CURS MORALA

Curs 1

Lectie introductiva. Etimologia cuvantului “morala”

Exista doi termeni pentru aceasta disciplina, etica si morala. Acestor termeni li
se adauga atributele: filosofica ori crestina. Grecii nu au alt cuvant pentru disciplina decat
cel de etica (itos) – ceea ce noi, definim cu termenul de morala.
Etica a parut filosofilor ca exprima mai bine obiectul demersurilor lor de
abstractizare, adica cugetarea filosofica cu privire la principiile generale ale activitatii
morale sau studiul metodelor sau sistemelor de morala.
Etica pare o disciplina care nu e normativa. Prezinta obiectiv anumite dectrine
morale sau principii etice. E rationala si abstracta.
Morala = disciplina legata de un animit mod de a te comporta, care prescrie
norme de urmat mai mult sau mai putin obligatorii.
In greaca cuvantul “itos” (comportament) vine de la acelasi cuvant, care insemna
initial “obicei”. La Homer aceasta inseamna “locuinta oamenilor si a animalelor, locul
unde acesta avea liniste si relativa siguranta. Apoi desemna patria si abia mai tarziu in
intreaga gandire greceasca capata semnificatia de “ceva interior, conceptia, caracterul
cuiva sau un fel statornic de a actiona.
Aristotel numeste virtutile etice cele care se intemeiaza pe obicei, deprinderi,
deosebite de cele neetice, fundamentate pe cunoasterea abstracta.
Dupa el se intrebuinteaza in intreaga filosofie anterioara.
In N.T. termenul “iti” este folosit in 1Cor. 15,33 cu sensul de datina, obicei: ”Nu
va lasati inselati, tovarasiile rele strica obiceiurile bune“ (datina , depridere).
Lc 1,9: datina liturgica: ”A iesit la sorti dupa obiceiul preotiei sa tamaieze
intrand in templul Domnului”.
F.A.1,14,19; 16,21: datina individuala: ”Si iesind S-a dus dupa obicei in Muntele
Maslinilor si ucenicii L-au urmat”.(Luca 22,39)
-datina nationala: ”ca l-au auzit zicand ca Iisus Nazarineanul …v-a strica locul
acesta si va schimba datinile pe care ni le-a lasat noua Moise”.
Cuvantul morala vine din adjectivul latin “moralis, morale” care este traducerea
grecescului “itos” in latina .E un adjectiv substantivizat de la “mos, moris” (obicei).
Seneca foloseste termenul de “philosophia moralis”. Desi cei doi termeni sunt aproape
sinonimi vom folosi termenul ”morala” din doua conveniente:
1 - de ordin lingvistic: l-a primit din limba latina, apoi mai tarziu pe cel grecesc
de etica.
2 – notiunea “morala” implica un caracter mai mult practic decat teoretic.

Obiectul Moralei crestine il constituie faptele omenesti constiente si libere.

Instinctele, actele reflexe, automatismele ar parea la prima vedere ca nu fac obiectul
Moralei. De fapt, ele sunt manifestari ale personalitatii, sunt functii controlate de ratiune
si responsabile.

1
 Actele savarsite din frica sau constrangere nu constituie obiectele Moralei,
“faptele care nu se savarsesc in deplina libertate, nu au valoare vesnica”(Sofronie de la
Essex). Obiectul moralei e vointa omeneasca. Faptele sunt consecinta vointei.

Metodele de cercetare: sunt cele folosite indeobste de stiintele umaniste:

observatia, acheta, demonstratia si altele. Morala crestina apreciaza nu numai faptele ci si
gandurile, intentiile, vorbele. Nu se multumeste numai sa constate calitatea prezenta sau
trecuta a faptelor omenesti, ci vrea sa dea calitate si perspectiva viitoarelor noastre fapte.
Sf. Ioan Gura de Aur arata ca faptele noastre au repercursiuni istorice. Nu suntem
responsabili numai fata de noi insine, ci si fata de urmasii nostri (suferinta copiilor mici):
“Parintii mananca agurida…”.
Definita Moralei generale: Disciplia normativa care stabileste si prezinta in
mod sistematic si critic pe de o parte normele dupa care omul trebuie sa-si orienteze
vointa, iar pe de alta parte, modalitatile prin care omul reuseste infaptuirea binelui moral.
Morala ca disciplina teologica – sunt multe sisteme de Morala religioasa.
Morala crestina e o disciplina teologica. Izvorul ei principal e Revelatia divina.
Temeiul tuturor evaluarilor faptelor omenesti il ofera Revelatia lui Iisus, transmisa prin
Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Morala crestina vrea sa orienteze vointa si faptele omenesti
spre scopul final al omului, spre fericirea in Imparatia lui Dumnezeu (indumnezeirea).
Definita Teologiei morale – este disciplina teologica care pe baza Revelatiei
dumnezeiesti transmisa prin Sf. Scriptura si Sf. Traditie si propovaduita de Biserica,
infatiseaza in mod sistematic normele dupa care trebuie sa se conduca orice crestin pentru
a dobandi asemanarea cu Iisus, Binele suprem, fericirea.
Obiectivul Teologiei morale: e fericirea in Imparatia lui Iisus. Acest obiectiv
trebuie ales si urmarit de-a lungul intregii vieti pamantesti. Fericirea este personala, dar si
comunitara “putem sa ne pierdem de unul singur, dar suntem fericiti impreuna”. Fericirea
este echivalenta cu sfintenia (“comunios sanctorum”) si cu viata eterna. Teologia morala
propune omului nu doar un scop pamantesc, ci si un scop transcendent, comuniunea
descoperirii in lumina lui Dumnezeu. In lumina acestui scop etern vor fi evaluate faptele
oamenilor.
Fara sa sublinieze lumina rationala, morala crestina va da prioritate deosebita
adevaratelor revelatii care sunt absolute si eterne sau care pot conduce la eternizare in
Imparatia lui Dumnezeu. Forta rationala va capata valente noi in lumina revelatiei.
Normalitatea functionarii ratiunii este garantata numai in interiorul credintei.

Caracteristicile moralei crestine

1. este profund hristologica. Ea isi are temeiul in purificarea firii omenesti prin
moartea si Invierea Domnului Hristos. Finalitatea ei presupune comuniunea eshatologica
cu Domnul Hristos si in Fiul cu Tatal si cu Duhul Sfant. Prin Domnul Hristos, umanul a
ajuns la indumnezeire realizandu-se astfel “omul nou” (Sf. Ap. Pavel). Etosul crestin se
intemeiaza pe comuniunea intertrinitara si pe impartasirea firii omenesti de frumusetea si
slava firii divine.

2
 Curs 2

2. caracterul ontologic se fundamenteaza pe Intruparea lui Dumnezeu si pe intreaga

lui opera de mantuire. El ne-a dat sansa sa devenim fii lui Dumnezeu (Ioan 1,12). Etosul
crestin se fundamenteaza pe constiinta omului ca e fiu al lui Dumnezeu. “Credinta si
marturisirea” (Mt. 10, 32-33) constituie conditii pentru intrarea in noua ontologie, in
Biserica “trup al lui Hristos”. Scopul moralei crestine e cultivarea vietii in Hristos.
3. Fiind una care se implineste in trupul tainic al lui Hristos, morala crestina e
profund ecleziala. Prin Botez omul se integreaza in Biserica acolo unde isi cultiva atat
calitatea sa de fiinta sociala cat si calitatea de fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al
imparatiei Sale. In Biserica etosul crestin primeste dimensiuni pe care nu le poate oferi
simpla societate omeneasca. Sunt dimensiuni dumnezeiesti, descoperite si facute posibile
de si in Hristos Dumnezeu.
Morala crestina si in special cea ortodoxa e morala Sf. Liturghii. Petre Tutea a
recunoscut ca problema sa a fost ca nu a fost o “fiinta liturgica”. A lucra cu intelectul este
o osteneala si o asceza catre Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin).
Mircea Eliade: “Cultura adevarata este permanenetul contact cu tainele din Univers”.
Sofronie: “Nu pot sa fii ortodox fara: credinta dogmatica, viata liturgica, ascetica.”
Pr. D. Staniloae: “Mantuirea e in Hristos si in Biserica”.
4. Este profund marcata de etosul monahal. Scrierile monahilor ne-au descoperit in
modul cel mai profund calea pe care trebuie sa o urmeze crestinul pentru a se curata de
patimi, pentru a dobandi virtutile si indumnezeirea. Etosul monahal este etosul ascezei si
rugaciunii. Rugaciunea lui Iisus constiuie centrul vietii monahale.
5. Are un profund caracter dialogat. Omul este o fiinta sociala care exista “din” si
“pentru” comuniunea cu altii (Dumnezeu, ingerii, semenii). In intalnirea cu alti oameni,
cu generatii viitoare, omul devine responsabil de faptele sale. Libertatea pe care a pus-o
in sufletul nostru Dumnezeu este infinita , dar libertatea nu presupune alegerea binelui
sau a raului ci alegerea binelui dintr-o multime infinita de aspecte oferite de Dumnezeu.
Simeon Noul Teolog: “In acelasi loc in care a avut caderea apoi restaurarea.
Adam a cazut sufleteste apoi trupeste. Materia nu a fost transfigurata (!)”. Religia insasi
este relatia dintre Dumnezeu si om bazata pe intalnirea tainica duhovniceasca din trairi.
Dumnezeu se intereseaza de om, se descopera lui, i se adreseaza, il cheama, si in aceasta
chemare se afla fundamentul religiei. Omul este apoi chemat de propria sa constiinta si in
chip liber sa raspunda lui Dumnezeu. Dumnezeu ofera omului harul Sau, comunica cu el
prin cuvinte, acte, imagini, iar omul e chemat sa raspunda cu credinta, iubire si incredere.
Raspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu imbraca doua forme: direct, atunci cand
omul vazand slava lui Dumnezeu isi manifesta credinta, iubirea si nadejdea prin acte
doxologice, cultice. Este si un raspuns indirect la chemarea lui Dumnezeu atunci cand
omul intoarce darul primit de la Dumnezeu –lumea aceasta- imprimand in el chipul Sau,
altfel spus umanizand cat mai mult cosmosul. Scopul omului e sa fie preot al creatiei. Ale
Tale dintru ale Tale.
6. Foloseste pe langa mijloacele naturale si mijloace harice. Nu e numai o modalitate de
instruire religioasa, ci mai ales una de crestere duhovniceasca. Ea utilizeaza mijloacele
naturale puse la dispozitie de stiintele materiale:filosofia , psihologia, pedagogia, in
vederea educarii omului. Dar pentru viata noua pe care o propune Biserica prin Sf. Taine
si prin intregul cult ortodox in general.

3
7. Isi intemeiaza intregul sau continut pe autoritatea divina. Binele moral ce trebuie
infaptuit reprezinta viata lui Dumnezeu. Exigentele morale apar ca porunci ale lui
Dumnezeu sau ale Bisericii, prin urmare poruncile, morala avand autoritate divina se
impun constiintei morale ca un imperativ absolut.
8. Latura sociala a moralitatii crestine nu e despartita de morala individuala, personala,
si de dimnesiunea duhovniceasca, Biserica cuprinde omul si societatea.Gandita in
Biserica, societatea fireasca nu poate exista fara Hristos. Omul deodata membru al
Bisericiisi al societatii face ca structurile sociale sa tina cont de idealul Bisericii daca vor
sa fie alcatuite din cetateni onesti. Biserica si socieatea exista dintr-o relatie perihoretica.
Biserica ofera credinta, baza, pentru o noua gandire sociala. Ea face ca societatea sa
inteleaga faptul ca probleme fundamnetale, crizele ei majore sunt de ordin moral si
duhovnicesc, inainte sa fie probleme sociale, etc. Biserica nu prezinta societatii un sistem
politic. Nu cultiva sisteme sisteme politice paralele cu cele existente, ci propune, pe Omul
cel nou, pe Hristos si iubirea Sa de oameni. Pornind de la Hristos se pot constitui noi
temeiuri pentru viata sociala a omului. Fara latura crestina orice cultura, societate,
civilizatie, raman inchise in sfera lumii acesteia, seculare, si nu pot sa-l elibereze pe om
inainte de toate de el insusi.
Morala nu a separat lucrarea ei de innoire de activitate sociala a acesteia, dar a
inteles ca viata duhovnoceasca trebuie sa existe concret in viata de zi cu zi a oamenilor.
In expunerea metodica a moralei vorbim de morala individuala, sociala si de mistica sau
spiritualitate. Cele trei aspecte nu sunt separate, viata morala fiind una singura si unitara.
Nu putem separa morala de viata duhovniceasca si nici de etosul eclezial. Nu pot fi
crestini izolati de Biserica sau de mediul uman si social in care ti-a fost randuit sa traiesti.
9. Morala crestina este o morala religioasa. Nu intotdeauna morala si religia au fost
gandite impreuna si legate indisolubil. Morala incepe intotdeauna cu afirmarea binelui
moral, care este in cele din urma Dumnezeu. Platon venerand zeii cetatii si numind ideea
de “bine absolut” se pare ca nu l-a numit Dumnezeu. Aristotel, l-a numit pe Dumnezeu
fara a fi religios. La Platon intentia dobandirii binelui nu era echivalenta cu religiozitatea.
Exista morale nereligioase si chiar antireligioase in care toate obligatiile, normele, legile
isi gasesc ratiunea de a fi in eul omului, in mod exclusiv. Morala antropocentrica este
asadar o morala nereligioasa.
Morala crestina se vrea prin excelenta religioasa. Uneori putem avea de a face cu
o morala antropocentrica, umanista, care isi spune totusi “religioasa”. Se numeste asa
insa numai pentru ca pentru aceasta morala religia apare a fi doar o suprastructura care o
sanctioneaza. Relatia dintre un asemenea sistem de morala si religie e doar una formala,
exterioara. Morala crestina nu vede religia doar ca o realitate autoritativa, care
sanctioneaza. Ea e marcata de dialogul personal si intim dintre Dumnezeu si om. Numai
asa morala poate crea responsabilitate( sunt responsabil in relatia cu cineva, nu in fata
unui principiu, idee, etc.).

4
 Curs 3

Porunca si legea divina ca elemente ale dialogului religios

Porunca divina este un element religios prin excelenta. In porunca lui Dumnezeu
isi are revelatia slava Sa absoluta “eu sunt Domnul si Dumnezeul Tau care te-a scos din
Tara Egiptului ”. Poruncile lui Dumnezeu sunt cuvinte pe care Dumnezeu-iubire ni le
adreseaza. Implinirea poruncilor e raspunsul responsabil datorat lui Dumnezeu, pe care-L
ascultam, cu care intram in dialog.
Fericitul Augustin - legea lui Dumnezeu este “expresia fiintei si a vointei lui
preasfinte”(Despre liberul arbitru VI). Legea e scrisa de Dumnezeu in oricare inima
omeneasca ca o chemare cu totul speciala adresata tuturor.
Porunca divina e criteriul obiectiv al faptelor omenesti. Sune foarte multe forme,
morala laica a preferat si prefera dreptatea, care consta in cautarea generoasa a ceea ce
pare corect prin sine, neglijand implinirea poruncii revelata obiectiv. Daca intentia
dreapta nu este unita cu implinirea poruncilor, dialogul cu Dumnezeu va fi denaturat.
Altfel spus, fascinata de subiectul desavarsirii de sine morala bunei intentii va falsifica
profund morala. De-a lungul istoriei, nominalismul si kantianismul au exagerat
absolutizand autoritatea poruncii si a Legii. Ele s-au fundamentat pe vointa suprema a lui
Dumnezeu. Omul trebuie doar s-o asculte si s-o implineasca. Kant distruge astfel
caracterul dialogal al moralei.
Morala crestina este deopotriva religioasa si dialogala, fiinta ei este viata in
Hristos. A vietui in Hristos nu inseamna a-I copia modelul de a fi intr-un mod servil, a-I
reproduce demersurile Sale intr-un mod exterior, ci a deveni un raspuns iubitor pentru
semeni si pentru Dumnezeu cu Hristos si in Hristos. A urma lui Hristos inseamna a te
conforma Duhului Sfant, a deveni madular al trupului Sau, a incerca dupa putere sa
participi la edificarea imparatiei Sale incepand de aici.

 Ordinea morala

Despre ordine in general

Observand cu atentie fenomenele care se produc in jurul nostru si in noi insine

intelegem ca toate urmeaza o anumita ordine. Ratiunea vede o anumita ordine a firii.
Pornind de la aceasta, stiinta a constata ca exista legi dupa care este guvernat universul.
Asadar, exista legi ale naturii, o ordine care domneste atat in universul mare cat si in
universul mic(om). Se vorbeste de o intreita ordine: fizica, logica, morala.
a) fizica: este evidentiata de raporturile constante ce exista intre fenomenele fizice din
lume. Lumea vie, sub unele aspecte, este produsul unor fenomene biochimice, biofizice si
de natura biologica. In functie de aceasta ordine fizica toate functioneza urmand o ordine
precisa a carei rationalitate este dincolo de lume.
b) logica: ordinea din lumea fizica se oglindeste intr-un anumit fel si in gandirea
omeneasca. Pr. Staniloae: ratiunea umana este forma cea mai inalta de rationalitate a
cosmosului. Ratiunea umana e regina ratiunii cosmice. Ordinea logica este o evidenta de
necontestat. Pe baza constatarii existentei acestei ordini orice judecata sanatoasa respecta
anumite principii (identitatii, contradictiei, tertului exclus) necesare in orice domeniu s-ar

5
exersa gandirea. Omul gandeste logic pentru ca ordinea gandirii logice este structurala
fiintei cugetatoare. Certitudinea existentei acestei ordini e data de faptul ca oamenii se
inteleg intre ei de indata ce recurg la limbajul comun al logicii (ex. codurile existente in
diverse stiinte) chiar daca vorbim limbi diferite. Daca s-ar produce suspendarea
conditiilor fizice din univers am avea parte de cataclisme la scara globala. Suspendarea
ordinii logice genereaza nebunia.
c) morala: toate popoarele pe orice scara sociala s-ar fi gasit si-au reglementat viata
dupa anumite norme, prescriptii si legi care urmareau infaptuirea binelui si evitarea raului
individual sau public. “Suntem vinovati de toate si pentru toti”(Dostoievski).
Toate acestea exprima ordinea morala care reglementeaza bunurile raporturi
dintre membrii respectivei societati, fiecarei persoane si societate in care aceasta traieste.
Existenta constiintei morale e cea care garanteaza existenta ordinii morale la nivel
individual si chiar colectiv. Impartirea faptelor in bune si rele la nivel individual si social
are la baza exigentele ordinii morale, asigurata de existenta unor principii morale.
Acestea sunt elaborate la randul lor prin aplicarea functiei constiintei morale la
situatiile concrete. Asa au aparut toate legile si preceptele morale care au calificat faptele
in bune sau rele si in consecinta le-au sanctionat sau le sanctioneaza. Ordinea morala din
lume a fost impusa uneori prin norme morale, iar alteori prin uzul comun (bunul simt,
gura satului).
Asadar ordinea fizica e legata in mod necesar de fenomenele naturii. Ordinea
logica de activitatea gandirii iar ordinea morala de viata morala a oamenilor.

 Fiinta ordinii morale

Moralitatea e o stare de fapt, care se constituie in procesul de raportare a faptelor

noastre libere si constiente la legea morala. Daca judecata sanatoasa spune ca o fapta
corespunde exigentelor legii morale iar eu ma hotarasc in mod liber sa o savarsesc in
conformitate cu exigentele legii morale, atunci fapta savarsita e o fapta morala.
Daca judecata sanatoasa imi spune ca fapta respectiva e contrara legii morale iar
eu ma hotarasc sa o savarsesc, fapta respectiva va fi rea, imorala. Simpla raportare a
faptei (cuvantului, gandului, gestului) la legea morala confirma moralitatea faptei, iar
rezultatul acestei raportari la calificativul faptei de fapta buna sau rea.

Raportarea faptei la legea morala e fiinta moralitatii.

Fapte morale sunt numai acelea care sunt rezultatul voinei libere si responsabile
si sunt savarsite cu un anumit scop. Daca faptele presupun libertatea si constientizarea
morala este legata in chip esential de persoana. Nu putem considera fapte morale bune
sau rele pe cele savarsite de fiinte care nu au constiinta evaluarii faptelor (boli psihice).
Obiectul ordinii morale il constituie faptele morale insele (faptele libere
constiente raportate la legea morala impreuna cu toate celelalte imprejurari, relatii,
situatii, care influenteaza faptele, gandurile, cuvintele intr-un sens bun sau unul rau.
Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale impreuna cu tot ceea ce se
refera la ele. Faptele morale sunt fapte libere si constiente raportate la legea morala. In
relatie cu aceasta lege, faptele (cuvintele, gandurile) primesc calificativul de bune sau
rele. Moralitatea este insusirea ce o dobandesc faptele libere si constiente ale omului prin

6
raportarea lor la legea morala, iar fiinta moralitatii sta tocmai in raportul sau relatia dintre
aceste fapte si legea morala in general.

Curs 4

Binele din punct de vedere crestin.

“Tot laudandu-ne o sa ne prinda Apocalipsa nepregatiti” (Vlahuta)

Binele este valoarea morala fundamentala. Toate sistemele de morala accepta

acest lucru. Numai modul in care fiecare sistem de morala foloseste binele moral,
deosebeste un sistem de altul. Prin bine intelegem tot ceea ce corespunde: cerintelor,
dorintelor si in general preferintelor vietii omenesti. Binele nu trebuie sa fie ceva
subiectiv ci obiectiv. Trebuie sa aiba pecetea universalitatii (universalitatii). In ceea ce
priveste binele moral acesta trebuie sa respecte demnitatea umana si valoarea
pesonalitatii umane. Din punct de vedere crestin binele este sfintenia, identic cu vointa lui
Dumnezeu. De la inceput binele nu este o idee (viziunea filosofica), ci un concept
universal, o realitate concreta. Numai in aceasta calitate binele se poate uni cu viata
omeneasca si sa o determine pe aceasta la schimbare, la modelare, transfigurare. Binele
nu trebuie cautat numai in afara omului, ca daca s-ar gasi numai in afara si ar fi
inaccesibil lui ar fi inutil. Astfel nici lumea nu ar fi buna, nu ar avea bunatate in ea insasi.
Experienta umana confirma ca in lume e bine, ca lumea e buna, ca binele e in
lume si in om, dat fiind faptul ca omul si lumea se intrepatrund. Ca binele sa fie cu
adevarat bine el trebuie sa fie accesibil fiecarui om pentru ca si omul e o parte a lumii.
Participarea oamenilor la bine trebuie sa nu creeze dispute, ci sa fie cauza unirii dintre ei.
Binele e Dumnezeu si imparatia Lui. E asadar personal si realitate personala. Dumnezeu
ca spirit absolut este Binele Suprem atat in inteles metafizic cat si in inteles moral si-si
descopera vointa sa prin legea morala. Potrivit invataturii crestine binele nu e o idee ci
persoana sau mai precis treime de persoane. “nimeni nu este bun fara numai unul
Dumnezeu” (Mt. 19, 7).
Sf. Grigorie de Nyssa: Dumnezeu e binele inainte de toate si in mod legitim
binele. In firea lui este bunatatea. Ca si Dumnezeu binele e si dincolo de lume si in lume
si in om. Se ofera tuturor oamenilor pentru ca toti sunt creati dupa “chipul Sau” si
chemati la “asemanarea cu El” (Fac. 1, 28). Prezenta lui Dumnezeu in lume si in om
constituie cauza unitatii lumii si a unirii dintre Dumnezeu, cosmos si om, ca si a
oamenilor intruolalta. Existenta omului isi are originea in actul creator al lui Dumnezeu.
Omul isi are fiinta imprumutata. Avand inceput omul se gaseste intr-o continua
miscare catre tinta sa finala, intr-un proces de schimbare ontologica. Destinul uman
implica urcusul de la chip la asemanare, respectiv de la omul vechi la omul nou.
Schimbarea omului nu se identifica cu schimbarile ce au loc in cosmos. Nu este
determinata din exterior, ci launtric si realizata prin intalnirea mintii cu inima (in
rugaciunea curata).

7
 Inclinatia omului spre bine sau rau

Implica sau presupune schimbarea axiologica ce determina propria lui antologie.

Nu omul creaza binele ci acesta exista obiectiv, iar omul e chemat sa participe la el si sa
si-l improprieze tot mai mult “urcand din inceputuri prin inceputuri care nu au niciodata
sfarsit (Sf. Grigorie de Nyssa).
Participarea omului la bine e un act de ascultare, de acord al vointei sale cu
vointa dumnezeiasca. Cosmosul intreg participa mai plenar la bine prin om.
Potentialitatile bune ale cosmosului trebuie actualizate prin lucrarea buna a
omului. A lucra asupra cosmosului inseamna insa a lucra asupra trupului si mintii noastre,
eliberarea trupului si a mintii omenesti de placere, inseamna dupa Sf. Maxim
Marturisitorul un plus de bine, nu doar in trupul si in viata omului ci si in destinul
cosmosului. Expresia concreta a prezentei binelui in om si in lume este transfigurarea sau
indumnezeirea. Sfantul Maxim vorbeste despre o indumnezeire a cosmosului.

Cunoasterea binelui.

Daca binele se identifica cu Dumnezeu (creatia e buna prin participare,

Dumnezeu e bine in sine), cunoasterea binelui se identifica cu cunoasterea lui Dumnezeu
(Ioan 17, 3). Binele nu e un obiect, ci realitatea personala ce intra in comuniune cu omul,
urmeaza ca si cunoasterea lui se va realiza la nivelul relatiilor de comuniune personala.
Omul intra in comuniune in integralitatea fiintei sale. Aceasta comuniune personala se
deschide cu descoperirea lui Dumnezeu din propovaduirea Bisericii (sa si comunitata). Ea
poate sa se nasca si prin descoperirea prezentei lui Dumnezeu in lume in calitate de
creator si sustinator al ei. Prezenta lui Dumnezeu in viata oamenilor sau in cosmos este o
chemare. Omul este chemat sa dea un raspuns asteptarii dumnezeiesti. Timpul (Pr.
Staniloae) e intervalul intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului. Descoperirea
lui Dumnezeu arata iubirea lui fata de om si fata de lume. Binele e bine daca se imparte,
risipeste, daruieste. Dumnezeu e binele in sine care se risipeste in cosmos prin ratiuni.
Cunoasterea lui Dumnezeu se realizeaza prin raspunsul iubitor al omului la iubirea lui
Dumnezeu. Cu cat participam la iubirea Lui mai mult cu atat Il cunoastem mai bine si cu
cat il cunoastem mai bine cu atat Il iubim mai mult. Iubirea este cel mai bun instrument
de cunoastere. Daca in fiinta Sa Dumnezeu ramane necunoscut in Iisus Hristos intalnim
chipul deplin al lui Dumnezeu, precum si al omului. Omul Hristos transfigureaza umanul
si binele omenesc este intr-un urcus permanent. Dumnezeu e cunoscut in lucrurile Sale
necreate, in persoane si in actiuni istorice(Sf. Maxim Marturisitorul). Sf. Nicodim
Aghioratul vorbeste despre fiinta, energii si persoana. Energiile divine necreate ne trimit
catre cosmologie. Persoana ne trimite catre istorie. Teologia istoriei cu cosmologia se
intalneste in om. Cea mai evidenta schimbare – schimbarea la fata a Domnului. Domnul e
prezent in intreaga fire umana.
Aceasta descopera iubirea lui fara de margini si libertatea lui creatoare
sustinatoare. Cunoasterea binelui nu are limite. Binele autentic e infinit dupa cum fara de
limite e cunoasterea lui Dumnezeu. Realitatile concrete in care cunoasterea binelui sunt:
lumea (cosmosul), omul, Mantuitorul Iisus Hristos. Daca privim in jurul nostru putem sa
cunoastem binele.

8
 Lumea poate fi mijloc de cunoastere a binelui (toate oglindesc bunatatea lui
Dumnezeu – Origen) asa cum este mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. Lumea vorbeste
despre binele dumnezeiesc pentru ca se impartaseste de binele dumnezeiesc. Natura
asteapta rascumpararea fiilor lui Dumnezeu. In momentul in care omul a cazut stihiile
vroiau sa scape de om (Sf. Simeon Noul Teologul). O data transfigurat trupul omenesc
natura revine la frumusetea initiala. Lumea da marturie despre bine pentru ca se
impartaseste de bine avand in sine binele harului dumnezeiesc. Lumea insa nu are in sine
intregul bine pentru ca energiile sunt mult mai multe. Dumnezeu nu e doar energie ci si
persoana. Lumea da marturie despre bine dar nu e ea insasi Binele. E buna pentru ca e
rodul lucrarii lui Dumnezeu si pentru ca gazduieste in ea prin energiile divine necreate pe
Dumnezeu Insusi. Lumea creata da marturie despre Creator. Dupa cadere insa lumea este
afectata, iar prezenta lui Dumnezeu in ea este mai greu sesizabila. Consecintele caderii
sunt reale chiar dupa venirea Domnului Iisus Hristos. Si in conditiile restaurarii lumii ne
aflam in continuare intr-o lume cazuta. Omul a cazut mai intai sufleteste si a murit cu
moarte sufleteasca si vesnica, apoi trupeste. Restaurarea are loc la fel. Mai intai
duhovniceste, apoi la cea de a doua venire si trupeste. Indumnezeirea trupului numai
dupa transfigurarea lumii.
Luarea la cunostiinta a raului din lume provoaca dorul si nostalgia binelui. In
viziunea ortodoxa insa nostalgia binelui nu e doar una paradisiaca ci nostalgia imparatiei,
a indumnezeirii firii omenesti.
Restaurarea
– firea cazuta restaurata e firea lui Adam
– firea transfigurata e mai presus de firea lui Adam (cea indumnezeita).

Curs 5

Omul (prezenta binelui in om) insusi e factor de cunoastere al binelui mai ales
analizandu-si propriile puteri va intelege intelepciunea infinita a lui Dumnezeu. Cazut in
pacat, restaurat in Hristos, omul pastreaza “inrudirea cu Dumnezeu”, fiind chipul/fata
Lui. Chiar pacatos fiind omul nu inceteaza sa oglindeasca in el arhetipul chiar daca o
face intr-un mod foarte palid.
Omul e o fiinta logica (rationala) creat dupa modelul Logosului divin.
Indepartadu-se de pacat si impropriindu-si lumina dumnezeiasca el se face insusi lumina.
Va oglindi lumina si puterea Logosului dumnezeiesc dar numai in relatie cu Logosul
dumnezeiesc va constientiza profund Binele din el insusi. Cunoasterea binelui va fi rod al
comuniunii personale care presupune curatia inimii. Constiinta absentei binelui ca stare
naturala a celor care au fost create “bune foarte” – face sa apara in om dorinta, nazuinta
dupa bine. De aceea Dumnezeu Hristos fericeste pe cei care “inseteaza si flamanzesc
dupa dreptate”.
Parintele Petroniu – Sf. Nifon al Constantianei
-cea mai larga prezentare a vietii unui sfant
-s-a pastrat imaginea judecatii finale(vedenia sa)
-Sorin Dumitrescu a analizat pictura judecatii
-prezenta la judecata a paganilor, care nu au cunoscut legea lui Hristos dar din fire au
tinut-o potrivit constiintei lor, dar datorita faptului ca nu au avut Botezul ortodox
participa cu toate simturile mai putin cu simtul vederii.

9
 Evanghelia e plinatatea firii si plinatatea legii. “Cel care se judeca pe sine toata
viata, nu se mai duce la judecata”. Adevaratul bine e cel care se impartaseste. Iubirea nu
socoteste niciodata (cand risipeste), dar e si singura care socoteste(in dar trebuie
intoarsa). “Iubirea e singurul bun care se inmulteste cand se risipeste.” (proverb persan)

Binele si virtutea

Intrucat binele nu e o idee, concept, principiu impersonal, ci Dumnezeu cel

personal si efect al lucrarii lui Dumnezeu, urmeaza ca virtutea in calitate de bine
infaptuit, constant isi ia fiinta din relatia personala cu Dumnezeu. Virtutea in calitate de
putere se va gasi in cele din urma in vointa lui Dumnezeu. Conformitatea vointei e mai
mult decat un habitus (stare dobandita prin deprindere, obisnuinta de a indeplini un
cuantum de principii morale). Nu le exclude pe acestea dar nu se reduce la ele. Virtutea e
o putere general vorbind. “Dumnezeu detine orice virtute” (Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre rugaciune).
Sf. Maxim Marturisitorul: Iisus Hristos e “fiinta virtutii”.
Vointa lui Dumnezeu se intipareste in firea omului, asa incat virtutea va fi
conformitatea vointei umane cu firea. Activitatea conforma firii implica relatia de
comuniune cu Dumnezeu (ceea ce dupa pacatul stramosesc nu se mai poate constata).
Prin urmare virtutea e participarea constanta, libera si constienta a omului la bunatatea lui
Dumnezeu. Fara acest gen de participare nu poate exista virtute in sens crestin.
Desavarsirea de sine ca virtute autonoma este o miscare in interiorul firii, dar totul se
petrece in limitele stricte ale orgoliului, care este opusul virtutii. “Fara Dumnezeu,
virtutile sunt vicii stralucitoare” (Fer. Augustin)
Asa zisele “virtuti naturale” ale omului se datoreaza faptului ca omul are pecetea
lui Dumnezeu, ca e chip al Sau. Iubirea, pacea, generozitatea, exista la om in mod natural
dar nu atat ca virtuti ci ele sunt native, mai degraba ca trasaturi firesti ale personalitatilor
adulte educate. Fara Dumnezeu ele pot fi folosite, din nefericire, nu numai spre bine ci si
spre rau. Buna lor folosire e posibila numai prin luminarea de catre Dumnezeu. (si
umanismul are chipul binelui, “lupta finala va fi intre uman si divino-uman” – I.
Popovici)
Dupa cum lampa cu ulei nu va lumina de nu se va atinge de flacara, tot asa si
sufletul cu virtutile lui naturale va ramane stins si intunecat, inchis in limitele lui naturale
daca nu va primi luminarea harului lui Dumnezeu. Fara acesta virtutile naturale nu
inseamna altceva decat posibilitati indoielnice. Virtutea e calea de mijloc. Virtutea
corespunde vietii potrivit naturii.
Aceasta ideea a fost pusa in circulatie de filosofia stoica. Crestinismul a preluat-
o si valorizat-o altfel. (Filosofii au fost primii profeti dintre pagani). Filosofia a ajuns la o
fundatura existentiala. Viata nu mai are sens –stoicii- si ajung la deznadejde, sinucidere.
Platon spune ca virtutea este “privirea spre cel care este intr-adevar bun”. Sfintii Parinti
spun ca desavarsirea e vederea lui Dumnezeu. Nu exista o discordanta intre natural si
har. Domnul a facut ca sa straluceasca harul din om. Socrate le-a numit “Deimon”, dar
nu se stia catre ce nazuia sufletul. Omul nu nazuieste catre un principiu ci catre o
persoana. Finalitatea harului din noi e intalnirea cu Persoana care lumineaza harul din
noi.

10
 Oarecum stoicii s-au apropiat de conceptul de “persoana”. Harul e o prelungire a
lucrarii unei Persoane. Fiinta e o abstractiune a mintii, ceva general. Iubirea e
fundamentala cand vorbim de Persoana. Crestinismul pune iubirea in centrul ontologiei
sale. De aceea nu separa ontologicul de etic. Harul se inmulteste nu pentru stradaniile
omenesti, ci potrivit milostivirii dumnezeiesti.
In crestinism au existat doua atitudini fata de filosofie: demonica (inchinare a
lumii) si de a asuma cultura cultura antichitatii intr-un mod pozitiv (Sf. Vasile cel Mare)
Crestinismul boteaza anumite concepte si idei ale antichitatii.
Aristotel defineste virtutea astfel: “O dispozitie stabila… care produce totdeauna
o anumita fapta care se caracterizeaza drept cale de mijloc; ca un echilibru intre
exigentele aflate in conflict”. Daca omul pastreaza starea de existenta dupa fine va
ramane in virtute.
Sf. Ignatie Briancianinov – stare paradisiaca, postedenica, transfigurarea.
1. conformitate intre firea umana si chip
2. distorsionata prin pacat (neconformitate cu chipul lui Dumnezeu)
3. indumnezeirea firii omenesti
Stiinta se ocupa cu firea cazuta. Eshatologia ne descopera originea (Sf. Max
Marturisitorul). Idealul omenesc nu e starea paradisiaca, ci cea eshatologica. (Sf. Maxim).
Crestinismul propune o nostalgie eshatologica. “Iisus Hristos sau restaurarea omului”
apoi indumnezeirea omului. Mantuirea e restaurare apoi indumnezeirea. Crestinismul nu
are o viziune ciclica asupra omului ci una deschisa, nostalgia invierii. Riturile originii
pagane duc catre originalitatea paradisiaca. Sf.Simeon Noul Teolog spune ca raiul a fost
zidit in ziua a opta. Adam era chemat sa se uneasca cu Dumnezeu. Imparatia era o
nostalgie viitoare.
Ne intrebam care e starea naturala a omului? Care este criteriul in functie de care
el va putea afirma ca e in stare naturala, ca se comporta in limitele naturale?
Conformitatea in ceea ce facem noi astazi si virtutea e acelasi lucru? Nu orice fel de bine
e in conformitate cu Dumnezeu. Iubeste si fa ce vrei. Cand iubesti pe Dumnezeu faci voia
Lui.
In lume nu exista un asemenea criteriu. Omul nu este acest criteriu.Nu in om
aflam notiunea de bine plenar. Exista 3 stari ale fiintei umane. Desi restaurati noi ne
aflam intr-o stare cazuta. Sf. Siluan Atonitul are plansul lui Adam. Criteriul il gasim la
creator. El ne descopera care e firea autentica, El ne descopera prin revelatie criteriul in
functie de care ne definim propria natura. Omul se cunoaste pe sine numai prin
Dumnezeu. Orice cunoastere omeneasca presupune teologia.In Iisus Hrsitos umanul e
descoperit in chip deplin. Orice cunoastere umanista e idolatra.
Omul ia cunostiinta de starea sa naturala numai in lumina revelatiei lui
Dumnezeu. Potrivit revelatiei naturale omul nu se mai afla in starea in care a fost creat de
Dumnezeu. Noi ne aflam intr-o stare mai inalta decat Adam – prin Botez (asemanare,
restaurarea firii in starea cea dintai), asemanarea o dobandim prin virtuti si prin Sf.
Treime. (Mirungere – darul Duhului Sfant). Mai prejos decat Adam – dupa trup noi
suntem in continuare in starea postedenica, prin venirea lui Hristos ea nu a fost restaurata,
bolile si suferintele omenesti nu au fost restaurate de Hristos. Omul a fost creat ca
incununare a creatiei apoi restaurarea cosmosului si trupul omenesc (cea mai inalta
plasticizare a cosmosului).

11
 Heidegger spunea ca existenta umana a existat spre moarte (trupesc da, dar nu si
sufleteste).
Ceea ce noi numim natural nu mai este natural ci nenatural, cazut in pacat. Cel
care pacatuieste botezat fiind pierde harul botezului (Diodor al Foticeei). Numim
existenta aceasta naturala pentru ca omul pe aceasta o cunoaste, nu alta. O numeste
naturala pentru ca s-a obisnuit cu ea, fara ca ea sa mai fie ceea ce a voit si a creat
Dumnezeu. Dumnezeu ingaduie existenta noastra cazuta, are cu ea un plan. Ceea ce stim
din existenta naturala de dincolo de pacat e ca ea era un mod de existenta neamestecata
cu vreun element eterogen (raul), omul indeplinind in mod constient si liber voia lui
Dumnezeu pana la cadere. Prin urmare, numai modul de existenta in care e implinita voia
lui Dumnezeu e unul dupa fire, natural. Naturalul uman nu e izolat de divin, omul e
natural daca indeplineste voia Lui. Pacatele firii sau impotriva firii sunt pacate impotriva
lui Dumnezeu. Traieste “dupa fire” omul care isi foloseste toata puterea in scopul pentru
care a fost creat, asemanator cu Dumnezeu. Atata vreme cat omul incalca voia lui
Dumnezeu e gresit sa afirmam ca ramane in starea lui naturala, ca ar fi o fiinta virtuoasa.
Adevarata participare la Dumnezeu presupune si cunoasterea deplina a lui Dumnezeu
(conformitate intre credinta mea si descoperirea lui Dumnezeu). A crede – a fi credincios
lui Dumnezeu, a implini poruncile lui Dumnezeu (Sf. Grigorie Palama). Nu avem toti
acelasi Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu e si om. Prin Hristos cunoastem divinitatea
pentru ca in Hristos divinul s-a unit cu umanul. Religia (unirea) deplina se realizeaza in
Hristos.
Noi trebuie sa ne conformam harului “haina luminoasa” – haina paradisiaca.
Dupa cadere Dumnezeu a facut lui Adam tunici de piele. Viata Parintelui Nicolae Planas
– pruncii vedeau minunile care se intamplau cu N. Planas. Se ruga Sf. celor fara de
arginti.
Pentru ochii duhovnicesti lumea e alta decat cea pe care o vedem noi. Noi
vedem lumea si omul potrivit pacatului din noi. Imaginea lumii e cea infatisata de Hristos
si sfintii Lui.
Dupa Aristotel virtutea e considerata drept cale de mijloc intre doua extreme. O
intalnim si la Sfintii Parinti : “dreapta socotinta”, discernamant. Sf. Iustin Martirul si
Filosoful avea o viziune asumativa, acei “logoi” – ratiuni seminale. Mantuitorul a venit
inainte de toate sa mantuiasca lumea.
 Virtutea se afla in relatie cu afectele si actiunile in care excesul este gresit si
insuficienta blamata…deci virtutea este o anumita cale de mijloc, tinta ei fiind masura
dreapta dintre doua extreme.
 Virtutea nu e simpla stare habituala insusita prin deprindere ci mai degraba expresia
existentei extatice, a existentei care se defineste numai in relatie cu un altul, cu
Dumnezeu virtutea nu se limiteaza la calitatile impropriate de umanitate. “Daruind
voi dobandi”.
 Virtutile nu sunt asadar comoditati individuale sau roada comoditatii prin care ocolim
extremele. Finalitatea virtutii nu este numai in noi, ci trebuie sa savarsim binele
inchinandu-ne viata noastra lui Dumnezeu si semenilor.
 Virtutea nu e starea egoista de echilibru in raport cu semenii si cu Dumnezeu, ci
starea de comuniune activa cu realitatile prin care eu ma definesc in calitate de om.
Dar a fi in comuniune cu Dumnezeu inseamna a trai viata potrivit poruncilor Lui. Ca
sa stabilesc echilibru sau calea de mijloc am nevoie de un criteriu obiectiv care sa-mi

12
 arate extremele, lipsa si excesul. Acest criteriu nu-l gasim nici in firea asa zis
naturala, nici in societate ci in revelatie. Criteriul este Hristos. Mantuitorul ne invata
ca “fara Mine nu puteti face nimic/ din ceea ce este adevarat bun” (Ioan 15, 5). Unirea
cu Domnul umple viata omului de putere si-l face sa biruiasca slabiciunile si excesele.
“Singurul bun care ne-a mai ramas din paradis e lenea” (Ortega).
 Unirea cu Hristos umple viata de harul lui Dumnezeu care ne ofera si virtutea
cumpatarii. Ceea ce putem dobandi prin propriile noastre puteri dobandim prin harul
lui Dumnezeu. Desi virtutile se nasc din harul lui Dumnezeu ele nu lucreaza in om in
chip irezistibil incalcand vointa omeneasca (pilda talantilor). Bucuria, pacea si
celelalte virtuti sunt roade ale Sf. Duh si ale stradaniilor personale.
Grija noastra nu trebuie sa fie aceea de a dobandi aritmetic virtutile caci atunci ele devin
“vicii stralucitoare”. Scopul vietii crestine e dobandirea Duhului Sfant si in El avem
virtutile (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Serafim de Sarov).

Solidaritatea virtutilor

Virtutile se gasesc intr-o relatie organica unele cu altele. O virtute cuprinde pe

cealalta, este sustinuta de alta. Duhul libertatii face posibile virtutile, este izvorul lor. Nu
dobandirea aritmetica a virtutilor cu dobandirea Duhului Sfant ca izvor al lor este sensul
vietii crestine. In Duhul lui Dumnezeu virtutile sunt inseparabile. Sf. Simeon Noul Teolog
considera ca dobandirea unei virtuti inseamna dobandirea tuturor virtutilor. Separarea lor
de legaturile organice dintre ele si de viata in Hristos deformeaza firea virtutilor. Virtutile
crestine sunt nu doar credinta, nadejdea, dragostea, ci si smerenia, ingaduinta, blandetea,
barbatia, discernamantul, etc. Smerenia si virtutile inrudite cu ea inceteaza insa sa mai
aiba de fapt valoare atunci cand nu sunt insotite de sinceritat, barbatie si conditia
existentei lor nu face posibila implinirea binelui in cadrul relatiilor interpersonale.
Binele e o realitate universala nu individuala.
Virtutea ingaduintei nu trebuie sa anuleze dreptatea. Smerenia nu va anula
barbatia. Barbatia nu se va substitui smereniei sau ingaduintei mai ales atunci cand altii
fac nedreptate sau cand lumea e dominata de institutii sociale nedrepte. Crestinismul e
ingaduitor dar nu ingaduitor cu raul si nici indelung ingaduitor cu slabiciunile sale si ale
altora. Mai mult chiar ingaduinta nu poate merge pana la acceptarea nedreptatii. Ea nu
poate sa nu protesteze fata de nedreptatea facuta aproapelui sau mediului social. Ea nu
trebuie confundata cu lasitatea.
“Ingaduinta e atunci cand cineva suporta nedreptatea care se face lui insusi, iar
lasitatea (lipsa de curaj) e atunci cand toleram nedreptatea care se face altuia.
Onestitea e atunci cand omul lupta pentru altul, iar obraznicia cand libertatea de
a vorbi e folosita in interes egoist” (Sf. Ioan Gura de Aur, “Omilii la Facere”)
Virtutea ingaduintei este cu adevarat virtute in relatie cu barbatia si onestitea si
invers.
Cultivand virtutile crestinul nu lucreaza de unul singur ci conlucreaza cu harul
lui Dumnezeu, in vederea biruirii raului. Biruind raul din el si din lume omul se face
impreuna lucrator cu Hristos la biruirea celui viclean si participand sau partas la slava lui
Dumnezeu.
Virtutea inseamna deopotriva biruinta raului si pomovarea binelui. Viata crestina
presupune transformarea inimii iubitoare de sine in inima atotiubitoare. Ca sa biruiasca

13
raul si sa dobandeasca virtutea, crestinul trebuie sa paraseasca egoismul si sa asculte
faptuitor de vointa lui Dumnezeu. Performanta individuala fara smerenie si ascultare de
voia lui Dumnezeu poate fi habitus insa nu virtute, o performanta orgolioasa, un pacat
devizat “dupa cum intunericul nu are legatura cu lumina tot asa si cel mandru nu are
legatura cu virtutea” (Sf. Ioan Scararul “Scara treapta 23).
Definind virtutea Sf. Maxim Marturisitorul spune: “Unirea slabiciunilor
omenesti cu puterea lui Dumnezeu” (Raspunsul catre Talasie 56). Pentru acest motiv
performantele omenesti fara smerenie si ascultarea de Dumnezeu pot fi uneori realizarea
unui bine partial (de ordin social sau individual) dar nu vor fi niciodata virtuti.
Fara ajutorul lui Dumnezeu, virtutile sunt de neatins, irealizabile.Virtutea
ramane un simplu produs omenesc in interiorul naturii, o instruire morala, fara a fi
biruirea celui rau si participare la imparatia lui Dumnezeu, cu atat mai putin. Sf. Ap.
Pavel: “Tot ceea ce nu este din credinta e pacat” (Romani 14, 23). In viata crestinului
totul trebuie raportat la Dumnezeu Binele suprem: “ori de mancati, ori de beti, ori de
altceva faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa faceti” (1 Cor. 10, 31).
Crestinul e chemat sa ofere orice fapta si orice gand, orice clipa a vietii sale lui
Hristos. Prin urmare nu este posibil ca viata virtuoasa sa fie independenta de Hristos, de
invierea Sa.
Egoismul si interesul personal nu sunt intamplatoare, ci sunt forme de criza ale
omului insensibil la noua ontologie, la faptul ca a devenit madular al trupului lui Hristos.
Sentimentul plinatatii, al vietii noi, pe care doar Domnul Hristos o ofera te
elibereaza de angoasa stricaciunii si a mortii, te ajuta sa devii din egoist generos din
pacatos virtuos. Orice gand, cuvant, fapta, care se refera la Hristos cultiva comuniunea cu
El si oricine traieste in Hristos este firesc sa se configureze dupa Hristos, dupa modul Lui
de a fi, iar aceasta configurare dupa Hristos Binele ipostaziat e virtutea.
Daca virtutea care are calitatea de a fi moralmente buna, care-l orienteaza pe om
spre bine presupune o existenta dreapta, inseamna ca singura optiune funamental dreapta
e Hristos.
Evaluarea dreapta a obisnuintelor, faptelor, gandurilor nu va putea califica drept
virtuti si obisnuinte faptele, cuvintele, gandurile noastre fara Hristos. Adevarata virtute
rezulta dintr-o alegere existentiala corecta inradacinata intr-o orientare precisa, fara
echivoc, in sensul scopului ultim – participarea la imparatia lui Dumnezeu. Ori nu poti
participa la ea fara Hristos, Duhul Sfant, Biserica.
Sofronie de Essex: trei lucruri sunt de neinteles pentru viata crestina: o credinta
nedogmatica, neeclesiala, neascetica.
Asadar virtutea nu poate exista in afara credintei articulata dogmatic si traita si
eclesial-liturgic si ascetic.Virtutea nu se naste din asa-zisa credinta autonoma. Sfantul
Grigorie Palama face o distinctie intre credinta in Dumnezeu si credinta lui Dumnezeu.
Monahul e traitor cu Dumnezeu.
A lega virtutea de tendinta de autoperfectionare e o greseala. (Trebuie sa iesim
din inchinarea fata de sine. Nu pentru viata noastre trebuie sa ajungem la desavarsire ci
pentru Dumnezeu. “De acum nu mai traiesc eu…” dobandirea unei vieti in Dumnezeu,
dau intaieteatea vietii lui Hristos).
O autodesavarsire care nu ma conduce la imparatia lui Dumnezeu nu poate fi
virtute. Virtutea crestina este deschisa de Hristos, are izvorul in Hristos si tinde spre

14
unirea deplina eshatologica cu El. Hristos este inceputul si sfarsitul virtutii, fiinta virtutii
(Sf. Maxim Marturisitorul).
Vointa virtuoasa e plasarea in preajma prezentei binelui ca realitate personala,
vizand nu numai viata activa controlata de cenzura constiintei ci si fiecare manifestare a
omului in calitate de fiinta vie.
Virtutea vizeaza pana si subconstientul uman (visam noaptea ce traim ziua),
pana si starea de somn in vise. Practicarea rugaciunii lui Iisus ne arata ca rugaciunea
poate fi neincetata, ca ea poate infrumuseta gandurile cele mai adanci, miscarile cele mai
fine ale sufletului, cuvintele, faptele si toate gesturile omului. Sfintii nu sunt mareti in
cele mari, ci si in cele mici, in fiecare gest, in gingasia fiecarei fapte imediate.

Curs 6

Despre virtute

Pentru lumea elenica virtutea era apanajul omului marinimos, al celui care cauta
sa exceleze in toate. Aceasta ramane un simplu ideal in care omul ramane singur.
Virtutea nu crea si nu era un semn al preamaririi lui Dumnezeu, ci numai
produsul deprinderii prin educatie. Este punctul de vedere al oricarei etici atee.
Virtutea presupune totdeauna vointa libera si constiinta morala orientata spre
realitatea obiectiva a legii morale sau valorii binelui perceput ca atare prin ceea ce este el,
nu prin ce am vrea noi sa fie (nu e subiectiv). Virtutea presupune harul din totdeauna
(Binele trebuie sa se intalneasca cu harul). Harul e cel care incepe si face ca in om sa
rodeasca o viata cu adevarat virtuoasa, sporind puterile noastre naturale orientate spre
savarsirea binelui. Sf. Ap. Pavel: “Caci Dumnezeu e cel care lucreaza in voi si ca sa voiti
si ca sa savarsiti dupa a Lui vointa” (Filipeni 2, 13).
Virtutea crestina exista si se dezvolta in functie de cele 2 conditii fundamentale,
puterile si dispozitiile naturale inoite in baia botezului de harul Duhului Sfant ce continua
asistenta si sustinerea aceluiasi har divin.
Viata crestina e orientarea stabila si iubitoare catre Dumnezeu. Orientare in care
Dumnezeu Insusi vine cu propria Sa contributie. Actul de iubire nu e niciodata unul
unilateral. Iubirea fata de cel care ti-a aratat bunavointa este virtutea. In acest sens
virtutea e raspunsul iubitor al omului la iubirea lui Dumnezeu (“Nu Te-as fi iubit daca nu
M-ai fi iubit” – Fer. Augustin).
A fi virtuos nu inseamna a fi decis in general sa savarsesti binele, ci a fi patruns
de bine pana in cele mai adanci structuri ale propriei tale persoane.
Virtutea desavarsita este atitudinea, deprinderea binelui, devine o a doua natura.
Definitie:
Virtutea crestina este activitatea statornica a omului izvorata din harul
divin si puterile omenesti prin care omul implineste totdeauna cu dragoste voia lui
Dumnezeu.
Desi vorbim de virtute ca fiind una in viata concreta, ea se prezinta in diferite
feluri, mai concret, in functie de modul si gradul in care fiecare si-a subordonat tendintele
naturale cerintelor legii morale sau in functie de modul in care si-a impropriat printr-o
viata curata harul lui Dumnezeu. Daca vorbim despre originea virtutii putem spune ca

15
orice virtute e rodul colaborarii armonioase dintre harul lui Dumnezeu si puterile noastre
naturale personale. Virtutile se presupun unele pe celelalte. Toate se nasc si sunt sustinute
insa de iubire. Fer. Augustin: “Iubeste si fa ce vrei”. Cand iubesti pe Dumnezeu voia ta
implineste voia divina, caci Dumnezeu e iubire si cand iubesti pe Dumnezeu, cunosti pe
Dumnezeu.

Felurile virtutilor

Sf. Simeon Noul Teolog: “Cel care are o virtute, are toate virtutile, iar cel care
nu are o virtute, nu are nici o virtute”. Pilda talantilor – Dumnezeu cere rodirea. Darurile
naturale nu sunt suficiente pentru inmultirea darurilor. E nevoie de har. “har peste har”.

1. Virtutile teologale. Au ca obiect si ca scop ultim pe Dumnezeu

2. Virtutile morale. Reglementeaza raporturile noastre cu semenii si cu lumea
inconjuratoare. Obiectul si scopul direct al virtutii morale sunt oamenii si
lumea, iar Dumnezeu e scopul lor indirect. Virtutile morale se impart in:
- virtuti cardinale (primele izvorul celor din urma)
- virtuti derivate

A. Legea vesnica

Crestinismul considera ca lumea a fost creata de Dumnezeu in mod liber.

Dumnezeu i-a dat lumii un scop. Scopul lumii se implineste treptat, in timp, desi este
fixat din vesnicie de Dumnezeu.
Sf. Maxim Marturisitorul: “Dumnezeu e atat cauza cat si finalitatea creatiei”.
“Prin El si pentru El s-au facut toate si spre El se indreapta toate” (Romani 11, 36).
Planul pe care lumea il urmeaza in vederea implinirii scopului sau este norma
pentru intreaga faptura. Aceasta se numeste legea vesnica. Legea vesnica este expresia
vointei lui Dumnezeu de a crea si de a conduce lumea spre scopul sau ultim. Legea
vesnica este izvorul oricaror legi care fac posibila creatia si existenta lumii.

Insusirile legii vesnice

1. Legea vesnica se extinde atat asupra ordinii fizice cat si a ordinii morale.
Dumnezeu are un plan atat cu lumea cat si cu oamenii. Legea vesnica are caracterul
universal, se extinde asupra a tot ceea ce este creat, material, spiritual, rational si
irational.
2. Legea vesnica e absolut necesara. Necesitatea rezulta din faptul ca lumea are
un scop care trebuie implinit.
3. Imutabila si neschimbabila intrucat este expresia vesnica a vointei lui
Dumnezeu.
Definitia Legii vesnice e planul din veci a lui Dumnezeu in functie de care exista
si se conduce toata faptura in vederea implinirii scopului ei. Ea e izvorul legii morale si a
tuturor legilor care guverneaza intreaga realitate creata. Ea sta la temelia ordinii morale.

B. Legea morala naturala

16
 Omul participa la aceasta lege atat la nivel fizic cat si la nivel personal. La nivel
fizic el se supune ordinii generale de existenta a fapturilor. Ca fiinta personala el
depaseste legile fizice si biologice. El e chemat sa fie stapan peste toate cele create si
peste propria sa existenta. Existenta legii morale naturale se constata in mod concret din
posibilitatea omului de autodeterminare spre bine sau rau. In mod firesc el evita raul si
cauta binele. In egala masura constatam existenta acestei legi in modul de functionare a
constiintei morale. Ea ne da sentimentul bucuriei cand ne indeplinim datoria si
sentimentul vinovatiei cand savarsim raul. In calitate de crestin cea mai importanta
dovada a existentei legii morale e revelatia – Deut. 30, 11-14, Mt. 7, 12, Rm. 2, 14-16.
Insusirile legii morale naturale:
1. unitatea; poate fi considerata sub doua aspecte:
- toate perceptele legii morale naturale au un legiuitor unic, pe Dumnezeu
- toate au acelasi scop (realizarea ordinii morale) si acelasi obiect (savarsirea
binelui si evitarea raului).
Unitatea legii morale naturale se mai poate deduce din unitatea neamului
omenesc si din unitatea lui Dumnezeu care a stabilit o singura ordine divina a lumii.
2. universalitatea; legea morala naturala se extinde asupra intregului neam
omenesc ca o zestre necesara.
Definitie:
Legea morala naturala e capacitatea data de Dumnezeu fiintei umane incat
aceasta sa infaptuiasca binele si sa evite raul. Se numeste naturala pentru ca ea reprezinta
suma dispozitiilor morale pe care Dumnezeu le-a pus in natura (firea) fiecaruia dintre noi.
Legea morala naturala tine de natura omeneasca. Nu e facultativa, omul nu poate renunta
la aceasta lege.
3. imutabilitatea; fiind data de Dumnezeu legea morala naturala nu e susceptibila
de schimbare.
a. datorita adevarului cuprins in ea
b. neschimbabilitatii legiuitorului
c. neschimbabilitatii firii umane
4. nu sufera nici o dispensa sau abatere. Dumnezeu vrea ca omul sa actioneze
potrivit exigentelor legii morale naturale.

C. Legea pozitiva

Legea morala naturala nu este suficienta pentru atingerea scopului nostru. Ea

contine prescriptii generale si prevede anumite sanctiuni insuficiente si imprecise. Ea are
nevoie de o lege pozitiva, care sa vina de la autoritati incontestabile. Legea morala
pozitiva este o lege data in timp si promulgata in mod expres fie de Dumnezeu, fie de
autoritatea legitima a societatii, avand drept scop binele comun. Legea morala naturala e
inscrisa in inima noastra, legea morala personala e scrisa pe tablele de piatra, in scrierile
N.T. Ea e dumnezeiasca daca provine direct de la Dumnezeu si omeneasca de la o
autoritate omeneasca. E pozitiva pentru ca e data si confirmata ca lege in mod expres
printr-un act extern si public si pentru ca ea cuprinde prescriptii hotarate, precise,
evidente, cu privire la actiunile omului.
Insusirile legii morale pozitiva:

17
 1. sa provina de la o autoritate legitima
2. sa nu se opuna unei legi superioare
3. sa urmareasca binele obstesc
4. sa fie posibila
Legea pozitiva se imparte in legea VT si legea NT:
Legea VT cuprinde:
I.1.legea premozaica
2. legea lui Moise si poruncile date lui Avraam
II. legea mozaica
a. legea ceremoniala (de cult)
VT grupeaza 3 tipuri de lege: b. legea politica (juridica)
c. legea morala

In ce centru al legii morale e Decalogul? R: Legea scrisa a poporului evreu.

Cuprinde porunci cu privire la relatia omului cu Dumnezeu si a omului cu semenii.

18