 2017 – 2018

românește (cu inima română) de pe întreg cuprinsul provinciilor românești reunite. Este
aici figurată expresia unei îndreptățiri de ordin istoric, dar samavolnic zădărnicită de
vicisitudini de tot felul, dreptul de a ființà laolaltă, pe un același teritoriu, până acum
injust dezbinat, al tuturor fiilor aceleiași mame: Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi
un suflet bate... Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină.../ Nu este vorba

Limba și istoria
aici, cum iarăși superficial s-ar putea opina, de o întâmplătoare ,,reuniune familială”,

noastră
învederând doar bucuria regăsirii laolaltă a celor împrăștiați prin lume și regrupați
sporadic de vreun eveniment de ordin familial. Aici lucrurile sunt cu mult deasupra
acestor manifestări de ordin minor. Unirea tuturor sub o singură cârmuire statală asigură
premise pentru scuturarea de juguri seculare externe, cel turcesc în primul rând, așa cum
o va demonstra la nici două decenii distanță în timp participarea biruitoare la Războiul
de independență, cel care ne va aduce pentru totdeauna suzeranitatea statală. Cât
vizionarism istoric întâlnim în versurile acestei simbolice ,,hore”: Unde-i unul, nu-i
putere/ La nevoi și la durere./ Unde-s doi, puterea crește/ Și dușmanul nu sporește.
Soarta trăitorilor pe aceste meleaguri istorice este una în această lume, în care mișcările
unioniste triumfă, precum în Germania sau Italia, iar a rămâne în afara mersului
progresist al istoriei continentale ar fi însemnat resemnarea la o veșnică înapoiere pe
multe planuri. Grație unor decizii ferme și corecte a ,,deșteptării Românilor”, cum sună
și versurile mobilizatorului marș de epocă, devenit astăzi imn național, s-a ales
înaintarea pe calea cea bună, spre propășire și civilizație. Alecsandri, care arătase
europenilor regalitatea latinismului la nivel continental, dobândind cu poezia Cântecul
gintei latine premiul I la concursul ,,felibrilor”, de la Montpellier, nu putea să rămână
indiferent la manifestarea drepturilor istorice ale propriilor conaționali. Neamul nostru
este unul de stirpe nobilă, latină, și nu se cuvenea menținut în robie de juguri străine...
Într-o altă poezie vizionară a sa, datând din aceeași epocă, Hora Ardealului, poetul de
la Mircești își extinde zarea profeției la nivelul istoricei ,,pohte” a lui Mihai Bravul:
Moldoveanul și munteanul/ Sunt frați buni cu ardeleanul,/ Trei feciori plini de mândrie/
Că sunt fii de Românie... Ura, frați într-o Unire! etc. La nici trei decenii după trecerea
sa în nemurire, visul său și al tuturor celor care militaseră pentru unirea tuturor
românilor între fruntarii de nedespărțit se va înfăptui prin istoricul act al măreței Uniri
de la Alba Iulia, sub regele Ferdinand zis Întregitorul, în 1918. Firește, a fost nevoie de
noi jertfiri, într-un alt război victorios, pentru ca dezideratul multisecular al înfăptuirii
României Mari să se traducă în act și în fapt. Cât de vibrant și de izbăvitor răsunau
versurile marșului eliberator al armatei regatului pentru cei ce așteptau dezrobirea
seculară de la frații lor de dincolo de munți: Treceți batalioane române Carpații...,/
Nainte, nainte spre Marea Unire/ Hotarul nedrept să-l zdrobim! Să trecem Carpații, ne
cheamă Ardealul.../ Fireasca Unire cu Patria mumă/ Ne-a fost cel mai scump ideal./

47
 Nr. 18 (42) – 2018

Glasurile popoarelor se fac cel mai bine auzite prin cântece, spunea și demonstra
învățatul german Herder. (Stimmen der Völker in Liedern) Este un mare adevăr acesta,
cu atât mai mult cu cât glasurile acestea sunt expresii ale trăirilor și ale simțirilor celor
de o nație și care resimt dureros înstrăinarea și dezbinarea lor în formațiuni arbitrar și
injust dictate din afară. Și marele istoric centenar, regretatul dispărut în anul marelui
jubileu al Unirii, Neagu Djuvara scria în acest sens: ,,...istoricul va rămâne întotdeauna
în afara unei autentice comprehensiuni istorice dacă nu a atins, prin pătrundere intuitivă
(id est, afectivă, artistică, n.m. A.B), ceea ce este unic, specific mentalității colective
(...) trebuie ajuns la un strat mai adânc printr-o înțelegere simpatetică a evenimentelor,
a instituțiilor, a moravurilor a culturii care îi ,,posedă” pe oameni și comandă
evenimentelor.” (N. Djuvara, Există istorie adevărată?, ed. Humanitas, ed. a II-a, Buc.,
2006, p. 78.)
Sper ca aceste rânduri citate, mustind de înțelepciune și clarviziune, să vină ca
o concluzie lămuritoare la cele inserate în aceste modeste pagini, ce se doresc un
remember acut, răscolitor de simțire amorțită și care invită la o pioasă raportare la trecut
și la o mai responsabilă atitudine a trăitorilor de astăzi față de prezentul nației noastre
și de viitorul acestei țări dăruite doar nouă de strămoșii eroici și patrioți. Cinstire veșnică
eroilor neamului, între care notorietatea nu are de făcut diferențe! Fiindcă nu doar un
Avram Iancu, un Bălcescu, un Al. I. Cuza, un Ferdinand merită să-și vadă numele
imortalizate în marmura recunoștinței naționale, ci și mulți alții, al căror rol este încă de
descoperit și de pus în lumină. Față de toți aceștia mai avem nespus de multe a împlini,
începând cu înțelegerea corectă a sensului misiunii lor liber asumate în vremuri de grele
cumpene și primejdioase încercări. Fie ca pilda lor măreață să ne călăuzească pe calea
cea dreaptă, și unică!

Și să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Bibliografie:

1. N. Djuvara, Există istorie adevărată?, ed. Humanitas, ed. a II-a, Buc., 2006, p. 78.

48
 CNPR 2017 – 2018

Patrimoniul – sinteza dualismului valorico-istoric

Mălina RÂNDAȘU, clasa a XI-a E

Specificul unui popor este creionat de ansamblul agenților care uniformizează o

gamă variată de perspective lingvistice, istorice sau peisagistice. Prin prisma relației

Limba și istoria
sociale individ – cultură putem descrie ascensiunea sau decăderea unui popor care se

noastră
confruntă cu nuanțele de adaptare la noile realități instaurate. De actualitate în
societățile moderne ce pendulează între valorile tradiționale și modernism, patrimoniul
creează ideea de autenticitate intangibilă și permanentizează valențele autohtone în
raport cu fluxul ordinii universale. Variind de la aspectele materiale și până la
ideologiile adânc încriptate în conștiința colectivă, patrimoniul cultural al României este
o intruziune a cunoașterii în care timpul se carbonizează, în care esența comemorează
indisolubilitatea existențelor marcante.

România, țară sfințită prin sânge și suferință, a evoluat în timp prin antiteza
dintre mimetism și veridicitatea lumii patriarhale; înglobând prin excelență relația cu
lumea ideilor a marilor scriitori. Limba, arta, istoria exemplarității sau alte domenii ale
cunoașterii, oamenii și reprezentativitatea spiritului românesc sunt dosarele existenței
poporului român ca entitate a comuniunii sacrificiului cu ierarhizarea valorică. România
este o țară bogată în frumuseți ideatice și spirituale ce cultivă noilor generații ideea
mândriei naționale, lansând în spațiul conservator al esențelor bivalența dintre
strămoșesc și retrăirea subiectivă a istoriei. Prin intermediul citatului lui Jean Jacques
Rousseau „omul se naște liber, dar pretutindeni trăiește în lanțuri”, putem face analogie
la concretizarea teritorială a granițelor unui popor, ideea libertății reprezentând pentru
poporul român cultul unei unificări permanente a românilor de pretutindeni. Deși s-au
racordat mult mai greu la curentele artistice ce guvernau țări evoluate precum Anglia,
Franța sau Germania, scriitorii români de la Ion Heliade Rădulescu și până la cei
contemporani s-au ocupat de limba română ca de un țărm pe care se refugiau dorințele
înfocate ale patriotismului.

Icoană a spiritului românesc – limba română atestată de creațiile literare

cunoscute chiar și pe plan mondial reprezintă întâiul element indispensabil
patriotismului național. Pe lângă exemplaritatea lingvistică a poporului român,
patrimoniul se identifică cu peisajele edenice care reconciliază relația om – natură,
aspectele turistice fuzionând cu exuberanța românului de a fi o gazdă dornică să
împărtășească colțul de rai în care își consumă existența. Printre peisajele ce

49
 Nr. 18 (42) – 2018

configurează patrimoniul cultural imaterial sau cel construit amintim plaiurile

maramureșene în care se regăsesc Cimitirul Vesel din Săpânța sau mănăstirea Săpânța–
peri, aduc în prim plan specificul românesc prin perseverența stării de bine; în Bucovina,
impozantele mănăstiri Voroneț sau Putna creează un univers mioritic în care demiurgul
creează atemporalitate; o doză de vitalitate regăsim și în ținutul Dobrogei, unde
minunile naturii au desfătat locul Cheile Dobrogei, Cetatea Enisala; Oltenia și Muntenia
răsfață simțurile cu mâncăruri tradiționale – ghiveciul și plăcintele. Zona Transilvaniei
surprinde prin impunătoare construcții: Cetatea Albă, Castelul Corvinilor sau Salina
Turda și peisaje ce împletesc aerul istoriei aflat la confluența mirajului cu spiritul
național. Nu în cele din urmă, Moldova creionează frumusețea uluitoare în peisaje
precum Cetatea Neamțului, Rezervația de Zimbri de la Vânători, Vatra Dornei, locuri
cu o deosebită încărcătură afectivă pentru locuitori și turiști. Pe lângă patrimoniul naturii
care excelează prin diversitate și complexitate, poporul român se remarcă în toate
domeniile de activitate prin reprezentanți ca Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși,
George Enescu, Regele Mihai I, Henri Coandă, Aurel Vlaicu și mulți alții. Patrimoniul
poate fi comparat cu motivația unui popor de a-și promova și păstra cultura. Fie că
vorbim de personalități, locuri impresionabile sau de aspectul strict material,
patrimoniul reprezintă imaginea fundamentală a oricărui stat ce își respectă înaintașii și
urmașii.

Tablou pictural al ascensiunii, patrimoniul românesc este un amalgam al istoriei

cu transcendențialitatea, păstrarea acestuia conturând simbolul respectului pentru
universul bucolic în care s-a fundamentat existența românilor.

50
 CNPR 2017 – 2018

Dragoste
Lavinia PAȘPARUGĂ, clasa a XI-a B

Mi-e trupul un război în sine:

Literatură
proaspătă pâine ce se frânge,
prin mâini de dor de-aur pline
se dăruiește și se plânge.

M-azvârl prin foc să dau de tine,

te văd și dorul mi se stinge,
căci azvârlindu-mă mi-e bine
când plâng, când râd, când curg, când sânge.

51
 Nr. 18 (42) – 2018

Când ne vom găsi rămășiţele

Când o să-mi găsești versuri printre ruine,
zbârcindu-ți mâinile fine
prin gunoi,
adu-ți aminte de cum amândoi
am îngrămădit într-un ventricul gol de noi goi,
o iubire la infinit impărțită la doi.

O să-mi mângâi capul ce s-a tâmpit,

o să mângâi omul îndobitocit
pe obraz,
bucurând fetița din necaz,
căci zărindu-te întru simțămintele promise încă treaz
i se stârnesc lacrimile de extaz.

Când o să-mi scoți din întuneric

trupul cel nemernic
și dulce,
ține-te tare, căci cuvântul seduce
și ți-ar vorbi atâtea de i-ar ști piciorul pe unde s-o apuce
să fie la tine înainte să vrea iar să se culce.

O să-mi găsești și mâinile neputrezite,

încă mâzgâlindu-ți niște rime cumplite
pe furiș,
și-o să mă vezi urcând tonul pieptiș,
încercând să recit din poemele-ți cu amorul luat drept tăiș,
să ne facem auzit recitalul fără afiș.

O să afli în final cine sunt eu,

copila lui Dumnezeu,
inoportună,
amărăciune pusă într-o căpșună,
și ce însemni tu de fapt, iubitule de fată bună:
tu ești cel ce fulgeră și tună.

52
 CNPR 2017 – 2018

Rugăciunea medicului pe front

Și-aș vrea psalmi mai mulți să știu, Și-aud alaiul cel de sus,
și-aș vrea măcar o cruce să mai fac se bucură Voievozii,

Literatură
să umplu un suflet pustiu, căci bravul creștin a ajuns
căci el se stinge, dar eu tac. de-a dreapta Tronului Vieții.

Și am în mâini un scump sânge Cu mâna Ta l-ai vindecat,

împărtășit de-un brav creștin nu mâna-mi cea păcătoasă.
pe care-o sfântă mamă-l plânge Cu dor de tine adăpat,
în rugăciunea-i cu glas lin. un fiu ajuns-a acasă.

De El îl ia, ferice lui! Ajută-l și pe-un alt ostaș,

Iadul n-are să-l mai prindă, ajută-mi să-l facem bine.
iar jertfa sa și-a neamului Eu Voii Tale fiind lăcaș,
spre ceruri va acum să tindă. Doamne, ajută prin mine!

53
 Nr. 18 (42) – 2018

Triumf
Miroase a scrum,
vrăjmași negri din fum.
Răsună un ecou
de înjurături de la venitul nou,
neștiind săracul cu ce se mănâncă
războiul și cât de adâncă
e o prăpastie, un abis
ce te duce-n opusul unui paradis.

Ostașul apucă de cruce:

războiul nu-l mai seduce,
privește în sus,
căutându-l pe Iisus,
nădejde mare,
singura scăpare,
privește și e surprins,
să vadă cerul deschis.

Zâmbește spre victorie,

plânge spre glorie;
omul n-a avut nimic de câștigat,
omul doar trebuia învățat,
iar recolta va fi de suflete,
nu de cadavrele ale căror urlete
și scrâșniri
vom înceta curând a le auzi.

Acest urcuș s-a terminat,

iar un coborâș încă n-a fost creat,
năruindu-se calea înapoi,
s-a făurit triumf pentru voi,
năruindu-se răul trosnind,
de ciudă schelălăind
c-ai ales partea cea bună,
c-ai reușit să-ți faci cunună.

54
 CNPR 2017 – 2018

Din tot, a mai rămas doar viață,

căci la final nu mai ai nevoie de speranță,
și întru viață a rămas,
și șchiopătând la fiecare pas,
ai făcut din obuzul ce te-a rănit cuvânt,
și ai împărtășit din sângele tău în pământ,

Literatură
lacrimile făurar ți-au devenit,
căci, iată, triumf ți-a fost făurit.

Fratelui meu...
Frate,
știu că nu te temi de moarte,
știi că nu mă tem de noapte,
și-atunci cum de cel ce poate
vorbește-acum doar în șoapte?

Frate,
ce s-a schimbat între fapte
sau de ce te-ai dus departe?
Cel ce poate nu mai poate?
Frate, mai vrei să-mi fii frate?

55
Nr. 18 (42) – 2018

Apogeu
Letiția FLOREA, clasa a XI-a E

Și templul s-a cutremurat sub unduirea șarpelui

Iar Chronos a ordonat încheierea timpului.
Privirea s-a focusat pe întinderea cenușie și murdară
Sub masca dulcelui îmbrăcat din oceanul învolburat.
Pielea s-a preschimbat în solzi de diavol blestemat
Iluzia-i înghețată, blocându-se pe ce Atena tocmai pierduse,
Duelul provocându-se, iar agonia și extazul izbucnind
Blestemul se dizolvă ca un suflet în trupul greșit
Unduirea ispititoare și glasul reptilian
Șoptește în neștire: ,,Ești al meu împărat?”
Iar Poseidon, stăpânul mărilor și a tot ce înconjoară moartea:
,,Adevărat, Gorgonă, căci Atena n-are cuvântul ce îngheață Pământul
Și-l chinuie desăvârșit
Precum tu, Meduză, l-ai umilit.”
Iar șarpele tăios privește, slăbiciunile-i lovește
Fără să acționeze direct asupra-i totul incert.
Și Poseidon se-ntoarce în păcatul etern
Ispitit de inconștient ce-l domină complet.
Alama pătrunde pielea ce Zeus a creat
Răsfrângându-se-n sângele coagulat
Și în zeul ce s-a evaporat.
Ca două fiare se cuprind în focurile iadului ce se aprind
Flacăra mitică arzând șerpii ce râd iluziv.
„Și se va termina”, completează actul shakesperian
Meduza cu stihu-i de artist chinuit
Distrus de propria-i ființă
Ce se stinge în neființă.
„După eternul sfarșit” Poseidon a grăit,
Adăugând iluzie pactului dintre materie și nematerie
Dintre un pește și-o pasăre
Ce se caută definitiv în neantul infinit,
Distrugându-se reciproc în semn de război,
Încheindu-și spiritul în ecou

56
 CNPR 2017 – 2018

Ecou ce dărâmă templul zidit

De Atena ce înainte-a șoptit.
“Minte-mă, zeule, ce mări întregi seci
Cu puterea-ți divină ce sub mine se luptă.”
Iar Meduza se sufocă în valurile agitate ale chinului
Și Poseidon se-ntunecă-n negrul veninului reptilian.

Literatură
Pentru că niciodată,
Un pește
Nu va putea doborî în Eros
O pasăre ce domnește-n Thanatos.

Climax
(traducere în limba engleză a poeziei Apogeu)
Letiția FLOREA, clasa a XI-a E

The temple was trembling under the popple of the serpent

And Chronos ordered the end of time.
The glance focused on the gray and dirty stretch
Under the mask of the bland man dressed in the whirling ocean.
The skin has been transformed into a cursed devil’s scales
His frozen eyes, blocking on what Athena lost
The duel is raising and the agony and ecstasy are bursting.
The curse is dissolving like a soul in a wrong body.
The tempting wave and the reptilian voice
Are whispering blindly: "Are you my emperor?"
And Poseidon, the Lord of Seas and what belongs to Death
"True, Gorgon, because Athena doesn't have the power to freeze the Earth
Which torments it consummately
As you, Medusa, humbled it."
And the sharp snake is staring, striking the god’s foibles
Avoiding to act directly on his pendency.
And Poseidon returns into his everlasting sin
Tempted by the unconscious which dominates him utterly.
The latten is penetrating the skin designed by Zeus
Destroying the clotted blood
And the vanished god.

57
Nr. 18 (42) – 2018

Like two beasts they are grabbing each other in hell's fire
Which ignites,
As the mythical flame's burning the serpents which laugh in delusion.
"And it will end.", is completing the Shakesperian act
Medusa with her verse of an overdone artist
Destroyed by his own existence
Which is extinguishing into nothingness.
"After the eternal end" Poseidon spoke,
Adding illusion to the pact between matters and antimatters
Between a fish and a bird
Which search reciprocally in the infinite nonentity,
Destroying mutually with the signal of war
Ending their spirits into echoes
Echo which demolishes the temple built
By Athena before whispering:
"Lie to me, the God who dries whole seas
Using your divine power which fights under me."
And Medusa suffocates herself in the stirred waves of the torture
While Poseidon drowns himself into the black of the reptilian's venom
Because nevermore
A fish can overcome in Eros
A bird which reigns the Thanatos.

Climaxul, Aubrey Beardsley (1893)

58
 CNPR 2017 – 2018

Poezii
MURARIU V. Virgil, clasa a XI-a F

Nucleară

Literatură
Pe lângă șerpele albastru de sub soare
Se mișcă nisipul cel verde,
Care spre zare-ușor se pierde
În gradient, până la non-culoare.

Un fir de lână izvorăște dintre dune

Și este aspirat până la cer de îngeri.
Nu-i înfășurat, ci sus el e lăsat să se adune
Ca să îmbibe mai apoi lacrimi de plângeri.

Se vede o furnică neagră, cam grăbită,

Cum trece repede de pe-un solz mișcător pe altul.
Nu-i este frică de șerpe c-o s-o simtă,
Nu-i este frică să obtureze din reflexie înaltul.

S-aude-un vuiet, un răget de himeră.

Soarelui i s-au udat și prăfuit săgețile de foc:
Se-ascunde dup-o plapumă de nori, nemailuptând deloc,
Și pe pământ, din cer coboar’-acea himeră.

Șerpele-o vede, se sperie, dar nu se mișă;

Furnica, din catalepsie în curaj trece și-l pișcă,
Iar pe pământ se face haos, tulburare.
Nimic nu mai rămâne, ci tot ce-a fost și este moleculă
Moare sau dispare…

Pe lângă șerpele albastru ce era sub soare

Odată se mișca nisipul ce fu verde,
Care spre zare-ușor se pierde
În gradient până la ne-culoare.
În urmă a rămas un crater mare…

59
 Nr. 18 (42) – 2018

Umiditate
Pe masă-am o hârtie, în mână-mi stă stiloul;
Îți scriu încât să curgă prin peniță lacrimi,
Căci cu cerneală, de-oi muri, îmi voi semna cavoul
Când voi cădea zdrobit sub ale mele patimi…

O tu, crăiasă preafrumoasă și muză-a fericirii

De-ai ști de când te caut și-acuma te găsesc…
Te-am căutat și-n texte, cu doru-mi nebunesc
Și am ajuns să-mi înțeleg durerea nemuririi.

Să nu-mi mai pleci din ochi, să nu te mai ascunzi!

Ci să rămâi și să mă uluiesc de tine,
Încât să te înfricoșezi uitându-te la mine,
Să taci și-n ochii tăi să mă afunzi!
………………………………………………….
Și-apoi să stăm să ne uităm la ploaia care vine…

În gura îngerilor
În gura îngerilor de lumină ce-nghit piatră,
Și zgâriindu-și inima cu greutatea ei
Lăsând în urma lor o-ntunecată pată
De sânge putred cu mirosul patimei,

Se văd măsele rupte, cioturi, dinți tociți;

Se mai stiu doar caninii rătăciți prin haine.
Murdari pe piept de sânge, au graiurile sfinți,
Iar gura le miroase-a Sfinte Taine.

Și urlă matelotul din al corabiei catarg

Dar n-anunță uscat, ci stâncă groasă.
Și sângele tot curge… Și dinții tot se sparg…
Ultimul înger a murit, dar cui îi pasă?

60
 CNPR 2017 – 2018

Ace de pin
(fragmente)
MURARIU V. Virgil, clasa a XI-a F

Fragment I
A doua zi, dimineața razele soarelui încercau să încălzească frigul nocturn al

Literatură
pădurii, izbutind cu greu să pătrundă prin acoperișul de ace ale pinilor. Un șoim se-aude
în depărtare strigând parcă-a milă după vreo victimă; și aceasta se-arată: un iepuroi de
câmp fuge înspre căutare de adăpost, iar șoimul văzându-l, se propagă cu o viteză
infernală asupra lui, de-aproape că-i iau foc aripile, ca mai apoi să-și înfingă ghearele
în spinarea-i maro, ciocul să-i pătrundă între urechi, în creierul cald, iar apoi să fugă cu
el în gheare, fâlfâind greoi din aripi pentru a se ridica cât mai rapid de la sol.

Un cerb moscat pășește grațios printre pini, boncăluind și răspândind un miros

puternic de mosc. Își aduce capul până la nivelul pământului și începe să scurme cu cei
doi colți ai săi în pământul jilav presărat cu conuri. Găsește ceva de mâncare, probabil
o rădăcină; o smulge din pământ printr-o smucire bruscă a capului, împrăștiind în jur
praf și ace. O rumegă melancolic și alene își îndreaptă privirea în spate. Mare greșeală!
O săgeată zbură și-i pătrunse prin creștetul fără de coarne, aruncând la ieșire bucățele
infime de os, ca mai apoi să se înfingă într-un brad tânăr, desprinzându-i puțin coaja.

61
 Nr. 18 (42) – 2018

Vânătorul ajunse de-ndată, inspectând zona de alte animale. Se duse să

recupereze săgeata lipind înapoi coaja bradului, care secreta deja rășină, apoi se așeză
pe o piatră lângă cerbul doborât,. Scoase un cuțit de la brâu, întoarse cerbul pe spate,
și-i despică pielea cu precizia unui chirurg, de la gât la coadă. Luă sabia cu lamă dublă
și-i tăie picioarele din față, fiindu-i mai ușor, deoarece nu sunt prinse de schelet, apoi
tăie copitele, despică pielea și o îndepărtă. Se auzi o împușcătură. Se opri și se uită în
direcția din care venise sunetul și surâse. Printr-o mișcare ca de topor îi tăie capul,
lăsând să se scurgă o băltoacă de sânge. Luă niște frânghie din tașcă, legă picioarele din
spate ale cerbului, iar capătul îl trecu printre, atârnându-l într-un sfârșit de o creangă.
Din gât i se scurgea un firicel subțire de sânge, care după puțin timp se fragmentă în
picături ce cădeau regulat, mai întâi la două, iar apoi la zece secunde. Vânătorul se ocupă
de capul ce zăcea pe jos cu limba spânzurând într-o parte a botului. Îi scoase colții și îi
aruncă într-un buzunar al vestei. Luă picioarele din față dezvelite de piele, pe care le
așeză unul lângă celălalt pe o prelată din rafie așezată pe jos. Din gâtul cerbului nu mai
picura nimic. Scoase sabia iar și tăie frânghia de la creangă, după care legă capătul de
cele trei apofize ale singurei vertebre cervicale vizibile în capătul ciotului din gâtul
cerbului. Vânătorul trecu frânghia după gât, purtând cadavrul proaspăt ca pe o geantă.
Luă rafia ce o înodă ca pe o boccea, o prinse de capătul arbaletetei ce stătea pe umăr,
făcu pieile picioarelor sul și le puse lăngă ele, apoi plecă, pe alt drum, lăsând în urmă
capul, copitele și balta de sânge, în speranța că va veni vreun animal de pradă mai târziu
să le mănânce.
O luă încet printre copacii înalți și bătrâni înspre drumul forestier, mergând
încet, cât să nu scape animalul jos. Pistolul îi stătea în toc, cu piedica pusă. Deodată al
șaselea simț interveni: simțea o presiune puternică între arcade, asupra frunte.
Corticosuprarenalele începură să secrete deja adrenalină suficientă cât pentru o
alergare-viteză. Se simțea privit. Mai merse câțiva metri, și, văzând că presiunea și
alerta nu încetează, se opri și ascultă neclintit fiecare sunet în detaliu. Lăsă încet
cadavrul și arbaleta cu bocceaua jos. Duse mâna la Makarov, îl apucă strâns de mâner,
dar de-odată simți un țiuit puternic și luă mâna de pe el, astupându-și urechile și strigând
de durere. […]

Fragment II
[…] Rezemat de tocul ușii stătea Bătrânu’ Kostas cu o arbaletă improvizată din
lemn de corn în mână. Eu îi dau bună noaptea politicos și...
- Ruși! Ruși! Patrula rusească! strigă Terci de la etaj. Șase sute de metri nord!
Un camion de transport armat! Cer permisiunea de inițiere a operațiunii de tip
„ambuscadă” hibrid.

62
 CNPR 2017 – 2018

- Afirmativ! Lăutari, pe poziții! spuse Dragomir în stație pentru toată lumea.

Încercați să protejați anduranța vehiculului!
Irudavul era în formă de „T” definitivat de drumul de țară cu aceeași formă, cu
case de o parte și de alta. În capătul T-ului, la răscruce era așezată curtea bisericii cu
cimitirul și cu clopotnița sub formă de arcadă la intrare. Corpul-picior din stânga al
arcadei-clopotniță era pe post de capelă, unde era calul și Uscățivul, care stătea la

Literatură
geamul cu vedere la drum, scrutând zona prin cătarea unui AK-M. În piciorul din
dreapta era scara ce dădea sus, la clopote, unde era Terci cu un Dragunov amortizat.
Alcatraz stătea după peretele piciorului drept, tot cu un AK-M, păzind scara, iar
Dragomir după peretele celui stâng, păzind capela. Lamă a sărit gardul într-o curte,
aproape vis-a-vis de capelă, undeva la zece metri nord-est, de partea cealaltă a drumului
cu un pistol Colt, luat de la tată-su și vreo treizeci și patru de cuțite de aruncat la brâu,
lucru ce făcea cureaua de care erau atașate, să semene cu o fustă metalică.
- Aproximez viteza vehiculului la: 40 km/h! spuse Terci în stație. Avem la
dispoziție aproape zece secunde! Cer permisiunea de a lichida șoferul!
- Negativ! Așteaptă semnalul meu! răspunse Dragomir
Automobilul se apropia amenințător de repede pentru cei 40 km/h ai acestuia,
ajungând la 50 de metri de clopotniță.
- Terci, poți cânta!
- Începe balada Dragunov-ului! răspunse acesta, apoi cântă:
„...mândruliță, trei flăcăi,
I lai la, i lai la,
Eu mor după ochii tăi,
I lai la, i lai la...”

Se auzi un sunet surd, aproape imperceptibil, din camera clopotelor, după care
unul de geam spart dinspre camion. Acesta a început să accelereze uniform, venind din
ce în ce mai repede înspre lăutari. Se auzi o bubuitură stranie, ca un zgomot de cutremur
scurt, încrucișat cu zgomotul de metal zgâriat: camionul spulberase gărduțul din fața
clopotniței, rămânând blocat în arcadă cu roțile scrâșnind în continuare, vrând parcă, să
treacă. Un nor de praf și var sări de pe pereți. Se auziră vorbe rusești strigate în frică de
sub prelata coviltirului camionului, după care se văzură primele mișcări. Șase soldați
coborâră năuciți de ce li s-a-ntâmplat, începând să investigheze crima și zona. Când
unul dintre ei deschise portiera, șoferul era la picioarele sale cu o gaură enormă în cap
sau ce mai rămăsese din el, căci atunci când cadavrul căzu, capul acestuia, atingând
pietrele drumului se sparse în câteva bucăți, împrăștiind pe puțin 300 de grame de creier
pe asfalt.

63
 Nr. 18 (42) – 2018

- Ai cântat frumos, Terci! șopti Dragomir în stație, după care le ordonă lăutarilor
să cânte.
Primul glonte după semnal fu tot al lui Terci, nimerindu un rus exact în vârful
capului, acesta transformându-se într-o masă păstoasă, moale și roșie ce aducea a
mămăligă cu bulion, împrăștiindu-se și murdărind ceilalți soldați. Uscățivul trase o salvă
de gloanțe, lichidând cei doi soldați din raza sa vizuală, nimerindu-i peste tot. Calul
necheza speriat în spatele său și tropăia, nemaiavând stare. În același timp Dragomir
făcu rocada cu Alcatraz, dându-se după perete și împușcându-l pe soldatul ce încerca
să sară gărduțul, tăindu-l de la mijloc și desprinzăndu-se în două bucăți. Intestinele i se
încolăciseră în jurul unei sulițe de pe gărduț. Sincronizat, Lamă reuși să-i asasineze pe
ultimii doi, în modul lui preferat: decapitarea. Nu se știe dacă rușii au reușit, sau dacă,
măcar au încercat să reușească, să tragă vreun cartuș.
- S-a terminat? întrebă Terci.
- S-a terminat! Lăutari, datina! Bine lucrat! Acum să strângem recolta și să ne
îngropăm urmele ca pisica! răspunse Dragomir.
- Că tot veni vorba de pisică, unde ți-e mâța aia supraponderală? Că o văzuși iar!
întrebă Alcatraz pe Jaguar. [...]

Fragment III
[…] Și au făcut cerc în jurul focului și s-au așezat. Unghia galbenă a lunii lucea
a ploaie în mijlocul întunericului. O cucuvea de pe creanga unui pin se uită la stele
pentru o secundă, apoi ochii ei mari și sticloși se întoarseră către foc și cântă o dată.
Primul om arătă înspre cer cu degetul, iar ceilalți se uitară obosiți.
- Mi-a intrat o așchie sub unghie, vedeți? grăi acesta, iar ceilalți își aduseră
privirile de la lună la degetul ce o arăta.
- Scoate-o! grăi al treilea, apoi privi iar spre cer. Uitați, Carul Mare între
miazănoapte și apus!
- N-am cu ce s-o scot, răspunse primul. Dă-mi briceagul tău!
Al doilea om i-l întinse, iar el îl luă desfăcându-i lama. Greierii cântau cu patimă,
iar tufișurile foșneau în vânt. Focul trosnea și scotea câte o pulbere de scântei, iar limbile
urcau mai sus din para mistuitoare. Un țipăt ascuțit veni de departe.
- O vulpe.
- O vulpe rănită.
- Ba nu, o vulpe atacă.
- Nici așa, o vulpe se apără.
- Tot vulpe e.
- Da, este o vulpe.

64
 CNPR 2017 – 2018

- Exact, ce contează cum e dacă tot e?

- Tăceți! tună primul. Gândiți-vă la calea ce-o vom urma în zori!
- Miazănoapte.
- Da, miazănoapte.
- Fie ca Domnul să ne călăuzească pe calea cea dreaptă, murmură primul.
- Știți, eu am pățit-o cu o vulpe, grăi al treilea, iar ceilalți își culeseseră privirile

Literatură
din cer. Eram la o stână și dormeam, când deodată am auzit cum câinii încep să latre și
oile încep să se tulbure. Am ieșit să mă uit cu încă un cioban. Nu era nimic, dar câinii
lătrau de zor. Aproape că se crăpase de ziuă...
Se făcu liniște pentru ceva timp.
- Așa, și ce s-a mai întâmplat? întrebă al doilea iritat din cauza tăcerii.
- Apoi am văzut-o cum se îndreaptă către un miel, cel mai firav dintre toți, și
cum îi dădea târcoale, fără ca el să facă vre-un pas. Și când să-i sară la gât, pământul s-
a cutremurat, apele s-au tulburat, cerul s-a întunecat, iar șapte trâmbițe s-au auzit din
cer. Vulpea s-a dat un pas înapoi, iar atunci ochii mielului s-au prefăcut în foc, trupul a-
nceput să-i strălucească de nu te puteai uita la el, iar atunci a grăit scoțând în loc de
limbă șapte săbii de foc și i-a spus blând: „Piei!”. Iar vulpea s-a prefăcut în vânt și a
bătut inspre miazăzi.
- Nu cred, dar fie..., răspunse cu un total dezinteres al patrulea, în timp ce-și
trecea pușca de vânătoare dintr-o mână-ntr-alta.
- Preabine... Este alegerea ta de a ramâne la stadiul de castor... Primul se uită
înspre Lună, încruntându-se nițel, iar apoi reveni fixându-l: Dar când era să te calce
trenul, credeai c-ai să scapi? Nu credeai! Și s-a-ntâmplat și fără credința ta! Te știam
mai bun, camarade. Văd că în ultimul timp ți-ai cam pierdut dragostea față de El...
- S-au întâmplat multe și am citit multe, de unde-am tras concluzia că e mai bine
așa..., și-și ridică ochii goi de la pușcă.
- Voi v-ați gândit vreodată cum ar fi să privești cartea ca pe-o femeie? se trezi
brusc al doilea.
- Ești nebun și tu... răspunse plictisit vânătorul.
- Te-ai gândit vreodată la Poveste ca la o amantă? Te-ai gândit vreodată că ai
înșelat? Ai privit vreodată paginile unei cărți cum sunt așezate? Sunt ca niște fese pe
care stă scrisă întreaga masă de trăiri ale omenirii. Dacă citești, nu numai că faci adulter,
dar îți și dai seama că Literatura însăși este cea mai perfectă femeie creată. Te satisface
mai tare decât nevastă-ta!
- Cum îndrăznești, nemernicule, să spui asemenea infamii și să arunci asemenea
jigniri asupra bietei mele Paraskovia? Acum pun mâna pe pușcă și îți zbor măruntaiele
la dobitoacele pădurii, javră!

65
 Nr. 18 (42) – 2018

- Să te văd numai! Foarte bine, sparge becul care-ți luminează adevăratele tale
fapte!
- Liniștiți-vă! Domnului nu-i place să vadă omul cum își atacă aproapele, se
impuse al treilea aproape în șoaptă.

Fragment IV
[…] Stropii grei și vântul aspru le biciuiau fețele trezind grimase și sunete de
iritare. O pisică mieună în depărtare, iar după ea lătră o haită de câini. Mieunatul se auzi
iar în noapte, însă într-o formă disperată ce trezea milă, transformându-se într-un strigăt
de moarte. Se lăsă liniștea, iar numai picăturile dese de ploaie se mai auzeau pe beton
și pământ, iar ici-colo creau bălți negre și tulburi, în care se oglindeau diverse forme
abstracte. Cineva tuși. Probabil un băiat. Un fulger urmat imediat de un trăsnet le lumină
fețele. Dragomir se ridică de pe vine și grăi răgușit:
- O să ne trebuiască și nouă niște animale de apărare, apoi își drese glasul, cum
ar fi câini, lupi sau urși...
- Hai să fim serioși, unde ai de gând să găsești urși sau lupi? Delirezi, băiete! se
trezi Vilkas să spună, timp în care ceilalți o luară la pas mărșăluit pe lângă râu, înspre
parcare, lăsându-l cu ochii în soare.
Dragomir nu răspunse provocării și merse mai departe, căutând inamicul prin
cătarea automatului. Însă Vilkas nu se lăsa:
- Vezi să nu cumva să vină ursu’ la tine cu o haită de lupi; ține bine arma-n mână,
că de nu, n-ai să reușești să-i îmblânzești. Făcu o pauză ca să vadă dacă ceilalți au gustat
gluma, după care continuă: Auzi, da’ ți-ai uitat momeala acasă sau ce, că nu te văd prea
încrezător pe pași... Nu cumva...
- Taci din gură, imbecil cu muci la nas ce ești! Cauți pe dracu’ cu lanterna, nu
cu lumânarea! Vezi să nu cumva să ți se nimerească un glonț în cap din partea ursului!
izbucni Yuri apucându-l de gulerul cămășii și scuturându-l puternic.
- Lasă-l, Alcatraz, că nu știe ce face, îl domoli Dragomir, iar băiatul tăcu
continuându-și mersul sacadat.
Ploaia se mai calmă nițel, ajungând la o burniță rară, iar de undeva, de după nori
apăru luna ce arunca văpaie pe asfaltul ud în care se oglindea. La capătul drumului ce
cotea la dreapta după niște magazine, se vedea parcarea etajată conturată pe cer, în
noapte. Dintr-o dată se aprinse o lumină slabă în spatele lor, ce începu să crească în
intensitate, proiectându-le umbrele pe pământ. Se întoarseră și observară trei SUV-uri
ce tocmai parcaseră în fața liceului. Dragomir făcu un semn grupului. Alcatraz, doi
băieți și trei fete se trântiră la pământ, însă restul nu au priceput și se iviră întrebări
retorice. „Ce facem acum?”, „Dacă vin după noi?”, „Dacă deschid focul asupra

66
 CNPR 2017 – 2018

noastră?”, întrebări a căror izvor fu secat de Dragomir printr-o șoaptă răstită: „La
pământ!”, iar restul au înțeles mesajul. Înaintau târâș-grăpiș prin iarba deasă și înaltă de
pe mal, la trei metri lângă șosea. Deodată din spatele lor se auziră două bubuituri
contopite într-una singură și câteva răgete de moarte. Izabela țipă scurt, apoi dându-și
seama de ce făcuse, își aduse mâinile la gură.
- Ei, acum au dat de dracu’, râse Dragomir. Nu știu cu cine s-au pus!

Literatură
Yuri, auzindu-l, se porni să râdă și el nervos. Susurul apei ce arunca din când în
când câte-o mătasea broaștei sau, mai rar câte-un pește mort, se auzea la nesfârșit, iar
un miros persistent de mâl le pătrunseseră până în creier. Un stol de păsări, probabil
pescăruși după glas, se năpustiră pe-un pilon de lângă apă și începură să facă o gălăgie
infernală ori din pricina unei femele, ori din pricina unui pește mort găsit.
- La dracu’ cu tot neamu’ vostru păsăresc, c-o să ne dați de gol! înjură Dragomir
după câteva zeci de metri, apoi, după ce drumul coti și ieșiră din raza vizuală a SUV-
urilor, se ridicară reluându-și marșul.
Un pescăruș, luându-și zborul de pe un pilon, lansă deasupra capului băiatului
un transport de compoziție proprie. Cățiva începură să râdă. Văzând ce s-a întâmplat,
Dragomir surâse și-și scutură pălăria, apoi o șterse cu un mănunchi de buruieni. „Unde
ți-i cioroiul? Doarme și ai preluat tu meseria? Am pălărie, fraiere! N-ai făcut nimic!”,
gândi el. Pescărușul, parcă auzindu-i vorbele gândite, făcu prin aer o rotație de o sută
optzeci de grade și apoi un plonjeu, lansând iar asupra lui Dragomir un al doilea găinaț,
nimerindu-l din plin în părul său blond și ciufulit.
- Ce mă-sa au toate zburătoarele cu mine!?
Un chicot apăru iar în noii recruți. Dragomir le aruncă o privire piezișă, apoi își
trecu mâna prin păr încât găinațul să-i rămână pe buricele degetelor și pe urmă o scutură,
ștergându-se într-un final de pantaloni. Își continuă mersul normal ca și cum nu s-ar fi
întămplat nimic și observă că Izabela ajunse lângă el, apropiindu-și buzele de urechea
lui:
- Mare Alb, suntem uzi leoarcă... N-am putea să ne grăbim mai tare înspre
adăpost?
- Ba da, dar credeam că vreți să faceți un duș după cele trei zile de carceră, spuse
Dragomir sarcastic și începu să alerge înspre parcare, întâmpinând loviturile biciuitoare
ale mărăcinilor, ierbii înalte și tufelor de spini ude, până când se împiedică de un cotor
și căzu cu un zgomot surd pe asfalt. Se ridică rapid cum putu, roșind atunci când băgă
de seamă că toată lumea râdea de el pe înfundate. Începu să râdă și el, trezind hohote
sonore în ceilalți, unii ajungând să se țină de burtă și să se încovoaie de atâta haz. Se
uită în jur: doar Izabela nu râdea. Dragomir se opri și el din râs… […]

67
 Nr. 18 (42) – 2018

Proză
Lavinia PAȘPARUGĂ, clasa a XI-a B

Triumf

Respiră. E primul sfat care-ți poate fi dat. Să te miști e al doilea. Știu că-ți ard
plămânii, știm că nu mai ai aer, știm de toți căzuții de lângă tine, de la picioarele tale,
dar tu ești încă viu. Asumă-ți. Știm că glonțul ți-a jupuit pielea de pe umăr, ți-a mâncat
carnea, fibră cu fibră, ți-a distrus osul, cât mai dureros posibil, știm că sângerează
abundent, că te doboară, că te târăști până la medic, dar, ironic, el e deja mort. Fericește-
te că încă mai trăiești, încă mai poți face ceva. Alternativa morții este durerea – nimănui
nu-i place, deși e singura dovadă că încă mai poți simți ceva, pe lângă nădejde. Glonțului
care ți-a intrat în umăr făcându-ți pielea să sfârâie, lui îi datorezi viața. Durerea te-a scos
din amorțeală, te-a trezit din nesimțire, te-a ținut în viață până în acest moment. Dar de
acum trebuie să te ții singur. Trăiești, deci fă ceva: ridică-te, ia-ți arma ta, ucide, ucide…
Sună atât de rău, poate este, dar Dumnezeu a binecuvântat armata. Luptați, căci noi ne
rugăm, nu toți, dar îndeajunși. Scoală-te, ia-ți arma ta și luptă. Toate acestea sunt vorbele
căpitanului.
Poate ai impresia că el n-are suflet, n-are inimă… Poate crezi că n-are pe nimeni
și n-are ce să-l distragă de la arma sa. Dimpotrivă… Ceva îi explodează la picioare
zburându-l de pe loc, dar el își pune mâinile în jurul capului, cât să nu-l rănească suflul
exploziei, bâjbâie prin norul de fum după armă, se ridică și înaintează șchiopătând,
lasând în urma piciorului drept o dâră de sânge și sudoare. Încă îi conduce pe ceilalți -
e un căpitan bun.
Restul se iau după el, cărându-și puștile de parcă ar fi saci cu nisip. Oare n-au
dreptate? Iei o viață, iei mai multe, oferind doar durere, și ai acel gol în inimă ca și cum
tu mori, ca și cum nevasta ta rămâne văduvă și copii tăi orfani; e ușor de mărturisit așa
ceva? A ucide e a ucide, nu? Nu te sufocă crucea de la gât? Ferice de cei care încă n-o
au, dar tu da. Ești departe pe calea lungă. Așadar, reziști? Poți căra pușca? Sunt lucruri
pe care nimeni nu ți le spune înainte, la care scrâșnești din dinți până te obișnuiești.
Iartă…
Se înaintează rapid, evitând rafalele de vânt ce-ți aruncă praf în ochi și ploaia de
gloanțe. Când se aud țipetele căzuților, urletele după ajutor, după medic, după alinare,
nimeni nu se întoarce înafară de un locotenent – orice fracțiune de secundă poate
însemna un soldat mort, dar lui nu îi este frică. Se întoarce să le închidă ochii sau să-i
consoleze privind nenorocul lor și agonia unei morți lente ce avea să înceapă. Medicul
murise de mult timp.

68
 CNPR 2017 – 2018

Buzele i se mișcă ușor: aceleași vorbe pentru fiecare muribund, cum că a luptat
vitejește, cum că ar fi pierdut războiul fără el, oricât de mult sau puțin a făcut fiecare.
Toți trebuie încurajați în prag de moarte, tuturor le este frică până la urmă. Unii regretă
că n-au niciun regret, niciun motiv pentru care ar mai putea trăi, niciun vis rămas
neîndeplinit. Trist… Muribundul urlă să fie omorât pe loc, ca să doară mai puțin, ca
vrăjmașii să nu se bucure de durerea lui, dar locotenentul refuză și se ridică, îngăimând

Literatură
ceva ce soldatul căzut deja nu mai aude.
Cu patruzeci și ceva de metri în față e un șanț, creat de către inamici pentru atac.
În depărtare se zărește o cazemată – acolo stau ei, morți și vii, cu puștile pocnindu-le în
mâini. Ele parcă n-ar vrea să omoare… Trei soldați o iau înainte, la ordinele căpitanului,
curățând culoarul pentru ceilalți. Odată ajunși la șanț, mitralierele nu-i vor mai putea
ochi. Totuși, glonțul din umăr arde mai tare ca niciodată, cât să te împiedice din a ajunge
în siguranță. Faci un pas înainte și sari, ținându-ți gura închisă să nu-ți intre praf înăuntru
sau să-ți sară vreo măsea afară când aterizezi. Ai vrea să nu te mai ridici de jos, nu-i
așa? Cum ar fi să se termine tot și să fie liniște? N-ai înțeles nimic. Și surzenia e liniște,
la fel și mitralierele și tancurile doborând vrăjmașii. E pace, e împăcare. Dincolo există
numai neamul tău. Nimeni nu se mai frânge.
Tot vorbele căpitanului sunt și astea. I le-a spus unuia căruia i se amputa piciorul
în bătaia mută a gloanțelor, i-a dat curaj. A trăit omul acela cât să fie luat de pe front și
a mai trăit și după. E bun căpitanul.
La scurt timp focurile de armă se calmează. Fie nu mai au ce să tragă, fie nu mai
au în cine să tragă. Toți câți ajunseră la șanț întreabă, murmură, urlă.
- A ajuns nebunul? îi strigă un roșcovan căpitanului fix în urechea bună -
explozia de mai devreme îi slăbise auzul în cealaltă. Tânărul, abia înrolat, și-a pierdut
deja orice speranță cum că locotenentul are să-i mai prindă vreodată din urmă. Liniștea
dată de încetarea focului e așa de amară.
Vreo doi încă speră, dar restul îi împărtășesc părerea: numai are cine să se
întoarcă. Căpitanul privește în jos, nu zice nimic, nu vrea să zică nimic, să aibe vreo
părere, oricare ar fi ea. Își reîncarcă pușca sub privirea nedumerită a soldaților care
așteaptă un răspuns. Alt sfat pe care-l dă frecvent cadeților este să nu gândească; ar fi
cazul să n-o facă nici el, ar pierde prea mult, și el și restul. Locotenentul îi fusese
prieten…
Pușca îi e tot mai grea. Trupul îi e greu, mai greu ca oricând, și îl dor urechea în
care era aproape surd și piciorul drept lângă care explodase proiectilul mai devreme –
încă nu știa cum de nu îl omorâse, ci doar îl zburase de pe loc, rupându-i pantalonul de
la genunchi în jos, zgâriindu-l. Sângele curge, doare, dar are altele pe cap și oricum nu
mai au medic. Îi e frică să se gândească la șansele lor, la rănile lor fără cineva să-i

69
 Nr. 18 (42) – 2018

îngrijească. Și pușca îi e tot mai grea, și sufletul la fel. Își trage crucea de la gât pe
dinafară – o poartă de obicei pe sub haine; crucea doare și ea, de parcă cineva ar fi rănit-
o. Nici pentru asta n-au medic.
Când ridică privirea din nou, îl vede pe roșcovan râzând, arătând cu degetul ceva
înspre el. Îl rușinează că arată înspre el, înspre slăbiciunea lui. N-a crezut niciodată că
pierderea locotenentului care-i fusese prieten, ba frate chiar atâția ani avea să-l doara
așa tare. Așadar… și el crede că e mort…
Doare.
Un soldat urlă de durere în stânga lui. Când îl întreabă unde-i rana, el urlă din
nou. Carnea-i sfârâie încă, în umăr, căci acolo e glonțul. Căpitanul se apropie de ostaș
și îi spune la ureche într-o șoaptă, ca și cum i-ar povesti unui copil un basm, aceleași
vorbe de încurajare, mai mult sau mai puțin bune, vorbe pe care le repetă tuturor: trebuie
să lupți, să ignori neputința, să te rogi să se transforme în putință. Trebuie să te ridici,
să-ți iei arma și să lupți. Adevărul este că viața e multă durere, cu care te obișnuiești.
Trăiește pentru ziua în care durerea va fi ușor de ignorat, pentru cea în care nu va mai
fi deloc. Mori dacă accepți că mori și nu e nicio problemă dacă o faci, dar oare câte
ratezi? Sufletul nu se desprinde dacă nu vrea, oricât de greu ar fi, dacă nu-l omoară
altceva. Nu glonțul, altceva. Glonțul care-ți este în umăr și te rănește și te ține în viață.
Durerea înseamnă ca mai simți ceva…
Rănitul îl oprește, zâmbindu-i.
- Sunteți un căpitan bun, îngaimă el.
- Nu-mi spune asta.
- Frate, trag de timp. Îmi pare rău. Trag de timp.
Căpitanul încearcă să-i oprească sângerarea, legându-i umărul cu o fâșie ruptă
din haina sa, dar e inutil. Ostașul îi oprește mâna, zâmbind din nou. E ciudat că durerea
nu-i afectează surâsul.
Scrâșnind din dinți, roșcovanul iar îndrugă ceva. Vocea-i parcă un scârțâit
continuu în urechea aproape surdă a căpitanului.
- Lasă morții… dar nu-i lăsa pe cei ce nu sunt morți.
Ostașul cedează iar căpitanul în sfârșit îi poate pune bucata de material în jurul
umărului. Improvizează un bandaj. În adolescență, căpitanul dorise să fie medic. Nu i-
ar fi ieșit, nu pentru asta a fost menit.
- Există dureri mai mari, nu? întreabă rănitul.
Nu apucă un răspuns.
- Trebuie să înaintăm, să trăiți, țipă roșcovanul. Nu putem sta la nesfârșit aici.
Căpitanul îl privește perplex – n-are mult timp de gândit. Nu poate trimite doar
un om să le curețe calea celorlalți - fericitul ar fi o țintă ușoară pentru orice lunetist; nici

70
 CNPR 2017 – 2018

nu poate trimite mai mulți. Nu știe câte mitraliere are vrăjmașul. Ar pierde inutil oameni.
Roșcovanul îl presează să facă ceva, dar n-are ce și n-are nici cu cine. Locotenentul nu
mai ajunge, o parte dintre soldați sunt răniți, unii grav – inclusiv ostașul cu umărul
însângerat; doar vreo cinci sunt mai zdraveni la trup. Curios, roșcovanul n-are nicio
zgârietură.
Șoapte și urlete întreabă aceleași lucru: cine merge? Roșcovanul țipă iar,

Literatură
căpitanul îl ignora iar. Dacă nu e rănit, indiferent de extazul de a lupta, ar fi un sacrificiu
prostesc să meargă el iscoadă. Altul nu se încumetă. Rămâne a fi decizia căpitanului
care dintre oamenii lui are să moară. Nimeni nu-ți spune asta, nici asta, la început. Poate
de aceea locotenentul îi compătimise rangul. Abia acum înțelege.
Și pușca iar e grea.
Nu poate sacrifica un om sănătos ca iscoadă, așa că se apropie de ostașul rănit
la umăr, se apleacă cu buzele lângă ureche și-i explică situația, încearcă să-i explice că
e singurul care nu blestemă ziua în care a ales să se înroleze, care nu blestemă pe
vrăjmașul ce-l rănise, singurul care nu plânge.
Din respect, rănitul nu-și lasă lacrimile calde să-i inunde obrajii și repetă
întrebarea la care căpitanul nu apucase să răspundă. Există dureri mai mari, da, a omului
din fața lui, care trimite un alt om la moarte, sau a celor de acasă, a sfintelor mame și
surori, care se opresc din plâns ca să-i primească pe cei ce-ți anunță moartea, ca mai
apoi să te plângă iar, durerea celor care n-au făcut nimic, care n-au înțeles nimic din
existență, scrâșnirea dinților când înțelegi că n-ai înțeles nimic. Totuși, oare după durere
nu urmează bucuria?
Ostașul simte moartea; nu era din cauza glonțului.
- Ridică-te, trebuie să mergi.
E momentul soldatului, precum al căpitanului și a roșcovanului vor urma. Nu
știu când, căci lupta n-are timp. Rănitului i se mai explică un lucru, cum că nu degeaba
e cerul triumf - alte vorbe ale căpitanului – dar nu înțelege. Poate o va face. Căpitanul
îl ajută să se ridice dar să-l împingă de la spate nu se cuvine. Nu astfel se călăuzește
omul.
- De ce eu? întreabă ostașul cu vocea-i tremurând.
- Nu. De ce eu?
E mai ușor să mori decât să trimiți la moarte. Așadar, de ce căpitanul? N-a vrut
asta; nu luptă pentru asta, pentru moarte, pentru cădere, pentru scrâșnire. Nici nu are
curaj cât să schimbe planul, să meargă el, să triumfe el. Soldatul rănit trebuie să meargă.
E timpul lui, chiar dacă-l va plânge o soție, o soră, o mamă. Toate plâng. La fel e și cu
locotenentul: nevastă-sa va plânge, poate mai mult decât alte sfinte femei, la fel și copii
– nu acum, ci peste ani, când vor simți golul. Ferice de ei - cu o mamă cum e nevasta

71
 Nr. 18 (42) – 2018

locotenentului nu vor fi orfani. Ferice de ea - locotenentul și-a ținut promisiunea: să

lupte. Îl știa și ghicise că asta trebuie el să facă, indiferent de urmare. E deșteaptă femeia,
deșteaptă pe cât trebuie, proastă la fel; a înțeles multe, a mai învățat pe alții, despre cer
și despre triumf, dar oare va mai ști, va mai înțelege curând când sabia va trece prin ea ?
Tot omul se chircește la durere, iar cunoștința tainelor pălește în fața sentimentului –
astfel suntem. Va plânge și va uita tot ce e bun și frumos, și de triumf și de toate, căci e
femeie și nevastă și mamă mai inainte de toate. Să știe nu-i va mai folosi ei; măcar de-i
va învăța pe copii, să fie și ei ca bătrânul lor pe care oricum nu mai au a și-l aminti.
Virtutea dintâi e o virtute a suferinței.
Căpitanul îi oferă pușca, dar ostașul n-o poate căra și-o scapă pe jos, în praf.
Roșcovanul râde, mai roșu la față decât la păr, râde până-i face semn alt soldat să tacă.
Rănitul tace resemnat, e mort pe dinăuntru – nu așa-i izbânda.
- Foc de acoperire cât să iasă iscoada. Menținem cât putem.
Soldații, în frunte cu roșcovanul, își încarcă armele și încep să tragă. Sunetul
focului e liniștitor. Ostașul iese din șanț târându-și arma după el. Nu are mult timp până
când focul de acoperire va înceta, iar vrăjmașii vor ieși la iveală, cu gloanțele în puști
și-n dinți și-l vor lua în vizor pentru a-l ucide. Fuge cât de repde poate, picioarele
aluncându-i în toate direcțiile; brațul rănit îi atârnă pe o parte și pușca pe cealaltă. Fuge
înspre doi copaci desfrunziți, cu crengile plecate și trunchiul umil, dar aceștia sunt prea
departe. În direcția opusă este cazemata.
Acoperirea încetează, iar atunci îl apucă groaza. Se trântește la pământ, cu ochii
închiși. Frica îl mânâncă, ciugulind bucăți de suflet, împietrindu-l în disperare și
deznădejde și durere. Se pierde, soldatul se pierde, se rătăcește deși putea fi departe pe
calea lungă, foarte departe, dar deloc aproape de final; parcă-i un câine care moare
singur: i-a părăsit deja pe ceilalți – n-a mai numărat inamicii. Căpitanul și restul încă îl
așteaptă să le zică: câte mitraliere, tancuri, puști? Ostașul nu mai răspunde.
Răspunsul nu vine, precum nici locotenentul n-a mai venit.
În șanț, roșcovanul înjură. Blestemă ziua în care a pornit-o pe calea asta, ziua
nașterii fiecărui inamic, ziua începutului războiului și restul zilelor. Unii înjură cu el,
alții îi zic să tacă. Căpitanul încă mai speră cum orice om e îndreptățit să creadă în
miracole. Și-a pierdut mulți oameni, nu vrea să-i mai moară și ceilalți.
- Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul.
- Du-te tu. Du-te învârtindu-te. Oricum îi sinucigaș...
- Măcar fac ceva.
Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate
fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru
toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici

72
 CNPR 2017 – 2018

măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le
permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea
de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… Rănile parcă i se sudează acum că a
înțeles.
Soldatul rănit deschide ochii din nou. Prea multe gânduri, prea multe imagini i
se amestecă în cap; irealul ustură prea tare. Și el încă nu murise. Durerea și glonțul îl țin

Literatură
în viață, iar cât mai e în viață ar trebui să facă ceva. Ridică privirea și vede în depărtare
vrăjmașii și urlă către ceilalți numărul lor.
Roșcatul înjură de bucurie.
Căpitanul strânge crucea mai tare.
Ostașul întoarce capul, privind peste șanț în direcția de unde veniseră ei, și
surâde. Un oarecare nu murise. Se târa înspre ceilalți, înspre salvare. În ochii albaștrii i
s-au umflat vene roșii de la un proiectil ce-i explodase mult prea aproape de fața care
aproape că i se topea, dar forța nu-i cedase. Văzându-l, soldatul în final află ce înseamnă
a înțelege, după cum zice căpitanul. Habar n-are cât o va mai duce acel om, dar nu
contează. Acolo e triumf, ăla despre care i se vorbise.
Uitându-se înapoi, vede vrăjmașii, le vede chipurile și, totuși, e prea obosit ca
să se mai sperie. Oricum nu mai au ce să îi facă. Vrăjmașii coborâți din iad au fața
neagră, de piatră, și nu sunt oameni, nici vii, nici morți, ci doar vrăjmași. Dinții le sunt
perle negre, părul rar, foarte cărunt, acoperit de-o șapcă gri, cât să le maște urâțenia, cât
să moșească groaza. Iar ochii, ochii le ard dar nu spre viață ca celorlalți soldați, ci spre
nimicnicie. Ei se apropie și se depărtează, de el și de șanț, lăsând durere și foc în urmă.
Roșcovanul îi înjură. O grenadă aruncată de inamic explodează între el și
căpitan. Jumătate de corp i se topește din cauza suflului exploziei, restul se jupoaie.
Soldatul roșcat explodează un pic. Căpitanul, în schimb, s-a dus deja. Doar crucea
rămâne în urma lui.
Ostașul închide ochii, mușcându-și buzele. Ar vrea și el o cruce acum, dar n-are.
N-a crezut ca va avea nevoie. Măcar are suflet. Mormăie ceva ca pentru sine, ceva ce-i
face pe vrăjmași să se depărteze, cum că aici este triumf. Carnea-i sfârâie în continuare,
umărul încontinuu îl doare. Respiră adânc, după cum a fost învățat. Apoi se mișcă. O
nouă ploaie de gloanțe se pornește, ca să-i doboare pe el și pe cei care au mai rămas,
dacă au mai rămas. Se prea poate să mai fie doar el.
Se târăște înapoi înspre șanț, conștient de ce are să vadă: bucăți din roșcovanul
carbonizat, bucăți din alți soldați, ceva armament ce mai aveau înainte să cadă grenadele
pe ei, și crucea căpitanului. Pentru el, nu pentru sine, se târăște el într-acolo. Să vadă
viață, nu moarte, se duce el. Noi gloanțe îi zboară pe lângă trup, văjâindu-i în urechi,
dar nu mai au cum să-l atingă. Știe asta.

73
 Nr. 18 (42) – 2018

Se aruncă în șanț unde încă mai miroase a scrum și încă răsună ca un ecou
înjurăturile roșcatului și rugăciunile soldaților. Ostașul apucă crucea căpitanului, caldă
și umedă, apoi privește către cer, oftând. Cerul e senin, poarta – deschisă. N-au pierdut,
iar recolta nu va fi de cadavre, ci de suflete. S-a terminat urcușul, năruindu-se calea
înapoi, iar coborâș n-are. S-a năruit răul, trosnind și schelălăind, și a rămas viață și întru
viață a rămas, cu sângele trupului împărtășit pământului și lacrimile devenite făurar,
căci, iată, i s-a făurit triumf.

Veni-va

Ea era o poetesă, iar el era modelat pământ, făcut etern prin cuvânt.
Peronul era gata aglomerat deja când ajunsese ea, oamenii împărțiți în familii -
sfintele mame, sfintele logodnice, sfintele soții, sfintele surori, sfintele fiice,
așteptându-i pe cei dragi cu mâinile împreunate ca la rugăciune – unde-i, Doamne, omul
meu? – și diferiți ofițeri, fie să facă triaj, fie o statistică. Din transportul de militari o
parte aveau să fie în permisie, dar majoratitatea, cel mai probabil, erau răniți. Generalii
voiau cifre: câți au căzut, câți am pierdut, câți să mai luăm; generalii voiau un răspuns:
mai facem față?
Ea, bineînțeles, se încadra în prima categorie, alăturându-se coloanei de femei
de la marginea peronului. Bărbații care așteptau acolo nu prea erau și cei ce erau oricum
stăteau mai pe margine. Multe orașe erau deja goale de bărbați în putere, doar bătrânii
și copii rămânând, cei ce fie nu înțelegeau războiul, fie nu îl puteau combate, iar lipsa
lor se simțea în becurile arse rămase neschimbate în fiecare casă, precum și în suspinele
surde în miez de noapte prin perne sau în brațele cuiva.
Numără o sută treizeci și patru de oameni veniți. Atunci sigur vin cel puțin tot
pe-atâta soldați, își zise. Putea fi ca o medie, căci pentru un bărbat se prea poate să fi
stat acolo și nevasta și maica și amicul, iar pentru altul nimeni. E dureros să nu te aștepte
nimeni când vii de la război, cu sau fără un picior sau o mână sau ambele, sau cu un
glonte în omoplat pentru că medicul decisese că ar fi mai bine să fii operat la oraș decât
pe front, sau cu coada între picioare după ce n-ai făcut nimic și au murit atâția lângă
tine, tovarășii tăi secerați de toți vrăjmașii. Oamenii ar trebui să se teamă de singurătate
mai ceva decât de moarte. Moartea are și înviere, dar singurătatea doar nimicnicie.
Stropi mărunți, ușor înghețați, se coborau din cerul ce plângea pentru măcelul
mundan – Dumnezeu știe că lumea n-a fost creată ca ea să se distrugă singură. Noroc
că ea îi purta haina, haina lui cea bună, pe care i-o dăduseră tatăl lui când se mărise și
se făcuse băiet zdravăn, cum sperase bătrânul că avea fiul său să fie, cum speră tații de

74
 CNPR 2017 – 2018

obicei. Ea n-avea de unde ști, dar haina aceea lungă și de aceeași culoare precum cacaua
cu lapte care îi plăcea și acuma, adultă fiind, fusese făcută de mâna bunicii lui, cusută
cum a știut bătrâna mai bine, menind-o să fie dată mai departe, cât avea să reziste. Poate
că îi ținea așa de bine de cald tocmai pentru că era a lui, îmbibată în mirosul lui, atât de
dragă lui încât copilul din el ar fi luat-o la război de ar fi putut. În momentul acela, ea
era plouată, înfrigurată, îngrozită de ce avea să aducă trenul, și totuși se simți de parcă

Literatură
era sub îmbrățișarea lui.
O tânără își sufla în mâini lângă ea, încercând să se încălzească; pesemne că-și
uitase mănușile acasă. Un hârcâit se auzi din spate: un bătrân cu fața zbârcită încercă să
alerge spre peron fără a-și mai folosi bastonul de lemn, uitând că piciorul său nu mai
era de încredere, ca în tinerețe. Un copil adormise în brațele cuiva, căzându-i peste ochi
șăpcuța roșie, singura pată de culoare în peisajul alb-negru.
Se auzi un vuiet. Oamenii începu să se anunțe unii pe alții că, în final, venea
trenul. Mulțimea se mișca, oamenii călcau unii pe alții, săreau unii peste alții, să fie în
față când ostașii coborau din tren, să și-i recupereze cât mai repede pe toți cei pe care
războiul îi furaseră.
Primul care ieși era un căpitan mărunțel, urlând să se facă ordine pe peron, să
fie destul spațiu pentru cei ce coboară. Apoi începu să apară unul câte unul, fiece soldat,
fie pe picioarele lui, fie cărat de alții; amputații în scaune sau în cârje aveau întâietate,
apoi ce sănătoși și la final tărgile cu grav-răniții.
Ea își simți sufletul la gură, sentiment împărtășit de toți, și își strânse brațele la
piept. Celelalte femei i-o luaseră înainte, iar ea rămase la capătul cozii, prea speriată să
înainteze, cele mai rele gânduri adunându-se în fața ochilor ei, cum că el nu mai era, se
pierduse, avuse vreun membru amputat sau cine știe ce altceva. Gândurile nu erau
niciodată bune, oricâtă poezie ar ieși din ele.
Când se oprește vîntul,
îmi iei cuvîntul.
Mă lași ne-vie,
mă lași fără poezie.

Nu era momentul pentru asta. Și totuși astfel se comportă o poetesă când i se

întoarce bărbatul de la război. Între timp, primul vagon se golise.
Sunt murdară,
rimă amară,
și să înțeleg nu pot:
de ce poeziile se stârnesc prin potop
de lacrimi amare...

75
 Nr. 18 (42) – 2018

Un plânset o recuperă pe poetesă din universul de unde-și ivea ea rimele amare:

o mamă aflase de la un soldat ce luptase pe aceleași fronturi ca și fiul ei, că el nu apucase
să se urce în tren, căzuse la datorie. Uitându-se în stânga și-ndreapta, ea observă că, de
fapt, bătrâna nu era singura care plângea și suspina, scrâșnind din dinți. Coborâseră din
tren mult mai puțini soldați decât oameni așteptau.
Și totuși, exista și un băiețandru blond și înalt, cu ochii aberant de albaștrii
rivalizând roșul șăpcăliei copilului ce tocmai se trezise în brațele tatălui demult pierdut,
care privea în jur, căutând pe cineva cunoscut, pe cineva care să-l fi așteptat și pe el,
oaia cea pierdută, tocmai reîntoarsă. Rămase dezamăgit și-și plecă capul, pornind-o
șchiopătând printre oameni spre ieșire. Abia atunci se putu observa că avea un baston
într-o mână și că-și târa piciorul bandajat – fusese împușcat, nu îndeajuns de grav cât
să-și piardă piciorul, dar destul cât să fie trimis acasă.
Ultimul vagon, într-un final, se golise.
Poetesa trase aer în piept și începu să alerge, simțind nu doar mirosul lui, ci și
un iz de viață.

76
 CNPR 2017 – 2018

Cui?
Ilinca LEȘOVSCHI, clasa a IX-a

Cu puțin timp în urmă, am remarcat că în majoritatea scrierilor mele (cred că pot

să le numesc așa), obișnuiesc sa mă adresez unei anumite entități. Nu știu cine este, deci

Literatură
cel mai probabil nu există. Nu are corp, sex sau suflet, ci este doar un corespondent
ficțional al meu, un alter-ego fidel, care suplinește cu succes o ființă reală, de care am
indispensabilă nevoie, dar pe care (încă) nu am găsit-o.
O simt deopotrivă empatică și vanitoasă. Mă identific total cu ea, însă orgoliul
nu-mi permite să-i adresez cuvinte frumoase, s-o ador, s-o divinizez așa cum s-ar
cuveni, printr-o sublimare inefabilă, pe care numai noi am înțelege-o.
Cerându-mi-se să scriu o filă de jurnal a unui îndrăgostit, am făcut o alegere
oarecum neașteptată. Firește, primul instinct a fost să-i compun persoanei aceleia, însă
orgoliul nu mi-a permis decât să transcriu scrisoarea acelei entități. Cu alte cuvinte, mi-
am proiectat dedicația absolută - mi-am acordat declarația sinceră, fidelă, dar indubitabil
egoistă, emoție ce reiese probabil și din rândurile înșirate mai sus. Poate la urma urmei,
acel alter-ego pe care îl caut neîncetat, într-o disperare exacerbată, în orice rând citit, în
orice privire întrezărită, în orice cuvânt descifrat... poate că sunt chiar eu.
Deci am ajuns să îndeplinesc toate rolurile în scenariul vieții mele: sunt emițător
și receptor totodată, sunt martor și confesor, sunt ubicuu, omniscient, perfect obiectiv și
pe deplin credibil. Sunt înăuntru, în afară și printre rândurile scrise aici... Sunt peste tot
și nicăieri.
Quod erat demonstrandum.

77
 Nr. 18 (42) – 2018

Călin Surupăceanu și teoria subdestinului

prof. Liliana PISTOL

Intrusul etichetat astfel de către Marin Preda este Călin Surupăceanu, personaj
care decide instantaneu că viața celui de lângă el e o prioritate, indiferent cine ar fi acest
celălalt; în urma opțiunii morale asumate și concretizate într-un gest eroic este expulzat
de comunitate, devine un paria. Pierde sănătatea, familia, posibilitatea atingerii țelului
de a deveni inginer, într-un cuvânt se înstrăinează de ceilalți și, în cele din urmă, se
autoexilează.
Cursul vieții personajului se modifică într-o după-amiază de vară când lucra ca
vopsitor împreună cu meșterul său pe turla bisericii Armenești. Surupăceanu simte
fiorul care precede proiectarea pe un alt făgaș al existenței, îl ghicește într-o lumină care
învăluie ființa și a cărei proveniență este misterioasă. Această lumină protectoare este
un cod pe care doar Surupăceanu poate să-l înțeleagă și determină o profundă uitare de
sine.
„Astăzi însă era o liniște scăldată într-o lumină care ai fi zis că e de întotdeauna
și niciodată nu va mai părăsi pământul, vor începe niște zile fără nopți cu un cer fără
nori și un soare fără asfințit.« Meștere, am șoptit, ia uită-te!» Și i-am arătat cu degetul
înainte, cum stăteam cu spatele la soare și îmi încălzea spinarea goală, deja arsă,
ajunsese de culoarea tablei ruginie. «Să știi că așa e, zice meșterul după un timp, după
ce își luase ochii de unde îi arătasem, un pompier prost ar da alarma și ar lua-o la goană
să se ducă să stingă acoperișul ăla.» Dar eu nu asta îi arătasem și am tăcut, nu i-am mai
zis nimic. Mi-am dat seama că ceea ce am vrut eu să-l fac să vadă nu se vedea și dacă
el nu ar fi zărit întâmplător acel acoperiș ars de soare, mi-ar fi fost greu să-i arăt exact
locul…
Ce era?... Nici astăzi nu știu exact să spun, fiindcă după cum nu era de văzut, nu
este nici de gândit… Era o lumină undeva în spatele unei case, în spatele unui zid plin
de viță agățătoare la fel de singur și de părăsit ca și aceste acoperișuri nesfârșite și când
mi-au căzut ochii pe această lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o ființă
misterioasă, din nou mi-am simțit bătaia inimii, de astă data dulce și blândă, duioasă ca
un plâns neauzit al unui copil într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge și din
gât suferința lui nu scoate decât un sunet care nu știi ce e, fiindcă seamănă și cu cel pe
care îl scoate el când se simte bine, care topește deodată totul în tine și te face să simți
că acel copil ești tot tu, dar că știi, și plânsul lui intră în tine ca al tău. Tot așa am simțit
si eu în clipa aceea lungă, cum intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt
lumina aceea și că trebuie să mă duc să mi-o iau. Și am făcut o mișcare atât de bruscă
să mă ridic, că meșterul mi-a povestit mai târziu că a înghețat, că adică nu mi-am dat

78
 CNPR 2017 – 2018

seama unde eram și am făcut o mișcare de ridicare ca pe pământ, uitând că aceeași

mișcare acolo sus pe clopotniță, pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până
atunci, putea să mă ducă de-a berbeleacul.”22
Traseul existenței lui Surupăceanu este deturnat de o voce cu inflexiuni tandre
auzită de pe acoperiș; urmează un schimb inteligent de replici între o tânără care îl
urmărea de la fereastră (Nuți) și naratorul personaj a cărui extracție socială este umilă,

Literatură
dar are lecturi ce îi modifică perspectiva asupra lumii:„ putusem să-mi dau seama nu o
data ce înseamnă să citești cărți, te miri singur cum te ajută nu numai să vorbești, ci și
să gândești”.23
La doamna Sorana, o femeie distinsă a cărei voce îl fascinase pe Surupăceanu,
îl cunoaște pe inginerul Dan care îi propune să-l însoțească într-o aventură de urbanizare
a unui Macondo autohton. Aflat la o răspântie de drumuri în existența sa, Surupăceanu
acceptă oferta inginerului.
Personajul pleacă să pună piatra de temelie a unui orășel în locul unui spațiu
populat de țărani cu plete ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Ascensiunea în plan
profesional, dar și împlinirea prin familie devin parte integrantă a trecutului unui
idealist, depășit iremediabil prin realitatea dură a prezentului. Romanul redactat la
persoana I începe cu momentul conștientizării eșecului în acest oraș nou-înființat și cu
decizia de a-l părăsi. Urmează istoria ce motivează acest gest, cauzele de la suprafață,
dar și rosturile adânci care țin de un anumit mod de raportare la existență.
Surupăceanu își consolidează existența în acest orășel printr-o altă iubire, se
căsătorește, are și un copil. Într-o după-amiază liniștită de toamnă, spre asfințit (e de
notat interesul pentru dinamica luminii în momentele decisive ale vieții) Surupăceanu
vede o aglomerație în apropierea unei cisterne: unui om care trebuia să curețe pereții
interior ai cisternei i se făcuse rău și trebuia scos urgent de acolo, altfel risca să moară
prin inhalarea gazelor.
Scena în sine este esențialmente comportamentistă; nicio clipă nu se prezintă
fluxul gândurilor personajului, ci doar acțiunea virilă de salvare, necesitatea actului etic
fiind mai presus de cuvinte:
„Era o după-amiază liniștită de toamnă, soarele sta singur pe cer, gata să coboare
sprea asfințit. Ce era? Un om cică, se afla înăuntru în cisterna și I se făcuse rău, gemea
acolo… Din pricina gazelor… Că el trebuia să curețe pereții interior… Stă lungit, nu se
mai poate mișca, l-am strigat, dar degeaba… Asta povestea insul acela, iar altul îi
răspunsese că nu se poate, că ei își fac treaba cu o mască de protecție, dar că o fi omul

22
Marin Preda, Intrusul, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. 27-28.
23
Ibidem, p.29.

79
 Nr. 18 (42) – 2018

bolnav, ar trebui scos de acolo… Ar trebui, dar nu se mișca nici unul, se uitau unul la
altul și când venii eu, puseră ochii pe mine, povestindu-mi. «Să-l scoatem afară, zisei
eu, ce mai atâta discuție», și mă urcai pe scăriță și mă uitai înăuntru. Văzui, la lumina
unei lantern, în interiorul întunecat, un om lungit într-adevăr pe fundul cisternei și
gemând. Simții miros puternic de petrol și înțelesei că fără îndoială din pricina asta sta
ăla acolo și gemea și că nu puteam să intru fără să-mi țin răsuflarea, altfel riscam să mi
se facă și mie rău și cum se câcâiau cei de afară puteam să aștept mult și bine să-mi dea
o mână de ajutor să ies la timp. Îmi scosei batista și mă legai la gură și la nas și le spusei
celorlalți: «Fiți atenți să se urce unul voinic pe scăriță în urma mea și să-l tragă repede
pe-ăl dinăuntru, cînd l-oi ridica, să pot ieși și eu imediat». «Coboară dumneata și nu ai
nicio grijă, mi-a răspuns atunci unul, îl prindem noi cât îi scoți capul afară». Am sărit
înăuntru într-o secundă, l-am luat pe om de umeri și l-am dus repede cu capul deasupra
ieșirii. Avea mască pe față, dar stătea aiurea, strâmb… În mână ținea strâns o lanternă
mare cu care mă lovi în cap când îl ridicai, «Agață-te, am strigat, prindeți-l!» Dar el în
loc să se agațe pentru ca ăialalți să-l poată apuca de mâini, a început să bestecăie din
lanternă și atunci am înțeles că nu poate din pricina ei și am strigat iar: «Dă-mi mie
lanterna! Las-o la mine.» Dar el în loc să mi-o lase, a smucit-o din mâna mea cu care
încercam să i-o apuc și a trântit-o jos. Lanterna s-a spart și deodată am văzut o lumină.
În aceeași fracțiune de secundă mi-am dus brațul liber la ochi. Ochii, mi-am zis, să
nu-mi ardă ochii.
Ce se întâmplase? Spărgându-se lanterna, de la filamentul ei au luat foc o
secundă gazele din interior. Am simțit că n-a durat mai mult și mi-am luat iar brațul de
la ochi și l-am împins pe nenorocit de l-au putut apuca ceilalți. M-au tras apoi și pe
mine. Cineva mi-a scos batista care luase foc pe obrazul și pe gura mea și atunci am
simțit că sunt ars, parcă s-ar fi smuls de pe chipul meu coaja unei răni vii.”24
Ulterior, în lungile zile petrecute în spital, personajul are răgazul să mediteze
asupra gestului său: „omul e îndrăzneț sau laș abia după ce a sărit în ajutorul cuiva sau
a luat-o la goană. Până atunci, fără știrea lui, (chestie de secunde) acționează. În niciun
caz nu se întâmplă cum cred ăștia în sensul că îndrăzneala sau lașitatea noastră sunt în
funcție de ceea ce se petrece afară și nu în noi.”25
De fapt, întâmplarea din exterior devine prilej de exteriorizare a unor
latențe pe care omul are ocazia astfel să le privească la lumina conștientului. Acțiunea
țâșnește involuntar, iar gestul este coagularea unor calități sau defecte pe care noi înșine
nu le bănuim.

24
Ibidem, pp.192-193.
25
Ibidem, p.199.

80
 CNPR 2017 – 2018

Inițial, este avertizat de soție cu privire la felul în care este receptat gestul lui
eroic, în fond: „Să nu crezi că te laudă cineva!” Obiceiul lui Surupăceanu de a râde chiar
și în circumstanțe grave ale existenței (nu e lipsită de interes comparația făcută de Eugen
Simion între Surupăceanu și Candid, eroul lui I.D.Sîrbu) este prezent și acum: „Bine că
s-a aflat, mai zisei un râzâd, că individul pe care l-am salvat era un bețiv: Asta le place
foarte mult! Acest moment tensionat constituie o primă intuiție a faliei dintre soți.

Literatură
Lipsa de precizie în executarea unor mișcări care reclamă dexteritatea și finețea
îl determină pe Surupăceanu să se considere inapt, cel puțin temporar, pentru practicarea
profesiei de electrician. Se pare că Maria, soția lui, nu se poate acomoda cu această
declasare până la treapta de portar, la fel cum se va întâmpla și în cazul Matildei în acel
punct al mariajului cu Victor Petrini în care acesta lucrează la deratizare. În această
situație, Matilda îl somează pe Petrini să-și schimbe serviciul.
Afectat de eșecul în iubire, Surupăceanu încearcă un exercițiu de utopie și
ucronie și își regăsește echilibrul în pădurea a cărei stabilitate îl fascinează.
Bucureșteanul dezrădăcinat are o intuiție similară cu cea eminesciană atunci când
contemplă codrul – Iar noi locului ne ținem/Cum am fost, așa rămânem: „Nemișcarea
lor, starea lor pe loc, încât îi puteai găsi oricând tot acolo mi se părea și mi se pare și
acum unul dintre lucrurile bine gândite și bine făcute ale acestei lumi”. 26 De fapt,
dincolo de epocă și de modificarea sensibilității în raport cu presiunea exercitată de
aceasta, există anumite invariante umane, iar nevoia de a contempla ceva stabil în
instabilitatea existenței este o componentă fundamental omenească.
Pe o insulă unde nu ar fi decât Maria și Călin, iar apoi urmașii lor, tot s-ar insinua
dezacordul între el și soție, chiar în afara presiunii socialului. De ce? Pentru că există o
diferență fundamentală de viziune asupra moralei. Pe această insulă se reeditează mitul
lui Cain și Abel, iar Călin Surupăceanu este incapabil să înțeleagă, pe de o parte ce a
declanșat acest fapt, iar pe de altă parte, lipsa de reacție a Mariei în raport cu această
deviere a menirii omului. Și în lumea ipotetică, „parabolă a posibilităților de
existență”,27 Surupăceanu este marginalizat, se distinge însingurarea lui meditativă la
malul oceanului. În această secvență Marin Preda nu oferă o explicație pentru
instaurarea acestei falii între Călin și Maria, între Călin și restul comunității tinere
asupra căreia planase supoziția inocenței.
Ulterior, în romanul lui Marin Preda se distinge o trimitere intertextuală la drama
Meșterul Manole în care Blaga valorifica potențialul artistic al ereziei bogumilice: „Am
găsit într-o piesă de teatru o întrebare, dacă în veșnicie Dumnezeu și Satan nu sunt

26
Ibidem, p.246.
27
Eugen Simion, Op. cit., p.234.

81
 Nr. 18 (42) – 2018

cumva frați, slujindu-se unul pe celălalt. În caz afirmativ, chinurile noastre morale ar
înceta și cel mai rău ar fi dacă ne-am încurca la jumătatea drumului între bine și rău,
neștiind care dintre ele ne este dat să-l facem. Dacă în loc de bine și rău zicem creație
și distrugere, nu mai e nicio îndoială că răspunsul e afirmativ și ce ne rămâne de făcut
e să nu ne greșim viața.28”
Surupăceanu încearcă să inventarieze cerebral corectitudinea opțiunilor sale de
om căruia îi place să creeze (alege binele), nu să distrugă (respinge răul), însă eroarea
nu îi aparține, nu el și-a greșit viața. Responsabil pentru acest tragism al situației sale,
situate cum ar spune Nietzsche dincolo de bine și de rău, este doar scurtcircuitul dintre
viziunea lui Surupăceanu și ceea ce gândesc „concetățenii” lui despre direcția în care
trebuie canalizate toate forțele morale și vitale ale omului, „…ne păstrăm tradițiile, prin
copii, iar pe aceștia îi creștem orice s-ar întâmpla. Acest adevăr e absolut, iar celelalte,
cum ar fi cinstea, demnitatea, minciuna, dreptatea, prietenia, dragostea, sunt și trebuie
să rămână extrem de relative, și niciunul din ele nu trebuie exagerate în viața omului.”
Iată cauza pentru care Surupăceanu devine intrus, gestul lui eroic vine să contrazică
acest common sense; poate pentru cei mai răsăriți dintre acești oameni fapta lui poate
declanșa un sentiment de vinovăție care ar necesita ulterior efortul de a fi reprimat.
Personajul, care pune în paranteză socialul în reveria sa, va descoperi că pentru
urmașii lui concepuți pe o insulă va trebui să găsească o lege prin care să se asigure
posibilitatea conviețuirii decente, evitându-se riscul ca ei să cadă pradă instinctelor și
să-și piardă umanitatea în favoarea pornirilor animalice. Singura lege suficient de
stabilă este de regăsit în tablele lui Moise.
Surupăceanu e convins că sistemele totalitare „eliberează oamenii de ceea ce
numim conștiință” 29 , însă cei care compun aceste sisteme diabolice au o vină
individuală întrucât „așa-zisa magie a sistemelor nu se exercită fără o complicitatea, de
această data foarte lucidă, a fiecărui individ în parte, care începe la un anumit punct
când omul a cedat și când el știe că putea să nu cedeze, punctul acela fiind în fond
neînsemnat și sfârșește cu executarea celor mai abjecte ordine.”30
Pe acea insulă a unei proiectate fericiri se insinuează din nou spaima, uciderea,
însingurarea, vechile neliniști. De fapt, personajul eșuează să impună o lege morală pe
insulă, urmașii lui încalcă legile divine, Cain îl ucide pe Abel. Surupăceanu se întreabă
„ce este binele și răul, cum să-i fac să simtă hotarul pe care nicio ființă umană nu trebuie

28
Marin Preda, Intrusul, Ed. cit., p.262.
29
Ibidem, p. 274.
30
Idem.

82
 CNPR 2017 – 2018

să-l treacă, pentru a nu cădea în abisul instinctelor? Ce înseamnă legea? Cine a instaurat-
o și de ce?31
Evident, problema eticului atrage aceste întrebări de natură metafizică. In Etica
sa, Spinoza începe prin demonstrarea prezenței lui Dumnezeu ca sursă a valorilor de
ordin moral – în Corolarul I, Propoziția XIV se arată că „Dumnezeu este unic, adică în
natură nu există decât o singură substanță și că aceasta este absolut infinită”, iar din

Literatură
Corolarul II rezultă că „materia și sufletul sunt atribute ale lui Dumnezeu sau modificări
ale atributelor lui”. 32 Kant, în schimb, vorbește despre „incomprehensibilitatea”
necesității „practice necondiționate a imperativului moral”33
Revenind la insula imaginată de Surupăceanu, inevitabilul se produce. Unul
dintre fiii ipotetici ai personajului cade pradă instinctului și ucide. Ceea ce-l
însingurează pe bărbat e faptul că este unicul care se gândește să-i ceară socoteală
ucigașului; indiferent de proveniența legii morale și de toposul în care este pusă în
aplicare (aici, în societate sau dincolo, în utopie), ea s-a transformat în ceea ce Aristotel
numea habitus. Ceilalți sunt cu totul lipsiți de reacție în raport cu fratricidul.
Teoria subdestinului este formulată din perspectiva lui Surupăceanu; nu e vorba
despre acel fatum care planează inexorabil asupra omului, strivind liberul arbitru, ci
despre anumite împrejurări nefaste regizate de Istorie în care omului îi rămîne totuși
intactă posibilitatea alegerii. Ceea ce rezultă este tragismul existenței care se poate situa
dincolo de ce se numește în mod curent bine și rău. „Acest subdestin micșorează forța
fatalității celei mari asupra noastră, dar în egală măsură în bine ca și în rău, încât
cuceririle noastre în acest sens poartă pecetea responsabilității noastre depline, nu mai
putem învinui pe nimeni, nici pe noi înșine și nu ne rămâne decît să devenim o
întruchipare a suferinței fără ieșire, disperate, care n-are soluție nici în moarte.”34
Dostoievski avusese intuiția reabilitării morale într-un loc sălbatic, lipsit de
presiunea socialului, în Siberia, în cazul cuplurilor Mitea- Grușenka, Raskolnikov –
Sonia. În cazul romanului scris de Preda gestul salvator al lui Surupăceanu este
considerat inoportun de către Maria, atât în realitate (muncitorul salvat de la moarte),
cât și în utopie, pe insula naufragiului ipotetic ( salvarea ucigașului prin iertare); prin
urmare, reabilitarea iubirii condiționată de reflexul moral în cazul Mariei este un eșec.
Se poate afirma că lui Surupăceanu i se atribuie un destin al creației și un subdestin al
distrugerii („există un subdestin care te poate vârî în împrejurări unde vei distruge”).35

31
Idem.
32
Baruch Spinoza, Etica, Traducere din latină: Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957, p.52.
33
Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor, Ed. cit., p.93.
34
Marin Preda, Intrusul, Ed. cit., p.262.
35
Idem.

83
 Nr. 18 (42) – 2018

Comunicarea premiată la SESIUNEA JUDEŢEANĂ DE REFERATE ȘI

COMUNICĂRI LA ISTORIE pentru elevii de liceu

Secţiunea Istorie universală

Gheorghe-Rareș APETREI, clasa a IX-a B
coordonator, prof. dr. Dorina-Luminița DREXLER
PREMIUL I (faza județeană)

Evoluţia Ungariei
de la legendă la Republica Ungară a Tratatului de la Trianon
I. Argument

Interesul meu pentru abordarea acestei teme poate să pară surprinzător, dar se
bazează mai multe considerente: Centenarul Marii Uniri din 1918 este corelat cu
evenimentele externe care au dus la prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, iar legătura
dintre istoria românilor și cea a maghiarilor depășește spațiul Transilvaniei, știut fiind
faptul că atât Moldova, cât și Țara Românească s-au format ca state medievale sub
suzeranitate maghiară.

84
 CNPR 2017 – 2018

Chiar dacă voievodul Bogdan I din Cuhea Maramureșului a obținut pe la 1364-

1365 independența Moldovei de sub stăpânire maghiară, amintirea prezenței maghiare
se păstrează în orașul nostru inclusiv în numele unei ape- Cuejdiul-a cărui denumire se
pare că provine din maghiarul Gyorsan (repede). Acesta se varsă în Bistrița (denumire
slavonă care înseamnă tot repede). Astfel, două râuri, cu denumiri asemănătoare, dar de
origini diferite, stau mărturie despre istoria zbuciumată a locurilor.

Rareșul azi
De asemenea, orașul Piatra-Neamț este așezat „la o răscruce de drumuri, cu mare
importanță comercială în trecut, drumuri ce plecau din Moldova Centrală spre
Transilvania, prin pasurile Cheile Bicazului și Tulgheș”36, iar orașul meu natal, Târgu-
Neamț are și el o istorie legată de Coroana maghiară.
Vizitând Cheile Bicazului, aflate destul de aproape de oraș, dulcele grai
moldovenesc se împletește cu cel ardelenesc, dar și cu limba maghiară, astfel încât
consider că interesul meu pentru istoria Ungariei este justificat doar de cele învățate la
școală.
Pentru realizarea acestui material, am consultat lucrarea lui Paul Lendvai,
Ungurii: timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, dar și lucrări de istoria românilor
și de istorie universală, precum și resurse web și am constatat, că în pofida lungii noastre
istorii comune, a vechilor dispute dintre istoriografia română și cea maghiară, nu există
tratate de istorie a Ungariei accesibile publicului larg, în limba română, care să fie scrise
în manieră nepartizană. Consider că ar fi utilă apariția unei astfel de lucrări, mai ales în
anul Centenarului Marii Uniri, precum și în pregătirea împlinirii a 100 de ani, în 2020
de la semnarea Tratatului de la Trianon.

II. Scurtă incursiune în istoria maghiarilor

O legendă transmisă prin viu grai spune că „Frații Hunor și Magor, fiii regilor
sciți Gog și Magog, au urmărit la vânătoare un minunat cerb alb și au atins astfel ținutul
de la nord de Marea Azov.37
Paul Lendvai precizează că specialiștii în folclor și filologii recunosc existența
unui sâmbure de adevăr istoric în aceasta legendă: „o legătură strânsă cu un popor
bulgaro-turanic și cu alanii”38 și că denumirea de Magyar (Maghiar) pe care și-o dau
ungurii datează din epoca ugrică, numele de Hungarus, Hongrois, „ungur” își are

36
Vasile Gherasim, Ionel Marin - Monografia municipiului Piatra-Neamț, 1972, p. 13
37
Paul Lendvai, Ungurii: timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București,
2013, p.21
38
Ibidem

85
 Nr. 18 (42) – 2018

originea în organizația tribală turanică a onogurilor căreia maghiarii i-au aparținut multă
vreme. Onogur înseamnă „10 săgeți”, adică triburi.39
Venirea în Pannonia a ungurilor, pe la 896 este considerată de popoarele vecine
cucerire, pe când în tradiția maghiară, consemnată de Anonymus, se vorbește de un
descălecat, realizat în urma unui vis al principesei Emese, soția unui rege scit. Fiul ei
Almos (Alom=vis) a murit în drumul spre noua sa țară, iar fiul său Arpad a fost ales șef
al uniunii tribale, căpeteniile i-au jurat credință „crestându-și brațele, lăsând să se scurgă
sângele în potirul sacrificial comun, bând din acesta și făgăduind solemn să își aleagă
principele întotdeauna din tribul lui Arpad.”40
Paul Lendvai opinează că „la toate popoarele spațiului dunărean, tendința de
legitimare istorică a devenirii naționale și a descălecatului joacă până în zilele noastre,
un rol cheie.”41
Un tablou intitulat Descălecatul ungurilor, realizat în secolul al XIX-lea de
pictorul Mihály Munkácsy, împodobește și acum în parlamentul de la Budapesta,
salonul de recepții, rezervat demnitarilor străini. Tabloul îl înfățișează pe Arpad „stând
maiestuos pe calul său bălan și alaiul său de călăreți în momentul sosirii triumfale în
noua patrie. Locuitorii, în cea mai mare parte pe jos, îl întâmpină jubilând pe noul lor
suveran și îi oferă daruri.”42
Calul alb ca simbol al ungurimii victorioase sub principele Arpad a fost prezent
în mai multe momente ale istoriei maghiare și este preluat de la vechii sciți, unde
reprezentau supunerea de bună voie. Pe un ca alb a intrat în Budapesta amiralul, mai
târziu regentul Miklós Horthy, după prăbușirea Republicii Comuniste a Sfaturilor în
1919, iar în 1940 în Cluj (Koloszvár).43
Trecând dincolo de originea controversată și învăluită în legendă a ungurilor,
dincolo de miturile lor fondatoare-care intră în contradicție cu cele ale popoarelor
vecine, Paul Lendvai observă că „triburile maghiare sunt primul popor de stepă care a
reușit ulterior să devină o națiune puternică, înzestrată cu capacitate de asimilare și
conștiință proprie, dublată de o conștiință de sine în contextul istoriei.”44
La aceasta a contribuit și creștinarea maghiarilor începută prin botezul marelui
principe Geza, în 973(în al doilea an din domnia sa de un sfert de veac, dintre 972-997),

39
Ibidem
40
Ibidem
41
Ibidem
42
Ibidem, p.28
43
Ibidem, p.29
44
Paul Lendvai, op.cit., p.27

86
 CNPR 2017 – 2018

urmat de cel al fiului sau Vajk, devenit apoi Ștefan (István). Încoronarea lui Ștefan, fie
în ziua de Crăciun a anului 1000 (după cum susțin unele izvoare), fie în prima zi a anului
1001 a reprezentat „un punct de cotitură în istoria Ungariei. Ștefan a fost sanctificat în
1083, ca primul rege dintre cei 8 sfinți ai dinastiei arpadiene.”45 Coroana sa, expusă la
Muzeul Național din Budapesta, apoi în clădirea Parlamentului Ungar este în realitate
un mit, deoarece, partea ei inferioară, zisă „grecească”, a fost confecționată abia în 1074,

Rareșul azi
la aproape patruzeci de ani de la moartea sa, survenită în 103846, dar „esențialul nu este
problema dacă această coroană, ca obiect, i-a aparținut sau nu lui Ștefan și credința
nestrămutată tuturor că i-a aparținut”47
După stingerea dinastiei arpadiene, în 1301, în Ungaria a început domnia regilor
străini, veniți din țări îndepărtate, din casa de Anjou, de Luxemburg, de Habsburg și a
Jagellonilor, astfel încât în 225 de ani până la catastrofa de la Mohács (1526), nu a
existat decât un singur rege de baștină din Ungaria, Mátyás (Matei) Hunyadi, numit
Corvinul48, Paul Lendvai recunoscând că „și chiar și acest-după legendă-foarte popular
ungur era pe linie paternă, român.”49 Chiar dacă în 1330, Carol Robert de Anjou este
învins la Posada de Basarab I, domnul Țării Românești, Paul Lendvai nu face nici o
referire la acest moment istoric, păstrat și în Cronica Pictată de la Viena, menționând în
schimb faptele lui Ludovic I de Anjou, care ar fi reușit să creeze o centura de state
vasale, de la Bosnia, până la Țara Românească50, incluzând și Serbia, Bulgaria, Veneția,
Dalmația51.
În secolul al XV-lea, în condițiile unui dublu pericol al anarhiei feudale și a
expansiunii otomane, Ungaria „după opinia generală, s-a salvat și și-a amânat cu 70 de
ani prăbușirea ca stat independent, mai ales datorită geniului și curajului unui singur
om: Iancu de Hunedoara”52, considerat „una dintre cele mai atrăgătoare și mai populare
figuri din istoria maghiarilor”53, care se trage dintr-o familie românească (după unele
izvoare și slavă), emigrată din Țara Românească în Transilvania. 54 Despre victoria

45
Ibidem, p.39
46
Ibidem
47
Kalman Benda, Eric Fugedi, O mie de ani coroana a lui Ștefan/ Tausent Jahre Stephanskrone,
Budapesta, 1989, apud Paul Lendvai, Ungurii…, p.40
48
Paul Lendvai, op.cit., p.51-52
49
Ibidem
50
Ibidem, p.74
51
Ibidem, p.75
52
Ibidem, p.84
53
Ibidem
54
Ibidem

87
 Nr. 18 (42) – 2018

acestuia la Belgrad, în 1456 împotriva turcilor, „prin care pericolul turcesc a fost lichidat
pentru șaizeci de ani, nu numai pentru Ungaria, ci pentru întregul continent (…) aduc
aminte zilnic, la amiază, sunetele clopotelor bisericilor din zonele catolice ale
Europei”55
Deși fiul său mai mare, Ladislau (Laszlo) Hunyadi a fost executat la Buda de
adversarii tatălui său, fiul mai mic, Matei a ajuns (în urma a unui război civil și a unei
epidemii de ciumă, care a lăsat Ungaria fără rege) conducător al Ungariei, devenind „un
tipic principe renascentist (…) și totodată cel mai cosmopolit suveran pe care l-a avut
Ungaria.”56 În perioada sa, Ungaria a ajuns la apogeu, iar amintirea domniei sale este
atât de prețuită, încât, în două sondaje efectuate în 1994 și 1996 „regele Matei a fost
caracterizat ca persoanalitatea cea mai prețuită, trecând înaintea lui Ștefan cel Sfânt și
a eroilor revoluției de la 1848.”57
După moartea lui Matei Corvinul (1490), Ungaria a decăzut, la acest fapt
contribuind și răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în urma căreia a fost adoptat
Codul de legi sau Tripartitul lui Ștefan Werbőczy prin care armata maghiară devenea
doar nobiliară, țăranilor fiindu-le interzis portul armelor. Înfrângerea de la Mohács din
1526, în fața lui Soliman Magnificul, nu a însemnat doar moartea rușinoasă a regelui
Ungariei, Ludovic al II-lea, ci și dispariția Ungariei ca stat medieval, fapt considerat o
veritabilă „catastrofă națională”58, în timp ce Transilvania, devenită principat autonom,
sub suzeranitate otomană a fost considerată „reazem al statalității ungare”. Mai nuanțat
prezintă aceste evoluții, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan (coordonatori) în Istoria
României. Compendiu, apreciind că „Transilvania, cu teritoriul dublat față de epoca
voievodatului, a dobândit cea mai bună situație comparativ cu restul Ungariei.”59
Înfrângerea turcilor în 1683, în fața Vienei, în bătălia de Kahlenberg a favorizat
ocuparea Budei de către austrieci în 1686, iar în 1687, Transilvania a fost anexată la
Austria, urmând ca, abia prin Pacea de Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman să
recunoască această anexare. Paul Lendvai consideră însă că, după ocuparea Budei de
austrieci în 1686, în 1687 a urmat anexarea Transilvaniei la Ungaria”60, un argument în
acest sens fiind încoronarea lui Iosif I, în același an ca rege al Ungariei (1687-1711; din

55
Ibidem, p.88
56
Ibidem, p.87
57
Ibidem, p.94
58
Ibidem, p.102
59
Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan (coordonatori), Istoria României. Compendiu, Institutul Cultural
Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p.280-281
60
Paul Lendvai, op.cit., p.523

88
 CNPR 2017 – 2018

1690 – rege german, începând din 1705 – împărat) 61 . În realitate, prin Diploma
Leopoldină din 4 decembrie 1691, care cuprindea normele și principiile de guvernare a
Transilvaniei și statutul ei în Imperiul Habsburgic, „respectându-se dorința stărilor,
Transilvania a rămas o entitate separată de Ungaria, cu instituții proprii în domeniile
politic, economic, juridic. Se menținea vechea organizare administrativă, cea
judecătorească, cu Tripartitum-ul lui Werbőczy, cu Approbatae și Compilatae

Rareșul azi
Constitutiones.”62
Revoluția de la 1848 marchează un alt moment controversat și tensionat al
relațiilor româno-maghiare. Nu face subiectul acestei abordări analiza lor, dar trebuie
menționat ca Paul Lendvai precizează că nu se spunea nici un cuvânt despre locuitorii
ne-maghiari ai țării.” 63 Concepțiile lui Lajos Kossuth despre naționalități i-a dat o
replică memorabilă Simion Bărnuțiu, „principalul ideolog al românismului din epocă”,
în discursul celebru din 2/14 mai 1848, intitulat Românii și ungurii: „Libertatea unui
popor este bunul lui cel mai înalt și naționalitatea e libertatea lui cea din urmă. (...)
Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți (…)”.64 Neînțelegând dorințele românilor din
Transilvania, nici în ultimul moment, după semnarea Pacificării de la Seghedin,
mijlocită de Nicolae Bălcescu, în iulie 1849, Parlamentul Ungariei a votat Legea
naționalităților „prin care se acordau unele drepturi națiunii române din Ungaria:
folosirea limbii proprii în administrația comitetelor cu populație majoritară românească,
independența Bisericii Ortodoxe, etc. Totuși, unirea (anexarea) Transilvaniei la
Ungaria, decisă prin votul Dietei nobiliare de la Cluj, rămânea valabilă.”65
Keith Hitchins consideră că întâlnirea dintre Nicolae Bălcescu și Lajos Kossuth,
ar fi avut drept scop să îl convingă pe Kossuth să se unească cu românii de pe ambele
versante ale Carpaților (…) împiedicând astfel înăbușirea de către armatele habsburgice
și rusești a idealilor revoluționare din primăvara precedentă”.66 A urmat regimul neo-
absolutist habsburgic, iar din 1867, prin Pactul dualist, Imperiul Habsburgic devine
Imperiul Austro-Ungar, împăratul Franz-Joseph de Habsburg fiind încoronat la 8 iunie
1867 și ca rege al Ungariei. Ceremonia de încoronare a reprodus „până la cel mai mic

61
Ibidem
62
Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, op.cit, p.351
63
Paul Lendvai, op.cit, p.229
64
N. Popescu, Discursul de la Blaj a lui Simion Bărnuțiu, în „Foaie națională: Revistă de luptă culturală
și spirituală”, 30 iulie 2013, ediție on-line, preluată de pe site-ul www.foaienationala.ro, accesat la 13
mai 2018
65
I.A. Pop, I. Bolovan, op.cit, p.455
66
Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, București, 1998, p.325

89
 Nr. 18 (42) – 2018

detaliu (…) vechea ceremonia a încoronării ungurești”. 67 Deși personajul principal

oficial era împăratul Austriei, devenit și rege al Ungariei, atenția participanților la
ceremonie și simpatia maghiarilor s-au îndreptat mai ales spre împărăteasa Elisabeta
(Sisi) care descindea dintr-o fiică de rege maghiar moartă în 1321 și canonizată ca a
doua Sfânta Elisabeta.68
Paul Lendvai își intitulează capitolul dedicat dualismului „Victorie în
înfrângere: Pactul dualist și urmările lui pentru dubla monarhie” și precizează că fără
forța armată cu care Bismark a separat Austria de Germania și fără cazul fericit al unei
împărătese fascinate de unguri, «compromisul» nu s-ar fi realizat atât de ușor.” 69
Analizând consecințele Pactului dualist, istoricul Lucian Boia consideră „Austro-
Ungaria, ultimul avatar al monarhiei habsburgice (…). Un singur stat: Austro-Ungaria,
sau două state: Austria și Ungaria? Și așa, și așa”.70 Lucian Boia argumentează acest
răspuns prin organizarea diferită a teritoriilor controlate de Austria și de Ungaria,
Austria acordând autonomie provinciilor sale, iar Ungaria constituindu-se ca un stat
național unitar, după model francez, deși nu era nici pe departe astfel, ci în mod evident
unul multinațional, în care maghiarii reprezentau, în partea care le revenise, doar 44%
din populație.

III. Destrămarea Imperiului Austro-Ungar și formarea Republicii Ungare

La 16 octombrie, 1918, în condițiile prefigurării înfrângerii Puterilor Centrale,

în Primul Război Mondial, în Parlamentul de la Budapesta, contele Mihály Károlyi,
purtătorul de cuvânt al opoziției declara: „Războiul l-am pierdut, acum este important
să nu pierdem pacea.”71, fapt recunoscut și de reprezentantul guvernului, acest lucru
având un mare impact în tranșee și în spatele frontului.72
La 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a semnat la Padova, Acordul de armistițiu
și cu acesta, pentru monarhia austro-ungară, Primul Război Mondial a luat sfârșit, dar
și sfârșitul ei era pecetluit. La 31 octombrie, la Budapesta a învins „revoluția

67
Paul Lendvai, op.cit, p.278
68
Ibidem, p.288.Afinitatea ei pentru maghiari se baza și pe o tristețe maghiară specifică. A se vedea în
acest sens opiniile lui Emil Cioran.
69
Ibidem, p.290
70
Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas,
București, 2017, p.36
71
Ibidem, p.36
72
Ibidem

90
 CNPR 2017 – 2018

democratică nesângeroasă, revoluția rozelor de toamnă” (sau a crizantemelor)73. Noul

împărat austriac, Carol I, rege al Ungariei sub numele de Carol al IV-lea, care i-a urmat
la tron în 1916 lui Franz Joseph, mort la 86 de ani de viață și 68 de ani de domnie, a
renunțat la 11 noiembrie 1918 la orice amestec în treburile guvernării, iar Consiliul
Național a proclamat Republica Ungară.74 Aceasta a dăinuit între 1918-1919, inițial,
Mihály Károlyi îndeplinind funcția de prim-ministru (numit de Carol al IV-lea înainte

Rareșul azi
de a abdica) , iar la 11 ianuarie 1919 a fost ales de către Consiliul Național, președintele
Republicii. A demisionat în 1919.
Károlyi a preluat guvernarea într-o situație externă și internă deosebit de
complexă: pe plan extern, Ungaria, învinsă, căuta soluții pentru o pace avantajoasă, care
să o transforme „într-o Elveție a estului, când naționalitățile fie că își formau deja noile
state fie că erau pe punctul de a se alipi statelor vecine existente”.75 Pe plan intern, pe
lângă distrugerile provocate de război, noul guvern se confrunta și cu problema agrară
nerezolvată, dar și cu creșterea influenței extremei stângi reprezentată de funcționarul
de asigurări și ziaristul Bela Kun.76 Influența comuniștilor, considerați ca fiind aproape
5000 a crescut în acest cadru general instabil, scânteia care a declanșat revoluția
bolșevică ar fi fost Nota Vyx (după numele locotenent-colonelului francez Fernand
Vyx) care stabilea frontiera de vest a Ungariei, recunoscând stăpânirea românească
asupra orașelor Satu-Mare, Oradea și Arad. 77 În opinia lui Lendvai, această notă
însemna „părăsirea de către Ungaria a unor vechi ținuturi maghiare”.78 Lucian Boia
remarcă însă faptul că, „la sfârșitul anului 1918, Austro-Ungaria încetase să mai existe
chiar dacă tratatele de pace care i-au confirmat dispariția s-au încheiat mai târziu. (…)
Dezmembrarea ei, încă înainte de Trianon, s-a petrecut nu în numele istoriei, ci a
dreptului «natural», așadar al dreptului fiecărui popor e a avea țara lui, acolo unde e
majoritar”.79 La Nota Vyx, Károlyi a obiectat cu înverșunare, a urmat o criză politică80,
în urma căreia a venit la putere un nou guvern format din comuniști și socialiști care a
proclamat, Republica Sovietică, la 21 martie 191981, deși Károlyi dorise să instaleze un
guvern pur social-democrat, fără să ști însă, că în spatele său „majoritatea social-

73
Revoluția crizantemelor, articol preluat din site-ul ro.wikipedia.org, accesat la data de 17 mai
74
Paul Lendvai, op.cit, p.528
75
Ibidem, p.377
76
Ibidem
77
Kitch Hitchins, România 1866-1947, Eitura Humanitas, București, 1996, p.307
78
Paul Lendvai, op.cit, p.377
79
Lucian Boia, op.cit., p.66-67
80
Kitch HItchins, op.cit., p.307
81
Ibidem

91
 Nr. 18 (42) – 2018

democraților încheiase cu activiștii comuniști arestați de câteva săptămâni un pact

privind instaurarea unui guvern al sovietelor. Republica Ungară a Sfaturilor, procla-
mată la 21 martie 1919, a durat până la 6 august 1919, adică 133 de zile, sub conducerea
lui Bela Kun și a fost în opinia lui Lendvai „un dublu cadou făcut atât noilor state vecine
vorace, care au putut să disimuleze sub retorica antibolșevică, îmbucătățirea detestatei
Ungarii, cât și regimului care a urmat, nu mai puțin dur, al dreptei autoritare”.82 De
asemenea, acesta consideră revoluția bolșevică din Ungaria, un act de-a dreptul disperat,
prin care se spera că, prin intermediul lui Bela Kun, considerat prietenul personal a lui
Lenin, Ungaria ar putea obține sprijinul Armatei Roșii, pentru a-i intimida pe Aliați”.83
Intervenția armatelor română și ceho-slovacă împotriva Republicii Ungare a
Sfaturilor a pus capăt existenței sale, trupele române ocupând Budapesta în august 1919.
Kun reușise să adune o armată de aproximativ 200.000 de oameni și să pună la cale,
proclamarea, la 16 iunie 1919, a Republicii Slovace a Sfaturilor.84
După înăbușirea revoluției bolșevice ungare, Bela Kun și-a continuat activitatea
în cadrul Cominternului, dar a fost arestat în 1937, sub acuzația de activitate
antipartinică și executat în 1939, la vârsta de 52 de ani. A fost reabilitat în 1956, dar a
rămas o personalitate controversată, iar biografia sa tipărită în 1979, înaintea unei vizite
oficiale în Ungaria a liderului comunist Leonid Brejnev a fost dată la topit, Paul Lendvai
conchizând: „Brejnev a venit – Kun a dispărut!”85

IV. Tratatul de la Trianon sau Pactul de la Trianon?

O analiză interesantă a impactului acestui tratat asupra istoriografiei române și

maghiare este realizată de Polgar István-Jozsef în teza de doctorat Tratatul de la
Trioanon-Impactul asupra istoriografiei române și maghiare (1920-2010), coordonată
de prof. universitar. dr. Mihai Drecin de la Universitatea din Oradea (anexată la
prezentul material). Astfel, „considerându-se neîndreptățită prin Tratatul de la Trianon,
în următorii ani, până astăzi, indiferent de regimurile politice care s-au perindat la
Budapesta, Ungaria a căutat să își modifice frontierele, în detrimentul vecinilor, în
tentativa de a reface «Ungaria Mare».” Când conjunctura internațională i-a permis, nu
a ezitat să o facă (1938-1940). Întotdeauna după ce vremurile s-au așezat în făgașul
normalului, Ungaria a revenit la frontierele trianonice. Eforturile materiale și

82
Ibidem, p.380. A se vedea în acest sens și Jean Carpentier, Francois Lebrun (coordonatori), Istoria
Europei, Editura Humanitas, București, 1997, p.375
83
Paul Lendvai, op.cit, p.380
84
Ibidem, p.381
85
Ibidem, p.382-383

92
 CNPR 2017 – 2018

intelectuale enorme, raportat la puterile sale, puse în slujba frontierelor au dat greș.
Singurul câștig a fost tensionarea relațiilor cu vecinii, inflamarea temporară a
raporturilor dintre marile puteri ale momentului, semănarea de iluzii în rândul
minorității maghiare din statele vecine.”86
Referindu-se la Tratatul de la Trianon, Paul Lendvai constată: „Un singur cuvânt
simbolizează pentru toți ungurii și în ziua de azi cea mai mare tragedie a istoriei lor:

Rareșul azi
Trianon. În castelul desfătărilor Trianon, din parcul de la Versailles, Aliații au emis
certificatul de deces al imperiului milenar a lui Ștefan și doi reprezentanți ai Ungariei,
ale căror nume sunt uitate demult, au trebuit, din însărcinarea guvernului și a
Parlamentului să semneze dictatul. În această zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga țară au
sunat clopotele pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulația s-a oprit, ziarele au
apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ținut slujbe funerare”.87 Toate acestea
deoarece „Trianon a însemnat amputarea națiunii ungare și sfârșitul Ungariei istorice”88,
Ungaria rămânând cu 93.000 km2 din cei 282.000 km2 și cu 7.6 milioane locuitori față
de 18,3 milioane înainte de 1920”. 89 Lendvai considera că, învingătorii au împărțit
prada între trei state vecine: România, al cărei guvern întorsese în 1918 armele la fel de
oportunist ca și în 1944, a primit un ținut de 102.000 km2, cu 5,25 milioane de locuitori,
adică întreaga Transilvanie cu Ținutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte
a comitalelor Körös și Tisa precum și partea de sud a Maramureșului”. 90 Celelalte
beneficiare au fost Ceho-Slovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven și chiar și Austria
care a primit Burgenland-ul, iar pentru orașul Sopron s-a făcut plebiscit și două treimi
din populație a votat pentru Ungaria.91 Lendvai susține că de la împărțirea Poloniei, nici
un alt stat european nu a avut un astfel de tratament nedrept și necruțător din partea
marilor puteri, că aproape fiecare familie ungurească a fost afectată direct de Tragedia
de la Trianon”, iar „poporul a fost traumatizat, fiind supus unui șoc din care ungurii
indiferent de poziția politică, dintr-un moment sau altul – nu și-au revenit, în fond, nici
astăzi. În grădinițe și școli, la Liturghie și în presă a fost ținută trează ideea redobândirii
ținuturilor pierdute în favoarea vecinilor disprețuiți”.92 Astfel, lozincile repetate zi de zi

86
Polgar István-Jozsef, Rezumatul tezei de doctorat Tratatul de la Trianon-Impactul asupra
istoriografiei române și maghiare(1920-2010), Oradea, 2011, p. 6, articol preluat de pe site-ul arhiva-
www.uoradea.ro, accesat la 20 mai 2018
87
Paul Lendvai, op.cit., p.384
88
Ibidem
89
Ibidem
90
Ibidem
91
Ibidem
92
Ibidem, p.385

93
 Nr. 18 (42) – 2018

«nu, niciodată!» și «Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem» marcau chiar și
la 20 de ani după Trianon viața cotidiană din școli. Ora de clasă începea și se termina
cu crezul unguresc prin care în conștiința elevilor se imprima ca «adevăr etern a lui
Dumnezeu» ideea reînvierii vechii Ungarii: «Cred într-un Dumnezeu/ Cred într-o
patrie/ Cred în dreptatea divină veșnică./ Cred în reînvierea Ungariei!/ Amin!»”93
O altă nedreptate, în opinia lui Lendvai, este faptul că, deși Ungaria interbelică
era înconjurată de state mult mai mari - „România era de peste trei ori mai mare,
Iugoslavia aproape de trei ori, Cehoslovacia de o dată și jumătate - Ungaria nu a avut
dreptul decât la o armată regulată de 35.000 de oameni, fără artilerie grea, tancuri și
avioane de luptă”.94 De asemenea fost obligată la plata despăgubirilor de război și i se
interzicea reunirea cu Austria.95
De asemenea, în opinia lui Lendvai, „din punct de vedere economic, Ungaria
ciunțită se afla în 1920 în pragul falimentului (...). În evoluția internă, Trianonul a fost
resimțit ca un obstacol funest în calea democratizării”.96 Lloyd George a avertizat în
cadrul Conferinței de Pace de la Paris că „în Europa de sud-est, nu va fi niciodată pace
dacă fiecare dintre aceste stătulețe acuma în devenire are în cuprinsul lui o importantă
minoritate maghiară (...) Nu va domni nicio pace, dacă ulterior se dovedește că
pretențiile Ungariei sunt justificate și că întregi grupuri etnice ungurești au fost date ca
cirezi de vite Cehoslovaciei și României.”97
Cercetătorul Polgar István Jozsef subliniază că „frontiera româno-maghiară, cea
trasată în finalul procesului de pace ce a urmat Primului Război Mondial a constituit de
la început și continuă și în prezent să fie un subiect controversat în cercetarea istorică a
celor două țări vecine (...) O primă caracteristică a disputei istoriografice născute între
cele două națiuni ar fi legată de natura dihotomică a acesteia, cu o alcătuire simetrică,
însă antitetică și succesivă de-a lungul vremii. Așa se face că imediat după semnarea
Tratatului de la Trianon, mâhnirii și pesimismului ce răzbătea din lucrările istoricilor
maghiari i-a corespuns triumfalismul și optimismul istoricilor români, rolurile
inversându-se în august 1940, după Arbitrajul de la Viena”.98
Și Polgar István Jozsef susține că „realitatea consimțită prin Tratatul de la
Trianon a fost receptată ca fiind cea mai mare catastrofă națională a milenarei istorii a

93
Ibidem
94
Ibidem, p.387, dosar
95
Ibidem
96
Ibidem, p.386
97
Ibidem, p.387
98
Polgar István Jozsef, op.cit, loc.cit, accesat la 20 mai 2018

94
 CNPR 2017 – 2018

ungurilor în Bazinul Carpatic și (...) la fel ca și alți intelectuali, istoricii maghiari

interbelici au suferit de «Sindromul Trianon»”. 99 Ca argument, citează opinia mai
multor istorici maghiari precum Borsody István, Kardy Vigh, Peter Pasztor, Szekfű
Gyla (1883-1955, părintele unei noi școli istoriografice maghiare).100 (a se vedea anexa)
De asemenea, el nu susține teza dezmembrării Ungariei istorice din motive de
răzbunare, recunoaște repetatele abuzuri comise de trupele maghiare împotriva

Rareșul azi
populației românești din Transilvania, dezvăluite lumii întregi de Marele Sfat al
Națiunii Române prin manifestul „Către popoarele lumii”, dar ridică semne de întrebare
despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în legătură cu consimțământul de
voință pronunțat de populația unei țări învinse și aflată sub ocupația armată a
învingătorului.101
Este foarte interesantă analiza în oglindă a reflectării problemei Transilvaniei
și a Trianonului după instalarea regimului comunist atât în România cât și în Ungaria.
Se poate constata, în opinia lui Polgar István că în timp ce istoriografia română în
perioada 1948-1960 aproape ca a abandonat tematica Unirii de la 1 Decembrie 1918, în
favoarea aspectelor sociale (prin lucrările istoriografiei proletcultiste reprezentate de
Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iași, Ladislau Banyai), istorici maghiari emigrați
în SUA, ca Oscar von Haleczky, Kazár Lajos, H. Fabritius (fost curator al Muzeul
Brukenthal din Sibiu) reiau teoria imigraționistă în sprijinul tezelor interbelice
revizioniste.102
Poziția istoriografiei românești se modifică în perioada regimului național-
comunist a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), iar în perioada deteriorării relațiilor
româno-maghiare dintre anii 1985-1989 au fost date publicității informației sensibile
din istoria româno-maghiară, cum ar fi crimele comise de maghiari în Transilvania după
Dictatul de la Viena;103 în privința abordărilor din istoriografia maghiară, în perioada
1980-1990, acestea se caracterizează prin „continuitate și consecvență tematică”.104
Pozițiile partizane ale celor două istoriografii se mențin, în opinia lui Polgar
István și după schimbările survenite după 1989 în peisajul politic al Europei centrale și
de est. 105 În aceeași perioadă, istoriografia maghiară pendulează între conceptul

99
Ibidem, p.7
100
Ibidem, p.8
101
Ibidem, p.16
102
Ibidem, passim
103
Ibidem, p.28 se face referire la lucrările istoricilor Mihai Fătu și Mircea Mușat.
104
Ibidem p.33
105
Ibidem, p.35

95
 Nr. 18 (42) – 2018

„Europei fără granițe” și autonomia Țării Secuilor, propunând o „spiritualizare a

granițelor” prin intermediul cooperării transfrontaliere în domeniile culturii și sportului,
apoi a educației, iar apoi în sfera economiei și a comerțului, în cadrul euro-regiunilor.106
Lucian Boia are o opinie care a provocat mai multe controverse: „Centenarul
Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetările înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea
unor locuri comune. De atâtea ori au fost rostite, încât au devenit mai adevărate decât
adevărul”.107 El critică afirmațiile istoricilor naționaliști români, cărora „le-au picat la
țanc pregătirile din țara vecină pentru comemorarea Tratatului de la Trianon. România,
după ei, n-ar trebui să le dea ungurilor o replică pe măsură, mai ales că și la noi urmează
un an întreg – 2018 – consacrat Centenarului României Mari. E inadmisibil ca ungurii
să se întristeze atunci când noi ne bucurăm. Ungurii, inclusiv cei din România zic că,
dimpotrivă, românii sunt cei care i-au provocat, atunci când n-au găsit altă dată mai
potrivită decât 1 Decembrie pentru a-și fixa ziua națională”.108
De asemenea, Lucian Boia își manifestă neîncrederea în scenariile
conspiraționiste care vizează dezmembrarea teritoriului României, argumentând că „ar
fi o jignire la adresa românilor transilvăneni să considere că ar putea fi împinși cu forța
spre Ungaria, de o minoritate de patru ori mai puțin numeroasă. Nu e prea clar nici ce
ar câștiga Ungaria din trecerea asta: să devină o țară pe jumătate românească? Lăsând
la o parte că ambele state sunt în Uniunea Europeană și în NATO”.109

V. Concluzii

Consider că, pentru a concluziona, cele mai potrivite sunt tot cuvintele lui
Lucian Boia: „mai întâi cred că, vrem, nu vrem, trebuie să acceptăm coexistența a două
istorii ale Transilvaniei, uneori divergente, dar care pot deveni complementare. Dacă
Românii și-au alipit Transilvania în 1918, asta nu înseamnă că pot confisca și conștiința
istorică a maghiarilor. Transilvania a fost timp de secole o piesă importantă în istoria
Ungariei (…) Istoria însă înseamnă schimbare (…) Dacă trecutul e împărțit, apartenența
actuală a Transilvaniei n-are cum să fie pusă în discuție (cu atât mai mult cu cât astăzi
e și mai românească decât la 1918). Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi

106
Ibidem, p.43
107
Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas,
București, 2017, p.11
108
Ibidem, p.117
109
Ibidem, p.120

96
 CNPR 2017 – 2018

frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor (…) Miza, pentru noi toți, nu e trecutul,
ci viitorul”.110
Se poate observa astfel o convergență în privința dispariției frontierelor, prin
spiritualizare între Lucian Boia și istoriografia maghiară contemporană.
Pentru mine, este semnificativ faptul menționat de preotul Gheorghe Verșescu
în Monografia sa că „Ținutul Neamțului și-a luat numele de la Târgul Neamț, așezare

Rareșul azi
aflată sub Cetatea Neamțului, întemeiată de germani veniți aici, probabil, în secolul al
XIII-lea, în timpul domniei lui Andrei al II-lea și Bela al IV-lea, regele Ungariei, ca
invitați și oaspeți în perioada de creștinare a cumanilor, între 1211-1241, înainte de anul
marii invazii tătaro-mongole, când Moldova dintre Carpați și Siret ajunsese sub
stăpânirea Coroanei ungare”. Amintirea acestor începuturi a fost așa cum precizam în
introducere, una dintre motivațiile demersului meu.111

Bibliografie

1. Benda, Kalman, Fugedi, Eric, O mie de ani coroana a lui Ștefan/ Tausent Jahre
Stephanskrone, Budapesta, 1989, apud Paul Lendvai, Ungurii: timp de un mileniu,
învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București, 2013;
2. Boia, Lucian, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura
Humanitas, București, 2017;
3. Carpentier, Jean, Lebrun, François (coordonatori), Istoria Europei, Editura
Humanitas, București, 1997;
4. Gherasim, Vasile, Marin, Ionel- Monografia municipiului Piatra-Neamț, 1972;
5. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Eitura Humanitas, București, 1996;
6. Hitchins, Keith, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, București, 1998;
7. Lendvai, Paul, Ungurii:timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura
Humanitas, București, 2013;
8. Popescu, N., Discursul de la Blaj a lui Simion Bărnuțiu, în „Foaie națională: Revistă
de luptă culturală și spirituală”, 30 iulie 2013, ediție on-line, preluată de pe site-ul
www.foaienationala.ro, accesat la 13 mai 2018;
9. Polgar, István-Jozsef, Rezumatul tezei de doctorat Tratatul de la Trianon-Impactul
asupra istoriografiei române și maghiare(1920-2010), Oradea, 2011, articol preluat
de pe site-ul arhiva-www.uoradea.ro, accesat la 20 mai 2018
10. Revoluția crizantemelor, articol preluat de pe site-ul ro.m.wikipedia.org , accesat la
data de 17 mai;
11. Verșescu, Gheorghe, Istoria monografică a orașului Piatra-Neamț, București, 1971

110
Ibidem, p.122-123
111
Gheorghe Verșescu, Istoria monografică a orașului Piatra-Neamț, București, 1971, p.6

97
 Nr. 18 (42) – 2018

Articole premiate la CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE

„CALISTRAT HOGAȘ”, ediţia a IX-a

Secţiunea traduceri - limba franceză

traducere din limba română, Cosmina-Elena PAȘPARUGĂ, clasa a XII-a C

PREMIUL I

«À perte de vue, vers l’est, entre les montagnes d’une part et d’autre, le torrent
de Nichit coulait joyeux et limpide, tantôt à travers les pâturages fleuris, tantôt à travers
de jeunes prés de bouleaux, de saules ou d’aulnes, tantôt à travers d’immenses étendues
caillouteuses et désertes de mosaïques hautes en couleurs; et les rayons de soleil qui
tombaient dru sur les crêtes fuyantes de ses ondes lui donnaient l’aspect d’un immense
ruban de soie molle, avec des éclats d’or changeants…
Le crépuscule avait commencé à se lever des abîmes… et entre les hauts pics de
montagne qui se prélassaient encore dans la poussière de lumière rougeâtre des derniers
rayons du crépuscule, les vallons tapis assombrissaient la vue, comme tant de taches
immenses d’ombre violacée… Des profondeurs, des hauteurs, du mystère des forêts, de
l’obscurité des bois, des cieux, de partout, les voix interminables des soirées à la
montagne se levaient au fur et à mesure en silence et repos… Et tout s’éteignait tout
doucement et tout s’endormait tour à tour et un aboiement de chien se détachait de
moins en moins à l’horizon, un son de cloche, une voix de cor… Seul le torrent, mené
en vitesse dans sa voie fatale par une force extraordinaire, montrait encore, dans le
calme universel, l’éternel mouvement de la vie dans les veines endormies des choses…
Loin, très loin, devant nous, vers l’est, vers la vaste entrée de la vallée, étincelait
quelque chose dans l’ombre du crépuscule, comme une étoile filante sur la terre. C’était
le dernier rayon de lumière qui tombait égaré et abrupte du crépuscule lointain, sur
l’éclat métallique et haut de la tour de l’église de l’hermitage; et lorsque cette étoile
disparut et s’éteignit, dans l’ombre de la terre, une toute autre étoile s’alluma, dans les
cieux les plus hauts… c’était l’Etoile du berger…»

(fragment din cartea Pe drumuri de munte, Calistrat Hogaș)

98
 CNPR 2017 – 2018

Secţiunea proză scurtă

Letiția FLOREA, clasa a XI-a E

PREMIUL I

Rareșul azi
Concenie112

„Și părul tău e-ncolăcire

De șerpi cu limbile-otrăvite,
Tu ești adâncul ce înghite
Virtute, geniu și simțire.”
(Cincinat Pavelescu)

Unda de lumină roșiatică inundă pielea scrijelită, negrul pătrunzând adânc în

țesuturile palide ale ființei. Privirea glaciară se pierde pe întinderea dominată de durere,
irisul interzicând izbucnirea de segmente luminoase ce ard întunericul. Șarpele se
unduiește, stăpânind puritatea sfârșită și permitând odiosului să se elibereze dintre
gratii.
Se ridică, făcându-și cu greu loc printre lucrurile aruncate, înaintând spre ușă.
Inspiră adânc, plămânii inundându-se cu fumul străveziu ce se plimbă prin atmosferă și
iese din camera murdară.
- Medusa!
Își aude numele din spate, dar refuză să răspundă, continuându-și drumul spre
locul în care se va transforma din pradă, în prădător. Bucata de mătase roșie alunecă pe
pielea îmbrobodită cu picături de transpirație, pantofii zboară, iar strânsura este
eliberată, lăsând buclele aurii să împodobească spatele.
- Felicitări!
Ignoră din nou, punându-și unghiile de alamă pe umărul ființei ce îi împiedică
drumul. Ochii lor se întâlnesc, distrugându-se reciproc la nivel psihic. Zgomotul
asurzitor ieșit din gâtlejul șarpelui îngheață liniștea, făcând-o sa se evapore. Pătrunde
într-o altă cameră de unde își ia în grabă hainele aruncate, îmbrăcându-se fără ezitare și
părăsește Iadul. Spațiul se rotește, învăluit de strigăte și vorbe aruncate fără rost, luna
fiind singura lumină de la orizont. Pășește grăbit spre intrare, mâna căutând în disperare

112
concenie (înv.) – nimicire, exterminare

99
 Nr. 18 (42) – 2018

o sursă de venit cu care ar putea achita eliberarea. Un semnal și se părăsește incinta,

lăsându-se în urmă o dâră de pacate și de praf cenușiu.
Privirea îi este captată de felinarele ce se pierd în întuneric odată cu înaintarea
lui.
- Deranjez?
Refuză orice răspuns și de această dată, concentrându-se la priveliște. Ființa din
față își drege vocea, încercând din nou:
- Deranjez?
Niciun răspuns. Sângele îi pulsează în vene. Nervii se agită în trupul sculptat de
cel mai priceput zeu, iar dorința de învingere îl constrânge să întrebe din nou.
- Deranjez?
Medusa se întoarce, ferindu-și firele de păr rebele de pe față, și fixează entitatea
masculină. Aceasta împietrește, pierdută în spațiu și timp, între ființă și neființă, simțind
o durere în creștet.
- Nu, sigur că nu!
Buzele pline dezvelesc dinții perfecți, caninii ascuțiți ce sfâșâie carnea. Pierdut,
se așază lângă ea, încercând să își reimprospăteze puterile capturate.
- Și zici că mergi în direcția aceasta? întreabă timid, un surâs ușor ieșind din
interiorul său.
- Da.
Își întoarce privirea din nou spre geam, concentrându-se pe trecerea luminoasă
din zare. Strânge pumnul în mătasea roșiatică și un tremur îi penetrează spatele.
- Nu iți place să vorbești, nu?
După câteva momente de liniște, bărbatul cedează și își extrage un carnet
încărcat cu schițe. Creionul dansează pe hartia îngălbenită, trasând linii și puncte în
sisteme complexe.
- Încep eu. Cu ce îți ocupi timpul?
- Nu înțeleg de ce nu poți să taci.
Se întoarce nervoasă spre bărbat, dar ochii îi curg în desen, alături de un zâmbet
obraznic ce se așterne la colțul gurii.
- Ești și pictor sau doar distrugi familii? râde răutăcios, dându-și ochii peste cap
și privindu-l suspicioasă.
- Puțin din ambele. Tu?
- Doar ultima parte, spune, ridicând din umeri.
- Eu sunt X, iar tu?
- Ce nume ar trebui să fie și ăsta? râsul îi zguduie trupul fraged, iar rotocoalele
aurii se aruncă pe chip.

100
 CNPR 2017 – 2018

X se încruntă, neînțelegându-i ironia.

-Tu cum te numești?
- Nu trebuie să știi, nu ai face față.
Jocul din cuvintele ei îl înnebunește, trecându-l furia și nebunia neînțelegerii.
Ochii lor se întâlnesc din nou, irișii recunoscându-se și îmbinându-se. Inconștientul
distruge granițele fizice, provocând scânteia de la începutul timpurilor.

Rareșul azi
- Te cunosc.
- Nu ai avea de unde.
- Mi-ai oferit plăcere.
- Niciodată.
- Ești sigură?
- Nu.
Ea se ridică, ieșind din îngrămădirea de obiecte inutile ce sunt ordonate într-un
model nesemnificativ. Închide ochii, inspirând adânc, iar plămânii îi sunt inundați de
focul ce nimicește simțurile și le purifică. Irisul magnetizează din nou lumina ce se
ivește, iar ea urcă prima scară din cele cateva sute. Marmura reflectă unduirile șerpilor
ce se zbat zgomotos în adâncurile materialului puternic ce susține greutatea construcției,
împiedicând-o să se sfârșească în mii de bucăți ce s-ar spulbera în neant. Înaintează,
ecoul provocat de pașii ei răsfrâgându-se și izbindu-se de albul imaculat. El se proptește
în arcada împodobită cu ondulații sculptate atent, sângele fierbându-i în vene și în
întregul sistem. Umbra-i încadrată în interiorul sferei se luminează treptat, scoțând la
iveală înfățișarea de împărat.
- Și se va sfârși.
- Nu încă! rânjetul diavolesc se accentuează, iar el se apropie de trupul prădat de
dorințe secrete. Abia e începutul. Ai întârziat!
Îi întinde cartea pe care o ascundea la spate, ea îl urmează. Decorul învechit și
inundația de volume legate ce ascund informații despre etern se rotește și se pierde în
jurul lor, iar mersul se ritmează, până ce catifeaua face contact cu pielea ei. Își rotește
ochii, analizând împrejurimile.
- Calm! Își apropie buzele de urechea ei, iar glasul domol îi potolește emoțiile.
Ești sigură de ceea ce faci?
- Întotdeauna.
Se întoarce, înaintând spre ieșire și părăsind locul bântuit de lumina puternică.
Privirea înghețată întâlnește viziunea inteligenței, îmbibată în acidul focului și în dorința
continuă de răzbunare. Mâinile îi cuprind talia, iar șerpii se metamorfozează în valuri
învolburate ce ascund divinitate și putere exacerbată. Actul se consumă, iar fracțiunile

101
 Nr. 18 (42) – 2018

de durere se transformă în plăcere nesfârșită, completată de dorința absolută. Neputința

regăsirii se reaprinde, sufocată de fierbințeala trupurilor ce au contactul interzis.
Iar ea se întoarce, înaintând spre ieșire și părăsind locul. Universul i se pare
infim, judecata fiindu-i dominată de interzicerea actului ulterior. Apa face contact cu
tălpile ascuțite de alamă, iar șerpii sâsâie în disperare, dorind eliberare. Se întoarce,
ridicându-și mâinile și aplecându-se pe spate, până când ființa se transformă în neant,
iar tot ce a existat s-a demolat, lăsând în urmă doar stropi reci de apă. Iar Poseidon o
capturează, adâncind-o în sânul său protector și îi sărută inima pătimaș, ca la sfârșit.
Pasărea se regăsește pe sine, iar peștele ajunge în iadul umed, pentru câteva fracțiuni de
timp. În următorul moment ea patrunde în apă, iar aceasta o posedă complet. Peștele se
sufocă, extenuat de dorința neputincioasă de aer, înecat în propriul venin.
Figurile se apropie, palmele lor făcând un contact zgomotos ce distruge
suspansul și readuce în atenție lumina extenuantă ce inundă teatrul. Medusa se ridică,
scuturându-și mătasea roșie și întinzând mâna spre Poseidonul care reușește în cele din
urmă să își aranjeze părul răvășit. O plecăciune, iar ei izbucnesc din nou în aplauze și
în țipete. Zâmbetul șarpelui se oglindește în ochii tuturor.
Aceasta distruge strânsoarea dintre mâinile celor doi, întorcându-se spre scări și
înaintând spre ieșire, aruncându-și privirea peste haine. Le ia și iese, inspirând adânc și
deschizându-și ochii spre luna ce soptește odios cuvinte împietritoare.
Intră în Iadul roșiatic, iar mătasea ia locul hainelor, pantofii fiind schimbați după
modelul dorit. Ușa camerei murdare se deschide, iar ea pășește, apropiindu-se de ceea
ce iubește și urăște.
Atena se întoarce, zâmbind diavolește și închizând poarta Iadului, blocând visele
și dorințele neîmpărtășite într-un întuneric absolut, în care pasiunea se anulează, iar
instinctul animalic domină, purtat de necesitatea consumării actului. Zeitatea renunță,
lăsând monstrul să se desfășoare și să domnească în închisoarea propriilor aspirații.
Lumina se stinge, sfârșitul se sfârșește.

102
 CNPR 2017 – 2018

Secţiunea eseu filosofic

Bogdan NICORESCU, clasa a X-a C

PREMIUL I

Rareșul azi
Incursiune în utopia vieţii

Motto: „Să ne rostogolim înspre răni,

prin mare și prin văzduhul istovitor; înspre chinuri,
prin tăcerea apelor și a văzduhului, ucigașe;
înspre caznele care râd, în liniștea lor cumplit
de furtunoasă.” (Rimbaud)

Mă gândesc cum s-ar simți impactul cu adâncimile oceanului. Mă gândesc cât

de dur ar fi sau, dacă, dincolo de ele, ar mai există ceva. Fie o șoaptă sau un ultim suspin,
încărcat de grija unei eliberări mult prea bruște. Încercarea mă lasă rece. Abandonez,
totuși, ideea înstrăinării, dar păstrez în suflet impulsul unei posibile explorări. Când voi
avea curajul, când suflul vieții mă va izbi îndeajuns cât să-mi fi dorit să păstrez în mine
tăcerea. Cea mută, cea surdă, cea infailibilă. Resemnarea disprețuitoare, pulsul unei
nopți de vară, al unei ploi cu interminențe, al unui vis departe de mine, dar pe care l-aș
dărui în final. M-aș descotorosi de el în schimbul altuia, l-aș lăsa să zboare, să-și
găsească un alt ungher unde să se camufleze, unde să se dezlănțuie în masura în care și-
ar fi dorit. Apoi să plece, să transpară sub voalul unei inexistente imunde, sub semnul
unei fatalități după care a râvnit dintotdeauna. Și aș privi înăuntrul meu; mi-aș lăsa
aripile să crească. M-aș adânci și mai tare în obscuritate. Ce utopie...
Uneori mă închipui că citesc pe malul marii. Privesc în depărtare câmpul
strălucind de maci scrutând zarea și alunec pe crâmpeie de suflet într-un timp agonizat,
într-un potop de senzații si urlete. Apoi mă complac realității pe care am creat-o. Fiecare
val adus de marea zbuciumată schițând pe nisipul ud cuvintele din carte, fiecare zâmbet
al scoicilor prin care aud Infinitul scurgându-se în clepsidra perfecțiunii. „Între
pustietatea mea și pustietatea ta există numai plânsul etern al valurilor marii” (Kazi
Islam). Las antimoniul să se dezlănțuie.
Tind la condiția artistului damnat să plutească în derivă, sortit fantazării
disprețuitoare. Străin de lumea obiectuală, vrăjit fiind, iradiez în jurul meu vraja care
atinge întregul univers. Beatitudine… transcendență… ingenuitate… aparențe.

103
 Nr. 18 (42) – 2018

Mă dezic de jumătățile de masură. Suntem resemnați… neiubirii. Dar, totuși, care este
cea mai gravă contravenție?
Sunt mări vii și mări moarte. Mări care te țin prizonier, care te fac vulnerabil în
fața iubirii, și mări în care îți arunci durerile, sperând că poate te vei întoarce cândva și
vei găsi clipa intactă a durerii mute, care nu mai așteaptă nimic în schimb. Aici, mitul
are menirea de a extrage lumea din banalitatea ei și de a transfigura universul. Blaga
arăta că lacrimile sunt răspunsul divin la rugăciunea unui Adam izgonit din paradis și
împovărat de remușcarile trezite la vederea florilor, a cerului, a zâmbetelor Evei care
evocă nostalgia mistuitoare a pierderii paradisului; „giulgiul” lacrimilor e oferit de
„milostivul” în scopul acomodării finite la o existență dureroasă („Lacrimile”). O mare
de lacrimi ar fi echivalentul unei mări moarte, cu reflexe de sânge, absolutul plastic al
lumii, precursorul legendei lui Adonis, amantul zânei Venus, care moare în munți rănit
de mistrețul legendar.
În viziunea mea, absolutul relativ există. Relativul absolut este însă de
neconceput. Nu poți fi fericit decât coexistând într-o altă dimensiune. Trecerea de la
starea de Haos indefinit la cea de Univers ordonat sau Cosmos nu ar fi posibilă fără
elementul acvatic, mijlocul ideal de a sugera nemișcarea prin mișcare, de a uni simbiotic
dimensiunea eternului cu cea a continuei prefaceri. Așa cum postulează Heraclit, nu ne
putem scufunda de două ori în apele aceluiași râu, căci între momentul unei scufundări
și al celeilalte nimic nu mai este identic. Extrapolând, nu putem surprinde apa în
momentul ei critic de tensiune, întrucât nu este un obiect de sine stătător. Caracterul viu
al unei tensiuni scade, cu cât fragmentele si grupele întregului se uniformizează (August
Macke); astfel, putem vorbi despre o “poetică a apei”, așa cum s-ar exprima Gaston
Bachelard.
Wordsworth susținea că râul are un limbaj accesibil ființei. Dar apa are și voci
indirecte. Natura rasună de ecouri ontologice. Ființele își răspund imitând voci
elementare. Poezia lui Blaga “La cumpăna apelor” pune împreună destinul uman cu cel
acvatic, punctul comun fiind legat de inexorabilul trecerii: “Tu ești în vară, eu sunt în
vară. În vara pornită/ către sfârșit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor./ Cu gând
jucăuș-mângâi părul pământului. Ne aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.”
Această funcție geneziacă a apei poate fi analizată și din perspectivă mitologică.
Printr-un impuls al cerului primordial, Venus, creată de mare, e legănată la sânu-i, până
ce într-o zi, pe un tărâm de legendă, a dăruit-o lumii. În lucrarea “Effets du soleil sur
l’eau”, Derain vorbește de contopirea dintre nor și copac, întrepătrunderea metamorfică
conferind elementelor naturii capacitate expresivă pe registrul sentimentelor umane.
Apa este cu adevărat un element tranzitoriu. Ființa menită apei este o ființă în
derivă. Ea moare în fiecare clipă, iar ceva din substanța ei se prăbușește neîncetat.

104
 CNPR 2017 – 2018

Asemenea lui Narcis, ea este un singular, căci doar un alt singular ar putea-o înțelege.
Apa slujește la naturalizarea imaginii noastre. În contextul impresionismului, se
reușeste, cu mijloace de mare valoare, transpunerea fenomenelor naturii în scopul
operelor sale; un exemplu în acest sens ar fi Debussy. Mergând către Prerafaeliți, se
observă o adaptare a lumii ca reprezentare, fiind absorbite toate relațiile cu realitatea,
devenită astfel simplu simulacru, în urma parcurgerii celor trei faze successive ale

Rareșul azi
imaginii: reflecția, denaturarea si absența. (Jean Baudrillard)
Weltannschauung-ul acestui cult armonios al ideilor trimite la latura maternă a
apei. Matrice a lumii, a formelor, marea e totdeauna femelă, totdeauna fecundă (Dan
Botta). Marea purtând pe Venus și sufletul Sapphei, marea ascunzând simboluri ale
aceleiași funcții germinale, vitale, aceasta este intenționalitatea (artistică), acea
“intentio” husserliană către care se îndreaptă toate actele psihice. În poema închinată
Mamei, Eminescu își cheamă iubita și mama cu același suflu pasionat, imaginile lor
confundându-se în mare, dor al operei. Dar când aceasta confuzie se leagă de o idee de
ape, abia atunci poemul capătă valori spiritualizate („Mereu va plânge apa, noi vom
dormi mereu”). Eul populat de către altcineva, deposedat de sinele autorecognoscibil
contruiește o “nevroză a depersonalizării”, în termenii lui Tudor Vianu, topos comun la
Eminescu și Blaga.
Astfel, „Influența” teoretizată de Harold Bloom este o realitate aplicabilă în
cazul textelor lui Blaga care au ca punct originar vocația mitologizantă regăsibilă în
apetența eminesciană pentru mit. Dintre cele „șase raporturi revizioniste”, denumite de
Bloom, ne vom opri asupra momentului „clinamen”, care presupune o lectură creatoare:
„Un poet se abate de la precursorul sau citind poemul acestuia astfel încât să execute un
clinamen în relație cu el”.
Ideile îmi sunt ca o întindere de nori prăfuiți. Le îmbrac în haina absurdului și
privesc cum se autodistrug. Ultima rezistență, ultima urmă de viață. Și, totuși, oare cât
de buni artiști ne dovedim a fi până la urmă?

105
Nr. 18 (42) – 2018

Haz de necaz
benzi desenate realizate de Ștefan Christian TEODORESCU-PASCARU,
clasa a X-a F

106
 CNPR 2017 – 2018

Stay Free Project

prof. Adina DIACONESCU

Under the slogan: ”A teenager shouldn’t end up merchandise” and “Anyone can
become a victim of trafficking”, the association “Valoare Plus” based in the town of

Rareșul azi
Bacău, sets out to inform, educate and warn students against the dangers awaiting them
in the real world, the cruel and fierce “out there”, otherwise named ”urban jungle”.
The project, symbolically entitled “Stay Free”, looks into the phenomenon of
modern slavery, its causes, numbers, statistics and participants while endeavoring to
find solutions to problems, answers to questions and finally resolutions after discussions
and debates.
There arises the obvious question: ”Why Romania?” Well, the sad truth is that
among all the other European countries, ours features as the worst affected by human
trafficking, particularly the region of Moldavia. The bottom line is: poverty, lack of
education, unemployment and corruption have had a major impact on the living
standard of the population. What is there to be done, then?
Here come the figures: the above mentioned association has managed to inform
16.000 students in no less than 160 schools in the 8 counties of Moldavia. More
importantly, it cooperates with 120 support groups in colleges to look closely at this
dangerous phenomenon. There is even a conference, now at a second edition, with a
view to raising the awareness of the population, in which I have participated myself
accompanied by volunteers from class XI E and their trainees, students from class X F.
As far as I am concerned, college students need to become involved in real life
problems, they need to hear people’s stories as well as make their own voices heard, in
order to become mature and responsible citizens of the future.

O călătorie prin Europa

Adina MIHALCEA, clasa a XI-a C

,,Teritoriul comun al europenilor este cultura”, spunea poetul și filosoful Paul

Valéry; cu siguranță acestea au fost și gândurile mele când m-am decis să merg în
excursia organizată de liceul nostru, din perioada 1 – 6 aprilie 2018.
Încă de la început, am fost atrasă de traseul pe care aveam să îl parcurgem,
descoperind minunatele peisaje ale Europei și, totodată, eram nerăbdători să vizităm cât
mai multe din aceste locuri încărcate de istorie.

107
 Nr. 18 (42) – 2018

Prima țară pe care am traversat-o a fost Ungaria, iar oprirea noastră a fost în
orașul Budapesta, care m-a impresionat în mod profund. La lumina lunii, am fost în
croazieră pe Dunăre, cu prilejul căreia am putut admira cele mai frumoase peisaje ale
capitalei: în special cele 4 din 7 poduri, luminate splendid de mii de beculețe și clădirile
de vechime seculară, care stau mărturie a istoriei acestui neam – actualul Palat al
Parlamentului și Castelul fostei cetăți Buda.
Mai departe, am traversat Austria, care cred că mi-a plăcut cel mai mult din
această excursie. Peste tot unde vedeai cu ochii, munții semeți erau acoperiți de păduri
impresionante de conifere, pentru a nu mai menționa și peisajul piscurilor încărcate de
nea care străpungeau norii. Aerul curat și peisajul montan sunt asemănătoare cu ale
noastre, într-o oarecare măsură. Același lucru l-am putut observa și în orașul Graz, al
doilea ca mărime și importanță al Austriei, unde clădirile multicolore, în stil vechi
german (asemănătoare cu cele din Ardeal) se proiectau pe fundalul munților împăduriți,
creând o imagine pur și simplu captivantă.
Eram atrași vizual de marile întinderi de viță-de-vie și de pomii fructiferi care
străluceau în lumina apusului.
Prima vizită în Italia a fost în orașul Veneția, un oraș atât de greu de descris, pe
cât de greu este de comparat. Cum nu mai există un altul ca el, nu pot spune decât că
unicitatea atrage foarte mult. A fost atât de interesant să traversăm zeci de podulețe ca
să trecem dintr-o insulă în alta și să putem vedea cum gondolierii voioși plimbau pe
canalele vechiului oraș turiștii încântați. Nu este greu de imaginat că Piața San Marco
este o încântare, atât prin arhitectură – Basilica, Palatul Dogilor – cât și prin
multitudinea culturală pe care am avut prilejul să o întâlnesc: turiști din toate colțurile
lumii.
Verona a fost o altă oprire în Italia. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la acest
oraș este că am văzut și localnici, iar orașul mi s-a părut mult mai aproape de sufletul
meu. În timp ce Veneția era atât de plină de turiști, Verona a fost ca un mic refugiu în
mijlocul italienilor. De asemenea, Verona este plină de clădiri superbe de tipul „Belle
Epoque” care este, cu siguranță, unul din stilurile mele preferate.
În Slovenia am vizitat peștera Postojna, care a fost un adevărat spectacol vizual
pentru toți privitorii: stalagmite și stalactite lungi și, câteodată, fioros de lungi stăteau
mărturie a trudei zilnice a apei pentru a săpa prin aceste locuri. Peștera este dintre cele
mai lungi din Europa și, cu certitudine, cea mai frumoasă parte a fost plimbarea cu
trenulețul pe o porțiune de 4 km.
Mărturisesc că această excursie a fost o experieță de neuitat, în care am avut
prilejul să mă relaxez și să admir frumusețile oferite de aceste locuri complet noi pentru
mine.

108
 CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Graz, Veneția, Basilica St. Marcu din Veneția, Verona, Palatul Parlamentului din
Budapesta...

109
 Nr. 18 (42) – 2018

Ziua Educaţiei la Colegiul Naţional „Petru Rareș”

consilier educativ, prof. Loredana MITREA

5 octombrie 2017. O echipă entuziastă de elevi și profesori ai Colegiului

National „Petru Rareș” se pune în mișcare pentru a sărbători într-un mod inovativ și
deschis Ziua Internațională a Educației.
Se deschid porțile celui mai prestigios liceu din Piatra Neamț pentru ca elevi de
gimnaziu ai școlilor pietrene să pășească, unii dintre ei pentru prima dată, în acest spațiu
în care visează să-și desăvârșească proiectele de liceeni.

Ora 8.00 – holul principal al liceului devine neîncăpător pentru zecile de ochi
curioși ai invitaților ce privesc interesați către harta atelierelor ce li se oferă spre
descoperire.

110
 CNPR 2017 – 2018

Începe aventura!

Rareșul azi
Drumul spre cunoaștere trece prin bibliotecă. Îl parcurg gânditori elevii invitați,
dar și elevii gazdă, răsfoind și citind, comentând și discutând, savurând fiecare moment
din acest parcurs intelectual. Atmosferă primitoare, cărți rare și bune.
Lectura lasă loc filmului. Atelierul de cinematografie le dezvăluie curioșilor
câteva din tainele acestei preocupări artistice care a adus premii Colegiului Național
„Petru Rareș” în multe ocazii. Elevii premianți își prezintă realizările: filme de scurt
metraj sau documentare. Captivant! Undeva, într-o sală din apropiere, se aude muzică.
Niște adolescenți entuziaști lucrează la mișcările unui flash-mob care să transmită
mesajul: „Educația înseamnă fericire”. Zâmbete și mișcare. Se anunță un moment
plăcut!

111
 Nr. 18 (42) – 2018

Atelierele de pictură și desen

– artă executată de și pentru elevi.
Printre linii creionate precis, umbre
și culori, creativitate și rigoare.
Fermecați de curgerea lină a
creionului sau a pensonului, trecătorii
poposesc sensibilizați.

112
 CNPR 2017 – 2018

Periplul continuă: acțiune și interacțiune la atelierul de tehnică teatrală. De la

tonuri diferite pe care le poate avea vocea umană până la mișcări în sincron, exersând
coeziunea, atenția, reflexele sau motricitatea. O mare de elevi ce nu mai vor să plece,
multe zâmbete, voie bună și antren. Toți pentru unu și unu pentru toți!

Rareșul azi

113
 Nr. 18 (42) – 2018

Dar după o asemenea desfășurare de forțe, științele reechilibrează situația:

experimentele în laboratorul de biologie atrag precum un magnet ochii curioșilor ce
visează să devină, într-o zi, elevi ai Rareșului. Fizica și chimia strigă într-un glas
„Victorie!” în fața atâtor priviri iscoditoare. Ca prin minune, tot ce era auster și
inexplicabil devine palpabil și clar.

114
 CNPR 2017 – 2018

Astronomia, unică și nemărginită ca sensuri și înțelesuri, se deschide ca o carte

către noii veniți și le dezvăluie alte și alte căi ale cunoașterii. Deci așa se explică toate
aceste fenomene!!!

Rareșul azi

115
 Nr. 18 (42) – 2018

În laboratoarele de informatică, atenția tuturor se îndreaptă spre monitoare:

ssss… sunt dezvăluite secretele modelării 3D. Prezența noilor tehnologii în educație
este percepută în mod direct de către toți curioșii. Prilej de a cuceri noi adepți ai
digitalizării și inovației.

Spre bucuria vizitatorilor, dar și a „rareșiștilor”, atelierul de dans oferă zâmbete

și armonie printre pași de salsa, mambo sau cha-cha. Un motiv în plus de a înțelege că
printre formule, experimente, date istorice sau procedee logice, dansul își găsește locul
într-un mod fericit.

116
 CNPR 2017 – 2018

Și muzica atrage adepți în curtea interioară a liceului. Prietenie, socializare și

mult zâmbet, toate acestea sunt posibile datorită magiei create de voci și instrumente
muzicale. Oaspeți și gazde sunt conectați la firul mirific al cântecului.

Rareșul azi

117
 Nr. 18 (42) – 2018

Cu toții cunoaștem importanța alegerii drumului potrivit in viață. Iar liceenii sunt
cei mai interesați atunci când vine vorba de cea mai bună alegere. De aceea, mărturia
profesioniștilor (locotenent Grancea Andrei – Comandantul Detașamentului de
Pompieri Piatra Neamț, Savin Cristian – administrator de firmă IT, Vădeanu Roxana –
arhitect, Budurea Bogdan – director Raiffeisen Bank, Palancu Mihaela – judecător,
Ciocoiu Maria – medic radiolog, Strochi Lucian – profesor și scriitor) ține cu sufletul
la gură zeci de adolescenți aflați în momentul marilor căutări.

Altă ușă, altă pasiune: origami. Artă din hârtie, momente de convivialitate în
jurul unei activități ce presupune răbdare și creativitate, două calități ce se regăsesc din
plin la elevii din Rareș. Un mod plăcut de relaxare, dar și o ocazie în plus de a răspunde
unor noi provocări.

118
 CNPR 2017 – 2018

Distracția continuă: English is for fun! Jocuri, întrebări, răspunsuri și muuult

haz, toate exersează competențele de comunicare și înțelegere ale participanților.
Provocările în limba engleză sunt pe placul tuturor: we certainly love English, mai ales
când avem șansa de a învăța lucruri frumoase unii de la alții.

Rareșul azi
Spirit civic, implicare, determinare, iată câteva dintre ideile ce se desprind din
ampla manifestare organizată de CȘE. Elevii din Rareș sunt în căutarea unui
vicepreședinte și a unui secretar al Consiliului Școlar, ceea ce le dă ocazia unei dezbateri
ai cărei termeni sunt colegialitatea și respectul. Educație prin asumarea responsabilității.

119
 Nr. 18 (42) – 2018

Călătoria educativă continuă: competiția unește, fie ea sportivă sau de cultură

generală. Așadar, pe terenul de sport sau în clasă, întrecerea face parte din joc. Ascute
mințile, șlefuiește trupurile.
Un liceu, o misiune, un proiect – Euroscola. Voci de elevi promovând valorile
urbei, susținând un demers comun. O echipă adevărată, așa cum numai la CNPR poate
fi.

În cabinetul psihologic - jocuri, teste de IQ și comunicare. Calea spre dezvoltare

emoțională este dezvăluită de glasul cald al psihologului. Descoperirea eului,
descoperirea celuilalt. Un exercițiu util și tonic, deopotrivă.
În acest timp, mesajul pentru o educație de calitate este purtat de elevii clasei a
VII-a CNPR către colegii lor de la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca.
Prietenie, interacțiune, spirit civic. Dialogul se leagă ușor, distanța dispare, se nasc idei
noi ce așteaptă să fie puse în aplicare. Educația apropie oamenii, cu siguranță!

120
 CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi
Stau mărturie, de asemenea, privirile calde și încurajatoare ale trecătorilor ce
întâlnesc grupul de elevi entuziaști ai Colegiului Național „Petru Rareș” care doresc să
facă cunoscut întregii comunități mesajul lor pro educație. O educație transparentă,
creativă, o educație de calitate.
5 octombrie 2017. O echipă entuziastă de elevi și profesori ai Colegiului
National Petru Rareș au transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare: Ziua
Internațională a Educației.

121
 Nr. 18 (42) – 2018

TEACHING SHAKESPEARE’S HAMLET

#eTwinclusion

prof. Camelia AFLOAREI

‘Teaching Shakespeare’s Hamlet #eTwinclusion’ este titlul unui proiect

eTwinning la care a participat și un grup de elevi ai claselor a 9-a și a 10-a, coordonați
de Afloarei Camelia, profesor de limba engleză.
Proiectul și-a propus o abordare diferită, participativ-creativă a piesei ‘Hamlet’,
cu oportunități de cunoaștere a limbii folosite de Shakespeare, pe de o parte, și de
comunicare în limba engleză modernă, pe de altă parte, de aprofundare a competențelor
interculturale, precum și de însușire a unor noi abilitați digitale.
Pe parcursul celor patru etape ale proiectului, elevii noștri au colaborat cu tineri
din Germania (Sigena-Gymnasium), Italia (IIS E. Ferrari și IISS Peano), Franța (Lycee
Condorcet) și Turcia (Vahit Tuna Anadolu Lisesi și Chihangir Koleji). Activitățile
propuse au fost variate, presupunând atât lucru individual, cât și în echipe naționale și
multinaționale în vederea rezolvării unor sarcini de lucru.
Prima etapă – Getting to know each other – le-a dat celor implicați prilejul de a
se cunoaște în mediul online și de a-și prezenta unii altora localitățile din care provin.
Prezentările au fost sub formă de text, imagini si filmulețe (pe Padlet).
Cea de-a doua etapă – Project work (multinational teams) – a presupus realizarea
unor filme scurte, prezentări (Prezi, Kioza, Power Point) și fișe de lucru pe care elevii
le-au lucrat împreună, alegând dintr-un număr de 20 de teme, pornind de la unele
precum: situația politică a Danemarcei și tema răzbunării până la elemente tipice de
limbaj, Hamlet și corupția sau aparențe vs. realitate în piesă.
Etapa următoare (și cea mai indrăgită de elevi) – Acting out and filming – a
presupus interpretarea unor scene din piesa ‘Hamlet’, filmarea și postarea lor pe
platforma eTwinning. Acesta a fost un prilej de interacțiune, de descoperirea calităților
actoricești în unele cazuri, de parcurgere a întregii piese de teatru în limba engleză și,
nu în ultimul rând, de distracție.
În ultima etapă a proiectului – Creative writing – elevii au ‘scris creativ’ pe una
sau mai multe teme dintre cele 17 propuse, imaginându-și, de exemplu, dialogul dintre
Marcellus și Bernando după întâlnirea cu fantoma, scrisoarea lui Hamlet pentru Ophelia
sau interjecțiile pe care Gertrude le folosește în confruntarea cu Hamlet.

122
 CNPR 2017 – 2018

Considerăm că implicarea noastră în acest proiect a fost un bun prilej pentru

lectură în limba lui Shakespeare, în primul rând, precum și pentru comunicare,
interacțiune, cunoaștere, autodepășire și (re)descoperirea de sine. La final, ne declarăm
mulțumiți și nerăbdători să răspundem afirmativ următoarelor provocări.

Rareșul azi

123
 Nr. 18 (42) – 2018

Certificatul Microsoft Office Specialist, pas către

Campionatul Mondial de Office și nu numai

Alexandru-Gabriel Afloarei, clasa a XII-a A

Certificările Microsoft Office Specialist sau, mai pe scurt, MOS, sunt un bun
prilej pentru a dovedi performanța în utilizarea aplicațiilor Office și ajută la obținerea
unui loc de muncă mai bun, indiferent de domeniul de activitate. Acestea sunt
asemănătoare cu examinările modulare din ECDL, cu diferența că se testează numai
cunoștințele practice, nu și cele teoretice, cunoștințe ce vor fi atestate printr-un certificat
individual pentru fiecare aplicație, dacă se obține un punctaj de minimum 700.
Începând cu anul 2017, cu sprijinul domnilor directori și al celor de la asociația
Certipro Timișoara, am reușit să deschid în CNPR un Centru de Examinare Acreditat
Certiport (CATC). Astfel, elevii dornici să își valorifice cunoștințele de Office, pot fi
examinați din Word, Excel sau PowerPoint, iar aptitudinile de utilizare a calculatorului
pot fi testate prin examenul IC3 (care poate echivala proba de TIC la Bacalaureat și
constă în numai 3 probe – avantaj față de ECDL).

„Competiția Microsoft Office este singura competiție validată de către

Microsoft care oferă o platformă unică prin care elevii și studenții din întreaga lume își
pot demonstra experiența cu instrumentele Microsoft Office.”113

113
David Ford, Despre MOSWC, preluat de pe site-ul certipro.ro, accesat la 25 mai 2018

124
 CNPR 2017 – 2018

În România, Certipro, împreună cu Microsoft și asociația Eos, organizează anual

selecții naționale pentru Campionatul Mondial de Office. „La această competiție, în
lume, participă peste 600.000 de candidați unici din peste 60 de țări din lume. La finala
globală se califică cei mai buni utilizatori ai aplicațiilor Microsoft Office din fiecare
țară, aceștia fiind invitați în SUA să își dovedească super competențele în una din
aplicațiile suitei MS Office: Word, Excel și PowerPoint. Campionatul Mondial MOS

Rareșul azi
valorizează cunoștințele de utilizare ale tinerilor între 13 și 22 de ani, pe aplicațiile MS
Office, atât ca nivel de performanță a utilizării, cât și contra cronometru, dacă tânărul
deține o certificare internațională Microsoft Office (certificare MOS).”114 Sau, altfel
spus, dacă doriți să obțineți o certificare pentru oricare dintre aplicațiile mai sus
menționate, puteți să vă înscrieți cu punctajul obținut la etapa națională de selecție
pentru mondiale. Mai multe detalii despre concurs și perioada în care se desfășoară
puteți obține de la doamna profesoară Carmen Mareș sau de pe certipro.ro

Anul acesta, alături

de doi colegi din
clasa a XI-a, Andra
Drăgan și Teofil
Crușitu, îndrumați de
doamna profesoară
Carmen Mareș, am
început pregătirile
pentru obținerea cer-
tificatului MOS încă
din iarnă: ne-am
înscris, ne-am docu-
mentat din ghidul
oficial pentru pregă-tire, am lucrat simulări, apoi, în luna martie, am dat examenul
propriu-zis. Cu toții am obținut punctaje foarte bune (Andra – 944 puncte și Teofil –
869 la secțiunea Word, iar eu – 961 la Excel), însă numai eu am reușit să mă calific în
cele 30 de locuri la etapa națională. Departajarea pentru această fază se face în funcție
de punctaj și de timp, Andra obținând ultimul punctaj, însă a avut ghinionul de a fi
penalizată după timpul de executare a probei.

114
Ibidem

125
 Nr. 18 (42) – 2018

Etapa națională a Campionatului Microsoft Office Specialist a avut loc pe 4 mai,

la sediul Microsoft din București. Scopul principal a fost acela de mai susține încă o
dată un examen, în cazul meu, la Excel (diferit de cel inițial, bineînțeles!), însă, ca în
fiecare an, agenda evenimentului a fost destul de lejeră: am (re)cunoscut organizatorii
și pe ceilalți participanți, am făcut un tur al sediului Microsoft și abia apoi am dat
probele.
Spre deosebire de anul trecut, unde doar un singur participant a avut șansa de a
se califica la mondiale (și anume Tiberiu Danciu, între mine și el fiind o diferență de
numai 36 secunde, ambii obținând punctajul maxim de 1000 puncte; pe această cale,
doresc să în felicit, pentru că este primul român care s-a întors acasă tocmai din
Anaheim, SUA cu Aurul și un cec de 7000$!), în 2018, 3 norocoși (câte unul de la
fiecare secțiune) au avut această oportunitate. După probe, am aflat rezultatele și
clasamentul final, reu-
șind să obțin în acest
an premiul III la
secțiunea Excel. Deși
nu m-am calificat la
mondiale, pot spune
că sunt destul de
mândru de rezultat,
având în vedere că a
fost un an greu atât
pentru mine, cât și
pentru restul colegilor
din clasele a XII-a,
fiecare dintre noi
pregătindu-ne pentru examenele de Bacalaureat și Admitere în învățământul superior.
Dragi colegi, eu cred că v-am convins să participați și voi la competiție și vă
încurajez să o faceți! Este o experiență deosebită, aveți oportunitatea de a cunoaște
oameni frumoși, dedicați și implicați, de a vă plimba prin sediul Microsoft și, sper eu,
aceea de a ajunge la Mondiale. Vă asigur că examenele nu sunt grele și vă recomand să
vă pregătiți și să participați la Olimpiada de TIC pentru că ajută în acest demers.
De asemenea, este important pentru viitorul vostru să obțineți și acest tip de
certificări. În societatea actuală, atât de tehnologizată, competențele TIC sunt absolut
necesare, iar certificările vă avantajează și vă pot face vizibili într-un teanc de CV-uri
de pe masa unui angajator.
Vă urez mult succes și vă țin pumnii să duceți numele Rareșului în State!

126
 CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

127