Sunteți pe pagina 1din 105

5.

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL1


5.1. Concept. Varietă ți.
Actualele realități economice și în special în rela țiile dintre profesioni ști au dus inevitabil la
creșterea rolului procedurii arbitrale.
Astfel, NCPC2 adoptat în țara noastră, în scopul adaptării sale la aceste realită ți, a adus
unele modificări esențiale în reglementarea arbitrajului na țional și interna țional prin care arbitrajul
este mult mai amplu și detaliat reglementat eviden țiind și mai pregnant avantajul esen țial al
acestei proceduri, consacrat și de reglementarea anterioară (Codul civil adoptat în anul 1865)
celeritatea obținerii unui titlu executoriu.
Acest avantaj este evident, indiferent dacă este vorba despre recuperarea unor debite, ori
despre stabilirea altor drepturi, evitându-se astfel unele situa ții juridice cu grad crescut de
incertitudine care ar putea dura în cazul procedurii de drept comun, câ țiva ani. Argumentul este
unul cât se poate de puternic în favoarea utilizării din ce în ce mai mult și mai des a procedurii
alternative de arbitraj. La fel de importantă este și posibilitatea pe care o are justi țiabilul să
desemneze personal arbitru care urmează să solu ționeze litigiul, posibilitate care, spre deosebire
de procedura clasică a dreptului comun, ar reprezenta o mai bună administrare a justi ției fiind
posibilă alegerea unor specialiști apropiați domeniului obiectului litigiului dedus arbitrajului.
Iată de ce o nouă reglementare mai amplă mai sistematizată a fost necesară. O
reglementare care fă fie în armonie cu reglementările na ționale ale statelor membre ale Uniunii
Europene și în materia arbitrajului comercial intern și interna țional.
NCPC în forma actuală răspunde cu claritate acestor cerin țe printr-o restructurare și de
fond și de formă a instituțiilor arbitrajului. Astfel, Cartea a IV-a este formată din șapte titluri
separate. Se observă cu ușurință faptul că spre deosebire de dispozi țiile Codului civil de la 1865,
NCPC reglementează pentru prima dată arbitrajul institu ționalizat. Tot ca o noutate, în ideea unei
mai bune sistematizări reglementarea arbitrajului interna țional este separată de cel na țional și se
regăsește în cuprinsul Cărții a VII-a privind Procesul civil interna țional.
5.1.1. Defini ție. Până la adoptarea NCPC conceptul de arbitraj comercial interna țional
era, după cum am arătat cu un alt prilej3, susceptibil de mai multe accepțiuni, și anume :
Într-o primă accepție, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa
rapid și echitabil litigiile internaționale care pot să rezulte din tranzac țiile comerciale în domeniul
schimburilor de bunuri și servicii și din contractele de cooperare industrială.
Într-o altă accepție, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de solu ționare a
litigiilor născute din relațiile comerciale internaționale.
În fine, arbitrajul comercial internațional se analizează ca jurisdic ție specială și derogatorie
de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile
comerciale internaționale și totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a
muncii.
Doctrina juridică a formulat și alte defini ții conceptului în discu ție, dintre care cea mai
corectă ni se pare a fi aceea ce dă acestui concept semnifica ția de institu ție juridică pentru
1
M.N. Costin și Sergiu Deleanu, Dreptul comerțului internațional. I Partea generală., Editura LUMINA LEX, București,
1997, p. 148- 223.
2
NCPC – noul cod de procedură civilă
3
M.N. Costin , Dreptul comerțului internațional,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 50 și urm.

1
soluționarea litigiilor internaționale, de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către
părțile contractante aflate în litigiu1.
Odată cu adoptarea NCPC avem și o defini ție legală a arbitrajului. Art. 541 din NCPC
statuează :
„(1) Arbitrajul este o jurisdic ție alternativă având caracter privat .”,

Iar la art. 1.111 NCPC definește arbitrajul interna țional :


„ART. 1.111
Calificare și domeniu de aplicare
(1) În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se
desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un
raport de drept privat cu element de extraneitate.
(2) Dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj
internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel
puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale
domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă
părțile nu au exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii
acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
(3) Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau
de instituția de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.”

5.1.2. Clasificări ale arbitrajului comercial interna țional. Arbitrajul comercial


internațional se prezintă în forme variate. Doctrina juridică, utilizând diverse criterii de ordonare a
acestor forme, a făcut următoarele clasificări 2 :
a) în funcție de competența materială a arbitrajului se disting:
- arbitraje având competență generală în materie de comer ț interna țional; din această
categorie fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdic țională în ce prive ște litigiile
izvorâte din raporturile de comerț internațional și cooperare economică interna țională, ca de
exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional de la Paris, Curtea de
Arbitraj de la Londra, Institutul Olandez de Arbitraj, Asocia ția Americană de Arbitraj (A.A.A.),
Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj etc. și
- arbitraje având competență specială în domeniul comer țului interna țional; fac parte din
această categorie arbitrajele specializate pe solu ționarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte
din comerțul cu anumite mărfuri (sau produse), precum: Camera arbitrală de bumbac din Le
Hâvre sau Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen (care sunt profilate pe
soluționarea litigiilor din domeniul comerțului interna țional cu textile), London Corn Trade
Association (specializat pe litigii de comerț interna țional cu produse alimentare) etc.
b) În funcție de competența teritorială a instan ței de arbitraj se disting:
- arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenții interna ționale bilaterale și au
competență să soluționeze numai litigiile izvorâte din raporturile de comer ț interna țional dintre
subiecții de drept aparținând ordinii juridice na ționale a statelor păr ți la acele conven ții; a șa
bunăoară: Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului și Comisia americano-
canadiană de arbitraj comercial etc.;

1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 3.
2
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Universitatea din București, 1988, p. 185 și urm.

2
- arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenție multilaterală perfectată de statele
dintr-o anumită zonă geografică și care sunt competente să solu ționeze litigii din comer ț
internațional ivite între subiecți de drept apar ținând ordinii juridice na ționale din statele semnatare
ale acelei convenții; fac parte din această categorie de pildă, Comisia scandinavă de arbitraj
pentru piei, Comisia interamericană de arbitraj comercial a cărei competen ță include pe partenerii
comerciali din cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.) etc.;
- arbitraje având vocație universală , a căror competență teritorială se extinde la scară
planetară, ele fiind abilitate să soluționeze litigii dintre participan ții la raporturi de comer ț
internațional din toate țările lumii (indiferent de zona geografică în care acestea sunt situate);
menționăm în acest sens Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț și Interna țional de la
Paris.
c) În funcție de structura organizatorică se face distinc ție între:
- arbitrajul ad-hoc (sau ocazional), care are o durată efemeră și este organizat în
conformitate cu inițiativa părților; asemenea instan țe func ționează numai în vederea solu ționării
unui litigiu bine determinat cu care au fost investite, existen ța lor încetând odată cu pronun țarea
hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuiau să decidă, și
- arbitrajul instituționalizat având caracter permanent, a cărui existen ță nu este
dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat; el î și exercită atribu țiile
jurisdicționale neîntrerupt și cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat, fiind organizat
sub forma unor centre permanente de arbitraj ce func ționează în cadrul unor organiza ții
profesionale, sau pe lângă o cameră de comer ț na țională ori interna țională.
d) În funcție de atribuțiile conferite arbitrilor există:
- arbitraj de drept strict (sau de iure), care se distinge prin aceea că arbitrii statuează
potrivit normelor de drept incidente în cazul dat în care ei sunt obliga ți să le respecte; acest
arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerț
internațional; ori de câte ori părțile nu fac nici o men țiune specială privind arbitrajul acesta va fi un
arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict, și
- arbitraj de echitate (sau ex aequo et bono) de specificul căruia este faptul că se
realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept; este deci un arbitraj de
facto, arbitrii neavând obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea de
procedură.
e) În funcție de aderențele (naționale sau interna ționale) pe care le are obiectul litigiului se
disting:
- arbitraj național (sau intern), ce are ca obiect soluționarea unui litigiu izvorât dintr-un
contract lipsit de aderențe internaționale întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi
asemenea aderențe (precum: locul încheierii lui, cel al executării obliga țiilor asumate de păr ți,
domiciliul, reședința, cetățenia persoanei fizice, ori sediul, na ționalitatea persoanei juridice etc.)
se află într-un singur stat, au legătură cu un singur stat; în cazul în care vreunul dintre elementele
raportului juridic are legătură cu o altă țară (cu sistemul de drept al unei alte țări), acel raport
juridic încetează să aibă caracter intern (sau na țional), dobândind caracter interna țional, și ca
urmare un eventual litigiu între părți va primi și el caracter interna țional;

3
- arbitraj străin (sau internațional), ce are ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderen țe
internaționale, adică legături cu cel pu țin două state diferite, cu cel pu țin două sisteme na ționale
de drept.

5.2. Aspecte relevante privitoare la principalele forme de arbitraj


5.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional). În exprimarea art. I, pct. 2, lit. b din Conven ția
Europeană de Arbitraj Comercial Internațional perfectată la Geneva pe data de 21 aprilie 1961
arbitraj ad-hoc înseamnă „… reglementarea litigiilor… de către arbitrii numi ți pentru cazuri
determinate…”. Evident această formulă con ține elemente importante pentru o defini ție a
arbitrajului ad-hoc (sau ocazional), dar nu se poate substitui unei defini ții propriu-zise a
conceptului, deoarece în cuprinsul ei nu se regăsesc cu claritate cele două elemente esen țiale –
genul proxim și diferența specifică – ale oricărei defini ții corecte.
În ce ne privește credem că pe baza elementelor con ținute de textul citat din conven ția
internațională menționată, arbitrajul ad-hoc (sau ocazional) poate fi definit ca formă de jurisdic ție
nestatală, cu caracter particular susceptibilă de utilizare în raporturile de comer ț interna țional,
constituită prin voința părților litigante în vederea solu ționării litigiului ivit între ele.
Arbitrajul ad-hoc sau instituțional constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial
internațional. El prezintă următoarele trăsături distincte:
a) funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu determinat; o dată cu
pronunțarea sentinței, existența acestei instanțe de arbitraj încetează;
b) atât structura sa, cât și regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se
stabilesc de către împricinat în fiecare caz în parte;
c) fiind dependente de voința părților, structura sa și procedura pe care trebuie să o
urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu: într-un caz
dat părțile convin ca litigiul lor să fie soluționat de un singur arbitru, iar în alt caz ele optează
pentru un complet format din doi arbitrii și un supraarbitru; la fel ele pot decide ca sentin ța
arbitrală pronunțată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.);
d) în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în țara noastră este guvernat de
prevederile unei convenții internaționale (cum este bunăoară cea de la Geneva din 1061) este
posibilă participarea în calitate de arbitru și a unei persoane având cetă țenie străină;
e) un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voin ței păr ților,
unei legi străine atunci când o convenție interna țională le autorizează să exercite o atare op țiune;
este necesar să fie însă îndeplinită condi ția ca legea străină preferată de păr ți să nu contrazică
norme imperative din dreptul nostru;
f) are caracter facultativ, esențialmente voluntar.
Dispozițiile de drept procesual român (în măsura în care le revine calitatea de lex causae)
caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o institu ție facultativă, supusă totodată unei dependen țe
accentuate față de instanțele judecătorești.
Astfel, acestor instanțe le revine rolul de autoritate competentă să desemneze pe
supraarbitru când se ivesc neînțelegeri între arbitrii cu privire la desemnarea acestuia, sau atunci
când arbitrii desemnați nu sunt împuternici ți prin compromis sau prin clauza compromisorie să-l
aleagă; pe de altă parte, legea dă în competen ța instan țelor judecătore ști solu ționarea oricăror
cereri de recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalită ții și temeiniciei sentin ței arbitrale se

4
exercită de asemenea de către instanțele judecătore ști, pe calea cererii de anulare a recursului
contestației sau revizuirii; în fine, numai instan țele judecătore ști sunt competente să investească
cu formulă executorie sentințele arbitrale, în cazul în care se constată că aceste sentin țe nu pot fi
aduse la îndeplinire de bunăvoie.
Analiza elementelor de distincție ale arbitrajului ad-hoc duce inevitabil la concluzia că ceea
ce caracterizează acest arbitraj este înainte de toate inexisten ța unor elemente legal prestabilite.
Dar această particularitate caracterizantă a lui demonstrează, prin consecin țele pe care le
implică, precaritatea arbitrajului în discuție ca formă de jurisdic ție. Într-adevăr absen ța unor
reglementări adecvate, suficiente, conduce adeseori la impas, la imposibilitatea solu ționării
diferendului pe calea arbitrajului 1. Convenția de la Geneva din 1961 oferă o solu ție pentru
depășirea deficienței semnalate determinând procedura de urmat atunci când păr țile, de și au
convenit să supună litigiul unui arbitraj ad-hoc nu au decis și cu privire la activitatea arbitrajului.
Dar, această soluție nu și-a dovedit până în prezent utilitatea practică.
Față de această situație, rămâne totuși o modalitate de depă șire a dificultă ții semnalate ce
trebuie luată în considerare, anume ca păr țile să stabilească unu minim de măsuri organizatorice
pentru acest arbitraj creat de ele, prin trimiterea la un regulament de arbitraj care naturalmente
cuprinde toate condițiile și regulile apte să asigure normala desfă șurare a procesului arbitral.
5.2.2. Arbitrajul institu țional (sau institu ționalizat ). Până la adoptarea NCPC arbitrajul
instituționalizat era organizat în conformitate cu art. I, pct. 2, lit. b din Convenția europeană de
arbitraj comercial internațional, semnată la Geneva în 21 aprilie 1961 reglementarea litigiilor de
către instituții permanente de arbitraj constituie, alături de arbitrajul ad-hoc, o formă de realizare a
arbitrajului de comerț internațional.
NCPC definește și reglementează pe larg și amănun țit arbitrajul institu ționalizat în art.
616-621. Arbitrajul instituționalizat este definit de art. 616 din NCPC :
„ART. 616
Noțiune
(1) Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție
arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o
organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație
neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii,
pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor
supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea
arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește
obținerea de profit.
(2) În reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale,
arbitrajul instituționalizat este autonom în raport cu instituția care l-a
înființat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea
autonomiei.”

După cum am arătat cu alt prilej 2 arbitrajul instituțional (sau instituționalizat) este o formă a
arbitrajului de comerț internațional a cărei existen ță nu depinde de durata unui anumit litigiu și
care presupune exercitarea atribuțiilor jurisdic ționale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un
cadru instituționalizat prin lege și având caracter de permanen ță și continuitate.

1
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Editura Academiei, București, 1985, p.
213.
2
M.N. Costin, op. cit., p. 49.

5
Așadar, arbitrajul instituționalizat se definește printr-o organizare prestabilită pe baza unui
regulament propriu, care determină structurile permanente tipice unei asemenea jurisdic ții.
Noua reglementare a arbitrajului instituționalizat accentuează în mod expres faptul că în
reglementarea și exercitarea activității jurisdicționale, acesta este autonom în raport cu institu ția
care l-a înființat. De aceea regulamentul trebuie să stabilească și măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei sale.
În doctrină s-a precizat că arbitrajul institu ționalizat trebuie supus unei analize nuan țate.
Astfel, dacă legea care instituie arbitrajul fixează și modalitatea procedurală atunci există arbitraj
instituțional, iar dacă legea instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective urmează a fi
soluționate pe cale de arbitraj, arbitrajul respectiv nu diferă esen țial de arbitrajul voluntar,
deoarece într-o atare ipoteză părțile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin
compromis fixează modalitățile de arbitrare1.
Arbitrajul instituționalizat prezintă numeroase și importante avantaje care-l fac să fie din ce
în ce mai preferat față de arbitrajul ad-hoc. Asemenea avantaje se verifică mai pregnant în
domeniul executării sentințelor arbitrale. Și e firesc să fie a șa deoarece tocmai în momentul
punerii în executare a unor asemenea sentin țe se pune problema de a se ști dacă au fost
respectate regulile fundamentale minimale, precum cele referitoare la respectul drepturilor
apărării, soluționarea litigiului de către arbitrii desemna ți ( și nu de către al ții) etc.
Printre avantajele mai semnificative pe care le prezintă institu țiile permanente de arbitraj
menționăm: competența profesională a arbitrilor, procedura prestabilită pe care păr țile o pot
recunoaște ușor și i se pot conforma la fel de u șor, posibilită țile de a colmata lacunele conven ției
de arbitraj dacă este incompletă sau insuficientă, completarea tribunalului arbitral, sediul
arbitrajului etc2. Pe de altă parte nu trebuie ignorat nici faptul că o institu ție permanentă prezintă o
oarecare stabilitate și, deci implicit un anumit grad de certitudine, ceea ce îi conferă multiple
posibilități de a-și aduce contribuția la formarea unei practici mai uniforme. Toate aceste avantaje
au determinat în ultima vreme în practica de comer ț interna țional o evidentă predilec ție a
participanților la comerț către instituțiile permanente de arbitraj, astfel încât marea majoritate a
litigiilor ivite între aceștia au fost încredințate spre solu ționare unor asemenea institu ții.
Există o varietate de centre permanente de arbitraj care se deosebesc între ele sub mai
multe aspecte dintre care cele privind competența teritorială și competen ța materială sunt mai
relevante. Dar dincolo de deosebirile care le separă, institu țiile de arbitraj au și unele note
comune care le apropie, făcând posibile anumite generalită ți. Dintre acestea men ționăm:
a) Caracterul de permanență și continuitate al acestei forme de jurisdic ție. Arbitrajul
instituționalizat nu este constituit pentru a rezolva un litigiu concret determinat, ci ca jurisdic ție
permanentă cu vocație de a soluționa orice litigiu ce intră în competen ța ei și cu privire la care a
fost investită să îndeplinească procedura arbitrală și să dea o solu ție. Așa fiind existen ța în timp a
arbitrajului instituționalizat nu se epuizează odată cu solu ționarea unui anumit litigiu ce i-a fost
încredințat spre rezolvare, ci ea durează atâta vreme cât rămâne în fiin ță temeiul legal pe baza
căruia a fost înființată și poate funcționa respectiva institu ție de arbitraj.

1
T.R. Popescu, op. cit., p. 80.
2
Idem p. 81.

6
b) Existența unui regulament propriu de organizare și func ționare a institu ției arbitrale.
Prin acest regulament se determină structurile organizatorice permanente specifice institu ției de
arbitraj, între care autoritatea competentă să desemneze arbitrii, lista arbitrilor și secretariatul:
- Cât privește autoritatea competentă să desemneze arbitrii – appointing authority –
aceasta poate fi un organ colectiv sau o anumită persoană. A șa bunăoară, în cazul în care păr țile
nu nominalizează arbitrul sau atunci când se pune problema înlocuirii arbitrului desemnat,
nominalizarea și respectiv înlocuirea arbitrului va fi decisă de pre ședintele comisiei de arbitraj. Tot
astfel președintele are competența să desemneze supraarbitrul ori de câte ori arbitrii desemna ți
nu se vor putea pune de acord cu privire la persoana supraarbitrului.
- Lista de arbitrii constituie un element component al structurii fiecărui centru de
arbitraj. Ea cuprinde o enumerare limitativă a persoanelor ce pot îndeplini această func ție și
dintre care părțile ce s-au adresat respectivei institu ții de arbitraj urmează să aleagă fiecare câte
un arbitru care să facă parte din completul de arbitrii care va solu ționa litigiul ivit între ele. Cei doi
arbitrii desemnați de părți vor desemna la rândul lor supraarbitrul. Lista de arbitrii se întocme ște
periodic, ceea ce înseamnă că alcătuirea ei este valabilă numai până la o nouă întocmire a sa.
Firește, dacă unul sau unii din membrii completului de arbitraj nu ar figura în noua alcătuire a
listei de arbitrii făcută înainte finalizării litigiului cu a cărui solu ționare a fost investit acel complet,
mandatul arbitrilor ce nu se regăsesc pe noua listă va înceta numai odată cu pronun țarea
sentinței în litigiul aflat în curs de soluționare.
- Secretariatul îndeplinește importante atribuții administrative precum: face
comunicarea actelor către părți, emite citații pentru termenele de dezbateri, asigură consemnarea
susținerilor făcute de participanții la procedura arbitrală în cadrul ședin țelor de dezbateri,
efectuează comunicarea hotărârilor date de organul arbitral.
c) Stabilirea prin regulamentul propriu a unor reguli de procedură privind solu ționarea
litigiilor cu care este investită instanța arbitrală. Desfă șurarea procesului arbitral începe după
constituirea completului de arbitrii. În principiu ea urmează regulile instituite prin Regulamentul
propriu al centrului de arbitraj la care s-au adresat păr țile litigante.
Este de precizat că unele din precizările Regulamentului au caracter obligatoriu fiind
considerate ca acceptate implicit de către împricina ți a șa cum sunt formulate. Ele se impun
respectului părților neadmițând derogări convenite de păr ți. Alte prevederi regulamentare au
caracter facultativ pentru părți, acestea din urmă putându-le aduce amendamentele cuvenite și
considerate de ele ca necesare.
În doctrina juridică s-a exprimat opinia1 că deși în principiu procedura de judecată la
arbitrajul instituționalizat este prestabilită, instan ța arbitrală î și păstrează totu și un caracter
temporar de vreme ce o atare instanță se formează în vederea solu ționării unui litigiu determinat
și există ca atare numai până la pronunțarea hotărârii în acel litigiu, chiar dacă formarea instan ței,
activitatea și întreaga sa experiență se consumă în cadrul unor mecanisme stabile.
Formulăm rezerve față de această opinie pentru următoarele considerente:
- Instituția arbitrală nu este înființată prin voin ța păr ților dintr-un litigiu, ci prin efectul
unei dispoziții normative făcând parte din ordinea juridică na țională a statului pe teritoriul căruia
și-a stabilit sediul principal.

1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188.

7
- Regulamentul propriu al instituției de arbitraj stabile ște structuri organizatorice
valabile pentru orice litigiu cu care această institu ție ar fi sesizată.
- Procedura arbitrală stabilită prin acest regulament este susceptibilă de aplicare
oricărui litigiu ce intră în competența materială și teritorială a respectivei institu ții.
- Caracterul permanent sau temporar al unei instan țe jurisdic ționale trebuie apreciat
prin referire la instanța însăși ca instituție, ca organ de jurisdic ție, iar nu prin referire la structurile
create de aceasta (fie că ele sunt complete de arbitrii sau arbitrii unici) și la segmente rupte
artificial din activitatea sa care chiar atunci când se învederează ca fiind într-un anumit fel
intermitentă, pe ansamblul ei este continuă.
5.2.3. Arbitrajul de echitate (ex aequo et bono). Normele de drept național sau
convențional permit alături de arbitrajul institu țional și cel ad-hoc (sau ocazional) și arbitrajul în
echitate. În realitate, acest arbitraj se analizează ca o varietate particulară a arbitrajului ad-hoc
(sau ocazional).
Cu un alt prilej1 am definit arbitrajul în echitate ca fiind acea formă a arbitrajului comercial
internațional care se realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept.
Arbitrajul de echitate este de facto și se caracterizează prin următoarele particularită ți
specifice:
a) arbitrul nu are obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea
de procedură;
b) soluția dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instan ță de
arbitraj.
Cu toate acestea arbitrajul de echitate rămâne în perimetrul dreptului comercial
internațional; în caz contrar el nu ar putea da satisfac ție exigen țelor fundamentale ale comer țului
internațional: securitate, certitudine și stabilitate.
Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit con știin ței lor este reglementată prin diferite
dispoziții normative, fie cu caracter național, (cum este cazul sistemelor de drept din Fran ța,
Elveția, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în regulamentele unor institu ții de arbitraj comercial
internațional (de exemplu, cel al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional din
Paris), fie consacrate prin convenții interna ționale (de pildă Conven ția europeană cu privire la
arbitrajul comercial internațional semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva).
Integrarea arbitrajului de echitate în aria de inciden ță a dreptului rezultă și din următoarele
elemente de specificitate ale acestuia:
- facultatea părților de a-și alege arbitrul ( amiable compositeur) este recunoscută prin
lege; în acest sens art. VII pct. 2 din Conven ția europeană de arbitraj comercial interna țional de la
Geneva din 1961 dispune: „arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voin ța
părților și dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru”;
- ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justi ție, de drept, ceea ce
face ca arbitrul, soluționând un litigiu să nu se poată limita riguros la simple tranzac ții pe care
părțile își întemeiază pretențiile;
- arbitrajul de echitate urmărește ca scop principal nu plasarea judecă ții litigiului în
afara spațiului de incidență al dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple și mai u șoare în
rezolvarea acestuia;
1
M.N. Costin, op. cit., p. 52 și urm.

8
- arbitrii se pot pronunța numai în limitele investirii lor;
- independența procedurală este limitată de principiile respectului drepturilor apărării
(a cărui ignorare face ca sentința arbitrală să nu poată fi executată) și al respectului ordinii
publice internaționale a statelor (principiu care constituie o îngrădire a arbitrilor în echitate).
Arbitrajul de echitate își găsește legitimitatea numai în măsura în care rezolvarea litigiului
depinde în mod hotărâtor de aprecierile stării de fapt; de aceea este recomandabil, din
considerente de prudență, ca participanții la raporturile de comer ț interna țional să manifeste
circumspecție atunci când se decid să supună litigiile ce eventual s-ar ivi între ei unui arbitraj în
echitate.
Totodată este de observat că integrarea arbitrajului în echitate în sfera de inciden ță a
dreptului nu este totală. Ea se face de o manieră care lasă arbitrilor largi posibilită ți de a ocoli
dreptul evocând principii de echitate al căror con ținut urmează a fi precizat chiar de către ace știa,
în fiecare caz în parte. Pare în afara oricărei îndoieli că totdeauna arbitrii vor rămâne ata șa ți unui
concept propriu de echitate care își poate trage geneza în sistemul lor de drept și care poate fi
diferit de la un sistem de drept la altul.
Unii autori1 fac distincție între arbitrajul în echitate numit et aequo et bono și arbitrajul
încredințat unor mediatori amiabili (amiables compositeurs) considerând că cel dintâi (adică
arbitrajul în echitate) se situează pe o pozi ție intermediară între arbitrajul de iure (sau drept strict)
și cel de-al doilea (adică cel încredințat unor mediatori amiabili). Cele două arbitraje nu se
confundă între ele deosebindu-se unul de celălalt în func ție de puterile conferite arbitrilor. Se
precizează în context că rolul încredin țat de păr ți unor arbitrii care judecă în calitate de mediatori
amiabili este acela de a găsi soluții tranzacționale în cauză, reciproc avantajoase păr ților litigante.
Ca urmare ei sunt chemați să răspundă unor exigen țe de natură comercială și decid în deplină
libertate, fără a fi ținuți de prevederile unor dispozi ții legale ce eventual ar fi invocate în litigiul
respectiv. Prin consecință soluția pronunțată de arbitrii se poate abate de la cea prescrisă explicit
sau implicit de normele legale incidente pentru cazul când acestea ar fi aplicate.
Prin antiteză cu aceste elemente caracterizante ale arbitrajului încredin țat unor amiables
compositeurs au fost scoase în evidență particularită țile caracterizante ale arbitrajului în echitate
arătându-se că2 acest arbitraj nu este sustras oricărei reglementări legale, el nedesfă șurându-se
în afara dreptului. Evocarea echității nu comportă înlăturarea de plano a aplicării normelor de
drept, ci presupune doar autorizarea arbitrilor de a le interpreta într-un mod specific, într-un
context apreciativ mai larg, destinat să înlăture unele solu ții rigide sau de ordin formal. Devine
astfel posibilă moderarea aplicării normelor legale în func ție de circumstan țele particulare ale
speței. „În orice caz arbitrii sunt ținuți să respecte integral două principii fundamentale de drept
recunoscute ca atare în toate sistemele de drept modern : dreptul de apărare al păr ților și ordinea
publică în dreptul comerțului internațional, cu accep țiunea sa specifică pentru astfel de raporturi” 3.
Numai cu această condiție sentința pronunțată în cazul dat va fi recunoscută și va putea fi
executată.
Formulăm rezerve cu privire la acest punct de vedere. Am reprodus în extenso
fundamentarea sa teoretică pentru a da o claritate mai mare obiec țiilor noastre fa ță de
argumentele invocate.
1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188-189; în același sens, O. Căpățână, B. Ștefănescu, op, cit., p. 215.
2
B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, E.D.P., București, 1983, p. 125.
3
C. Bîrsan și D.A. Sitaru, op. cit., p. 189.

9
Astfel, nu se poate spune că arbitrajul încredin țat unor mediatori amiabili se poate
sustrage oricărei reglementări legale, pe când arbitrajul de echitate se integrează dreptului, el
nedesfășurându-se în afara dreptului, de vreme ce, după cum am anticipat deja prin art. VII pct. 2
al Convenției europene de arbitraj comercial interna țional se precizează în termeni explici ți:
„arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voin ța păr ților și dacă legea care
reglementează arbitrajul permite acest lucru”. Rezultă deci fără echivoc că arbitrajul încredin țat
unor mediatori amiabili (amiables compositeurs) este integrat dreptului, deoarece și un asemenea
arbitraj poate avea loc numai dacă legea ce reglementează arbitrajul permite acest lucru. Și dacă
se ține seama și de faptul că această condi ție a fost instituită printr-o lege interna țională
(Convenția europeană de arbitraj comercial interna țional din 1961), devine foarte clar că arbitrajul
la care ne referim nu-și plasează existența și nu- și desfă șoară activitatea într-un vid juridic. El
este integrat dreptului cel puțin în măsura în care și arbitrajul de echitate este integrat dreptului.
Pe de altă parte nimic nu îndreptățește concluzia că arbitrajul încredin țat unor mediatori
amiabili ar avea libertatea să nesocotească cele două principii juridice de importan ță majoră –
dreptul de apărare al părților și ordinea publică în dreptul comer țului interna țional – pe care este
ținut să le respecte arbitrajul în echitate și nu numai el, ci orice arbitraj.
Totodată dacă se admite că evocând principiile de echitate, arbitrii fac posibilă moderarea
aplicării normelor legale în funcție de circumstan țele cazului dat și înlăturarea solu țiilor legale
rigide și formale – ceea ce într-o altă exprimare echivalează cu înlăturarea legii, sau în cel mai
bun caz cu eludarea ei, căci ce altceva poate semnifica o aplicare a legii care să nu țină seama
nici de litera și nici de spiritul ei – atunci de ce nu s-ar admite că și mediatorii amiabili pot evoca
aceleași principii de echitate și realiza aceea și operă de moderare a dispozi țiilor legii în tentativa
lor de a găsi soluții tranzacționale convenabile păr ților litigante.
Așadar, arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili nu se plasează în exteriorul domeniul
dreptului, ci aidoma arbitrajului de echitate se integrează acestuia în aceea și măsură și cu
aceleași finalități ca și arbitrajul de echitate. El este în esen ța sa un arbitraj de echitate. De aceea
orice contrapunere a arbitrajului încredin țat unor mediatori amiabili, arbitrajului de echitate, ni se
pare nejustificată, artificială.
Concluzia la care ne-am oprit este confirmată indirect și printr-o hotărâre a Comisiei de
arbitraj București1 în care se arată că prevederile art. VII pct. 2 din Conven ția de la Geneva din
1961 sunt aplicabile deopotrivă și arbitrajului în echitate, chiar dacă textul se referă numai la
mediatorii amiabili. Această precizare a instan ței noastre de arbitraj interna țional nu trebuie
interpretată ca o dovadă a distincției pe care respectiva instan ță o face între arbitrajele
menționate, ci ca o echivalare a lor.
5.3. Caracterele generale ale arbitrajului comercial interna țional.
5.3.1. Terminologie. Enumerare. Caracterele arbitrajului comercial internațional sunt
sugerate prin chiar denumirea dată acestei jurisdic ții.
Denumirea de arbitraj internațional a primit consacrare prin conven ții interna ționale, ca și
practica de comerț internațional și în doctrina juridică de specialitate. Este suficient să amintim în
acest sens că această denumire apare în chiar titlul Conven ției europene asupra arbitrajului
comercial internațional din 21 aprilie 1961 (semnată le Geneva). Pe de altă parte Conven ția
pentru recunoașterea sentințelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New York a fost
1
Hotărârea C.A.B. nr. 214 din 31 octombrie 1978.

10
precedată de o conferință a Națiunilor Unite asupra arbitrajului comercial interna țional. În fine,
denumirea de arbitraj comercial internațional este consacrată și în documentele Comisiei
Națiunilor Unite pentru Dreptul comerțului interna țional.
Când arbitrajul comercial internațional desemnat de păr ți este organizat în România, sunt
aplicabile dispozițiile art. 1.111 – 1.133 din NCPC.
Denumirea la care ne referim (arbitrajul comercial interna țional) este acceptată fără
rezerve și în practica de comerț internațional și în doctrina juridică de drept al comer țului
internațional, și de drept internațional al afacerilor.
Din analiza acestei denumiri se desprind trei caractere generale semnificative ale
arbitrajului comercial internațional, anume: caracterul arbitral; caracterul comercial și caracterul
internațional.
O precizare se impune vizavi de aceste caractere, și anume: ele privesc arbitrajul ca
instituție, sau mai exact ca organ de jurisdic ție, iar nu litigiul arbitral propriu-zis care se distinge
prin caractere proprii, ce vor fi analizate într-un alt paragraf.
5.3.2. Caracterul arbitral. Acest caracter exprimă ideea că arbitrii au abilitatea necesară,
sau mai exact puterea suficientă de a statua (adică de a judeca) cu privire la litigiul cu care au
fost investiți să-l rezolve.
Este de observat că sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită pricină nu este legea –
cum se întâmplă în cazul instanțelor de drept comun – ci voin ța păr ților litigante exprimată într-un
atare sens în convenția de arbitraj, sau mai concret, în clauza compromisorie sau în actul de
compromis convenit de ele cu referire la litigiul existent.
În cazul în care arbitrajul este organizat în România, voin ța păr ților este dublată de
dispozițiile art. 1.112 din NCPC :
„ART. 1.112
Arbitrabilitatea litigiului
(1) Orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului
dacă ea privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar
legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența
exclusivă instanțelor judecătorești.
(2) Dacă una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o
întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte
nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui
litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral”.
Puterea arbitrilor de a statua se referă la preten țiile formulate de păr ți. Aceste preten ții se
pot concretiza de exemplu în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la care
arbitrajul este chemat să stabilească, conform cu prevederile normelor de drept incidente, care
sunt drepturile și obligațiile împricinaților, care sunt condi țiile de executare a respectivelor obliga ții
și de exercitare a respectivelor drepturi. În func ție de probele administrate în proces și de
convingerea pe care arbitrii și-o formează analizând acele probe, solu ția dată de ei va putea fi
una de condamnare a ambelor părți ori numai a uneia dintre ele sau, de exonerare de plată a
ambelor părți. În cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt ale preten ției corespund cu
cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă, vor decide că preten ția formulată este
întemeiată, și vor tranșa litigiul ca atare.

11
În doctrina juridică s-a arătat1 că verbul a arbitra desemnează operația de verificare și
constatare a unei situații juridice preexistente asupra căreia există dezacord între păr ți.
Arbitrul și atribuțiile sale se compară cu judecătorul și atribu țiile sale. Într-adevăr, de și
arbitrul este desemnat de părți, el se comportă și are îndatorirea să se comporte la fel cu un
judecător obișnuit: el nu acționează în numele păr ților sau a uneia dintre ele, ci trebuie să se
pronunțe asupra pretențiilor formulate de acestea manifestând impar țialitate. Sentin ța pe care el
o pronunță trebuie să fie rezultatul verificărilor și constatărilor ce a făcut în cadrul și pe parcursul
desfășurării unei proceduri jurisdicționale cu respectarea principiului contradictorialită ții.
Faptul că puterile arbitrilor de a soluționa litigiul cu care au fost investi ți î și au sursa în
acordul de voință al părților litigante este de natură să confere arbitrului o indiscutabilă
componentă contractuală. Împrejurarea nu este susceptibilă să răpească arbitrului natura de
organ de jurisdicție, iar sentinței dată de arbitrii calitatea de act jurisdic țional. Orice compara ție a
sentinței arbitrale cu alte acte juridice din materia contractelor, precum tranzac ția sau mandatul,
va pune în evidență înainte de toate această calitate a ei și va exclude posibilitatea asimilării sale
cu celelalte elemente de comparație.
5.3.3. Caracterul comercial. Conform art. 1 alin. 1 pct. a din Conven ția europeană
asupra arbitrajului comercial internațional (Geneva 1961) are caracter comercial arbitrajul având
ca obiect litigii născute sau care se vor naște din opera țiuni de comer ț interna țional, între
persoanele fizice sau juridice ce în momentul încheierii Conven ției de arbitraj au re ședin țe sau
sedii în state diferite.
Analiza textului menționat permite concluzia potrivit căreia caracterul comercial al
arbitrajului decurge din caracterul comercial al litigiului arbitral.
5.3.4. Caracterul interna țional . Din cuprinsul art. 1 alin. 1 pct. a din Conven ția
europeană asupra arbitrajului comercial interna țional (Geneva 1961) rezultă și caracterul
internațional al arbitrajului. Într-adevăr delimitând domeniul arbitrajului comercial interna țional
acest text face referire expresă la litigii născute sau care se vor na ște din opera ții de comer ț
internațional. Analiza acestui text permite concluzia că un asemenea arbitraj are voca ția de a
soluționa litigii care la rândul lor au caracter interna țional. S-ar putea spune deci că arbitrajul
internațional are ca obiect litigii internaționale din domeniul comer țului. Din caracterul
internațional al respectivelor litigii decurge inevitabil și caracterul interna țional al arbitrajului.
În doctrina juridică s-a exprimat însă opinia 2 conform căreia caracterul internațional al
arbitrajului nu poate fi „caracterizat prin obiectul arbitrajului și anume litigiul arbitral”. În acest sens
s-a arătat că e posibil ca litigiul să aibă caracter interna țional, iar organul sesizat cu solu ționarea
lui să fie național. Comisia română de arbitraj, bunăoară, este o institu ție na țională ce
funcționează în cadrul sistemului de drept român și cu toate acestea litigiile pe care le
soluționează au un caracter internațional.
Formulăm rezerve față e această opinie sub următoarele aspecte:
- după părerea noastră caracterul național sau interna țional al unui arbitraj nu trebuie
determinat în funcție de caracterul național sau interna țional al institu ției de arbitraj în sine, ci în
raport cu competența acelei instituții de a soluționa litigii între participan ții la comer țul interna țional
sau între participanții la comerțul național;
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.
2
T,R, Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.

12
- de vreme ce o instituție de arbitraj este competentă să solu ționeze litigii izvorâte din
raporturi de comerț internațional, arbitrajul realizat de acea institu ție, în asemenea litigii, are
caracter internațional;
- faptul că o instituție de arbitraj are competen ță să solu ționeze atât litigii izvorâte din
raporturile de comerț internațional, cât și litigii izvorâte din raporturi de comer ț na țional, nu poate
schimba caracterul internațional al arbitrajului realizat cu acea institu ție cu prilejul solu ționării
litigiilor cu care a fost investită de către participan ții la comer țul interna țional.
Multe dintre instituțiile de arbitraj au o dublă voca ție, anume de a solu ționa litigii izvorâte
din raporturile de comerț internațional, dar și litigii care sunt generate de raporturile comerciale
stabilite între subiecți de drept național din țara unde func ționează institu ția ce instrumentează
arbitrajul. Astfel potrivit art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Interna țional
aprobate de Colegiul Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comer ț și Industrie a
României la 27 iulie 1990 „Curtea de arbitraj este competentă să solu ționeze litigiile patrimoniale
născute din raporturi de comerț exterior sau din alte asemenea raporturi dacă una dintre păr ți sau
ambele părți sunt străine”1.
Pe de altă parte art. 4 din aceleași Reguli stabile ște că în cazul în care păr țile convin,
Curtea de arbitraj este competentă să solu ționeze și litigii născute din raporturi contractuale dintre
societățile comerciale constituite în România cu participare străină sau cu capital integral străin și
orice alte persoane juridice sau fizice române. Dar societă țile comerciale cu participare străină
sau cu capital integral străin constituite în România sunt persoane juridice române, deci au
calitatea de subiecți de drept național român, iar raporturile juridice pe care le stabilesc aceste
societăți comerciale cu alți subiecți de drept na țional român (persoane fizice sau persoane
juridice având capital integral român) apar țin ordinii juridice interne a României. Pare deci
surprinzător că menționatele reguli de procedură nu acordă competen ță generală Cur ții de
Arbitraj București de a soluționa, atunci când păr țile sunt de acord, litigiile intervenite între orice
participanți la raporturile comerciale care se nasc și î și consumă întreaga existen ță pe teritoriul
României, sub incidența legilor României. Discriminarea pe care regulile de procedură în discu ție
o fac sub acest aspect între litigiile intervenite între societă ți comerciale cu participare străină sau
societăți comerciale cu capital integral străin constituite în România și al ți subiec ți de drept român
(persoane juridice ori persoane fizice) pe de o parte, și litigiile izvorâte din raporturile contractuale
stabilite între ceilalți subiecți de drept român, nu ni se pare justificată nici pe plan logic și nici pe
plan juridic. Toți subiecții de drept național implica ți în raporturi comerciale trebuie să aibă acela și
regim juridic sub aspectul jurisdicției la care sunt supu și sau la care pot apela.
De altfel, așa cum am mai arătat, cele precizate de doctrină și reglementările anterioare
sunt clar soluționate de dispozițiile art. 1.111 din NCPC :
„ART. 1.111
Calificare și domeniu de aplicare
(1) În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfășoară
în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de
drept privat cu element de extraneitate.

1
Prin aliniatele 2 și 3 ale acestui text se stabilesc condițiile în care această competență devine efectivă. Aceste condiții sunt:
părțile să fi încheiat în acest sens o convenție scrisă sau ele să fi fost obligate să supună litigiul dintre ele Curții de arbitraj
în temeiul unui acord internațional. Convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta și din
săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului
ca această cerere să fie soluționată de Curtea de arbitraj.

13
(2) Dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj
internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel
puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale
domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă
părțile nu au exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii
acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
(3) Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de
instituția de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.”

Tot astfel American Arbitration Association (A.A.A.) este competentă să solu ționeze atât
litigii cu caracter intern, cât și litigii cu caracter interna țional.
Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional din Paris este o institu ție
prin excelență de arbitraj internațional, dat fiind că litigiile pe care această institu ție este
competentă să le soluționeze sunt și ele prin excelen ță interna ționale. Curtea de arbitraj la care
ne referim este, de altfel, internațională prin chiar structura sa, precum și prin compozi ția
tribunalului arbitral. Dar după cum s-a remarcat în doctrina juridică 1 nici în acest caz nu se poate
afirma cu deplină certitudine că arbitrajul este desprins de orice cadru na țional, adică neatârnat
de orice legătură cu legile și autoritățile unui stat.
Conceptul de arbitraj internațional trebuie circumscris sub mai multe aspecte, și anume:
- instituții de arbitraj de tipul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț
Internațional din Paris sunt extrem de pu ține; prevalează organismele na ționale de arbitraj, care
prin natura lor specifică sunt strâns legate de o anumită țară, sau chiar de un anumit ora ș (ca de
pildă Bremen, Londra etc.);
- distincția între arbitrajul străin și arbitrajul interna țional care se face în doctrina
juridică nu prezintă interes practic.
În aceste condiții denumirea de arbitraj comercial interna țional consacrată prin Conven ția
europeană asupra arbitrajului comercial interna țional din 21 aprilie 1961 de la Geneva trebuie
considerată ca referindu-se la litigii izvorâte din opera ții de comer ț interna țional ce au ca obiect
mișcări de bunuri, servicii și monede dincolo de frontierele na ționale ale statelor.
5.4. Natura juridică a arbitrajului comercial interna țional.
5.4.1. Orientări în doctrină. Natura juridică a arbitrajului comercial interna țional nu a
primit o rezolvare unitară în doctrina juridică. Ea a generat o pluralitate de opinii contradictorii,
conturându-se trei concepții diferite în această privin ță, și anume: contractuală, jurisdic țională și
mixtă (sau eclectică).
În funcție de concepția adoptată cu privire la natura juridică a arbitrajului se stabile ște
regimul de drept internațional privat al acestuia.
5.4.2. Concep ția contractuală. Concepe arbitrajul comercial internațional ca un
ansamblu de acte juridice având natură contractuală. Această natură juridică rezultă din faptul că
soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali este organizată de ei în și și prin acordul lor, în
limitele determinate de lege, astfel încât ea să fie realizată de persoane care le inspiră încredere.
De aici consecința că puterile arbitrilor și competen ța lor de a statua î și trag geneza din voin ța
concordantă a părților litigante.

1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 7.

14
Totodată se admite că sentința arbitrală nu are putere de lucru judecat între împricina ți, ea
fiind declarată irevocabilă de asemenea prin voin ța păr ților. For ța juridică a acestei sentin țe î și are
originea în voința juridică a părților litigante de a se aduce la îndeplinire. Nu numai sentin ța
arbitrală are putere executorie, ci și alte acte de natură pur contractuală – ca de pildă contract de
împrumut constatat printr-un înscris autentic – au o asemenea putere. Pe de altă parte, faptul că
instanța de judecată este chemată să nominalizeze un arbitru suplinind voin ța păr ții care n-a fost
exprimată în această problemă, dă expresie unui aspect particular al for ței obligatorii a
contractului. Desesizarea instanței de drept comun atunci când constată existen ța unei conven ții
de arbitraj dă expresie cerinței de a nu se aduce atingere conven ției de arbitraj.
În fine, similitudinea ce există între motivele de recuzare a judecătorilor și cele de recuzare
a arbitrilor este o consecință a preocupării legiuitorului de a crea un cadru de impar țialitate și
moralitate pentru activitatea jurisdicțională a organului arbitral pe care acela și legiuitor o permite.
5.4.3. Concep ția jurisdic țională. Se fundează pe premiza că statul este de ținătorul
puterii legislative și al puterii judecătore ști. De aici decurge dreptul său exclusiv de a distribui
justiția pe întregul teritoriu cuprins între frontierele lui na ționale, pentru orice fel de litigii și fără nici
un fel de deosebire, pentru toți împricinații. Această prerogativă se analizează totodată și ca o
obligație, deoarece ea conferă statului nu numai o facultate ci și o îndatorire.
Statul este însă liber să dispună ca în anumite domenii strict delimitate păr țile în litigiu să
fie autorizate de a supune diferendul lor spre solu ționare arbitrajului. Arbitrajul apare astfel nu ca
o creație a voinței părților, ci ca o formă delegată de justi ție încredin țată, prin voin ța puterii
suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de func ționari publici (sau mai exact
de angajați ai statului) și nu acționează în numele acestuia.
Similitudinile existente între activitatea judecătorească și activitatea arbitrajului confirmă
odată mai mult dacă era necesar caracterul jurisdic țional al acestuia din urmă (adică al
arbitrajului). Dintre asemănările care apropie instan țele re ținem următoarele:
- atât judecătorul, cât și arbitrul (sau în al ți termeni, instan ța de judecată, ca și
arbitrul) au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru păr țile în litigiu asupra temeiniciei și
legalității pretențiilor formulate de reclamant, și când este cazul, și asupra preten țiilor formulate
de pârât (prin acțiunea reconvențională);
- hotărârea pronunțată de judecător, și hotărârea pronun țată de arbitrii, stabile ște
drepturile părților litigante și obligațiile lor, astfel că ea se constituie ca o dezlegare a litigiului
susceptibilă de executare silită în eventualitatea că nu este executată voluntar;
- de vreme ce atât hotărârea judecătorească, cât și hotărârea arbitrală sunt
susceptibile de executare silită, rezultă că și într-un caz și în celălalt aducerea la îndeplinire a
soluției dată de organul de jurisdicție poate fi înfăptuită cu concursul for ței de constrângere a
statului;
- anumite căi de atac împotriva sentinței arbitrale sunt de competen ța exclusivă de
soluționare a instanței judecătorești de drept comun, ceea ce apropie sensibil hotărârea arbitrală
de hotărârea judecătorească;
- unele legislații naționale admit intervenția judecătorului în cadrul procedurii arbitrale
recunoscându-i dreptul de a desemna un arbitru – atunci când partea ce trebuie să facă această
desemnare nu-și nominalizează propriul arbitru determinând astfel tergiversarea sau chiar

15
blocarea desfășurării procesului arbitral – precum și de a statua asupra unei cereri de recuzare
referitoare la un arbitru deja desemnat.
Din asemănările înfățișate rezultă că există o anumită interferen ță între cele două activită ți
jurisdicționale – cea desfășurată de instanță și cea înfăptuită de arbitraj – care uneori se
realizează în cadrul aceluiași litigiu, iar această împrejurare confirmă ideea că ele (adică
activitățile respective) sunt similare ca natură.
În sprijinul caracterului jurisdicțional al activită ții arbitrajului se mai aduce un argument
desprins din impactul pe care îl produce conven ția de arbitraj asupra competen ței instan ței de
drept comun de a continua soluționarea litigiului cu care a fost investită. Într-adevăr, instan ța de
drept comun are obligația să se desesizeze din oficiu în ce prive ște litigiul cu referire la care
părțile au încheiat o convenție de arbitraj, situa ție ce evocă ideea de litispenden ță compatibilă
numai cu organele de jurisdicție având natură similară.
În virtutea argumentelor prezentate se conchide că procedura arbitrală este de esen ță
judiciară. Recunoașterea acestui caracter comportă pe planul dreptului interna țional privat o
importantă consecință practică, și anume: lex fori (legea forului) – adică legislația națională a țării
pe teritoriul căreia se află sediul arbitrajului – are prioritate, sau chiar exclusivitate în ce prive ște
procedura în fața arbitrajului comercial interna țional.
5.4.4. Concep ția mixtă (sau eclectică) . Consideră că cele două concepții analizate –
contractuală și jurisdicțională – privesc arbitrajul în mod unilateral luând în considerare fie numai
punctul de plecare al activității ce desfă șoară, fie numai specificul acelei activită ți. Dar arbitrajul
desfășoară o activitate complexă și trebuie caracterizat ținându-se seama de ansamblul acesteia.
S-a arătat1 că arbitrajul este condiționat în activitatea lui atât de originea sa contractuală
exprimată prin convenția de arbitraj (compromis sau clauză compromisorie) – excep ție fac doar
cazurile când este prevăzut ca obligatoriu în conven ții interna ționale –, cât și de finalitatea sa
jurisdicțională exprimată în sentința pe care o pronun ță și care este definitivă și executorie.
În esență, un contract – convenție de arbitraj – produce efecte care sunt și de ordin
procedural2.
Dacă, în principiu, cu prima constatare a autorilor la care ne referim suntem de acord,
considerând-o corectă, apoi aceasta a doua afirma ție ni se pare mult prea tran șantă pentru a
putea fi acceptată. Într-adevăr, nu contractul în general produce efecte de ordin procedural, ci
numai un anumit contract, anume conven ția de arbitraj (pe care autorii cita ți o men ționează doar
cu titlu exemplificativ) are o atare vocație. Păr țile contractante, cu excep ția celor din conven ția de
arbitraj, nu au nici o putere de a da voin ței lor juridice și valen țe procedurale. De principiu,
procedura jurisdicțională se determină prin lege, este deci de competen ța legii.
Este în afara oricărei îndoieli că arbitrajul comercial interna țional are atât componente
contractuale, cât și componente jurisdicționale, iar această împrejurare îi conferă o dublă natură –
contractuală și jurisdicțională în același timp. După cum s-a remarcat în doctrina juridică 3 unele
componente ale arbitrajului se caracterizează printr-un pronun țat caracter contractual (ca de
pildă: condițiile de validitate ale convenției arbitrale), iar altele învederează un evident caracter
jurisdicțional (precum conținutul cererii de arbitrare și al întâmpinării, desfă șurarea dezbaterilor,
administrarea probelor, pronunțarea hotărârii, punerea în executare a acestora etc.).
1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p 192.
2
Idem, p. 192.
3
O. Căpățână, B. Ștefănescu, op. cit., p. 210.

16
Potrivit concepției mixte, la care ne raliem, pe planul dreptului interna țional privat arbitrajul
este supus în principiu legii aplicabile conven ției de arbitraj, dar suportă și anumite inciden țe ale
legii forului ce decurg din natura jurisdicțională a activită ții de arbitrare, activitate ce în esen ța sa,
chiar dacă este susceptibilă de o dublă caracterizare, rămâne unică și are ca finalitate
soluționarea corectă și echitabilă a litigiului existent între păr țile raportului juridic de comer ț
internațional.
5.5. Legea aplicabilă arbitrajului comercial interna țional.
5.5.1. Solu ții posibile. Legea aplicabilă arbitrajului comercial interna țional nu se confundă
cu legea aplicabilă fondului litigiului.
Determinarea legii aplicabile arbitrajului constituie o problemă dificilă, deoarece ea poate fi
corect rezolvată numai dacă se folosește ca punct de plecare și de referin ță natura juridică a
arbitrajului. Or, această chestiune a naturii arbitrajului, după cum s-a arătat 1 a ocazionat
exprimarea în doctrina juridică a trei opinii diferite. Ca urmare solu ția va fi diferită în func ție de
concepția adoptată cu privire la natura arbitrajului.
Considerată prin prisma concepției contractualiste privind natura arbitrajului, problema
determinării legii aplicabile acestuia (adică arbitrajului) î și găse ște rezolvarea prin luarea în
considerare a autonomiei de voință în alegerea legii aplicabile tuturor actelor pe care le implică
arbitrajul.
În practica franceză a fost adoptată această concep ție pe considerentul că „les sentences
qui ont pour base un compromis font corps avec lui et participe de son caractère conventionnel” .
Compromisul și toate actele care-i succed până la pronun țarea sentin ței arbitrale primesc
incidența legii autonomiei, deoarece întreaga opera ție a arbitrajului comercial interna țional este
un proces esențialmente privat, având un izvor contractual, iar sentin ța finală are de asemenea o
structură și un conținut ce corespund unei noi obliga ții conven ționale 2. Dar pe această cale se
înlătură componenta jurisdicțională a arbitrajului pentru a se crea câmp liber de aplicare a legii
autonomiei.
În concepția jurisdicțională, legea aplicabilă arbitrajului este lex fori (legea forului).
Concepție ce recunoaște arbitrajului o dublă natură – contractuală și jurisdic țională –
pretinde că este inevitabilă o aplicare distributivă a reglementărilor legale incidente: legea
autonomiei este competentă să regleze activitatea contractuală, iar legea forului domină
activitatea jurisdicțională. Împrejurarea duce la importante consecin țe practice între care se
detașează existența unor regimuri juridice distincte cu referite la diferite acte pe care le implică
realizarea arbitrajului. Soluția pare să complice considerabil problema, deoarece fiecare dintre
actele respective pune în chestiune aspecte referitoare la formă, fond, capacitate, efecte;
dimensiunile acestei complicații pot fi percepute în adevărata lor amploare dacă se ține seama de
faptul că actele în discuție nu emană de la aceea și persoană, ci de la persoane diferite, având
roluri și poziții procesuale diferite în desfă șurarea procedurii arbitrale, anume de păr ți, de arbitrii
etc.
În doctrina juridică au fost evidențiate3 câteva aspecte privind specificul arbitrajului și
domeniul de aplicare a legii autonomiei, precum:

1
A se vedea dezvoltările de sub nr. 5.4.
2
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 8, nota nr. 6.
3
Idem, p. 8-9.

17
- legea autonomiei nu este specifică numai obliga țiilor contractuale, ci prime ște
aplicare și în alte materii ca de pildă aceea a regimurilor matrimoniale (în anumite legisla ții);
- jurisdicția arbitrală își are fundamentul în voin ța păr ților; arbitrii nu prestează un
serviciu public, sarcina lor este determinată și limitată de voin ța păr ților care constituie și sursa
unică a puterii organului arbitral;
- arbitrajul în esența sa, nu este incompatibil cu legea autonomiei; el poate suporta
impactul acestei legi care, departe de a-i stânjeni activitatea, este aptă să-i confere suple țea
necesară pentru atingerea finalităților urmărite.
Se conchide că arbitrajul comercial internațional poate primi inciden ța legea autonomiei nu
în virtutea naturii sale contractuale, ci pentru că ra țiunile care au justificat autonomia în materia
obligațiilor contractuale se impun și cu privire la arbitraj chiar atunci când conven ția arbitrală se
referă la o materie extracontractuală caracterizată firesc printr-un criteriu de legătură obligatoriu
ce nu ține de contract fiind exterior lui 1.
5.5.2. Opinia dominantă în doctrină. Influența ce poate fi exercitată de dubla natură –
contractuală și jurisdicțională – a arbitrajului cu referire la determinarea dreptului aplicabil în ce
privește actele pe care le implică activitatea arbitrală a fost pusă în eviden ță de doctrina juridică
nu ca o împrejurare susceptibilă să creeze complica ții insurmontabile, ci ca un factor sau mai
exact spus ca un criteriu decisiv pentru o corectă rezolvare a problemei.
S-a arătat2 că dreptul aplicabil arbitrajului este determinat prioritar prin voin ța păr ților și
numai cu titlu subsidiar, adică în lipsa unei atare determinări, primesc inciden ță normele dreptului
internațional privat care precizează dreptul aplicabil. Voin ța păr ților exprimată în sensul
determinării dreptului aplicabil, în virtutea legii autonomiei, îndepline ște func ția de normă
conflictuală (lex voluntatis). Ea se exprimă în clauza compromisorie care de și inclusă în
contractul principal rămâne totuși distinctă și independentă de acesta deoarece se situează în
exteriorul lui având ca obiect stipularea unei atribuiri de competen ță.
În cazul în care legea aplicabilă arbitrajului nu a fost determinată prin voin ța păr ților,
primește aplicare cu titlu subsidiar legea locului unde a fost pronun țată sentin ța. Atunci când la
momentul în care se pune problema determinării legii aplicabile arbitrajului nu se poate ști în ce
țară se va pronunța sentința, primește aplicare legea competentă conform normelor conflictuale
ale instanței sesizate.
De regulă, legea aplicabilă arbitrajului precizată prin conven ția de arbitraj coincide cu
legea aplicabilă contractului principal, care este totodată și legea aplicabilă fondului litigiului. Cum
însă clauza compromisorie are caracter autonom, cel pu țin teoretic este posibil ca cele două legi
să fie diferite.
La rândul său contractul principal este supus și el, cum de altfel este firesc, legii
autonomiei. Dar în absența unei manifestări de voin ță exprimată într-un atare sens, acest
contract – care generează fondul litigiului – este supus legii indicată de norma conflictuală aleasă
de arbitrii ca cea mai potrivită pentru cazul dat. Potrivit art. 7 din Conven ția europeană asupra
arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, la determinarea acestei norme,
arbitrii vor ține seama de clauzele contractului și de uzan țele comerciale interna ționale ce
completează respectivele clauze.
1
Idem, p. 10.
2
Ibidem.

18
Este supusă legii autonomiei și legea aplicabilă procedurii de arbitrare pe acelea și
considerente care au legitimat incidența legii autonomiei cu privire la arbitraj în general. Cu titlu
subsidiar procedura de arbitrare este supusă legii țării unde a fost pronun țată sentin ța arbitrală.
Avem în vedere ipoteza când părțile nu și-au exercitat facultatea de a determina prin voin ța lor
legea procedurii1.
Opinia dominantă din doctrină se regăsește perfect în dispozi țiile art. 1.116 din NCPC :
„ART. 1.116
Limba în care se desfășoară procedura
(1) Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în
această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba
contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație
internațională stabilită de tribunalul arbitral.
(2) Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la
cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui
traducător.
(3) Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.”

5.6. Conven ția de arbitraj


5.6.1. Concept. Expresia convenție de arbitraj desemnează în mod generic acordul
părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu
executarea acelui contract arbitrajului.
Să remarcăm aici faptul că NCPC, referitor la încheierea conven ției arbitrale, men ține
condiția încheierii acesteia în formă scrisă, dar, consideră îndeplinită condi ția formei scrise și
atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită de păr ți prin schimb de coresponden ță,
indiferent care este forma acesteia, ori se face prin schimb de acte procedurale. De asemenea,
convenția arbitrală există și în cazul în care părțile depun o în țelegere scrisă tribunalului arbitral.
Cu toate acestea, art. 548 alin. (2) din NCPC prevede pentru cazul în care conven ția
arbitrală se referă la un litigiu al cărui obiect vizează transferul dreptului de proprietate sau
constituirea unui alt drept real asupra unui bun imobil, conven ția trebuie încheiată în formă
autentică, notarială, sub sancțiunea nulită ții.
În cazul arbitrajului internațional art. 1.113 din NCPC completează și precizează cele de
mai sus, astfel :
„ART. 1.113
Convenția arbitrală
(1) Convenția arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin
înscris, telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt
mijloc de comunicare permițând a-i stabili proba printr-un text.
(2) Cu privire la cerințele de fond, convenția arbitrală este valabilă
dacă îndeplinește condițiile impuse de una dintre legile următoare:
a) legea stabilită de părți;
b) legea care guvernează obiectul litigiului;
c) legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
d) legea română.
(3) Validitatea convenției arbitrale nu poate fi contestată pe motivul
nevalabilității contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu
care nu există încă.”
1
A se vedea în acest sens prevederile art. 4 din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional Geneva
1961.

19
Convenția de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii și sub forma
compromisului.
5.6.2. Clauza compromisorie. Cu un alt prilej1 am definit clauza compromisorie ca fiind
acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipula ție inserată în cuprinsul acelui
contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar ivi în legătură cu executarea
sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui arbitraj.
Clauza compromisorie îndeplinește următoarele func ții mai importante:
a) Produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat
contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentin ța ce se va da de
către organul de jurisdicție desemnat. Prin consecin ță abilitatea dată pentru semnarea unui atare
contract (atunci când ea este necesară) implică și abilitarea pentru toate efectele pe care clauza
compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar bunăoară, obliga ția de a plăti despăgubiri
pentru neexecutarea contractului, dacă arbitrajul va decide astfel, etc.
b) Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema solu ționării
litigiului (cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrale).
c) Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre păr țile contractante.
d) Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condi ții de eficien ță optimă,
la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare silită. Clauza compromisorie este un acord
anterior oricărui contencios între părțile contractante. Prin aceasta clauză compromisorie se
deosebește de compromis, care este tot o convenție de arbitraj, ce prive ște însă litigii deja
existente între părți.
De regulă clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, de și nimic nu se opune
ca în cuprinsul său să se precizeze și numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea
contenciosului de îndată ce acesta s-ar ivi. În mod obi șnuit clauza compromisorie se înserează în
cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca păr țile să o adauge contractului
respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauză doresc.
Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după acest moment
orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în care ar
îndeplini condițiile compromisului, adică înscrisul constatator al conven ției respective ar con ține,
pe lângă voința părților de a supune contenciosul lor arbitrajului, și expunerea litigiului (obiect al
arbitrării), precum și indicarea numelui arbitrilor.
Atunci când din clauza compromisorie lipse ște precizarea referitoare la desemnarea
arbitrilor, actul respectiv nu i se poate recunoa ște nici valoare de compromis și nici valoare de
clauză compromisorie.
În conținutul clauzei compromisorii se exprimă voința păr ților prin care acestea decid că
litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se analizează astfel ca o formulă
generală de prorogare de competență fără desemnarea arbitrilor, motiv pentru care cerin țele ce
privesc compromisul nu i se aplică.
Datorită caracterului preparator învederat de clauza compromisorie, în temeiul acestei
clauze părțile care au convenit-o nu se pot adresa arbitrajului în mod direct. Într-un atare scop
este necesar un nou acord între ele numit compromis care în realitate este un nou contract ce va
1
M.N. Costin, Drept comercial internațional, editura Dacia Cluj-Napoca, 1987, p. 119.

20
trebui să precizeze în conținutul său la modul concret litigiul ce formează obiectul arbitrajului,
precum și numele arbitrilor.
Cu prilejul perfectării actului de compromis păr țile sunt libere să modifice expres sau
implicit conținutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii contenciosului între ele. Tot astfel
părțile sunt libere să renunțe la clauza compromisorie printr-o conven ție ulterioară intervenită
între ele.
Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel pu țin din punct de vedere
formal, se înfățișează ca o stipulație contractuală. În realitate ea este un veritabil contract distinct,
având un obiect specific și o fizionomie proprie. Prin acest contract păr țile î și asumă reciproc
obligația ca în eventualitatea ivirii unul contencios între ele cu privire la contractul principal să
încheie un compromis cu privire la acel litigiu. În doctrina juridică s-a pus problema 1 dacă aceasta
nu ar trebui considerată a fi o obligație de a face având ca obiect perfectarea compromisului.
Chestiunea prezintă un real interes practic deoarece în cazul unui răspuns afirmativ s-ar impune
concluzia că atunci când una dintre părți refuză să încheie compromisul sau să- și desemneze
arbitrul, cealaltă parte cere organului de jurisdic ție condamnarea partenerului contractual
recalcitrant la plata de daune-interese. Dar, acordarea de daune interese pentru neexecutarea
unei obligații de a face este posibilă numai în cazul în care obliga ția respectivă are ca obiect un
fapt personal al debitorului (nemo praecisse cogi potest ad factum ). Această condiție nu este
îndeplinită în cazul obligației înscrisă în clauza compromisorie: încheierea compromisului
reprezintă mijlocul juridic prin care clauza compromisorie, clauză atributivă de competen ță, poate
fi tradusă în viață. Într-adevăr, rațiunea de a fi a clauzei compromisorii rezidă în asumarea de
către părți a obligației de a renunța la jurisdic ția de drept comun pentru a se supune jurisdic ției
arbitrale, iar această opțiune rămâne fără efect pe plan practic dacă nu este urmată de
perfectarea unui compromis.
Convenția de arbitraj materializată în clauza compromisorie având ca obiect scoaterea
litigiului din competența instanțelor de drept comun este incompatibilă cu orice demers prin care
s-ar tinde la sustragerea litigiului respectiv de la jurisdic ția arbitrală spre a fi supus jurisdic ției de
drept comun. Această incompatibilitate este o consecin ță a faptului că un atare demers se
analizează ca o denunțare unilaterală a contractului căreia îi dă existen ță juridică clauza
compromisorie. Este motivul pentru care atunci când una dintre păr ți refuză să încheie actul de
compromis – ceea ce echivalează cu un refuz de executare a presta ției asumate prin conven ția
de arbitraj – și nu-și desemnează arbitrul se procedează la numirea acestuia din oficiu. Avem în
vedere mai cu seamă ipoteza când părțile se adresează pentru solu ționarea litigiilor dintre ele
unor instituții sau centre de arbitraj permanent al căror regulament de organizare și func ționare
prevede o atare posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispozi țiile respectivului regulament
sunt incluse în contract. Prin efectul integrării dispozi țiilor regulamentului institu ției de arbitraj în
conținutul contractului acele dispoziții se substituie legii și respectivul arbitraj dobânde ște caracter
contractual.
Ipoteza în discuție presupune ca părțile să dea următoarea formulare clauzei
compromisorie: „orice litigii născute din acest contract vor fi solu ționate pe cale de arbitraj de
către Curtea de arbitraj… în conformitate cu regulamentul acestuia”. Trimiterea făcută de păr ți la
regulamentul instituției de arbitraj pentru care optează, semnifică pe plan juridic asumarea de
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.

21
către ele a tuturor obligațiilor instituite prin acel regulament, care devine astfel o componentă a
conținutului contractului lor.
Indiferent dacă clauza compromisorie este inserată în contractul principal ca o stipula ție
distinctă a acestuia sau este constatată printr-un înscris separat (întocmit concomitent cu
contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii litigiului între păr ți) ea trebuie redactată astfel
încât să nu lase nici o urmă de îndoială cu privire la voin ța partenerilor contractuali de a supune
eventualele litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu executarea obliga țiilor asumate prin contractul
principal unui anumit arbitraj.
Stabilirea conținutului clauzei compromisorii este o facultate recunoscută păr ților în toate
cazurile. De aceea atunci când textul contractului principal este imprimat – cum se întâmplă
bunăoară în ipoteza în care părțile contractează pe bază de condi ții generale ori pe bază de
contract tip – iar în cuprinsul lui este înscrisă o clauză atributivă de competen ță în favoarea unei
anumite instanțe și părțile ignoră acea clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie
manuscrisă având un conținut diferit, primează clauza manuscrisă.
Existența și conținutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice mijloace de dovadă,
dacă bineînțeles legea aplicabilă conform normelor conflictuale de drept interna țional privat nu
dispune altfel.
Conform alin. final al art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Comercial
Internațional București „convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta
și din săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri
de arbitrare și acceptarea pârâtului ca această cerere să fie solu ționată de Curtea de arbitraj”.
Vechile Reguli de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Interna țional Bucure ști au fost
revăzute aplicându-se dispozițiile art. 550 din NCPC :
„ART. 550
Clauza compromisorie
(1) Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor
naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să
fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea
nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului
instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de
procedură ale instituției care organizează arbitrajul.
(2) Validitatea clauzei compromisorii este independentă de
valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
(3) În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul
că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din
raportul juridic la care ea se referă.”

Pentru valabilitatea convenției de arbitraj legea română cere ca aceasta să fie redactată în
formă scrisă; nu se recunoaște valabilitatea conven ției de arbitraj încheiată verbal. Cerin ța formei
scrise este îndeplinită atât în cazul în care conven ția de arbitraj este constată printr-un înscris
unic, cât și atunci cât ea se realizează printr-un schimb de scrisori telegrame, telex, fax.
Strânsa legătură dintre contractul principal și clauza compromisorie conferă acesteia din
urmă caracterul de convenție accesorie față de acel contract. Într-adevăr clauza compromisorie
este întotdeauna legată de existența contractului principal în care rezidă de altfel ra țiunea ei de a
fi. Așadar, ea există pentru că există contractul principal și se realizează ca o consecin ță a
existenței acestuia din urmă. De aceea, durata în timp a acestei clauze coincide cu durata în timp

22
a contractului, iar atunci când textul ei (adică al clauzei) vizează și consecin țele desfiin țării
contractului, acțiunea sa în timp se prelunge ște până la lichidarea acelor consecin țe. Pe de altă
parte, cedarea contractului implică și cedarea clauzei compromisorii, în acela și mod și cu
respectarea acelorași condiții de formă; excep ție fac doar cazurile în care clauza compromisorie
se analizează ca fiind un contract intuitu personae.
O analiză mai atentă a naturii clauzei compromisorii permite însă concluzia că această
clauză nu este totuși un veritabil contract accesoriu, căci ea păstrează o semnificativă autonomie
față de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regăse ște în însu și obiectul clauzei la
care ne referim concretizat în crearea condi țiilor necesare pentru ca eventualele litigii referitoare
la contractul principal să fie supuse unei jurisdic ții și unei proceduri deosebite. Dar, autonomia
clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o anumită independen ță acestei
clauze față de contractul de care se leagă.
Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:
- invaliditatea contractului principal nu antrenează eo ipso invaliditatea clauzei
compromisorii: chiar în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesiza ți î și
păstrează competența de a statua și înainte de toate de a se pronun ța asupra propriei lor
competențe (Kompetenz-Kompetenz);
- rezoluțiunea, ca și realizarea contractului principal nu pot produce nici un impact
asupra clauzei compromisorii;
- legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă
contractului principal: legea contractului principal ( lex contractus) guvernează și fondul cauzei,
deci pretențiile părților (lex causae); legea incidentă asupra convenției de arbitraj guvernează de
regulă numai procedura arbitrală.
5.6.3. Compromisul. Este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să
nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condi țiile în care va statua
arbitrajul astfel desemnat1.
O altă reglementare cu caracter de noutate, în ceea ce prive ște compromisul, este aceea
prin care NCPC prevede că acesta poate fi încheiat chiar dacă păr țile se află în litigiu în fa ța unei
alte instanțe, de drept comun.
Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condi ții:
a) Să se refere la un litigiu existent. Deci litigiul trebuie să fie actual, iar nu eventual și
să fie menționat ca atare în actul de compromis. În cazul în care păr țile au în vedere un litigiu,
care încă nu s-a declanșat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o
clauză compromisorie. Părțile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs
faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu. Existen ța unui
litigiu este de esența contractului de compromis. Inexisten ța litigiului semnifică lipsa de obiect a
compromisului și este sancționată cu nulitatea actului de compromis, precum și a sentin ței care
ar fi dată în aceste condiții. Arbitrii pot statua numai asupra cererii cu care au fost sesiza ți. Dacă
ei se pronunță cu privire la un litigiu inexistent, înseamnă că statuează ultra petita, cu toate
consecințele aferente acestei statuări. Competen ța arbitrilor privind cererile ce constituie
accesorii ale cererii principale este aceea și ca pentru cererea principală ( accesorium sequitur
1
M.N. Costin, op. cit., p. 139. În termeni similari acest concept a fost definit și de către alți autori (a se vedea în acest sens
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42.

23
principalem). Într-o astfel de situație se află cererile incidente. Cererile adi ționale sunt luate în
considerare numai în măsura în care obiectul lor se află cuprins în actul de compromis sau când
constituie accesorii indispensabile ale cererii principale (de exemplu dobânzile). În celelalte
situații, pentru ca asemenea cereri să poată fi supuse arbitrajului, este necesar un nou acord de
părți. Cererea reconvențională are în raport cu actul de compromis o situa ție aparte: ea poate fi
menționată în compromis ca unui din obiectele acestuia, deoarece un compromis poate avea mai
multe obiecte. Dacă nu este prevăzut în actul de compromis, poate fi primită de către arbitrii
numai în cazul în care se înfățișează ca o apărare fa ță de cererea principală (cum este bunăoară,
ipoteza în care cererea reconvențională tinde la compensare legală sau judiciară).
b) Să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre solu ționare
arbitrajului. Este necesar ca acordul părților să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase
vreo îndoială asupra faptului că arbitrii sunt investi ți cu puterea de a judeca. Nevoia ca
exprimarea să fie clară se legitimează prin ra țiunea de a înlătura posibilitatea oricărei interpretări
în sensul că acordul părților privește un alt contract (tranzac ție, expertiză), iar nu un compromis,
convenție de arbitraj.
c) În cuprinsul compromisului părțile să desemneze arbitrul (arbitrii) ce urmează să
statueze asupra contenciosului lor. Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor, sau în
orice alt mod de natură să creeze certitudine în privin ța identită ții persoanei desemnate (cum ar fi,
bunăoară, desemnarea ca arbitru a pre ședintelui Cur ții de arbitraj), caz în care se subîn țelege că
părțile au indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul când urmează să
aibă loc arbitrajul. Ne desemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului
respectiv; părțile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu și să acopere nulitatea datorată lui,
desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.
d) Actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la
organizarea arbitrajului asupra căruia păr țile au convenit, precum și la procedura de arbitrare. De
asemenea părțile fixează termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen
este supus – în ce privește modul de calcul – regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat,
expres sau tacit, prin acordul de voință al păr ților 1.
Termenul poate fi suspendat în prezen ța unor împrejurări, cum ar fi bunăoară
desfășurarea unei proceduri penale fundată pe acelea și elemente de fapt cu privire la care este
chemat să se pronunțe arbitrajul, precum și în cazul în care există o chestiune prejudiciară.
Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se însereze o clauză prin care arbitrii să fie
îndreptățiți a statua et aequo et bono. Expirarea termenului fixat de părți pentru înfăptuirea
arbitrajului nu înrâurește situația de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului.
Astfel, dacă în actul de compromis s-a consemnat o recunoa ștere sau o mărturisire a unei din
părți, acestea rămân câștigate cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă parte împotriva
celui care le-a făcut. În ipoteza în care actul de compromis este nul, rămân valabile toate acele
prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea ( și care poate fi spre
exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a
arbitrilor etc.).
Compromisul fiind un acord de voință produce efectele unui contract, cum sunt bunăoară
cele privind opozabilitatea față de terți. Tot astfel, actul de compromis poate fi atacat prin ac țiunea
1
Constituie prorogare tacită, de pildă, prezentarea părților în fața arbitrului după expirarea termenului prestabilit.

24
în simulație sau prin acțiunea pauliană, când sunt îndeplinite condi țiile cerute pentru promovarea
acestor acțiuni.
Totodată compromisul se analizează și ca act judiciar, deoarece el produce efete specifice
unor asemenea acte precum: întreruperea prescrip ției ac țiunii cu referire la care el s-a perfectat,
suspendarea perimării unei proceduri declan șate între acelea și păr ți, pentru aceea și cauză,
împiedicarea părților de a supune litigiul respectiv unei alte jurisdic ții.
Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act
pur consensual.
Inexistența compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată prin
inserarea protestului părții interesate în procesul-verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitrii.
Participarea părților la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentin ța arbitrală – făcută
expres sau tacit (în acest din urmă caz prin executarea voluntară a sentin ței) – acoperă lipsa
actului de compromis redactat în scris.
5.6.4. Legea aplicabilă conven ției de arbitraj. Privită în intimitatea ei, convenția de
arbitraj se învederează ca bivalentă având și ea, la fel ca întreaga institu ție a arbitrajului
comercial internațional, o dublă componentă: contractuală și jurisdic țională. Această împrejurare
face posibilă o pluralitate de soluții în ce prive ște determinarea legii aplicabilă unei asemenea
convenții.
a) Astfel, dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc solu ția
potrivit căreia convenția de arbitraj este supusă legii autonomiei.
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine, adoptată la
New-York, la 10 iunie 1958, cere prin art. 5 alin. 1 lit. a ca valabilitatea conven ției de arbitraj să fie
apreciată „… în virtutea legii căreia păr țile au subordonat-o, sau în lipsa unor indica ții în acest
sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată…” De și textul men ționat consacră pe lângă
legea autonomiei și o soluție de rezervă el nu lasă nici o îndoială că cea dintâi solu ție este
prioritară.
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Interna țional adoptată la Geneva în 1961,
consacră de asemenea legea autonomiei cu referire la conven ția de arbitraj. Astfel, prin art. 6 pct.
2 lit. a și b se prevede că atunci când tribunalele vor trebui să se pronun țe asupra existen ței sau
valabilității unei convenții de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia păr țile au supus conven ției de
arbitraj” (lit. a), iar „în lipsa unei indicații în această privin ță, conform legii unde sentin ța trebuie să
fie pronunțată” (lit. b). Se reconfirmă, în termeni explici ți, solu ția consacrată prin Conven ția
Internațională pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine adoptată la New-
York în 1958.
Art. 9 alin. 1 lit. a din aceeași conven ție interna țională confirmă solu ția legii autonomiei
statuând că anularea în unul din statele contractante a unei sentin țe arbitrale nu poate constitui
motiv de refuz de recunoaștere sau de executare a acelei sentin țe într-un alt stat contractant
decât dacă respectiva anulare a fost pronun țată în statul în care, sau după legea căruia, sentin ța
a fost dată, și numai pentru motive determinate, printre care lipsa de valabilitate a conven ției de
arbitraj „… potrivit legii căreia părțile au supus-o sau în lipsa indica țiilor în această privin ță, potrivit
legii țării unde sentința a fost pronunțată…”

25
Din textele menționate se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacră explicit
ca soluție pentru determinarea legii aplicabile conven ției de arbitraj legea autonomiei și de aceea
considerăm că orice discuție pe această temă pare superfluă.
b) O altă soluție privind determinarea legii aplicabile Conven ției de arbitraj este legea țării
unde s-a pronunțat sentința. Este însă de observat că de și și această solu ție a fost consacrată de
dreptul uniform (după cum rezultă din textele men ționate din cele două conven ții interna ționale la
care ne-am referit) ea are caracter subsidiar în raport cu legea autonomiei, putând primi aplicare
numai în măsura în care părțile convenției de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă
acesteia.
c) În fine o a treia soluție consacrată de dreptul uniform în materie este aceea potrivit
căreia convenția de arbitraj primește incidența legii indicată de normele conflictuale ale forului.
Dar și această soluție este concepută ca una de rezervă pentru a fi re ținută numai în ipoteza în
care părțile nu au optat pentru o anumită lege, iar prin solu ția subsidiară avută în vedere nu poate
nici ea primi aplicare. Într-adevăr din cuprinsul art. 6 alin. 2 pct. c al Conven ției europene asupra
arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, rezultă că atunci când păr țile au
omis să-și exercite facultatea de a determina legea aplicabilă conven ției de arbitraj, iar la
momentul în care se pune problema determinării unei atari legi de către tribunalul arbitral ce a
fost investit cu soluționarea pricinii, nu se poate prevedea în ce țară se va pronun ța sentin ța (caz
mai rar întâlnit), existența și validitatea conven ției de arbitraj sunt cârmuite de legea competen ței
conform normelor conflictuale din țara unde se află instan ța de arbitraj sesizată.
În concluzie, de principiu, convenția de arbitraj este supusă inciden ței legii desemnată de
părți (lex voluntatis), soluție ce dă expresie pe de o parte egalită ții juridice a acestora (adică a
părților), iar pe de altă parte caracterul contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune
deci pe terenul formării contractului. Dar, în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale, în condi țiile în
care această lege datorită omisiunii sau pasivității păr ților nu se poate aplica, dobândesc voca ție
de a interveni alte norme conflictuale.
5.6.5. Conflictul conven ției de arbitraj. Modul de redactare și deci implicit conținutul
convenției de arbitraj este în general diferit în func ție de felul arbitrajului – ad-hoc sau
instituționalizat – avut în vedere de părți.
Astfel, atunci când părțile optează pentru arbitraj institu ționalizat ele trimit, în cuprinsul
clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei instituții, utilizând o formulă de tipul „orice litigii
care se vor naște în legătură cu acest contract vor fi solu ționate definitiv conform Regulamentului
Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București”.
Dar, o atare formulă pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, comportă inconveniente și
riscuri pentru neutralizarea cărora este necesară luarea de către păr ți a anumitor măsuri de
precauție între care menționăm:
- Exprimarea de către ele (adică de către păr ți) a op țiunii pentru solu ționarea litigiilor
respective de un tribunal arbitral format din trei arbitrii și desemnarea a câte unui arbitru de
fiecare partener contractual și de comun acord a supraarbitrului. Se creează astfel premisa ca
sentința arbitrală să poată fi pronunțată cu majoritate de doi la unu în cazul în care nu va putea fi
dată în unanimitate. Pentru cazul în care fiecare dintre cei trei arbitrii ar exprima opinie divergentă
cu a celorlalți, părțile ar trebui să confere supraarbitrului puterea de a da opiniei sale valoarea de
soluție a litigiului respectiv.

26
- Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare din păr ți a arbitrului său,
precum și pentru desemnarea de către arbitrii unici a supraarbitrului, urmând ca în cazul depă șirii
acestui termen facultatea de a desemna pe membrii completului de arbitrii nenominaliza ți
înăuntrul termenului prestabilit să revină institu ției de arbitraj.
- Determinarea structurii instanței arbitrale competente. În acest sens păr țile pot decide ca
soluționarea litigiului să fie făcută de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau de un
complet de arbitrii (adică de un tribunal arbitral) alcătuit, în func ție de complexitatea pricinii din trei
sau cinci membrii; în acest din urmă caz fiecare parte va desemna câte unu, câte doi arbitrii care
la rândul lor, de comun acord vor desemna un supraarbitru, iar dacă între ei există divergen țe cu
privire la persoana supraarbitrului vor decide tot păr țile prin consens.
- Precizarea puterilor arbitrilor. Părțile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de
conciliere prealabilă. Ele pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj în echitate ( ex
aequo et bono) definind parametrii acestui mod de arbitrare. Totodată păr țile pot reglementa
posibilitatea extinderii puterilor arbitrilor în raport cu gradul de complexitate a problemelor pe care
le implică executarea contractului, precum și posibilitatea adaptării procedurii la imperativele
soluționării corecte a litigiului. De asemenea ele (adică păr țile) pot conferi arbitrilor puterea de a
colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumită chestiune,
precum și de a statua în drept asupra interpretării și executării contractului. În fine arbitrilor li se
pot da puteri de a adapta contractul, chiar în absen ța unei clauze de hardship, la noile împrejurări
survenite pe parcursul executării sale.
- Instituirea posibilității de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă. O atare expertiză
prezintă mare utilitate pentru rezolvarea contesta țiilor tehnice, ca și pentru supravegherea și
verificarea unor lucrări ce formează obiectul contractelor de cooperare economică interna țională,
sau a contractelor de lucrări publice etc.
- Stabilirea locului unde urmează să se țină arbitrajul. Locul arbitrajului, sau mai exact țara
pe teritoriul căreia se consumă procedura de arbitrare prezintă importan ță pentru validitatea
procedurii în sine, dreptul procesual al forului putând influen ța recunoa șterea și executarea
sentinței arbitrale. Este important ca părțile să verifice cu ocazia perfectării conven ției de arbitraj
dacă între țările ai căror resortisanți sunt ele, există sau nu există acorduri în ce prive ște
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine. În lipsa unor asemenea acorduri
internaționale este oportun ca locul arbitrajului să fie fixat în țara pârâtului sau într-o țară unde
acesta posedă bunuri susceptibile de urmărire. Regulamentul Cur ții de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerț Internațional de la Paris reglementează ca o facultate a acestei institu ții de
arbitraj atât determinarea locului de înfăptuire a arbitrajului, cât și stabilirea locului unde se va
pronunța sentința. Această facultate urmează a fi exercitată în absen ța unor precizări de acest
gen din conținutul convenției de arbitraj. De aceea prezintă o mare importan ță ca asemenea
probleme să fie rezolvate prin chiar conven ția de arbitraj știut fiind că recunoa șterea și
executarea sentințelor arbitrale străine depind și de legea țării unde a fost pronun țată sentin ța
arbitrală.
- Determinarea legii aplicabile contractului. Dreptul aplicabil, în baza căruia se va solu ționa
litigiul, prezintă o importanță deosebită pentru rezolvarea diferendului dintre păr ți. Alegerea
acestui drept (electio juris) constituie înainte de toate o facultate a păr ților, dar acestea sunt libere
să confere arbitrilor puterea de a determina legea aplicabilă. O atare libertate a primit consacrare

27
legală atât prin prevederile art. 7 din Conven ția Europeană asupra Arbitrajului Comercial
Internațional (Geneva 1961), cât și prin dispozi țiile art. 3 alin. 3 din Regulamentul Cur ții de Arbitraj
a Camerei de Comerț Internațional din Paris. În această ultimă ipoteză riscurile asumate de păr ți
sunt majore, deoarece o alegere neinspirată a legii aplicabile ar putea genera serioase dificultă ți
în ce privește executarea contractului în ansamblul său sau a unora dintre clauzele sale mai
importante. Este motivul pentru care părțile trebuie să privească circumspect solu ția abilitării
arbitrilor pentru alegerea dreptului aplicabil și să recurgă la această solu ție numai când au o
încredere deosebită în aceștia.
- Determinarea limbii în care urmează să se desfă șoare procedura în fa ța arbitrajului. În
lipsa unui acord între părți, procedura de arbitraj se va desfă șura în limba în care a fost redactat
contractul, prezumându-se că acestea (adică păr țile) au convenit într-un atare sens. Este
preferabil ca limba procedurii de arbitrare să fie aceea în care este scris dreptul aplicabil spre a
evita dificultăți suplimentare de înțelegere și interpretare a acestuia.
Să remarcăm și aici tot cu titlu de noutate, dispozi țiile art. 570 din NCPC potrivit cărora în
cazul în care părțile nu se înțeleg cu privire la limba în care să se desfă șoare dezbaterile,
tribunalul arbitral desemnat va stabili o limbă de circula ție interna țională.

„ART. 570
Limba arbitrajului
(1) Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în
această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba
contractului din care s-a născut litigiul ori, dacă părțile nu se înțeleg,
într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
(2) Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la
cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui
traducător.
(3) Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.”

- Angajamentul formal al părților de a duce la îndeplinire sentin ța pronun țată de arbitru. Un


asemenea angajament este necesar să fie asumat chiar atunci când litigiul fiind încredin țat spre
soluționare unei instituții de arbitraj permanent, obliga ția privind executarea sentin ței arbitrale de
către împricinați este înscrisă explicit în regulamentul acelei institu ții. Pentru evitarea oricăror
contestații la momentul ivirii litigiului cu privire la validitatea clauzei compromisorii este necesar ca
în cuprinsul acestei clauze părțile să se exprime foarte clar cu privire la instan ța de arbitraj la al
cărei regulament ele se referă și să precizeze la fel de clar că arbitrii au puterea de a statua
asupra propriei lor competențe. Aceste măsuri de precau ție se impun ca necesare cu atât mai
mult în cazul unui arbitraj ad-hoc. Păr țile au dreptul să fixeze un termen în care arbitrii urmează
să finalizeze procedura și să pronunțe sentința. Este important însă ca ele să prevadă și
posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere această facultate unui ter ț, unei personalită ți
sau unei instituții1.
Clauza compromisorie poate fi exprimată în formula mai simple – cum este bunăoară cea
pe care am redat-o la începutul acestui paragraf și care este utilizată ca formulă de trimitere la un
arbitraj instituționalizat – sau în formule mai complete în cuprinsul cărora să se insereze precizări

1
Pentru alte amănunte a se vedea T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 48 și urm.

28
de genul celor arătate ca măsuri de precau ție pentru evitarea sau neutralizarea anumitor
dificultăți și impedimente ce ar putea decurge din exprimări neclare sau din omisiuni în con ținutul
convenției de arbitraj.
Uneori, părțile exprimă clauza compromisorie într-o formulă simplă de genul : „toate litigiile
ce ar putea surveni din prezentul contract vor fi solu ționate pe cale de arbitraj”, urmând ca
întreaga complexitate a problemelor legate de desfă șurarea procedurii de arbitraj să fie lămurite
prin compromisul care va fi convenit la momentul ivirii litigiului.
Alteori, clauza compromisorie este exprimată într-o formulă detaliată lămurind toate
aspectele legate de soluționarea eventualelor litigii. O asemenea formulă completă ar putea fi
redactată astfel1:
„Toate litigiile ce se vor naște din prezentul contract și în special în ce prive ște validitatea,
interpretarea și executarea acestuia, se vor solu ționa pe cale de arbitraj de către un tribunal
arbitral compus din 3 arbitrii. În acest scop, fiecare parte va desemna câte un arbitru, iar cealaltă
parte, deși i s-a notificat aceasta nu procedează la desemnarea arbitrului în termen de 30 de zile
de la primirea notificării, arbitrul părții respective va fi desemnat de către Curtea de Arbitraj (de pe
lângă Camera de Comerț Internațională). Arbitrii astfel desemna ți aleg de comun acord, pe cel
de-al treilea arbitru. În lipsa unui acord în această privin ță cel de-al treilea arbitru va fi desemnat
de Curtea de arbitraj (de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional). Tribunalul arbitral va statua
cu majoritate; iar dacă nu se va putea forma o majoritate, va decide pre ședintele tribunalului
arbitral (cel de-al treilea arbitru). Arbitrajul va avea loc la Paris. Dreptul aplicabil va fi cel al țării
unde s-a încheiat contractul (dreptul român) iar procedura ce va fi fixată de arbitrii, completată, de
va fi cazul, cu normele procedurale din țara unde are loc arbitrajul (dreptul francez). Limba în care
va avea loc arbitrajul este limba franceză.
Sentința arbitrală va fi pronunțată în cel mult 30 de zile de la numirea celui de-al treilea
arbitru și după ce au fost ascultate păr țile. Ea este definitivă și obligatorie. Păr țile contractante
renunță la căile de atac (la care pot renunța) și î și iau obliga ția de a executa, de îndată sentin ța”.
Cât privește formula prin care se exprimă compromisul, con ținutul acesteia diferă în raport
de conținutul formulei în care se exprimă clauza compromisorie. Atunci când clauza
compromisorie este redactată într-o formulă simplă sau nici nu a fost convenită de către păr ți,
compromisul va putea fi formulat astfel:
„Convenit între subsemnații A C în calitate de reprezentant autorizat al societă ții
comerciale ACCA LATENTIA S.A. cu sediul în România, Cluj-Napoca, Bd. 21 Decembrie 1989 nr.
110 pe de o parte și C D în calitate de reprezentant autorizat al societă ții comerciale
TRIANGOLOVERDE cu sediul în Italia, Pistoia, via del Croce nr. 64, pe de altă parte, în
următoarele condiții:
Între societățile comerciale menționate există litigiul cu referire la următoarea problemă:
A.C. pretinde că T.V. îi datorează suma de 300.000 dolari SUA cu titlu de pre ț neachitat pentru
livrarea de animale vii și materiale de construcții în perioada 10 mai 1993 – 1 decembrie 1993.
T.V. pretinde că A.C. îi datorează cu titlu de daune pentru livrarea unor animale infestate
ce au fost sacrificate fără să se poată comercializa carnea astfel ob ținută.
Părțile sunt de acord ca acest litigiu să fie solu ționat pe cale arbitrală după cum urmează:
Art. 1. Părțile desemnează ca arbitru pe:
1
Redată conform T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52.

29
A.M. cu domiciliul în România, Brașov, str. Speranței nr. 10,
M.B. domiciliat în Roma via Traiana nr. 25 – Italia,
S.B. domiciliat în Viena str. Laaerberg 202/4/3 – Austria, supra arbitru desemnat de ceilal ți
doi arbitri de comun acord.
Art. 2. Arbitrii desemnați au de soluționat următoarele chestiuni:
a) Creanța societății comerciale A.C. contra societății comerciale T.V.
b) Pretențiile societății T.V. față de societatea A.C.
c) Dacă există posibilitatea unei compensații între crean țele reciproce ale păr ților.
d) Orice alte aspecte a căror examinare s-ar impune ca urmare a luării în considerare a
celor două pretenții arătate.
Art. 3. Arbitrii vor statua în termen de 3 luni calculate cu începere din ziua de azi data
semnării prezentului act și vor pronunța sentin ța aducând-o la cuno știn ța păr ților interesate
înlăuntrul aceluiași termen.
Art. 4. Nici părțile și nici arbitrii nu au obliga ția să respecte în cadrul procedurii, termenele
și formele procedurale impuse pentru justiția statală.
Art. 5. Arbitrii statuează cu majoritate de voturi, iar dacă realizarea unei majorită ți nu este
posibilă, votul supraarbitrului are caracter decisiv.
Art. 6. Părțile declară că renunță la căile de atac, la care pot renun ța.
Art. 7. Arbitrii vor statua și cu privire la obliga ția de suportare a cheltuielilor de arbitrare,
inclusiv onorariile arbitrilor, stabilind în sarcina cui este această obliga ție.
Art. 8. Părțile își asumă obligația de a executa voluntar de îndată ce sentin ța ce va fi
pronunțată de instanța arbitrală.
Cluj-Napoca 5 decembrie 1993
Citit și aprobat, Citit și aprobat
A.C. T.V. A.M. M.B. S.B.
…………………………………………………………………………………………………………….

5.7. Arbitrajul comercial interna țional în România


5.7.1. Principalele reglementări legale incidente. Cartea a IV-a este formată din șapte
titluri separate. Se observă cu ușurință faptul că spre deosebire de dispozi țiile Codului civil de la
1865, NCPC reglementează pentru prima dată arbitrajul institu ționalizat. Tot ca o noutate, în
ideea unei mai bune sistematizări reglementarea arbitrajului interna țional este separată de cel
național și se regăsește în cuprinsul Cărții a VII-a privind Procesul civil interna țional.
Dreptul comun în materia arbitrajului comercial interna țional îl formează normele ce
reglementează arbitrajul comercial intern. Reglementările legale ce vizează nemijlocit arbitrajul
comercial internațional sunt cuprinse în cadrul Cărții a VII privind Procesul civil interna țional și se
analizează ca dispoziții normative cu caracter special. Dar, după cum s-a remarcat în doctrină 1
aceste norme subînțeleg necesarmente sistemul dreptului comun, în măsura în care le este
compatibil. De aici consecința că fizionomia juridică a arbitrajului comercial interna țional din
România poate fi corect conturată numai prin coroborarea normelor speciale care îl vizează cu
acelea care formează dreptul comun în domeniul arbitrajului.

1
V. Babiuc și O. Căpățână, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România, în R.D.C. nr. 6/1993, p. 6.

30
Pentru raporturile de comerț internațional prezintă interes deosebit și Legea nr. 105 din 1
octombrie 19921 cu privire la reglementarea raporturilor de drept interna țional privat. Unele din
dispozițiile acestei legi au anumite contingen țe (fie ele chiar indirecte) cu activitatea arbitrajului.
Există de asemenea câteva convenții interna ționale la care România este parte și prin
care se stabilesc norme de drept uniform în materia arbitrajului comercial interna țional. Acele
norme primesc incidență și în ce privește activitatea arbitrajului comercial interna țional din
România. Dintre ele menționăm ca fiind mai importante: Conven ția europeană asupra arbitrajului
comercial internațional adoptată la 21 aprilie 1961 la Geneva 2; Convenția de la New York din 10
iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine 3; Convenția de la
Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investi ții între state
și persoane ale altor state4.
5.7.2. Arbitrajul comercial interna țional în concep ția legiuitorului român. Potrivit art.
1.111 din NCPC : … un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit interna țional
dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.”
În alin. (2) și (3) face precizări esențiale cu privire la domeniul de aplicare. Astfel :
(2) Dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj
internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel
puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale
domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă
părțile nu au exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii
acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
(3) Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de
instituția de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.

În armonie cu această prevedere legală – căreia îi atribuim valoare de dispozi ție normativă
cu caracter de principiu – art. 3 pct. 2 din Regulile de procedură ale Comisiilor de arbitraj
teritoriale statuează că litigiul este internațional când decurge dintr-un contract de comer ț exterior.
Comparând cele două texte evocate constatăm că acesta din urmă – de și finalmente
reprezintă o concretizare a tezei de principiu consacrată prin cel dintâi – restrânge arealul litigiilor
internaționale de natură patrimonială la cele izvorâte din contractele de comer ț interna țional. Or,
este de observat că într-o atare optică rămân în exteriorul acestui areal, după părerea noastră
nejustificat, litigiile generate de fapte conexe contractelor de comer ț interna țional, ca și cele
izvorâte din alte operații comerciale decât contractele.
Mult mai concordante cu realitățile juridice din domeniul comer țului interna țional sunt
prevederile art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Interna țional Bucure ști conform
cărora au caracter internațional „… litigiile patrimoniale născute din raporturile de comer ț exterior
sau din alte asemenea raporturi, dacă una dintre păr ți sau ambele păr ți sunt străine”.
Caracterul internațional al litigiului conferă implicit caracter interna țional arbitrajului investit
cu soluționarea lui prin convenția de arbitraj.
În concepția legiuitorului român arbitrajul comercial interna țional are voca ție de a solu ționa
prin excelență litigii comerciale, adică litigiile ce izvorăsc din raporturi juridice comerciale. În acest
1
abrogat de art.83 din LEGEA nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2012
2
Ratificată prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963.
3
Ratificată prin Decretul nr. 186 din 24 iunie 1961.
4
Ratificată prin Decretul nr. 62 din 7 iunie 1975.

31
sens art. 3 pct. 1 din Regulile de procedură ale Comisiilor de arbitraj teritorial precizează că este
comercial orice litigiu care izvorăște dintr-un contract comercial, inclusiv litigiile privind validitatea,
interpretarea, executarea sau desfiin țarea contractului precum și acelea ce derivă din alte
raporturi juridice în legătură cu comerțul.
După cum s-a remarcat în doctrina juridică1 aceste precizări „… se încadrează în domeniul
ratione materiae pe care într-o formulare mai generală art. 340 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 –
n.n.) îl rezervă arbitrajului…” statuând că jurisdic ția arbitrală este competentă să solu ționeze „…
litigii patrimoniale… în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzacție„. De aici concluzia că în prezent toate litigiile comerciale (interne sau
internaționale) fiind susceptibile de a forma obiect de tranzac ție au voca ția de a fi solu ționate de
un tribunal arbitral.
NCPC stabilește o serie de dispoziții cu caracter de noutate. Astfel, art. 542 din NCPC
stabilește facultatea statului și a autorităților publice de a încheia conven ții arbitrale, însă numai în
măsura în care sunt autorizate prin lege sau prin conven ții interna ționale la care România este
parte. Ca urmare, persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate și
activități economice au facultatea de a încheia conven ții arbitrale, cu excep ția cazului în care
legea sau actul lor de constituire ori de organizare prevede altfel. Din acest din urmă caz, rezultă
că posibilitatea de a încheia convenții arbitrale reprezintă regula, excep ția intervine doar dacă
este cuprinsă în actele constitutive ale entită ților în cauză sau în lege.
„ART. 542
Obiectul arbitrajului
(1) Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să
soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea
care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea
succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora
părțile nu pot să dispună.
(2) Statul și autoritățile publice au facultatea de a încheia convenții
arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții
internaționale la care România este parte.
(3) Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de
activitate și activități economice au facultatea de a încheia convenții
arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înființare sau
de organizare prevede altfel.”

Conform dreptului comun părțile litigante au libertatea unei op țiuni între arbitrajul
instituțional și arbitrajul ocazional sau ad-hoc. Art. 341 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.)
dispune că indiferent de opțiunea manifestată de păr ți, arbitrajul se organizează și se desfă șoară
potrivit convenției arbitrale. Sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri și a
dispozițiilor imperative prevăzute de lege, părțile pot stabili prin conven ție de arbitraj sau prin act
scris ulterior încheiat, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect
arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea
arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să
le urmeze în judecarea litigiului, repartizarea între păr ți a cheltuielilor arbitrale, con ținutul și forma
hotărârii arbitrale, precum și orice alte reguli interesând desfă șurarea procedurii arbitrale. În cazul
în care părțile nu stabilesc prin convenția de arbitraj asemenea norme, tribunalul arbitral poate
1
V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 6.

32
reglementa procedura de urmat în felul în care o consideră mai potrivită. Dacă nici tribunalul
arbitral nu a stabilit aceste norme urmează să primească aplicare reglementările Codului de
procedură civilă în materie.
Conform art. 3411 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) părțile pot conveni ca arbitrajul
să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o ter ță persoană.
După cum s-a remarcat în doctrina juridică 1 în stadiul actual al legislației noastre orice
diferend de natură comercială, fie intern, fie interna țional, poate forma obiect de tranzac ție și, ca
atare poate fi rezolvat de către un tribunal arbitral.
În cadrul arbitrajului ad-hoc, atunci când primesc aplicare dispozi țiile subsidiare
interpretative de voință ale Codului de procedură civilă – și acesta are loc dacă nici păr țile prin
convenția de arbitraj și nici tribunalul arbitral nu reglementează procedura de solu ționare a
litigiului – funcția de appointing authority revine instanțelor judecătorești cu condi ția ca păr țile să
nu fi optat pentru o altă autoritate de nominare. De regulă este competentă să exercite o atare
funcție instanța ce avea competența de soluționare a litigiului în fond în absen ța unei conven ții de
arbitraj, adică, după caz, judecătoria pentru litigii în valoare de până la zece milioane lei inclusiv
sau tribunalul județean, pentru litigii cu valoare mai mare de zece milioane lei.
Dacă perfectarea convenției de arbitraj de către păr ți s-a făcut în cursul judecării
diferendului lor la o instanță judecătorească, exercitarea func ției de appointing authority este de
atribuția acelei instanțe.
În cadrul arbitrajului internațional din România, exercitarea func ției de autoritate de
nominare se realizează prin structuri permanente, prestabilite. Astfel, potrivit art. 8 di Regulile de
procedură ale Curții de arbitraj Comercial Interna țional Bucure ști, în cazul acestei instan țe, aceste
atribuții revin președintelui Curții, iar conform art. 6 pct. 3 din Regulamentul de organizare a
comisiilor teritoriale, respectivele atribuții țin de competen ța pre ședin ților acelor comisii. Textele
menționate reconfirmă odată mai mult, solu ția legislativă consacrată prin dispozi țiile art. 353 1
(C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) în armonia cu care arbitrajul organizat de o institu ție
permanentă se caracterizează și prin faptul că toate atribu țiile ce revin instan țelor judecătore ști
pe baza dispozițiilor legale privitoare la constituirea tribunalului arbitral se exercită de acea
instituție conform regulamentului propriu, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Rămân însă de competența exclusivă a instanțelor judecătore ști măsurile de executare, ca și
orice alte măsuri de constrângere judiciară, deoarece structurile arbitrale cu caracter permanent
menționate și tribunalul arbitral însuși nu au puterea de a decide asemenea măsuri.
Localizarea arbitrajului reprezintă de asemenea o facultate a păr ților. Este ceea ce rezultă
din cuprinsul art. 3691 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) care dispune că prin convenția
referitoare la un arbitraj internațional, păr țile pot decide ca acesta (adică arbitrajul) să se
înfăptuiască în România sau într-o altă țară. În cazul în care păr țile au localizat arbitrajul în
România și au convenit ca acesta să fie pus în operă de o institu ție permanentă de arbitraj
conform art. 12 din Regulamentul comisiilor teritoriale de arbitraj, ele (adică păr țile) sunt obligate
să țină seama de delimitarea în teritoriu instituită de acest text 2.
1
V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 7.
2
În acest sens textul menționat dispune că o comisie de arbitraj organizată la nivelul județului sau al municipiului București
poate organiza un arbitraj ad-hoc numai când competența de a interveni, potrivit legii, în procedura de arbitraj revine
instanței judecătorești în circumscripția căreia se află sediul Camerei de comerț și industrie ori altei instanțe din raza
județului său.

33
Conform art. 340 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) arbitrajul va fi valabil investit cu
soluționarea unui anumit litigiu, numai dacă partea interesată să se realizeze această investire
are deplină capacitate de exercitare a drepturilor. Această condi ție vizează în egală măsură
persoanele fizice, ca și persoanele juridice.
Dar art. 340 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) instituie o regulă cu valoare relativă.
Astfel în armonie cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unită ților
economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, „litigiile de orice fel în care sunt
implicate regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de competen ța
instanțelor judecătorești”. Ce-i drept textul admite că „pentru solu ționarea litigiilor dintre ele,
regiile autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj”. Prin consecin ță orice litigiu în
care numai una dintre părți este o regie autonomă sau o societate comercială cu capital integral
de stat, iar cealaltă parte este un alt subiect de drept (ca de pildă, societate comercială cu capital
privat sau cu capital mixt, ori persoană fizică etc.) rămâne de competen ța exclusivă a instan țelor
judecătorești. Această constatare se desprinde printr-o interpretare strict literală a textului, care
însă ni se pare că nu corespunde cerin țelor actuale ale vie ții de rela ție, deoarece prin
restrângerea dreptului de a opta în favoarea jurisdic ției arbitrale, pentru o foarte importantă și
numeroasă categorie de agenți economici se creează inutil o discriminare lipsită de ra țiuni
practice și în orice caz neconcordantă cu specificul rela țiilor economice și juridice ale economiei
de piață. De altfel, restricția menționată nu se armonizează nici cu prevederile reglementărilor
internaționale în materie de arbitraj, sens în care pot fi invocate prevederile Conven ției europene
asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961. În baza acestor prevederi,
anume art. I pct. 1 și art. II pct. 1 1, considerăm că menționata restricție instituită prin art. 51 din
Legea nr. 15/1990 devine inoperantă în litigiile de comer ț interna țional. Ni se pare firesc să fie a șa
deoarece potrivit art. 11 pct. 2 din Constitu ția României tratatele ratificate de Parlament potrivit
Legii – și Convenția de la Geneva la care ne-am referit constituie un asemenea tratat – fac parte
din dreptul intern. Reglementările lor au însă totdeauna caracterul de lege specială comparativ cu
reglementările din dreptul național și de aceea dobândesc prioritate în aplicare fa ță de acestea
din urmă. Așa fiind urmează să conchidem că în raporturile de comer ț interna țional regiile
autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat, aidoma celorlal ți participan ți la
asemenea raporturi juridice, au dreptul să încheie conven ții de arbitraj. Ele beneficiază deci în
acest domeniu de prevederile art. 340 (C.proc.civ. adoptat în anul 1865 – n.n.) căci li se
recunoaște capacitatea juridică de a încheia asemenea conven ții. Este ceea ce de altfel rezultă și
din conținutul art. 15 pct. 1 din Regulile de procedură ale arbitrajelor teritoriale.
Art. 158 din Legea nr. 105/1992 2 dispune că fiecare parte din proces, inclusiv din litigiul
arbitral, are o capacitate procesuală ce se supune inciden ței legii na ționale a subiectului de drept
respectiv, iar art. 40 din aceeași lege (adică Legea nr. 105/1992) precizează că persoana juridică
are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

1
Conform art. I pct. 1 din Convenția de la Geneva din 1961 orice persoană juridică de drept privat are posibilitatea, ca în
litigiile de comerț internațional, să încheie convenții de arbitraj. Or, în această grupă de subiecți de drept se includ și
societățile comerciale cu capital integral de stat. Pe de altă parte prin art. II pct.1 din aceeași convenție internațională sunt
abilitate să încheie în mod valabil, în condițiile arătate, o convenție de arbitraj. Regiile autonome fac parte din această
grupă de subiecți de drept.
2
abrogat de art.83 din LEGEA nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2012

34
5.7.3. Procedura arbitrală în litigiul de comer ț interna țional. Este totalitatea regulilor
pe baza cărora arbitrajul de comerț interna țional î și desfă șoară activitatea de solu ționare a
litigiului cu care a fost investit într-un atare scop. Se caracterizează printr-o mare suple țe,
concretizată printre altele în prerogativa păr ților de a stabili ele însele (în anumite limite) regulile
procedurale, prerogativă a cărei întindere diferă după cum este vorba de un arbitraj ad-hoc, ea
având o singură limită și anume ordinea publică, ce subsumează în con ținutul ei respectul
drepturilor apărării, garantate prin controlul eficient din partea jurisdic țiilor ordinare, care sunt
chemate să intervină pe terenul sentințelor arbitrale. Situa ția este însă diferită în cazul arbitrajului
instituționalizat: acesta se desfășoară într-un cadru prestabilit, iar faptul că păr țile au acceptat
competența instituției respective implică și achiesarea la procedura prestabilită de acea institu ție
prin regulamentul său de funcționare, de regulă însă, și într-o atare situa ție li se lasă păr ților
posibilitatea de a deroga de la unele dispozi ții ale regulamentului.
Procedura de arbitraj prezintă un specific aparte, în cazul arbitrajului în echitate ( ex aequo
et bono) : într-o atare ipoteză arbitrii au libertatea de a statua după o procedură care să evite
rigiditatea formelor, a termenelor de prescrip ție etc.; ei au facultatea să decidă măsurile necesare
pentru evitarea oricăror manevre dilatorii ale păr ților și de a asigura astfel celeritatea solu ționării
litigiilor. Specificul procedurii de arbitraj este un reflex al specificului litigiului arbitral, concretizat în
faptul că părțile litigante nu se situează pe pozi ții de adversari ireductibili și implacabili, ele având
interesul și fiind îndemnate de arbitrii să-și continue rela țiile lor de afaceri, să ajungă cât mai rapid
la o soluție tranzacțională. În mod frecvent păr țile se pun de acord asupra unei tranzac ții, fie că
aceasta se realizează direct între ele, fie că ea se încheie cu o a șa-numită „sentin ță prin acordul
părților”. Suplețea procedurii de arbitraj se explică și prin natura contractuală a arbitrajului,
puterile arbitrilor avându-și sorgintea într-o conven ție a păr ților și fiind limitate în temeiul
convenției respective.
Desfășurarea procedurii de arbitraj în bune condi ții este ferm garantată prin accentul care
se pune pe respectarea riguroasă a drepturilor apărării, parte integrantă a ordinii publice
internaționale. Sancțiunea nerespectării dreptului la apărare apar ține domeniului recunoa șterii și
executării sentințelor arbitrale, fiind exercitată de către jurisdic țiile ordinare în cadrul procedurii de
exequatur.
Procedura de arbitraj asigură dezbaterilor un caracter confiden țial. Chiar dacă se publică
uneori sentințele, publicarea lor se face de a șa manieră încât să nu se știe numele sau
denumirea părților. În cadrul procedurii de arbitraj se permite utilizarea limbilor străine; păr țile au
libertatea să convină într-un atare sens, iar dacă ele nu s-au putut pune de acord în această
privință se utilizează limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că litigan ții prin
însăși încheierea contractului în limba respectivă, au decis ca ea să fie limba în care să se
desfășoare procedura de soluționare a litigiului ivit cu referire la acel contract. În toate cazurile
însă vor fi luate măsuri de natură să împiedice dezavantajarea vreunei păr ți ori utilizarea unei
anumite limbi în desfășurarea dezbaterilor.
Convenția europeană asupra arbitrajului comercial interna țional, adoptată la Geneva în
1961, recomandă părților să insereze în conven ția lor de arbitraj cel pu țin indicarea locului unde
urmează să se țină arbitrajul, precum și modul de arbitrare (arbitraj ad-hoc sau arbitraj
instituționalizat). Această convenție consacră principiul libertă ții păr ților, stabilind că acestea sunt
libere să adopte una din următoarele solu ții:

35
a) să supună litigiul lor unei institu ții permanente de arbitraj, caz în care regulamentul
acestei instituții va primi aplicare obligatorie, guvernând procedura de arbitraj;
b) să supună litigiul dintre ele unui arbitraj ad-hoc, ipoteză în care li se recunoa ște
facultatea de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului și de a stabili regulile de procedură.
Principiul libertății părților nu are însă valoare absolută; el este compatibil cu interven ția unei
autorități exterioare, în anumite cazuri. Asemenea cazuri sunt: ipoteza în care păr țile au în țeles să
supună soluționarea litigiului lor unei instituții permanente de arbitraj, fără să fi desemnat această
instituție și fără să se fi pus de acord asupra desemnării ei; cazul când păr țile nu s-au putut pune
de acord nici măcar asupra modului de arbitraj (institu țional sau ad-hoc); dacă păr țile au convenit
să supună litigiul lor unui arbitraj ad-hoc, dar nu au indicat măsurile necesare pentru organizarea
acestuia (numele arbitrilor sau modul lor de numire, fixarea locului arbitrajului), ori dacă aceste
măsuri sunt incomplete sau insuficiente. Interven ția unei autorită ți exterioare (spre exemplu,
președintele camerei de comerț din țara pârâtului) se produce la cererea uneia dintre păr ți
(reclamantul sau pârâtul, acesta din urmă având un atare drept numai dacă a introdus o cerere
reconvențională), ori chiar la cererea arbitrilor, atunci când ei nu se pot pune de acord în
probleme ca: sediul arbitrajului, desemnarea unui arbitru (dacă tribunalul arbitral este incomplet)
etc. Arbitrii pot statua ex aequo et bono, dacă părțile au convenit într-un atare sens și dacă legea
care cârmuiește arbitrajul permite aceasta. În cazul arbitrajului în echitate, procedura de arbitraj
este aleasă de părți; ele fie direct (prin actul de compromis sau prin clauza compromisorie), fie
indirect (prin referirea la regulamentul unei institu ții de arbitraj), stabilesc regulile procedurale ce
vor primi aplicare pe întreg parcursul derulării activită ții arbitrale. Această prerogativă ține de
esența arbitrajului în echitate, în care totul se fundează pe încredere reciprocă și pe convingerea
că opțiunile părților referitoare la modul de solu ționare a litigiului lor vor fi respectate. În cadrul
unui asemenea arbitraj, părțile având libertatea să aleagă procedura, au implicit posibilitatea de a
aplica reguli procedurale reglementate de un anumit sistem de drept, sau chiar procedura la care
ar fi obligat un arbitru, în cazul unui arbitraj de drept strict. Larga autonomie procedurală de care
se bucură arbitrajul în echitate este limitată de două principii procedurale general admise, și
anume: respectul dreptului la apărare și ordinea publică interna țională.
Potrivit art. 3532 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) „tribunalul arbitral se consideră
constituit pe data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, de supra arbitru sau, după caz, de
arbitru unic”. Se consideră ca dată a acceptării, ziua în care a fost expediată prin po ștă
comunicarea acceptării însărcinării de arbitru.
Procedura de arbitrare în litigiul de comerț interna țional se desfă șoară, ca regulă generală,
conform cu reglementările de drept comun. Din economia art. 355-358 13 C.proc.civ. (adoptat în
anul 1865) rezultă că aceste reglementări stabilesc con ținutul cererii de arbitrare, con ținutul
întâmpinării prin care pârâtul își formulează apărările vizavi de preten țiile exprimate de reclamant
prin această cerere, modul de comunicare a înscrisurilor, dreptul păr ților de a participa la
dezbaterea litigiului (personal sau prin reprezentant) și de a fi asistate de orice persoane,
administrarea probelor și regimul măsurilor asiguratorii.
Reținem o caracteristică a procedurii de arbitrare în litigiul de comer ț interna țional
dublarea unor termene procedurale comparativ cu durata stabilită pentru termenele de drept
comun. Așa bunăoară, conform art. 358 3 și 3693 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865), intervalul de

36
timp dintre data primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să fie de cel pu țin 30 de zile, spre
deosebire de termenul prevăzut pentru litigiul intern care este de 15 zile.
Art. 3694 din Codul de procedură civilă (adoptat în anul 1865) dispune că dezbaterea
litigiului de comerț internațional în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin conven ția
arbitrală sau, dacă prin această conven ție nu s-a prevăzut nimic într-un atare sens, ori nu a
intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului, în limba contractului din care s-a născut
acel litigiu ori într-o limbă de circulație interna țională stabilită de tribunalul arbitral. În cazul în care
una din părți nu cunoaște limba în care se desfă șoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei,
tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător. Păr țile au libertatea să participe la dezbateri
fiecare cu traducătorul ei.
Părțile litigante pot stabili prin convenția de arbitraj termenul limită până la care tribunalul
arbitral va pronunța hotărârea sa în litigiul lor. Art. 353 3 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865)
precizează că în cazul în care părțile nu au stabilit un termen, tribunalul arbitral trebuie să
pronunțe hotărârea în cel mult cinci luni de la data constituirii sale. Art. 74 din Regulile de
procedură arbitrală aprobate de Colegiul Camerei de Comer ț și Industrie Arad fixează ca termen
limită pentru pronunțarea hotărârii arbitrale 9 luni de la data constituirii tribunalului arbitral.
Termenul în discuție se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei
alte cereri incidente (cum ar fi o cerere de executare a unor măsuri asiguratorii etc.) în ipoteza în
care asemenea cereri au fost adresate instan ței judecătore ști competente. Păr țile au facultatea
să decidă prelungirea termenului de arbitrare. O asemenea decizie, luată de comun acord,
trebuie consemnată printr-un înscris.
Totodată, pentru motive temeinice, chiar tribunalul arbitral poate dispune din oficiu,
prelungirea termenului prestabilit de păr ți, dar o atare prelungire nu poate fi mai mare de două
luni.
Termenul stabilit pentru desfășurarea procedurii arbitrale se prelunge ște, în anumite
situații, de plin drept. Așa este bunăoară ipoteza în care una dintre păr ți încetează din via ță în
perioada de desfășurare a respectivei proceduri. Tot astfel se întâmplă și în ipoteza prevăzută de
art. 3603 C.proc.civ.1 (adoptat în anul 1865). În toate cazurile când prelungirea termenului
menționat operează de plin drept ea nu poate avea o durată mai mare de două luni (art. 353 3
C.proc.civ. - adoptat în anul 1865).
Expirarea termenului de arbitrare nu constituie prin ea însă și un motiv de caducitate a
arbitrajului. Face excepția situația când una din păr ți a notificat celeilalte și tribunalului arbitral
până la primul termen de înfățișare că înțelege să invoce caducitatea.
Procedura arbitrală este astfel reglementată în legisla ția României încât pe întreg
parcursul desfășurării ei să se asigure părților, sub sanc țiunea nulită ții hotărârii arbitrale,
egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și contradictorialitatea dezbaterilor.
Înscrisurile litigiului se comunică între sau către păr ți prin scrisoare recomandată cu
recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Tot astfel, se comunică și cita țiile, hotărârile
arbitrale și încheierile de ședință. Legea admite ca informa țiile și în știin țările să se facă valabil și

1
Conform art. 3603 C.proc.civ. „când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu șoț de arbitri și aceștia nu se înțeleg
asupra soluției, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înțelegerii dintre părți sau, în lipsă, conform art. 351.
Supraarbitrul numit se va uni cu una dintre soluții, o va putea modifica sau va putea pronunța o altă soluție, dar numai după
ascultarea părților și a celorlalți arbitrii.

37
prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei
comunicării și a textului transmis (art. 3581 C.proc.civ. - adoptat în anul 1865).
Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură. Indiferent în ce formă se face
comunicarea actelor de procedură, dovezile de comunicare se depun la dosar.
Conform art. 3582 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) tribunalul arbitral verifică, deîndată ce
termenul pentru depunerea întâmpinării a expirat, stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere, și
ori de câte ori consideră că este necesar va dispune măsurile corespunzătoare pentru
completarea dosarului. După efectuarea acestei verificări și atunci când este cazul, după
completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune citarea
părților.
La dezbateri, părțile pot participa fie personal, fie prin reprezentan ți; ele pot fi asistate de
orice persoană. Neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excep ția
cazului în care partea lipsă va cere, cel mai târziu până în preziua dezbaterii, amânarea
soluționării litigiului pentru motive temeinice. O asemenea cerere trebuie adusă la cuno știn ța
arbitrilor și a celeilalte părți. Amânarea se poate acorda o singură dată.
Conform art. 3586 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) prezența părții la judecarea litigiului nu
este strict necesară. Oricare dintre împricina ți poate cere ca solu ționarea litigiului să se facă în
lipsa ei pe baza pieselor existente la dosar.
Tribunalul arbitral va soluționa litigiul chiar dacă una dintre păr ți, de și ambele acestea au
fost legal citate, nu se prezintă la termenul stabilit. Excep ție face cazul când păr țile sau una dintre
ele au cerut amânarea soluționării litigiului pentru motive temeinice. Într-o atare ipoteză tribunalul
arbitral va da curs cererii respective fixând un nou termen de judecată. De asemenea, chiar în
lipsa unei cereri de amânare tribunalul poate hotărî, dacă păr țile sunt lipsă, amânarea solu ționării
litigiului în cazul în care apreciază că prezen ța acestora este necesară pentru o corectă rezolvare
a diferendului dintre ele. Ca urmare, tribunalul arbitral, va fixa un nou termen dispunând o nouă
citare a părților (art. 3587 C.proc.civ. - adoptat în anul 1865).
Pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale, tribunalul arbitral poate încuviin ța măsuri
asiguratorii, măsuri vremelnice și constatarea anumitor împrejurări de fapt. În cazul în care una
din părți se împotrivește la executarea acestor măsuri, ele vor fi aduse la îndeplinire în baza unei
dispoziții dată de instanța judecătorească. De altfel, potrivit art. 358 8 C.proc.civ. (adoptat în anul
1865) oricare dintre părți se poate adresa direct instan ței de judecată – fie înaintea începerii
procedurii de arbitraj, fie în timpul desfă șurării acesteia – solicitând printr-o cerere scrisă luarea
unor măsuri asiguratorii, a unor măsuri vremelnice sau constatarea anumitor împrejurări de fapt
cu referire la obiectul litigiului.
Tribunalul arbitral poate cere părților explica ții scrise în legătură cu obiectul litigiului și cu
faptele conexe acestuia, având libertatea să dispună administrarea oricăror probe admise de
lege. Administrarea probelor (propuse de păr ți sau ordonate din oficiu) se face în ședin ța
tribunalului arbitral; ascultarea martorilor și a exper ților se face fără prestare de jurământ.
Arbitrii apreciază probele în armonie cu intima lor convingere.
Excepțiile privind existența și validitatea convenției de arbitraj, constituirea tribunalului
arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfă șurarea procedurii până la primul termen de
înfățișare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu a
fost stabilit un termen mai scurt. De asemenea, oricare cereri a păr ților și orice înscrisuri trebuie

38
depuse cel mai târziu tot până la primul termen de înfă ți șare. În cursul arbitrajului nu vor putea fi
invocate probele care n-au fost propuse până la primul termen de înfă ți șare. Excep ție fac doar
situațiile când:
a) necesitatea probei rezultă din desfășurarea dezbaterilor și,
b) administrarea probei nu pricinuiește amânarea solu ționării litigiului.
Potrivit art. 35813 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) dezbaterile arbitrale se consemnează
în încheierea de ședință. De asemenea în această încheiere se consemnează și se motivează și
toate dispozițiile date de tribunalul arbitral.
Părțile au dreptul să ia cunoștință despre conținutul încheierilor și al actelor existente la
dosar.
În cazul unor erori sau omisiuni existente în încheierea de ședin ță, tribunalul arbitral poate
proceda, fie ca cererea unei din părți, fie din oficiu, la corectarea, respectiv la completarea
acesteia dând o altă încheiere.
5.7.4. Cererea de arbitrare. Constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract
comercial internațional solicită arbitrajului protejarea dreptului și intereselor sale legitime,
nesocotite de către partenerul contractual.
Introducerea cererii de arbitrare operează declan șarea procedurii arbitrale. O asemenea
cerere trebuie redactată în scris de către reclamant și va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau reședința părților, ori pentru persoanele juridice, denumirea și
sediul lor, precum și, după caz numărul de înmatriculare la Registrul comer țului, numărul de
telefon, contul bancar;
b) numele și calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se
dovada calității;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este
inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de
arbitrare și de pe înscrisurile anexate.
Cât privește valoarea obiectului litigiului, stabilirea acesteia se face după cum urmează:
- în cazul în care se formulează pretenții băne ști, valoarea obiectului este egală cu suma
pretinsă de reclamant;
- când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective
din momentul introducerii cererii;
- în cazul cererilor în contestare se are în vedere valoarea obiectului raportului juridic din
momentul introducerii cererii;
- în fine, atunci când cererea are ca obiect o obliga ție de a face sau de a nu face,
contează valoarea indicată de reclamant.
În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să fie stabilită în mod
separat; valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.

39
Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabile ște inexact
această valoare, Curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pârâtului, stabile ște această valoare
pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.
Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor
de arbitraj. Cererea se consideră introdusă pe data înregistrării acesteia la Curtea de arbitraj; în
cazul expedierii ei prin poștă este luată în considerare ca dată a înregistrării, data prevăzută în
ștampila oficiului poștal de expediere.
Cererea de arbitrare se însoțește de toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul
pretențiilor formulate. Ea se redactează în limba română sau în limba contractului dintre păr ți ori
în limba în care acestea au purtat coresponden ța. Înscrisurile înso țitoare ale cererii se depun în
original sau în copii certificate de către parte.
În cazul în care cererea este redactată într-o limbă străină, Curtea de arbitraj poate obliga
pe reclamant – din oficiu sau la cererea pârâtului – să prezinte o traducere a acesteia și a
înscrisurilor însoțitoare, în limba română, sau dacă interesele examinării litigiului o cer, într-o altă
limbă.
Cererea de arbitrare poate fi însoțită și de probe de marfă, e șantioane etc. Într-o atare
ipoteză, asemenea probe se vor depune într-un singur exemplar, făcându-se despre aceasta
mențiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces-verbal de luare în custodie, care va
cuprinde descrierea amănunțită a obiectelor depuse.
Conform art. 21 din Regulile de procedură ale Cur ții de arbitraj comercial interna țional
București în cazul în care cererea nu con ține toate elementele men ționate asistentul arbitral îl
invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Dacă deficien țele de
conținut ale cererii privesc datele de identitate ale păr ților, obiectul pricinii sau semnătura
reclamantului, completarea conținutului acesteia (adică a cererii) se va face în cel mult două luni
de la data primirii invitației. În cazul când reclamantul operează remedierile cerute de asistentul
arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale ini țiale.
Până la refacerea cererii, litigiul rămâne în nelucrare. Atunci când reclamantul nu se
conformează invitației asistentului arbitral de a remedia deficien țele cererii de arbitrare, sau
stăruie ca aceasta să fie judecată în forma în care a fost ini țial redactată, tribunalul arbitral va
închide procedura arbitrală pronunțând o sentin ță sau, după caz, o încheiere 1.
5.7.5. Întâmpinarea. Este mijlocul procedural grație căruia pârâtul poate mai înainte de
dezbaterea orală a litigiului să-și prezinte în scris apărările sale privind preten țiile reclamantului și
totodată să indice probele pe care se sprijină acele apărări.
Primind cererea de arbitrare cu înscrisurile anexe procurate de reclamant, asistentul
arbitral înștiințează pe pârât invitându-l să depună întâmpinare, în termen de 30 zile de la
primirea cererii de arbitrare. La cererea pârâtului acest termen poate fi prelungit.
Întâmpinarea va cuprinde toate excepțiile pe care pârâtul în țelege să le invoce împotriva
cererii depuse de reclamant. Totodată, din cuprinsul ei trebuie să rezulte răspunsul în fapt și în
drept la această cerere, precum și probele propuse în apărare. De asemenea, întâmpinarea
trebuie să cuprindă mențiuni similare cu acelea care se cer pentru cererea introductivă.
1
Conform art. 45 din Regulile de procedură menționate, tribunalul arbitral finalizează procedura arbitrală prin pronunțarea
unei încheieri în următoarele cazuri: dacă reclamantul renunță la cererea sa; când se ia act că părțile s-au împăcat, ca și în
cazul în care datorită inactivității reclamantului litigiul rămâne în nelucrare mai mult de șase luni sau în cazul în care
lipsesc condițiile pentru examinarea și soluționarea litigiului în fond.

40
Prin întâmpinare pârâtul va comunica numele arbitrului ales ( și eventual al unui supleant),
ori va declara că înțelege ca acesta (adică arbitrul) să fie desemnat de pre ședintele Cur ții de
arbitraj. Este îngăduit ca pârâtul să facă o asemenea comunicare și printr-o în știin țare separată.
Atunci când prin cererea de arbitrare reclamantul propune un arbitru unic, pârâtul trebuie
să se pronunțe, prin întâmpinare, și cu privire la persoana acestuia. În cazul în care pârâtul nici
prin întâmpinare, nici printr-o înștiințare ulterioară nu va comunica numele arbitrului ales,
președintele Curții de arbitraj va proceda la desemnarea acestuia din oficiu.
Potrivit art. 3561 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865), excepțiile și orice alte mijloace de
apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate de pârât, sub sanc țiunea
decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfă ți șare.
În cazul în care pârâtul nu depune întâmpinarea în termen de 30 de zile de la
comunicarea cererii de arbitrare, iar datorită acestei împrejurări litigiul se amână, el (adică
pârâtul) va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin acea amânare.
5.7.6. Cererea reconven țională. Conform art. 357 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865)
dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din acela și raport juridic, el poate face
cerere reconvențională. Așadar, cererea reconven țională se analizează ca fiind o varietate a
cererii de arbitrare prin care pârâtul din litigiul arbitral pendent formulează preten ții proprii
împotriva reclamantului.1
Din cuprinsul textului menționat rezultă că preten țiile formulate de pârât fa ță de reclamant
prin cererea reconvențională trebuie să derive din acela și raport juridic pe care se sprijină
pretențiile reclamantului. Art. 25 din Regulile de procedură arbitrală ale Cur ții de arbitraj comercial
internațional București nu cere această condi ție nici expres, nici implicit 2. Suntem în prezența
unei inadvertențe a legiuitorului?, sau art. 357 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) astfel cum a fost
modificat prin efectul Legii nr. 59/1993 dă expresie unei schimbări de concep ție legislativă ce
trebuie luată în considerare în interpretarea art. 25 din Regulile de procedură men ționate, acest
din urmă text fiind anterior legii de modificare.
După părerea noastră ipoteza unei inadverten țe a legiuitorului este exclusă dat fiind că
cele două texte legale în discuție aparțin unor reglementări de natură diferită: Codul de procedură
civilă este legea generală și formează dreptul comun în materie, Iar Regulile de procedură ale
Curții de arbitraj comercial internațional Bucure ști formează reglementarea specială aplicabilă
arbitrajului comercial internațional. Prin consecin ță cele două reglementări nu se exclud reciproc,
ci se completează reciproc, reglementarea specială având prioritate în aplicare în litigiul de
comerț internațional.
Pe baza acestei constatări vom spune deci că preten țiile formulate de pârât prin cererea
reconvențională nu este neapărat necesară să fie ex pari causa, adică legate de cererea
reclamantului, ci ele pot fi și ex dispari causa, adică fără o contingență directă cu obiectul ac țiunii
introduse de reclamant.
Sub aspect procedural, cererea reconven țională are caracter de cerere incidentă. Ea nu
exprimă apărarea pe care și-o face pârâtul fa ță de preten țiile reclamantului și nici nu se
înfățișează ca o excepție de procedură, ci constituie mijlocul procedural prin intermediul căruia
pârâtul ridică pretenții proprii față de reclamant. Pârâtul devine astfel și el reclamant, iar demersul
1
M.N. Costin, op. cit., p. 102.
2
Prin alin. 1 din acest text se precizează doar că: „dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, el poate face cerere
reconvențională”.

41
său procedural întrunește caracteristicile unei adevărate cereri de arbitrare; prin introducerea
cererii reconvenționale devine posibilă obligarea reclamantului de către tribunalul arbitral.
Cererea reconvențională apare astfel ca o contra ac țiune făcută de pârât împotriva
reclamantului. De cele mai multe ori ea are drept scop realizarea unei compensa ții pe cale
arbitrajului și împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.
Uneori prin cererea reconvențională se poate ob ține anihilarea totală a preten țiilor
reclamantului și obligarea lui exclusivă față de pârât, , după cum se poate ob ține paralizarea
completă a acțiunii reclamantului, anulându-se actul juridic pe care el î și fundează preten ția.
Fiind o varietate a cererii de arbitrare, cererea reconven țională trebuie să îndeplinească
aceleași condiții ca și aceasta.
Potrivit art. 357 alin. 2 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) cererea reconvențională trebuie
introdusă în cadrul termenului fixat de lege pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până
la primul termen de înfățișare. În schimb, art. 25 din Regulile de procedură ale Cur ții de arbitraj
comercial internațional București stabilește că cererea reconven țională poate fi introdusă până la
deschiderea dezbaterilor asupra cererii principale.
Pentru identitate de rațiune credem că și aici, la fel ca în ipoteza discutată referitoare la
obiectul cererii reconvenționale, primează dispozi ția din Regulile de procedură, deoarece acesta
se învederează ca o normă specială, aplicabilă în procedura de solu ționare a litigiului de comer ț
internațional, față de regula instituită prin art. 357 alin. 2 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) care
constituie reglementarea de drept comun în materie de arbitraj.
5.7.7. Sentin ța arbitrală. Reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronun ță
asupra litigiului cu a cărui soluționare a fost investit.
Sentința arbitrală constituie o sinteză a întregii activită ți desfă șurate de completul de
arbitrii (sau după caz de arbitrul unic) și de păr ți din momentul perfectării conven ției de arbitraj
(primul act săvârșit în această direcție) și până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care
este însăși hotărârea dată de arbitrii), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată
complexitatea sa.
Totodată sentința arbitrală reprezintă scopul final al activită ții arbitrale: conven ția de
arbitraj urmărește ca finalitate pronunțarea unei sentin țe arbitrale susceptibilă de executare în
țara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi
executată voluntar.
De asemenea, sentința arbitrală reflectă dubla componentă a arbitrajului comercial
internațional: contractuală și jurisdicțională; din cuprinsul sentin ței arbitrale se pot descifra puterile
acordate arbitrilor (care diferă în raport de felul arbitrajului), procedura arbitrală și legea aplicabilă
ei, dreptul aplicabil fondului litigiului etc.
Conform art. 40 din Regulile de procedură arbitrală ale Cur ții de arbitraj comercial
internațional București sentința arbitrală se pronun ță în cazul în care litigiul se solu ționează în
fond, precum și atunci când reclamantul renun ță la preten țiile sale sau când păr țile cer să se
pronunțe o sentință care să cuprindă învoiala lor.
Deliberarea și adoptarea sentinței de către tribunalul arbitral au loc în ședin ță secretă. La
deliberare poate fi prezent și asistentul arbitral.

42
În caz de necesitate deliberarea și pronun țarea sentin ței pot fi amânate cu cel mult 30 de
zile. Atunci când completul de arbitrii apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale păr ților,
acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.
În litigiile rezolvate în complet de trei arbitrii, sentin ța se adoptă cu majoritate de voturi.
Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu votul fiecăruia dintre ceilal ți membrii ai
completului de arbitrii, dar el se va exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlal ți arbitrii.
Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor și repunerea litigiului pe rol ori
de câte ori în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronun țarea sentin ței, completul de arbitraj
găsește ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri suplimentare și
de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea păr ților. Litigiul nu va fi repus pe rol
dacă sunt necesare numai anumite explicații sau lămuriri ale uneia din păr ți cu referire la
înscrisurile sau faptele consemnate în dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.
Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentin ței arbitrale. Acesta (adică
dispozitivul) se citește părților, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.
Dispozitivul trebuie senat de toți membrii completului de arbitrii, precum și de asistentul
arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv cu motivarea sa
proprie; situația este identică și atunci când opinia supraarbitrului este minoritară (opiniile
celorlalți doi arbitrii fiind convergente), în sensul că opinia acestuia va fi men ționată ca orice
opinie separată, iar sentința se va da potrivit opiniei concordate a celor doi arbitrii.
Sentința se pronunță de completul de arbitraj, în numele Cur ții de arbitraj, fiind considerată
ca hotărâre dată de această Curte. În termen de cel mult 30 de zile de la pronun țare sentin ța
trebuie motivată și comunicată în scris părților. Ea (adică sentin ța) se redactează și se comunică
părților în limba română.
Potrivit art. 43 din Regulile de procedură men ționare, sentin ța arbitrală va cuprinde
următoarele mențiuni:
a) indicarea Curții de arbitraj, a numărului dosarului și al sentin ței, precum și a locului și
datei pronunțării ei;
b) numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum și numele
asistentului arbitral;
c) denumirea și sediul sau, după caz, numele păr ților, domiciliul sau re ședin ța lor, numele
reprezentanților părților precum și al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
d) obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
e) motivele de fapt și de drept ale sentinței;
f) dispozitivul;
g) semnăturile membrilor completului de arbitraj, sau, după caz, semnătura arbitrului unic,
precum și aceea a asistentului arbitral. Dacă unul dintre arbitrii este împiedicat să semneze
sentința, se va face mențiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea sub semnătură, a
supraarbitrului sau, după caz, a președintelui Cur ții de arbitraj.
În cazul în care prin sentința pronunțată, completul de arbitraj a omis să hotărască cu
privire la un capăt de cerere, oricare din păr ți, în termen de 30 de zile de la pronun țarea sentin ței
poate solicita tribunalului arbitral o sentin ță de completare, ce se va da cu citarea păr ților.
Sentința de completare face parte integrantă din sentin ța completată.

43
Potrivit art. 363 alin. 3 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) hotărârea arbitrală comunicată
părților are efectele unei hotărâri judecătore ști definitive. Art. 367 C.proc.civ. (adoptat în anul
1865) precizează că o asemenea hotărâre este obligatorie și se aduce la îndeplinire de bună-voie
de către partea împotriva căreia s-a pronunțat; executarea voluntară se va face deîndată, sau în
termenul arătat în hotărâre.
Dubla natură a arbitrajului comercial interna țional (contractuală și jurisdic țională) imprimă
și sentinței arbitrale o dublă natură: pe de o parte aceasta are caracter contractual, iar pe de altă
parte are caracter jurisdicțional. Sentin ța arbitrală este o consecin ță directă a compromisului
încheiat de către părți, prin efectul căreia acestea au încredin țat organului arbitral misiunea de a
le soluționa litigiul; fiind legată de compromisul încheiat de păr ți, nu poate exista în afara acestei
legături cu compromisul, cu care formează corp comun. Numai compromisul dă existen ță și
substanță sentinței arbitrale; existând prin compromis, sentin ța are aceea și natură juridică
întocmai ca acesta, adică natură contractuală, căci compromisul în esen ța sa este un contract, o
specie de mandat dat de părți arbitrilor. Prin sentin ța pronun țată, arbitrii, în final execută mandatul
primit, sau altfel spus, sentința este dată de către păr ți prin intermediul arbitrilor (mai ales în cazul
arbitrajului în echitate).
Totodată, forța juridică cu care se impune sentința fa ță de păr ți este superioară for ței
juridice cu care se impune un contract. Această for ță superioară for ței contractului este dată
sentinței prin efectul legii, ceea ce conferă sentin ței un caracter jurisdic țional. Sentin ța arbitrală
este executorie în mod direct, iar această împrejurare nu poate fi explicată prin caracterul ei
contractual, ci numai prin caracterul său jurisdic țional. Natura contractuală a sentin ței arbitrale
explică inadmisibilitatea revizuirii în fond a acesteia, în vreme ce natura ei jurisdic țională explică
puterea sa executorie.
Potrivit art. 364 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) sentința arbitrală poate fi desființată
numai prin acțiune în anulare, pentru unul din următoarele motive:
- litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
- tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o conven ție arbitrală sau în temeiul
unei convenții nule sau inoperante;
- tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu conven ția arbitrală;
- partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost
legal îndeplinită;
- hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului până la care litigiul trebuia să fie
soluționat;
- tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
- hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronun țării,
nu este semnată de arbitri;
- dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispozi ții care nu se pot duce la îndeplinire;
- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozi ții imperative ale
legii.
Art. 365 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) prevede că are competență de soluționare a
acțiunii în anulare instanța judecătorească imediat superioară celei în raza teritorială a căreia a
avut loc arbitrajul.

44
Termenul pentru introducerea acțiunii în anulare este de o lună de la data comunicării
hotărârii arbitrale. Instanța sesizată cu o asemenea cerere are facultatea să suspende, cu sau
fără cauțiune, executarea hotărârii arbitrale atacată prin promovarea ac țiunii în anulare.
Dacă instanța judecătorească sesizată constată că ac țiunea în anulare este întemeiată, va
hotărî admiterea ei conformându-se prevederilor art. 366 C.proc.civ. care stabile ște următoarele
reguli în acest sens:
- dacă litigiul este în stare de judecată, instan ța se va pronun ța și în fond, în limitele
convenției arbitrale;
- dacă este nevoie de probe noi, acestea vor fi administrate în prealabil, iar apoi instan ța
se va pronunța pe fond.
Hotărârea dată de instanța de judecată fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii
acțiunii în anulare, poate fi atacată numai cu recurs.
Sentința arbitrală neexecutată voluntar de către partea obligată poate fi pusă în executare
pe cale silită. Dacă ea a fost dată pe teritoriul României (sau a fost asimilată acesteia) poate fi
investită cu formulă executorie la cererea păr ții care a câ știgat procesul. Art. C.proc.civ. dispune
că este competentă să facă investirea cu formulă executorie instan ța judecătorească în raza
teritorială a căreia s-a desfășurat procedura arbitrală. Această instan ță dă o încheiere de investire
cu formulă executorie a sentinței arbitrale fără citarea păr ților. Numai în cazul în care vor exista
îndoieli cu privire la regularitatea sentinței arbitrale vor fi citate păr țile.
Conform art. 368 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) sentința arbitrală investită cu formula
executorie constituie titlu executoriu și se execută pe cale silită aidoma hotărârii judecătore ști.
5.7.8. Recunoa șterea și executarea silită a sentin țelor arbitrale străine. Datorită
încrederii pe care părțile o au în arbitrii desemnați de ele și a strădaniei acestora (adică a
arbitrilor) de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu solu ționarea căruia au fost investi ți,
sentințele arbitrale străine se execută de regulă voluntar de către cei împotriva cărora s-au
pronunțat. Există totuși situații când aceștia nu achiesează de bună-voie la solu ția dată de
tribunalul arbitral și refuză traducerea ei în realitate. În asemenea cazuri titularii drepturilor
consfințite prin sentința arbitrală se pot adresa unei autorită ți sau unui organ de constrângere
competent care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care
obstrucționează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar și în străinătate, deci într-
o altă țară decât aceea în care tribunalul arbitral a pronun țat sentin ța.
Dar, executarea unei sentințe arbitrale străine comportă cu necesitate prealabila ei
recunoaștere în țara unde urmează a fi executată. În doctrina juridică s-a arătat că prin
executarea unei sentințe străine se înțelege realizarea drepturilor ob ținute prin acea sentin ță 1,
într-o altă țară decât țara în care a fost pronunțată.
Executarea propriu-zisă constituie o simplă opera ție reglementată de normele dreptului
național din țara unde ea se înfăptuiește. De aceea această chestiune nu ridică probleme juridice
deosebite. Dar ea trebuie precedată în mod necesar de recunoa șterea acelei sentin țe în țara de
executare, iar această chestiune comportă anumite precizări.
Mecanismul juridic al recunoașterii și executării sentin țelor arbitrale străine prin intermediul
unei jurisdicții statale este subordonat unei condi ții necesare a cărei îndeplinire constituie
dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Am numit astfel ob ținerea
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 190.

45
exequaturului, ceea ce presupune îndeplinirea unei proceduri speciale de verificare a îndeplinirii
condițiilor de regularitate a sentinței arbitrale străine spre a se încuviin ța executarea silită a
acesteia în România1. Investirea cu formulă executorie a sentinței arbitrale străine este cheia de
boltă a întregului ansamblului de probleme juridice pe care le ridică recunoa șterea și apoi
executarea acelei sentințe2.
În doctrina juridică există divergență de opinii cu privire la criteriile de calificare ca străină
a unei sentințe arbitrale. Astfel, autorii care sus țin teza caracterului contractual al arbitrajului
consideră că naționalitatea sentinței arbitrale este dată de legea aleasă de păr ți pentru a guverna
procedura arbitrală. Dimpotrivă, cei care susțin teza naturii jurisdic ționale a arbitrajului apreciază
că naționalitatea sentinței este dată de sediul tribunalului arbitral.
Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoa șterea și executarea
sentințelor arbitrale străine stabilește un dublu criteriu pentru definirea ca străină a unei sentin țe,
și anume:
- sentința să fie dată pe teritoriul unui stat altul decât cel unde se cere recunoa șterea și
executarea (deci un criteriu pozitiv);
- respectiva sentință să nu fie considerată sentin ță na țională în statul în care se cere
recunoașterea și executarea (deci un criteriu negativ).
După cum rezultă din economia art. 5 alin. 1 a acestei Conven ții, oricare din păr țile
interesate se pot prevala de o sentință arbitrală în modul și în măsura admise prin legisla ția sau
tratatele țării unde este invocată. Se creează astfel posibilitatea pentru partea care consideră ca
națională o sentință dată în afara țării forului, de a renun ța la beneficiile Conven ției de la New
York dacă acea sentință este conformă cu legea forului, spre a se recurge la această din urmă
lege.
Convenția europeană asupra arbitrajului comercial interna țional adoptată la Geneva în
anul 1961 supune domeniului ei de aplicare sentin țele pronun țate în litigiile dintre păr ți ce la
momentul încheierii convenției de arbitraj aveau sediul sau re ședin ța în state contractante
diferite.
Se confirmă astfel odată în plus, dacă mai era nevoie, că izvoarele interna ționale iau în
considerare ca și criteriu pentru recunoașterea efectelor extrateritoriale ale unor sentin țe arbitrale,
locul unde a fost pronunțată acea sentință.
Acest criteriu pare să fi fost avut în vedere și de legiuitorul român. Astfel, prin art. 370
C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) se stabilește că „… prin hotărârea arbitrală străină se în țelege o
hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre na țională în
România”.
Este însă de observat că în concepția legiuitorului român criteriu localizării în străinătate a
pronunțării sentinței arbitrale constituie doar criteriul principal și nu singurul criteriu pentru
delimitarea sentinței arbitrale străine de sentin ța arbitrală na țională. Alături de acest criteriu, textul
menționat evocă, utilizând o formulă generală și atotcuprinzătoare, și orice alt criteriu în raport de
care o sentință arbitrală nu ar putea fi considerată ca na țională.
Recunoașterea unei sentințe arbitrale străine implică înainte de toate recunoa șterea
efectelor acesteia, cu excepția puterii executorii. Drept urmare, o sentin ță arbitrală recunoscută
1
M.N. Costin, I. Leș, M. St. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1983, p. 229.
2
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 194.

46
dobândește puterea lucrului judecat, dacă bineîn țeles statul în care este invocată nu
subordonează acest efect obținerii prealabile a exequaturului. Tot astfel prin efectul recunoa șterii,
faptele constatate prin sentință arbitrală recunoscută – cum ar fi bunăoară executarea unei
obligații – sunt opozabile erga omnes. Recunoașterea unei sentințe arbitrale este operantă de
plin drept, pe când executarea sentinței arbitrale trebuie autorizată in casu în statul solicitat (adică
statul în care se cere executarea), deoarece ea cuprinde acte de o anumită gravitate asupra
patrimoniului debitorului și de aceea comportă măsuri de verificare mai severe 1.
Urmează deci să conchidem că atât doctrina juridică, cât și legisla ția interna țională fac
distincție între recunoașterea sentințelor arbitrale străine și executarea acestora. Conven ția de la
New York din 1958 distinge între cele două concepte prin chiar mult cum este formulată
denumirea ei: „pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine”.
O distincție similară face și Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru
reglementarea diferendelor privitoare la investi ții între state și resortisan ții altor state, care în art.
54 alin 1 precizează: „fiecare stat contractant recunoa ște orice sentin ță dată în cadrul prezentei
convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obliga țiilor pecuniare pe care
sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal func ționând pe
teritoriul zisului stat”.
În legislația României, art. 370 C.proc.civ. (adoptat în anul 1865) dispune că sentințele
arbitrale care nu se execută voluntar pot fi aduse la îndeplinire pe teritoriul României prin
procedura de exequatur. Această procedură se desfă șoară cu citarea păr ților și se concretizează,
în armonie cu prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 168-169, art. 173-177 și art. 181) în verificarea
condițiilor de regularitate internațională a sentin ței arbitrale străine și a caracterului ei executor în
țara de origine. Verificarea acestor condi ții se face ținându-se seama și de prevederile Conven ției
de la New York din 1958 în raporturile cu statele-păr ți la această conven ție.
Potrivit legislației române este competent să acorde caracter executor în România unei
sentințe arbitrale străine, tribunalul județean în raza teritorială a căruia urmează să aibă loc
executarea.

ANEXE

DECRET nr. 62 din 30 mai 1975


privind ratificarea Convenției pentru reglementarea diferendelor
relative la investiții între state și persoane ale altor state,
încheiată la Washington la 18 martie 1965
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL nr. 56 din 7 iunie 1975
Data intrarii in vigoare : 7 iunie 1975

Forma actualizata valabila la data de : 20 martie 2011


1
Idem, p. 196.

47
Prezenta forma actualizata este valabila de la 7 iunie 1975 pana la
20 martie 2011

EXPUNERE DE MOTIVE

Prin alăturatul decret al Consiliului de Stat se ratifica


Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții
între state și persoane ale altor state, încheiată la Washington la
18 martie 1965.
Convenția prevede instituirea unui Centru internațional pentru
reglementarea diferendelor referitoare la investiții, cu sediul la
Banca Internationala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.),
compus dintr-un consiliu administrativ și secretariat.
Competenta centrului cuprinde procedura soluționării
diferendelor de ordin juridic dintre un stat contractant și persoane
fizice sau juridice ale unui alt stat contractant în legatura cu o
investiție, diferende pe care părțile au consimțit în scris sa le
supună centrului.
Diferendele care ar putea surveni între statele contractante cu
privire la interpretarea sau la aplicarea convenției și care nu ar
putea fi rezolvate prin buna înțelegere sînt aduse înaintea Curții
Internaționale de Justiție, la cererea oricărei părți în diferend,
dacă statele interesate nu au convenit o alta metoda de
reglementare.
Convenția este deschisă semnării de către statele membre ale
B.I.R.D. și supusă ratificării, acceptării sau aprobării potrivit
procedurii constituționale a fiecărei tari și intra în vigoare la 30
de zile după depunerea instrumentelor de ratificare.
Potrivit practicii constante a tarii noastre în decret se
prevede ca la depunerea instrumentului de ratificare se va face o
declarație în legatura cu reglementările art. 70 din convenție.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1
Se ratifica Convenția pentru reglementarea diferendelor relative
la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată la
Washington la 18 martie 1965.
ART. 2
La depunerea instrumentului de ratificare a Convenției pentru
reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoane ale altor state se va face următoarea declarație:
"Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România considera ca
menținerea stării de dependenta a unor teritorii la care se referă
reglementările art. 70 din convenție nu este în concordanta cu Carta
Organizației Națiunilor Unite și cu documentele adoptate de O.N.U.
cu privire la acordarea independentei țărilor și popoarelor
coloniale, inclusiv cu Declarația referitoare la principiile
dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea
între state potrivit Cartei Organizației Națiunilor Unite, adoptată
în unanimitate prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației

48
Națiunilor Unite nr. 2625 (XXV) din anul 1970, care proclama în mod
solemn obligația statelor de a favoriza realizarea principiului
egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune
de ele însele, în scopul de a pune de îndată capăt
colonialismului."

NICOLAE CEAUŞESCU
Președintele
Republicii Socialiste România

CONVENŢIE
pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state
și persoane ale altor state*)

*) Traducere.

PREAMBUL

Statele contractante,
luind în considerare necesitatea cooperării internaționale
pentru dezvoltarea economică și rolul pe care-l dețin în acest
domeniu investițiile particulare internaționale,
avînd în vedere ca diferende cu privire la astfel de investiții
pot surveni în orice moment între statele contractante și persoane
ale altor state contractante,
recunoscind ca dacă aceste diferende trebuie sa facă, în mod
normal, obiectul unui recurs adresat instanțelor interne, în anumite
cazuri sînt indicate moduri de reglementare cu caracter
internațional,
acordind o deosebita importanta infiintarii unor mecanisme de
conciliere și arbitraj internaționale cărora statele contractante și
persoane ale altor state contractante pot sa le supună, dacă doresc,
diferendele lor,
dorind sa stabilească aceste mecanisme sub auspiciile Băncii
Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare,
recunoscind ca consimțămîntul mutual al părților de a supune
aceste diferende concilierii sau arbitrajului, prin recurgere la
mecanismele amintite, constituie o înțelegere avînd forta
obligatorie care reclama îndeosebi ca orice recomandare a
conciliatorilor sa fie respectata cum se cuvine și ca orice sentinta
arbitrală sa fie executată, și
declarind ca nici un stat contractant, prin simplul fapt al
ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenții, nu va fi
considerat, fără consimțămîntul sau, ca-și va fi asumat vreo
obligație de a recurge la conciliatie sau arbitraj, în vreun caz
particular,
au convenit asupra celor ce urmează:

CAP. 1
Centrul internațional pentru reglementarea diferendelor relative
la investiții

49
Secțiunea 1
Înființare și organizare

ART. 1
(1) Se instituie, în virtutea prezentei convenții, un Centru
internațional pentru reglementarea diferendelor cu privire la
investiții (denumit mai departe centru).
(2) Obiectul centrului este acela de a oferi mijloace de
conciliere și arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții, care opun statele contractante unor persoane ale altor
state contractante, potrivit dispozițiilor prezentei convenții.
ART. 2
Sediul centrului este acela al Băncii Internaționale pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (de aici înainte denumita banca). Sediul
poate fi transferat în orice alta parte prin hotărîre a consiliului
administrativ, luată cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi.
ART. 3
Centrul este alcătuit din consiliul administrativ și un
secretariat. El tine o lista de conciliatori și o lista de arbitri.

Secțiunea a 2-a
Despre consiliul administrativ

ART. 4
(1) Consiliul administrativ cuprinde cîte un reprezentant al
fiecărui stat contractant. Un supleant poate acționa în calitate de
reprezentant, dacă titularul este absent sau este împiedicat sa
participe la o reuniune.
(2) În lipsa unei desemnari diferite, guvernatorul și
guvernatorul supleant ai băncii, numiți de către statul contractant,
îndeplinesc de drept funcțiile respective de reprezentant și de
supleant.
ART. 5
Președintele băncii este de drept președinte al consiliului
administrativ (denumit mai departe președinte), fără a avea drept de
vot. Dacă el absentează sau este împiedicat sa-și exercite
atribuțiile, sau dacă președinția băncii este vacanta, persoana care
îl înlocuiește în cadrul băncii îndeplinește funcția de președinte
al consiliului administrativ.
ART. 6
(1) Fără prejudiciul atribuțiilor care îi sînt conferite prin
celelalte dispoziții ale prezentei convenții, consiliului
administrativ:
a) adopta regulamentul administrativ și regulamentul financiar
al centrului;
b) adopta regulamentul de procedura relativă la recurgerea la
instanțele de conciliatie și arbitraj;
c) adopta regulamentele de procedura privind instanțele de
conciliatie și arbitraj (de acum înainte denumite regulamentul de
conciliere și regulamentul de arbitraj);

50
d) aproba orice aranjamente cu banca în scopul folosirii
localurilor și serviciilor administrative ale acesteia;
e) determina condițiile de funcționare a secretarului general și
a secretarilor generali adjuncți;
f) adopta bugetul anual de venituri și cheltuieli al centrului;
g) aproba raportul anual asupra activităților centrului.
Deciziile prevăzute de alin. a), b), c) și f) de mai sus sînt
luate cu o majoritate de doua treimi a membrilor consiliului
administrativ.
(2) Consiliul administrativ poate constitui orice comisie pe
care el o socotește necesară.
(3) Consiliul administrativ exercita, de asemenea, orice alte
atribuții pe care le considera necesare pentru aplicarea
dispozițiilor prezentei convenții.
ART. 7
(1) Consiliul administrativ tine o sesiune anuala și orice alta
sesiune care ar fi hotarita de consiliu sau convocată de președinte
ori secretarul general, la cererea a cel puțin cinci membri ai
consiliului.
(2) Fiecare membru al consiliului administrativ are dreptul la
un vot și, cu excepția prevăzută de prezenta convenție, toate
chestiunile supuse consiliului sînt rezolvate prin hotărîrea luată
cu majoritatea voturilor exprimate.
3) La toate sesiunile consiliului administrativ, cvorumul este
jumătate plus unu din membrii lui.
4) Consiliul administrativ poate adopta, cu majoritatea de doua
treimi a membrilor săi, o procedura care autoriza pe președinte sa
ceara consiliului un vot prin corespondenta. Acest vot nu va fi
considerat ca fiind valabil decît dacă majoritatea membrilor
consiliului a luat parte la acesta în termenele fixate prin aceasta
procedura.
ART. 8
Funcțiile membrilor consiliului administrativ și ale
președintelui nu sînt plătite de centru.

Secțiunea a 3-a
Despre secretariat

ART. 9
Secretariatul este compus dintr-un secretar general, unu sau mai
mulți secretari generali adjuncți și personal.
ART. 10
(1) Secretarul general și secretarii generali adjuncți sînt
aleși, la propunerea președintelui, de către consiliul administrativ
cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi, pentru o perioada ce
nu poate depăși 6 ani, aceștia fiind reeligibili. Președintele, în
urma consultării membrilor consiliului administrativ, prezintă unu
sau mai mulți candidați pentru fiecare post.
(2) Funcțiile de secretar general și de secretar general adjunct
sînt incompatibile cu exercitarea oricărei funcții politice. Sub
rezerva derogarii acordate de către consiliul administrativ,

51
secretarul general și secretarii generali adjuncți nu pot ocupa alte
funcții sau exercita alte activități profesionale.
(3) În caz de absenta sau de împiedicare a secretarului general
sau dacă postul este vacant, secretarul general adjunct îndeplinește
funcțiile de secretar general. Dacă sînt mai mulți secretari
generali adjuncți, consiliul administrativ determina anticipat
ordinea în care aceștia vor fi chemați sa îndeplinească sus-zisele
funcții.
ART. 11
Secretarul general reprezintă în mod legal centrul, îl conduce
și este răspunzător de administrația acestuia, inclusiv de
recrutarea personalului, conform prevederilor prezentei convenții și
regulamentelor adoptate de către consiliul administrativ. El
îndeplinește funcția de grefier și are dreptul de a autentifica
sentințele arbitrale pronunțate în baza prezentei convenții și de a
certifica copiile acestora.

Secțiunea a 4-a
Despre liste

ART. 12
Lista de conciliatori și lista de arbitri sînt alcătuite din
persoane competente, desemnate asa cum se arata mai jos și care
accepta sa figureze pe aceste liste.
ART. 13
(1) Fiecare stat contractant poate sa desemneze, pentru a figura
pe fiecare lista, patru persoane care nu sînt neapărat cetățeni ai
săi.
(2) Președintele poate sa numească zece persoane care sa
figureze pe fiecare lista. Persoanele astfel desemnate pe aceeași
lista trebuie, toate, sa fie de naționalitate diferita.
ART. 14
(1) Persoanele desemnate pentru a figura pe liste trebuie sa se
bucure de o inalta considerație morala, sa fie de o competenta
recunoscuta în materie juridică, comercială, industriala sau
financiară și sa ofere intreaga chezasie de independenta în
exercitarea funcțiilor lor. Competenta în materie juridică prezintă
o importanta deosebita pentru persoanele desemnate a figura pe lista
de arbitri.
(2) Președintele tine seama, în numirile făcute, și de interesul
legat de reprezentarea pe aceste liste a principalelor sisteme
juridice ale lumii și a principalelor sectoare ale activității
economice.
ART. 15
(1) Numirile sînt făcute pe perioade de 6 ani și pot fi
reînnoite.
(2) În caz de deces sau de demisie a unei persoane figurind pe
una sau alta dintre liste, autoritatea care a numit aceasta persoana
poate sa numească un înlocuitor pe durata mandatului încă în curs.
(3) Persoanele înscrise pe liste continua sa figureze pe acestea
pînă la desemnarea succesorului lor.

52
ART. 16
(1) Aceeași persoana poate figura pe cele doua liste.
(2) Dacă o persoana este numita pentru a figura pe aceeași lista
de către mai multe state contractante sau de către unul sau mai
multe dintre acestea și de către președinte, ea va fi considerată ca
a fost desemnată de către autoritatea care a făcut aceasta cea
dintii; totuși, dacă aceasta persoana este cetățeanul unui stat care
a participat la numirea sa, va fi considerat ca a fost desemnată de
către zisul stat.
(3) Toate numirile sînt notificate secretarului general și ele
devin valabile începînd cu data primirii notificării.

Secțiunea a 5-a
Despre finanțarea centrului

ART. 17
Dacă cheltuielile de funcționare a centrului nu pot fi acoperite
cu redevențele plătite pentru utilizarea serviciilor sale sau cu
alte surse de venituri, diferența va fi suportată de către statele
contractante membre ale băncii, proporțional cu părțile subscrise la
capitalul acesteia, și de către statele care nu sînt membre ale
băncii, în conformitate cu regulamentele adoptate de către consiliul
administrativ.

Secțiunea a 6-a
Statut, imunități și privilegii

ART. 18
Centrul se bucura de personalitate juridică internationala
deplina. El are, printre altele, capacitatea:
a) de a încheia contracte;
b) de a dobîndi bunuri mobile și imobile și de dispune de
acestea;
c) de a sta în justiție.
ART. 19
Pentru a-și putea îndeplini funcțiile, centrul se bucura pe
teritoriul fiecărui stat contractant de imunitățile și de
privilegiile definite în aceasta secțiune.
ART. 20
Centrul, bunurile și averea sa nu pot constitui obiectul vreunei
acțiuni judiciare decît în cazul în care el renunța la aceasta
imunitate.
ART. 21
Președintele, membrii consiliului administrativ, persoanele care
acționează în calitate de conciliatori, de arbitri sau de membri ai
comitetului prevăzut la art. 52 alin. 3, precum și functionarii și
angajații secretariatului:
a) nu pot constitui obiectul unor urmăriri din pricina unor acte
săvîrșite de ei în exercițiul funcțiilor lor, afară numai dacă
centrul ridica aceasta imunitate;

53
b) beneficiază, atunci cînd nu sînt cetățeni ai statului în care
își exercita funcția, de aceleași imunități în ce privește
imigrarea, înregistrarea străinilor, obligațiile militare sau de
prestații analoge și de aceleași facilități în materie de schimburi
și deplasări ca cele acordate de către statele contractante
reprezentanților, funcționarilor și angajaților de rang comparabil
ai altor state contractante.
ART. 22
Prevederile art. 21 se aplica persoanelor ce participa la
instanțele care fac obiectul prezentei convenții în calitate de
părți, agenți, consilieri, avocați, martori sau experți, alin. b)
neaplicindu-se însă decît la deplasarile și șederea lor în țara în
care se desfășoară procedura.
ART. 23
(1) Arhivele centrului sînt inviolabile oriunde s-ar afla.
(2) Fiecare stat contractant acorda centrului, pentru
comunicările sale oficiale, un tratament tot atît de favorabil ca și
altor instituții internaționale.
ART. 24
(1) Centrul, averea, bunurile și veniturile sale, precum și
operațiunile ce îi sînt încuviințate prin prezenta convenție, sînt
exonerate de orice impozite și drepturi vamale. Centrul este de
asemenea scutit de orice obligație cu privire la încasarea sau plata
de impozite sau de taxe vamale.
(2) Nu se percepe nici un impozit asupra indemnizațiilor plătite
de centru președintelui sau membrilor consiliului administrativ sau
asupra salariilor, onorariilor sau altor indemnizații plătite de
către centru funcționarilor sau angajaților secretariatului, cu
excepția cazului în care beneficiarii sînt cetățeni ai tarii unde ei
își îndeplinesc funcțiile.
(3) Nu se percepe nici un impozit asupra onorariilor sau
indemnizațiilor achitate persoanelor care acționează în calitate de
conciliatori, arbitri sau de membri ai comitetului prevăzut la art.
52 alin. 3, în cadrul instanțelor care fac obiectul prezentei
convenții, dacă un asemenea impozit nu are alta baza juridică decît
locul unde se afla centrul, acela în care se desfășoară activitatea
instanței sau acela unde sînt plătite zisele onorarii sau
indemnizații.

CAP. 2
Despre competenta centrului

ART. 25
(1) Competenta centrului cuprinde diferendele de ordin juridic
între un stat contractant (sau o anumită colectivitate publica sau
un anume organism dependent de acesta și pe care-l desemnează
centrul) și persoana unui alt stat contractant, care sînt în relatie
directa cu o investiție, diferende pe care părțile au consimțit în
scris sa le supună centrului. Atunci cînd părțile și-au dat
consimțămîntul, nici una dintre ele nu va putea sa-l retragă în mod
unilateral.

54
(2) Persoana a unui alt stat contractant înseamnă:
a) orice persoana fizica care poseda naționalitatea unui stat
contractant altul decît statul parte la diferend la data la care
părțile au consimțit sa supună diferendul concilierii sau
arbitrajului, precum și la data la care cererea a fost înregistrată
conform art. 28 alin. 3 sau art. 36 alin. 3, cu excepția oricărei
persoane care la una sau la alta dintre aceste date poseda
deopotrivă și naționalitatea statului contractant parte la diferend;
b) orice persoana juridică care poseda naționalitatea unui stat
contractant altul decît statul parte la diferend la data la care
părțile au consimțit sa supună diferendul concilierii sau
arbitrajului și orice persoana juridică care poseda naționalitatea
statului contractant parte la diferend la aceeași data și pe care
părțile au convenit, în vederea realizării telurilor prezentei
convenții, sa o considere ca aparținînd unui alt stat contractant
din cauza controlului exercitat asupra acesteia de către interese
străine.
(3) Consimțămîntul unei colectivități publice sau al unui
organism depinzind de un stat contractant nu poate fi dat decît după
aprobarea zisului stat, afară de cazul în care acesta indica
centrului ca aprobarea nu este necesară.
(4) Orice stat contractant poate, în momentul ratificării,
acceptării sau aprobării convenției sau la orice data ulterioara, sa
facă cunoscute centrului categoria sau categoriile de diferende pe
care le considera ca pot sau nu pot sa fie supuse competentei
centrului. Secretarul general transmite imediat notificarea tuturor
statelor contractante. Aceasta notificare nu constituie
consimțămîntul cerut în temeiul alin. 1.
ART. 26
Consimțămîntul părților la arbitraj în cadrul prezentei
convenții este considerat, în afară unei stipulații contrare, ca
implicind renunțarea la orice alt recurs. Un stat contractant poate
cere, ca o condiție la consimțămîntul la arbitraj în cadrul
prezentei convenții, ca recursurile administrative sau judiciare
interne sa fie epuizate.
ART. 27
(1) Nici un stat contractant nu acorda protecție diplomatică sau
nu poate formula vreo revendicare internationala privind un diferend
pe care una dintre persoanele sale și un alt stat contractant au
consimțit sa-l supună sau l-au supus arbitrajului în cadrul
prezentei convenții, afară de cazul în care celălalt stat
contractant nu se conformează sentinței pronunțate cu ocazia
diferendului.
(2) Cît despre aplicarea alin. 1, protecția diplomatică nu are
în vedere simplele demersuri avînd drept scop numai ușurarea
reglementării diferendului.

CAP. 3
Despre conciliere

Secțiunea 1

55
Despre cererea în conciliere

ART. 28
(1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant, care
dorește sa înceapă o procedura de conciliere, trebuie sa adreseze în
scris o cerere în acest scop secretarului general, care trimite o
copie a acesteia celeilalte părți.
(2) Cererea trebuie sa cuprindă lămuriri privind obiectul
diferendului, identitatea părților și consimțămîntul lor la
conciliere potrivit regulamentului de procedura referitor la
sesizarea instanțelor de conciliere și arbitraj.
(3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea, în afară
de cazul în care el apreciază, după cercetarea informațiilor
conținute în cerere, ca diferendul depășește în mod evident
competenta centrului. El trebuie sa notifice imediat părților
înregistrarea sau refuzul de înregistrare.

Secțiunea a 2-a
Despre constituirea comisiei de conciliere

ART. 29
(1) Comisia de conciliere (numita mai jos comisia) se
constituie, imediat ce va fi cu putinta, după înregistrarea cererii
în conformitate cu art. 28.
(2) a) Comisia se compune dintr-un conciliator unic sau dintr-un
număr impar de conciliatori numiți potrivit înțelegerii dintre
părți.
b) În lipsa unui acord între părți asupra numărului
conciliatorilor și asupra modului de numire a lor, comisia va
cuprinde trei conciliatori: fiecare parte numește un conciliator,
iar al treilea, care este președintele comisiei, este numit prin
înțelegere între părți.
ART. 30
În cazul în care comisia nu a fost constituită în cele 90 de
zile care au succedat notificarea înregistrării cererii de către
secretarul general conform art. 28 alin. 3 sau în orice alt termen
convenit de către părți, președintele, la cererea partii celei mai
diligente și, dacă este posibil, după consultarea părților, numește
un conciliator sau conciliatorii ce nu fuseseră încă desemnați.
ART. 31
(1) Conciliatorii pot fi desemnați din afară listei
conciliatorilor, cu excepția numirii de către președinte, prevăzută
la art. 30.
(2) Conciliatorii numiți din afară listei de conciliatori
trebuie sa posede calitățile prevăzute la art. 14 alin. 1.

Secțiunea a 3-a
Despre procedura în fata comisiei

ART. 32
(1) Comisia hotărăște asupra competentei sale.

56
(2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de una
dintre părți și intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de
competenta centrului sau pentru orice alta cauza trebuie sa fie
examinata de către comisie, care hotărăște dacă cererea trebuie sa
fie tratata ca o chestiune prealabilă sau dacă examinarea sa trebuie
sa fie legată de aceea a chestiunilor de fond.
ART. 33
Intreaga procedura de conciliere se desfășoară potrivit
prevederilor prezentei secțiuni și, cu excepția unei înțelegeri
contrare a părților, conform regulamentului de conciliere în vigoare
la data la care acestea au consimțit la acțiunea de conciliere. Dacă
se pune o problema de procedura neprevăzută în aceasta secțiune sau
în regulamentul de conciliere sau în orice alta reglementare
adoptată de către părți, ea este rezolvată de către comisie.
ART. 34
(1) Comisia are atributia de a clarifica punctele litigioase
dintre părți și trebuie sa depună eforturi spre a le conduce spre o
soluție mutual acceptabilă. În acest scop, comisia poate sa
recomande părților, la o anumită faza a procedurii și în mai multe
rinduri, termenii unei înțelegeri. Părțile trebuie sa conlucreze de
buna-credința cu comisia pentru a-i permite sa-și îndeplinească
funcțiile și trebuie sa țină seama în cel mai înalt grad de
recomandările acesteia.
(2) Dacă părțile se pun de acord, comisia întocmește un proces-
verbal prin care inventariaza punctele în litigiu și ia act de
înțelegerea părților. Dacă, la o faza anumită a procedurii, comisia
apreciază ca nu exista nici o posibilitate de înțelegere între
părți, ea închide procedura și întocmește un proces-verbal prin care
se constata ca diferendul a fost supus concilierii, dar ca părțile
nu au ajuns la un acord. Dacă una dintre părți lipsește sau se
abține de a lua parte la procedura, comisia încheie procedura și
întocmește un proces-verbal constatind ca una dintre părți lipsește
sau se abține de a participa la procedura.
ART. 35
Cu excepția unei înțelegeri contrare a părților, niciuna dintre
ele nu poate invoca, cu ocazia unei alte proceduri desfășurate în
fata arbitrilor, a unui tribunal sau în orice alt mod, opiniile
exprimate, declarațiile sau ofertele de reglementare făcute de către
cealaltă parte în cursul procedurii și nici procesul-verbal sau
recomandările comisiei.

CAP. 4
Despre arbitraj

Secțiunea 1
Despre cererea de arbitraj

ART. 36
(1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant care
dorește sa înceapă o procedura de arbitraj trebuie sa adreseze în

57
scris o cerere pentru aceasta secretarului general, care trimite o
copie celeilalte părți.
(2) Cererea trebuie sa conțină informații privind obiectul
diferendului, identitatea părților și consimțămîntul lor la arbitraj
potrivit regulamentului de procedura referitor la recurgerea la
instanțele de conciliere și arbitraj.
(3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea în afară
de cazul în care el, vazind informațiile conținute în cerere,
apreciază ca diferendul depășește în mod evident competenta
centrului. El trebuie sa notifice imediat părților înregistrarea sau
refuzul de înregistrare.

Secțiunea a 2-a
Despre constituirea tribunalului

ART. 37
(1) Tribunalul arbitral (numit mai jos tribunalul) se
constituie, îndată ce e posibil, după înregistrarea cererii conform
art. 36.
(2) a) Tribunalul se compune dintr-un arbitru unic sau dintr-un
număr impar de arbitri numiți în conformitate cu acordul părților.
b) În lipsa unui acord între părți asupra numărului de arbitri
și a modului de numire a acestora, tribunalul va fi alcătuit din
trei arbitri: fiecare parte numește un arbitru, iar al treilea, care
este președintele tribunalului, este numit prin înțelegere între
părți.
ART. 38
Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile
următoare notificării înregistrării cererii de către secretarul
general conform art. 36 alin. 3 sau în orice alt termen convenit de
către părți, președintele, la sesizarea partii mai diligente și,
dacă este posibil, după consultarea părților, numește arbitrul sau
arbitrii care nu au fost încă desemnați. Arbitrii numiți de către
președinte potrivit prevederilor prezentului articol nu trebuie sa
fie cetățeni ai statului contractant parte la diferend sau ai
statului contractant a cărui persoana este parte în diferend.
ART. 39
Arbitrii formind majoritatea trebuie sa fie cetățeni ai altor
state decît statul contractant parte în diferend și decît statul
contractant a cărui persoana este parte în diferend; se înțelege
totuși ca aceasta dispoziție nu se aplica dacă, de comun acord,
părțile desemnează arbitrul unic sau pe fiecare dintre membrii
tribunalului.
ART. 40
(1) Arbitrii pot fi aleși din afară listei de arbitri, cu
excepția numirii de către președinte, prevăzută la art. 38.
(2) Arbitrii numiți din afară listei arbitrilor trebuie sa
posede calitățile indicate la art. 14 alin. 1.

Secțiunea a 3-a
Despre puterile și funcțiile tribunalului

58
ART. 41
(1) Tribunalul decide asupra competentei sale.
(2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de către
una dintre părți și intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de
competenta centrului sau, din oricare alt motiv, de aceea a
tribunalului, trebuie sa fie examinata de către tribunal, care
decide dacă aceasta trebuie sa fie tratata ca o chestiune prealabilă
sau dacă examinarea sa trebuie sa fie legată de aceea a chestiunilor
de fond.
ART. 42
(1) Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu
regulile de drept adoptate de părți. În lipsa unui acord între
părți, tribunalul aplica dreptul statului contractant parte în
diferend - inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi -,
precum și principiile dreptului internațional din domeniul
respectiv.
(2) Tribunalul nu poate refuza sa judece sub pretextul lipsei
sau obscuritatii normelor de drept.
(3) Dispozițiile alineatelor precedente nu prejudiciază
facultății pe care o are tribunalul de a decide "ex aequo et bono"
dacă părțile sînt de acord.
ART. 43
Cu excepția unui acord contrar al părților, tribunalul poate, în
orice moment al dezbaterilor, dacă considera necesar:
a) sa ceara părților sa prezinte orice document sau alte
mijloace de proba, și
b) sa se deplaseze la fata locului și sa procedeze aici la orice
anchete pe care le considera necesare.
ART. 44
Intreaga procedura de arbitraj se înfăptuiește în conformitate
cu prevederile prezentei secțiuni și, sub rezerva acordului contrar
al părților, cu acelea ale regulamentului de arbitraj în vigoare la
data la care părțile au consimțit la arbitraj. Dacă se pune o
problema de procedura neprevăzută de prezenta secțiune sau de
regulamentul de arbitraj sau de orice alta reglementare adoptată de
către părți, ea va fi soluționată de către tribunal.
ART. 45
(1) Dacă una dintre părți lipsește sau se abține sa-și prezinte
mijloacele (de proba), ea nu poate fi considerată ca a acceptat
pretențiile celeilalte părți.
(2) Dacă una dintre părți lipsește sau se abține de a infatisa
mijloacele în orice moment al procedurii, cealaltă parte poate cere
tribunalului sa ia în considerare punctele concluziilor ce îi sînt
supuse și de a da sentinta. Tribunalul, notificind partii care a
fost lipsa cererea de care a fost sesizat, trebuie sa acorde acestei
părți un termen de grație înainte de pronunțarea sentinței, dacă nu
s-a convins ca partea în cauza nu are intenția de a se infatisa sau
de a prezenta probele ei.
ART. 46

59
Cu excepția unui acord contrar al părților, tribunalul trebuie,
la cererea uneia dintre acestea, sa statueze asupra tuturor
cererilor incidente, adiționale sau reconventionale legate în mod
direct de obiectul diferendului, cu condiția ca aceste cereri sa fie
acoperite prin consimțămîntul părților și, pe de alta parte, ca ele
sa țină de competenta centrului.
ART. 47
Sub rezerva acordului contrar al părților, tribunalul poate,
dacă apreciază ca împrejurările o cer, sa recomande orice măsuri
conservatorii în scopul salvgardarii drepturilor părților.

Secțiunea a 4-a
Despre sentinta

ART. 48
(1) Tribunalul hotărăște asupra oricărei chestiuni cu
majoritatea de voturi a tuturor membrilor lui.
(2) Sentinta este data în scris; ea este semnată de către
membrii tribunalului care s-au pronunțat în favoarea sa.
(3) Sentinta trebuie sa răspundă la toate punctele din
concluziile supuse tribunalului și ea trebuie sa fie motivată.
(4) Orice membru al tribunalului poate adauga sentinței fie
opinia sa personală - dacă impartaseste sau nu părerea majorității
-, fie mențiunea dezacordului sau.
(5) Centrul nu publica nici o sentinta fără consimțămîntul
părților.
ART. 49
(1) Secretarul general trimite fără intirziere părților copiile
certificate pentru conformitate ale sentinței. Sentinta se considera
a fi fost pronunțată în ziua trimiterii ziselor copii.
(2) La cererea uneia dintre părți, care trebuie prezentată în 45
de zile de la darea sentinței, tribunalul poate, după ce a făcut
notificare celeilalte părți, sa statueze asupra oricărei chestiuni
asupra căreia ar fi omis sa se pronunțe în sentinta sau sa corecteze
orice greseala materială pe care ar conține-o sentinta. Decizia data
face parte integrantă din sentinta și este notificată părților în
aceleași forme ca și aceasta. Termenele prevăzute la art. 51 alin. 2
și la art. 52 alin. 2 curg începînd cu data pronunțării deciziei
respective.

Secțiunea a 5-a
Despre interpretarea, revizuirea și anularea sentinței

ART. 50
(1) Orice diferend care ar putea sa se iveasca între părți
privind sensul sau efectul sentinței poate face obiectul unei cereri
de interpretare adresate în scris secretarului general de către una
sau alta dintre părți.
(2) Cererea este supusă, dacă aceasta este posibil, tribunalului
care a pronunțat sentinta. În caz de imposibilitate, se constituie
un nou tribunal în conformitate cu prevederile secțiunii a 2-a a

60
capitolului de fata. Tribunalul poate, dacă apreciază ca
împrejurările o cer, sa hotărască suspendarea executării sentinței
pînă ce se va fi pronunțat asupra cererii de interpretare.
ART. 51
(1) Fiecare dintre părți poate cere în scris secretarului
general revizuirea sentinței pe motivul descoperirii vreunui fapt de
natura sa exercite o influenta hotaritoare asupra sentinței, cu
condiția ca înaintea pronunțării sentinței acest fapt sa fi fost
necunoscut tribunalului ca și partii solicitatoare sau ca aceasta sa
nu-l fi ignorat.
(2) Cererea trebuie introdusă în următoarele 90 de zile de la
descoperirea faptului nou și în orice caz în următorii 3 ani de la
pronunțarea sentinței.
(3) Cererea, dacă este posibil, este supusă tribunalului care a
statuat. În caz de imposibilitate, se constituie un nou tribunal, în
conformitate cu secțiunea a 2-a a prezentului capitol.
(4) Tribunalul poate decide, dacă apreciază ca împrejurările o
cer, suspendarea executării sentinței pînă ce se va pronunța asupra
cererii de revizuire. Dacă, în cererea sa, partea în cauza solicita
amînarea executării sentinței, executarea este provizoriu suspendată
pînă ce tribunalul va hotărî asupra cererii amintite.
ART. 52
(1) Oricare dintre părți poate sa ceara, în scris secretarului
general anularea sentinței pentru unul dintre motivele următoare:
a) viciu în constituirea tribunalului;
b) abuz de putere evident al tribunalului;
c) coruperea unui membru al tribunalului;
d) încălcarea grava a unei reguli fundamentale de procedura;
e) lipsa de motive.
(2) Orice cerere trebuie facuta în următoarele 120 de zile de la
data sentinței, în afară de cazul în care anularea este solicitată
pe motiv de corupție, în care caz cererea amintita trebuie sa fie
prezentată în următoarele 120 de zile de la descoperirea coruptiei
și, în orice caz, în cei 3 ani următori datei sentinței.
(3) La primirea cererii, președintele numește imediat, dintre
persoanele al căror nume figurează pe lista de arbitri, un comitet
ad-hoc de trei membri. Nici un membru al acestui comitet nu poate fi
ales dintre membrii tribunalului care a pronunțat sentinta și nici
sa posede aceeași naționalitate cu vreunul dintre membrii acestui
tribunal, aceea a statului parte în diferend sau a statului a cărui
persoana este parte în diferend, nici sa fi fost desemnat pentru a
figura pe lista de arbitri de către vreunul dintre statele amintite
sau sa fi îndeplinit funcții de conciliator în aceeași cauza.
Comitetul este împuternicit sa anuleze sentinta în întregime sau în
parte pentru unul dintre motivele enumerate în alin. 1 al
prezentului articol.
(4) Prevederile art. 41-45, 48, 49, 53 și 54 și acelea ale cap.
VI și VII se aplica "mutatis mutandis" procedurii din fata
comitetului.
(5) Comitetul poate sa decidă, dacă apreciază ca împrejurările o
cer, suspendarea executării sentinței pînă ce se va fi pronunțat

61
asupra cererii de anulare. Dacă în cererea sa partea în cauza
solicita amînarea executării sentinței, executarea este suspendată
în mod provizoriu pînă ce comitetul va statua asupra zisei cereri.
(6) Dacă sentinta este declarata nulă, diferendul este supus, la
cererea partii mai diligente, unui nou tribunal constituit conform
secțiunii a 2-a din prezentul capitol.

Secțiunea a 6-a
Despre recunoașterea și executarea sentinței

ART. 53
(1) Sentinta este obligatorie fata de părți și nu poate fi
obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afară celor prevăzute de
prezenta convenție. Fiecare parte trebuie sa asigure executarea
sentinței potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care
executarea este suspendată în virtutea dispozițiilor prezentei
convenții.
(2) În sensul prezentei secțiuni, o sentinta include orice
hotărîre privind interpretarea, revizuirea sau anularea sentinței,
luată în baza art. 50, 51 și 52.
ART. 54
(1) Fiecare stat contractant recunoaște orice sentinta data în
cadrul prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigura
executarea pe teritoriul sau a obligațiilor pecuniare pe care
sentinta le impune, ca și cînd ar fi vorba de o judecata definitiva
a unui tribunal functionind pe teritoriul zisului stat. Un stat
contractant cu o constituție federala poate sa asigure executarea
sentinței prin intermediul tribunalelor federale și sa prevadă ca
acestea vor trebui sa considere o asemenea sentinta ca o judecata
definitiva a tribunalelor unuia dintre statele federale.
(2) Pentru a obține recunoașterea și executarea unei sentințe pe
teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie sa
prezinte o copie certificată, pentru conformitate, de către
secretarul general tribunalului național competent sau oricărei alte
autorități pe care zisul stat contractant o va desemna în acest
scop. Fiecare stat contractant face cunoscute secretarului general
tribunalul competent sau autoritățile pe care le desemnează în acest
scop, informindu-l asupra eventualelor schimbări.
(3) Executarea este reglementată de legislația privind
executarea hotărîrilor judecătorești în vigoare în statul pe
teritoriul căruia se aplica o asemenea procedura.
ART. 55
Nici o dispoziție a art. 54 nu poate fi interpretată ca făcînd
excepție de la normele de drept în vigoare într-un stat contractant
în ceea ce privește imunitatea de executare a zisului stat sau a
unui stat străin.

CAP. 5
Despre înlocuirea și recuzarea conciliatorilor și arbitrilor

ART. 56

62
(1) Odată ce s-a constituit o comisie sau un tribunal și a fost
pornită procedura, compunerea acestora nu poate fi modificată.
Totuși, în caz de deces, de incapacitate sau de demisie a unui
conciliator sau a unui arbitru, în caz de vacanta, se procedează
după dispozițiile cap. III, secțiunea a 2-a, sau după acelea ale
cap. IV, secțiunea a 2-a.
(2) Orice membru al unei comisii sau al unui tribunal continua
sa-și îndeplinească funcțiile sale în aceasta calitate în pofida
faptului ca nu mai figurează pe lista.
(3) Dacă un conciliator sau un arbitru numit de către una dintre
părți demisioneaza fără asentimentul comisiei sau tribunalului al
cărui membru este, președintele numește în locul vacant o persoana
de pe lista corespunzătoare.
ART. 57
O parte poate cere comisiei sau tribunalului recuzarea unuia
dintre membrii acestora pentru orice motiv implicind o lipsa
evidenta în ce privește calitățile cerute de art. 14 alin. 1. Partea
într-o procedura de arbitraj poate, în plus, sa ceara recuzarea unui
arbitru pe motiv ca el nu îndeplinește condițiile prevăzute la
secțiunea a 2-a a cap. IV pentru numirea tribunalului arbitral.
ART. 58
Ceilalți membri ai comisiei sau ai tribunalului, după caz, se
pronunța asupra oricărei cereri pentru recuzarea unui conciliator
sau a unui arbitru. Totuși, în caz de egalitate de voturi, sau dacă
cerere de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru unic sau o
majoritate a comisiei sau tribunalului, decizia este luată de către
președinte. Dacă temeiul cererii este recunoscut, conciliatorul sau
arbitrul vizat de hotărîre este înlocuit conform prevederilor cap.
III, secțiunea a 2-a, sau cap. IV, secțiunea a 2-a.

CAP. 6
Despre cheltuielile de procedura

ART. 59
Redevențele datorate de către părți pentru utilizarea
serviciilor centrului sînt fixate de către secretarul general în
conformitate cu regulamentele adoptate în aceasta privinta de către
consiliul administrativ.
ART. 60
(1) Fiecare comisie și fiecare tribunal fixează onorariile și
cheltuielile membrilor săi în limitele definite de consiliul
administrativ și după consultarea secretarului general.
(2) În pofida dispozițiilor alineatului precedent, părțile pot
fixa dinainte, de acord cu comisia sau cu tribunalul, onorariile și
cheltuielile membrilor acestora.
ART. 61
(1) În cazul unei proceduri de conciliere, onorariile și
cheltuielile membrilor comisiei, cît și redevențele pentru
utilizarea serviciilor centrului, sînt suportate în mod egal de
către părți. Fiecare parte suporta orice alte cheltuieli pe care le
face pentru desfășurarea procedurii.

63
(2) În cazul unui proceduri de arbitraj, tribunalul fixează, sub
rezerva unui acord contrar al părților, suma globală a cheltuielilor
făcute de acestea pentru nevoile procedurii și hotărăște
modalitățile de repartiție și de plata a ziselor cheltuieli, a
onorariilor și cheltuielilor membrilor tribunalului și a
redevențelor datorate pentru utilizarea serviciilor centrului.
Aceasta decizie face parte integrantă din sentinta.

CAP. 7
Despre locul procedurii

ART. 62
Procedurile de conciliere și de arbitraj se desfășoară la sediul
centrului, sub rezerva dispozițiilor care urmează.
ART. 63
Dacă părțile hotărăsc astfel, procedurile de conciliere și de
arbitraj se pot desfasura:
a) fie la sediul Curții Permanente de Arbitraj sau al oricărei
alte instituții corespunzătoare, publica sau particulară, cu care
centrul a încheiat aranjamente în acest scop;
b) fie în orice alt loc aprobat de comisie sau de tribunal după
consultarea secretarului general.

CAP. 8
Diferendele între statele contractante

ART. 64
Orice diferend care ar putea surveni între statele contractante
cu privire la interpretarea sau la aplicarea prezentei convenții și
care nu ar putea fi rezolvat prin buna înțelegere este adus înaintea
Curții Internaționale de Justiție, la cererea oricărei părți în
diferend, dacă statele interesate nu au convenit o alta metoda de
reglementare.

CAP. 9
Amendamente

ART. 65
Orice stat contractant poate propune amendamente la prezenta
convenție. Orice text de amendament trebuie sa fie comunicat
secretarului general cu cel puțin 90 zile înainte de reuniunea
consiliului administrativ în cursul căreia amendamentul în chestiune
trebuie sa fie examinat și trebuie sa fie imediat transmis de acesta
tuturor membrilor consiliului administrativ.
ART. 66
(1) Dacă consiliul administrativ decide aceasta cu majoritate de
doua treimi a membrilor săi, amendamentul propus este distribuit
tuturor statelor contractante pentru ratificare, acceptare sau
aprobare. Fiecare amendament intra în vigoare la 30 de zile după
expedierea de către depozitarul prezentei convenții a unei
instiintari adresate statelor contractante, informindu-le ca toate

64
statele contractante au ratificat, acceptat sau aprobat
amendamentul.
(2) Nici un amendament nu poate sa impieteze asupra drepturilor
și obligațiilor unui stat contractant, ale unei colectivități
publice sau ale unui organism depinzind de acesta sau de una dintre
persoanele sale, conform prezentei convenții, care decurg dintr-un
consimtamint privitor la competenta centrului dat înaintea datei
intrării în vigoare a zisului amendament.

CAP. 10
Dispoziții finale

ART. 67
Prezenta convenție este deschisă semnării de către statele
membre ale băncii. Ea este de asemenea deschisă semnării de către
orice alt stat parte la Statutul Curții Internaționale de Justiție,
pe care consiliul administrativ, cu o majoritate de doua treimi a
membrilor săi, l-ar invita sa semneze convenția.
ART. 68
(1) Prezenta convenție este supusă ratificării, acceptării sau
aprobării statelor semnatare, potrivit procedurilor lor
constituționale.
(2) Prezenta convenție va intra în vigoare la 30 de zile după
depunerea celui de-al douazecilea instrument de ratificare,
acceptare sau aprobare. Fata de orice stat care va depune ulterior
instrumentul lui de ratificare, de acceptare sau aprobare, ea va
intra în vigoare la 30 de zile după data acestei depuneri.
ART. 69
Orice stat contractant trebuie sa ia măsurile legislative sau
altele care vor fi necesare pentru aplicarea pe teritoriul sau a
dispozițiilor prezentei convenții.
ART. 70
Prezenta convenție se aplica la toate teritoriile pe care un
stat contractant le reprezintă pe plan internațional, cu excepția
acelora care sînt excluse de către zisul stat prin notificare
adresată depozitarului prezentei convenții, fie în momentul
ratificării, acceptării sau aprobării, fie ulterior.
ART. 71
Orice stat contractant poate denunta prezenta convenție prin
notificare adresată depozitarului prezentei convenții. Denunțarea
își produce efectul la 6 luni după primirea zisei notificări.
ART. 72
Nici o notificare facuta de către vreun stat contractant în
virtutea art. 70 și 71 nu poate afecta drepturile și obligațiile
statului respectiv, ale unei colectivități publice sau ale vreunui
organism depinzind de el sau de vreuna dintre persoanele sale în
termenii prezentei convenții, care decurg dintr-un consimtamint în
competenta centrului dat de unul dintre ei anterior primirii zisei
notificări de către depozitar.
ART. 73

65
Instrumentele de ratificare, de acceptare sau aprobare a
prezentei convenții și a oricăror amendamente ce-i vor fi aduse vor
fi depuse la banca, care va acționa în calitate de depozitar al
prezentei convenții. Depozitarul va transmite copii ale prezentei
convenții certificate pentru conformitate statelor membre ale băncii
și oricărui alt stat invitat sa semneze convenția.
ART. 74
Depozitarul va inregistra prezenta convenție la Secretariatul
Națiunilor Unite conform art. 102 al Cartei Națiunilor Unite și
regulamentelor aferente acesteia, adoptate de către Adunarea
generală.
ART. 75
Depozitarul va transmite notificări tuturor statelor semnatare,
cu informații privind:
a) semnăturile potrivit art. 67;
b) depunerea instrumentelor de ratificare, de acceptare sau
aprobare conform art. 73;
c) data intrării în vigoare a prezentei convenții conform art.
68;
d) excluderile de la aplicatia teritorială conform art. 70;
e) data intrării în vigoare a oricărui amendament la prezenta
convenție în conformitate cu art. 66;
f) denuntarile conform art. 71.
Întocmită la Washington în limbile engleza, spaniola și
franceza, cele trei texte avînd aceeași valoare, într-un singur
exemplar care va fi depus în arhivele Băncii Internaționale pentru
Reconstrucție și Dezvoltare, care a indicat prin semnarea de mai jos
ca ea accepta sa îndeplinească funcțiile trecute în sarcina sa prin
prezenta convenție.
-------

DECRET Nr. 186 din 24 iulie 1961


privind aderarea Republicii Populare Române la Convenția pentru
recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-
York, la 10 iunie 1958
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 19 din 24 iulie 1961
Data intrarii in vigoare : 24 iulie 1961

Forma actualizata valabila la data de : 10 martie 2011


Prezenta forma actualizata este valabila de la 24 iulie 1961 pana la 10
martie 2011

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romine decretează:

ARTICOL UNIC

66
Republica Populara Romina adera la Convenția pentru recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie
1958, cu următoarele rezerve:
"Republica Populara Romina va aplica Convenția numai la diferendele
rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care sînt
considerate comerciale de către legislația sa nationala.
Republica Populara Romina va aplica Convenția la recunoașterea și
executarea sentințelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În ce
privește sentințele date pe teritoriul unor state necontractante, Republica
Populara Romina va aplica Convenția numai pe baza reciprocității stabilite
prin înțelegere între părți".

CONVENŢIE*)
pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine

*) Traducere.

ART. 1
1. Prezenta Convenție se aplica recunoașterii și executării sentințelor
arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere
recunoașterea și executarea sentințelor și rezultate din diferende între
persoane fizice sau juridice. Ea se aplica, de asemenea, sentințelor
arbitrale care nu sînt considerate ca sentințe naționale în Statul unde
este cerută recunoașterea și executarea lor.
2. Prin "sentințe arbitrale" se înțeleg nu numai sentințele date de
către arbitri numiți pentru cazuri determinate, ci de asemenea și acelea
care sînt date de către organe de arbitraj permanente cărora părțile li s-
au supus.
3. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenții, aderării
la ea sau notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat va
putea, pe baza de reciprocitate, sa declare ca va aplica Convenția numai la
recunoașterea și executarea sentințelor date pe teritoriul unui alt Stat
contractant. El va putea, de asemenea, sa declare ca va aplica Convenția
numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau
necontractuale, care sînt considerate comerciale de către legea sa
nationala.
ART. 2
1. Fiecare din Statele contractante recunoaște convenția scrisă prin
care părțile se obliga sa supună unui arbitraj toate diferendele sau
anumite diferende care s-au ivit sau ar putea sa se iveasca între ele
privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual,
referitor la o problema susceptibilă de a fi reglementată pe calea
arbitrajului.
2. Prin "convenție scrisă" se înțelege o clauza compromisorie inserată
într-un contract, sau un compromis semnate de părți, sau cuprinse într-un
schimb de scrisori sau telegrame.
3. Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o
problema asupra căreia părțile au încheiat o convenție în sensul
prezentului articol, va indruma părțile la arbitraj, la cererea uneia din
ele, dacă nu constata ca zisa convenție este caducă, inoperantă sau
nesusceptibila de a fi aplicată.
ART. 3
Fiecare din Statele contractante va recunoaște autoritatea unei
sentințe arbitrale și va acorda executarea acestei sentințe conform
regulilor de procedura în vigoare pe teritoriul unde sentinta este invocată
în condițiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoașterea sau

67
executarea sentințelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenție nu vor
fi impuse condițiuni mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecata mult
mai ridicate, decît acelea care sînt impuse pentru recunoașterea sau
executarea sentințelor arbitrale naționale.
ART. 4
1. Pentru a obține recunoașterea și executarea arătată în articolul
precedent, partea care cere recunoașterea și executarea trebuie sa producă
odată cu cererea:
a) originalul sentinței autentificat în mod cuvenit, sau o copie a
acestui original intrunind condițiile cerute pentru autenticitatea sa;
b) originalul convenției arătate în articolul II sau o copie intrunind
condițiile cerute pentru autenticitatea sa;
2. Dacă menționată sentinta sau menționată convenție nu este redactată
într-o limba oficială a tarii în care sentinta este invocată, partea care
cere recunoașterea și executarea sentinței va trebui sa producă o traducere
a acestor piese în aceasta limba. Traducerea va trebui sa fie certificată
de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurămînt, ori de un agent
diplomatic sau consular.
ART. 5
1. Recunoașterea și executarea sentinței nu vor fi refuzate, la cererea
partii contra căreia ea este invocată, decît dacă aceasta face dovada în
fata autorității competente a tarii unde recunoașterea și executarea sînt
cerute:
a) ca părțile la convenția amintita în articolul II, erau, în virtutea
legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, sau ca convenția menționată
nu este valabilă în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o, sau în
lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii tarii în care
sentinta a fost data; sau
b) ca partea impotriva căreia este invocată sentinta nu a fost
informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura
de arbitraj, sau ca i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, sa-și pună în
valoare mijloacele sale de apărare; sau
c) ca sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis, sau
care nu intra în prevederile clauzei compromisorii, sau ca ele conțin
hotărîri care depășesc prevederile compromisului, sau ale clauzei
compromisorii; totuși, dacă dispozițiile sentinței care au legatura cu
problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legatura cu
probleme care nu sînt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute și
executate; sau
d) ca constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a
fost conformă cu convenția părților, sau, în lipsa de convenție, ca ea nu a
fost conformă cu legea tarii în care a avut loc arbitrajul; sau
e) ca sentinta nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost
anulată sau suspendată de o autoritate competenta a tarii în care, sau după
legea căreia, a fost data sentinta.
2. Recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale vor putea fi, de
asemenea, refuzate dacă autoritatea competenta a tarii în care se cere
recunoașterea și executarea constata:
a) ca în conformitate cu legea acestei tari obiectul diferendului nu
este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau
b) ca recunoașterea sau executarea sentinței ar fi contrară ordinei
publice a acestei tari.
ART. 6
Dacă anularea sau suspendarea sentinței este cerută autorității
competente vizata la articolul V, paragraful 1 alineatul e, autoritatea în
fata căreia este invocată sentinta poate, dacă considera indicat, sa amine

68
statuarea asupra executării sentinței; ea poate, de asemenea, la cererea
partii care solicita executarea sentinței, sa ordone celeilalte părți sa
furnizeze garanții convenabile.
ART. 7
1. Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingere validității
acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de Statele contractante
în materie de recunoaștere și executare de sentințe arbitrale și nu
priveaza nici o parte interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a se
prevala de o sentinta arbitrală în modul și în măsura admisă de legislația
sau tratatele tarii în care sentinta este invocată.
2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj și
Convenția de la Geneva din 1927 pentru executarea sentințelor arbitrale
străine vor inceta sa mai producă efecte între Statele contractante din
ziua și în măsura în care aceste State vor fi legate prin prezenta
Convenție.
ART. 8
1. Prezenta Convenție este deschisă pînă la 31 decembrie 1958 semnării
oricărui Stat membru al Organizației Națiunilor Unite, ca și oricărui alt
Stat care este sau va deveni ulterior membru al uneia sau mai multor
instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite sau parte la
Statutul Curții Internaționale de Justiție sau care va fi invitat de către
Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.
2. Prezenta Convenție trebuie sa fie ratificată și instrumentele de
ratificare sa fie depuse pe lîngă Secretarul general al Organizației
Națiunilor Unite.
ART. 9
1. Toate Statele menționate la articolul VIII pot adera la prezenta
Convenție.
2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare pe
lîngă Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite.
ART. 10
1. Orice Stat va putea, în momentul semnării, ratificării sau aderării,
sa declare ca prezenta Convenție se va extinde asupra tuturor teritoriilor
pe care le reprezintă pe plan internațional sau asupra unuia sau mai
multora dintre ele. Aceasta declarație își va produce efectele sale în
momentul intrării în vigoare a Convenției pentru numitul Stat.
2. În consecinta, orice extindere de aceasta natura se va face prin
notificare adresată Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite
și își va produce efectele sale cu începere de la a nouazecea zi care
urmează datei la care Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a
primit notificarea, sau la data intrării în vigoare a Convenției pentru
mentionatul Stat, dacă aceasta din urma data este posterioară.
3. În ceea ce privește teritoriile cărora prezenta Convenție nu se
aplica la data semnării, ratificării sau aderării, fiecare Stat interesat
va examina posibilitatea de a lua măsurile dorite pentru a extinde
Convenția asupra acestor teritorii sub rezerva, eventuala, atunci cînd
motive constituționale o vor cere, a asentimentului guvernelor acestor
teritorii.
ART. 11
Dispozițiile ce urmează se vor aplica Statelor federative sau
neunitare;
a) în ce privește articolele prezentei Convenții care țin de competenta
legislativă a puterii federale, obligațiile guvernului federal vor fi
aceleași cu acelea ale Statelor contractante care nu sînt State federative;
b) în ce privește articolele prezentei Convenții care țin de competenta
legislativă a fiecăruia din Statele sau provinciile constitutive, care nu

69
sînt, în virtutea sistemului constituțional al federației, ținute sa ia
măsuri legislative, guvernul federal va aduce mentionatele articole, în cel
mai scurt timp posibil și cu avizul sau favorabil, la cunostinta
autorităților competente ale Statelor sau provinciilor constitutive;
c) un Stat federativ, Parte la prezenta Convenție, va comunica, la
cererea oricărui alt Stat contractant care i-ar fi transmisă prin
intermediul Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, o
expunere a legislației și practicilor în vigoare în federatie și în
unitățile ei constitutive, în ce privește una sau alta din dispozițiile
Convenției, indicind măsura în care, printr-o acțiune legislativă sau alta,
s-a dat efect menționatei dispoziții.
ART. 12
1. Prezenta Convenție va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi care
urmează datei depunerii celui de al treilea instrument de ratificare sau
aderare.
2. Pentru fiecare din Statele care vor ratifica Convenția sau vor adera
la ea după depunerea celui de al treilea instrument de ratificare sau
aderare, ea va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi care va urma datei
depunerii de către acest Stat a instrumentului sau de ratificare sau
aderare.
ART. 13
1. Orice Stat contractant va putea sa denunțe prezenta Convenție prin
notificare scrisă adresată Secretarului general al Organizației Națiunilor
Unite. Denunțarea va produce efect după un an de la data cînd Secretarul
general al Organizației Națiunilor Unite va fi primit notificarea.
2. Orice Stat care ar face o declarație sau o notificare conform
articolului X va putea notifica ulterior Secretarului general al
Organizației Națiunilor Unite ca Convenția va inceta sa se aplice pe
teritoriul în chestiune după un an de la data la care Secretarul general va
fi primit aceasta notificare.
3. Prezenta Convenție va rămîne aplicabilă sentințelor arbitrale în
legatura cu care a fost începută o procedura de recunoaștere sau executare
înainte de intrarea în vigoare a denunțării.
ART. 14
Un Stat contractant nu poate sa se prevaleze de dispozițiile prezentei
Convenții fata de alte State decît în măsura în care el însuși este ținut
sa aplice aceasta Convenție.
ART. 15
Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va notifica tuturor
Statelor menționate la articolul VIII:
a) semnarile și ratificarile menționate la articolul VIII;
b) aderarile menționate la articolul IX;
c) declarațiile și notificările menționate la articolele I, X și XI;
d) data la care prezenta Convenție va intra în vigoare în aplicarea
articolului XII;
e) denuntarile și notificările menționate la articolul XIII.
ART. 16
1. Prezenta Convenție, ale carei texte chinez, englez, francez, rus și
spaniol au valabilitate egala, va fi depusa în arhivele Organizației
Națiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va remite
Statelor vizate la articolul VIII cîte o copie certificată conformă a
prezentei Convenții.

------------

70
DECRET Nr. 281 din 25 iunie 1963
privind ratificarea Convenției europene de arbitraj comercial
internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 12 din 25 iunie 1963
Data intrarii in vigoare : 25 iunie 1963

Consiliul de Stat al Republicii Populare Române decretează:

ARTICOL UNIC
Se ratifica Convenția europeană de arbitraj comercial internațional,
încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961.

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL*)

*) Traducere din limba franceza.

Subsemnații, autorizați în cuvenită forma, reuniti sub auspiciile


Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite,
Constatind ca la 10 iunie 1958, în urma Conferintei Națiunilor Unite
privind Arbitrajul Comercial Internațional, a fost semnată la New York
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
În dorinta de a contribui la dezvoltarea comerțului european, prin
înlăturarea, în măsura posibilităților, a unor dificultăți susceptibile de
a impiedica organizarea și funcționarea arbitrajului comercial
internațional în relațiile dintre persoanele fizice sau juridice din
diferite tari ale Europei,
Au convenit asupra următoarelor dispoziții:

ART. 1
Domeniul de aplicare a Convenției
1. Prezenta Convenție se aplica:
a) convențiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor
născute sau care se vor naște din operații de comerț internațional, între
persoanele fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii Convenției,
resedinta lor obișnuită sau sediul în State Contractante diferite;
b) procedurilor și sentințelor arbitrale întemeiate pe convențiile
arătate la paragraful 1 lit. a din acest articol.
2. În sensul prezentei Convenții se înțelege prin:
a) "convenție de arbitraj", fie o clauza compromisorie înscrisă într-un
contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de
părți sau conținute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de
comunicări prin telex și, în raporturile între tari ale căror legi nu impun
forma scrisă pentru convenția de arbitraj, orice convenție încheiată în
formele permise de aceste legi;
b) "arbitraj", reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii
numiți pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci și de către
instituții permanente de arbitraj;
c) "sediu", locul unde este situata întreprinderea care a încheiat
convenția de arbitraj.
ART. 2

71
Capacitatea persoanelor juridice de drept public de a se supune
arbitrajului
1. În cazurile prevăzute de articolul I, paragraful 1 al prezentei
Convenții, persoanele juridice calificate, prin legea care le este
aplicabilă, drept "persoane juridice de drept public", au facultatea de a
încheia în mod valabil convenții de arbitraj.
2. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenții ori
aderării la ea, orice stat va putea declara ca limitează aceasta facultate,
în condițiile precizate în declarația sa.
ART. 3
Capacitatea străinilor de a fi arbitri
În arbitrajele supuse prezentei Convenții, străinii pot fi desemnați ca
arbitri.
ART. 4
Organizarea arbitrajului
1. Părțile la o convenție de arbitraj sînt libere sa prevadă:
a) ca litigiile lor vor fi supuse unei instituții permanente de
arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfasura în conformitate cu
Regulamentul instituției desemnate; sau
b) ca litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în
acest caz, părțile vor avea în special facultatea
i. de a desemna arbitrii sau de a stabili modalitățile potrivit cărora
vor fi desemnați arbitrii în caz de litigiu;
îi. de a determina locul arbitrajului;
iii. de a fixa regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii.
2. Dacă părțile au înțeles sa supună reglementarea litigiilor lor unui
arbitraj ad-hoc și dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării
cererii de arbitraj către pîrît, una din părți nu și-a desemnat arbitrul
sau, acesta va fi desemnat, dacă nu exista înțelegere contrară, la cererea
celeilalte părți, de către Președintele Camerei de Comerț competente a
tarii în care partea în culpa are, în momentul introducerii cererii de
arbitraj, resedinta sa obișnuită sau sediul. Prezentul paragraf se aplica
și la înlocuirea arbitrilor desemnați de către o parte sau de către
Președintele Camerei de Comerț mai sus vizata.
3. Dacă părțile au hotărît sa supună reglementarea litigiilor lor unui
arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulți arbitri fără ca convenția de
arbitraj sa conțină indicații în legatura cu măsurile necesare pentru
organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful 1 al
prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părțile nu se înțeleg
în aceasta privinta și sub rezerva cazului menționat la paragraful 2 de mai
sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnați. În lipsa unui acord
între părți asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între
arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea sa se adreseze,
pentru luarea acestor măsuri, dacă părțile au hotărît locul arbitrajului,
la alegerea sa, fie Președintelui Camerei de Comerț competente a tarii unde
se afla locul ales de părți, fie Președintelui Camerei de Comerț competente
a tarii în care pîrîtul își are, în momentul introducerii cererii de
arbitraj, resedinta sa obișnuită sau sediul sau; dacă părțile nu s-au
înțeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la
alegerea sa, fie Președintelui Camerei de Comerț competente a tarii în care
pîrîtul își are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa
obișnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere și
modalitate de funcționare sînt determinate prin anexa la prezenta
Convenție. Dacă reclamantul nu-și exercita drepturile care-i sînt acordate
prin prezentul paragraf, aceste drepturi vor putea fi exercitate de către
pîrît sau de către arbitri.

72
4. Președintele sau Comitetul Special sesizati vor putea proceda, după
caz,
a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului președinte, a
supraarbitrului sau a arbitrului terț;
b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnați după o alta
procedura decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol;
c) la determinarea locului arbitrajului, subintelegindu-se ca arbitrii
pot sa aleagă un alt loc de arbitraj;
d) la stabilirea directa, sau prin referire la regulamentul unei
instituții arbitrale permanente, a regulilor de procedura care trebuie
respectate de arbitri, dacă aceștia nu și-au fixat regulile lor de
procedura, în lipsa unui acord între părți în aceasta privinta.
5. Dacă părțile au convenit sa supună reglementarea litigiilor unei
instituții arbitrale permanente fără a desemna aceasta instituție și nu se
înțeleg asupra acestei desemnari, reclamantul va putea sa ceara aceasta
desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai
sus.
6. Dacă convenția de arbitraj nu conține nici o indicație asupra
modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituție permanenta de arbitraj
sau arbitraj ad-hoc) căruia părțile s-au înțeles sa supună litigiul lor și
dacă părțile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va avea
facultatea de a recurge, în aceasta privinta, la procedura prevăzută la
paragraful 3 de mai sus. Președintele Camerei de Comerț competente sau
Comitetul Special pot, fie sa îndrepte părțile la o instituție permanenta
de arbitraj, fie sa le invite sa-și desemneze arbitrii, într-un termen pe
care îl vor fixa părților, și sa convină în același termen asupra măsurilor
necesare functionarii arbitrajului. În acest din urma caz, vor fi
aplicabile paragrafele 2, 3 și 4 din prezentul articol.
7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu
una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 și 6 ale acestui
articol, Președintele Camerei de Comerț desemnat în baza unuia din aceste
paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea sa se adreseze
Comitetului Special pentru ca acesta sa-și asume funcțiile care nu au fost
îndeplinite.
ART. 5
Declinarea competentei arbitrale
1. Partea care înțelege sa ridice o excepție intemeiata pe incompetenta
arbitrului trebuie, cînd este vorba de excepții întemeiate pe inexistenta,
nulitatea sau caducitatea convenției de arbitraj, sa facă acest lucru în
cursul procedurii arbitrale, cel mai tirziu în momentul prezentării
apararilor sale în fond, iar cînd este vorba de excepții întemeiate pe
faptul ca chestiunea litigioasa ar depăși împuternicirile arbitrului, de
îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar depăși
aceste împuterniciri. Cînd intirzierea părților în ridicarea exceptiei este
datorată unei cauze socotită intemeiata de către arbitru, acesta va declara
excepția admisibilă.
2. Excepțiile de incompetenta arătate la paragraful 1 de mai sus și
care nu au fost ridicate în termenele fixate în acest paragraf 1, nu vor
mai putea fi ridicate în cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de
excepții pe care, în virtutea legii aplicabile de către arbitru, părțile au
singure facultatea de a le invoca, nici în cursul unei proceduri judiciare
ulterioare asupra fondului sau executării sentinței, dacă este vorba de
excepții lăsate la facultatea părților în virtutea legii determinate de
norma conflictuala a instanței judecătorești sesizate cu fondul sau cu
executarea sentinței. Judecătorul va putea totuși controla decizia prin
care arbitrul a constatat tardivitatea exceptiei.

73
3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea
forului, arbitrul a cărui competenta este contestată nu trebuie sa se
desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale
competente și asupra existenței sau valabilității convenției de arbitraj
sau a contractului din care aceasta convenție face parte.
ART. 6
Competenta judiciară
1. Excepția intemeiata pe existenta unei convenții de arbitraj și
prezentată în fata instanței judecătorești sesizate de către una din părți
la convenția de arbitraj, trebuie sa fie ridicată de către pîrît, sub
pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apararilor sale
asupra fondului, după cum legea instanței sesizate considera excepția de
incompetenta ca o chestiune de procedura sau de fond.
2. Cînd vor trebui sa se pronunțe asupra existenței sau valabilității
unei convenții de arbitraj, tribunalele Statelor Contractante vor hotărî,
în ceea ce privește capacitatea părților, potrivit legii care este
aplicabilă, iar în ceea ce privește celelalte probleme:
a) conform legii căreia părțile au supus convenția de arbitraj;
b) în lipsa unei indicații în aceasta privinta, conform legii tarii
unde sentinta trebuie sa fie pronunțată;
c) în lipsa indicațiilor asupra legii la care părțile au supus
convenția și dacă, în momentul în care problema este supusă unei instanțe
judecătorești, nu este posibil sa se prevadă care este țara în care se va
da sentinta, conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale
tribunalului sesizat.
Judecătorul sesizat poate sa nu recunoască convenția de arbitraj dacă,
după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj.
3. Cînd, înaintea oricărui recurs la o instanta judecătorească, a fost
introdusă o procedura de arbitraj, instanțele judecătorești ale Statelor
Contractante, sesizate ulterior cu o cerere referitoare la același litigiu,
între aceleași părți, sau cu o cerere în constatarea inexistentei, a
nulității sau a caducitatii convenției de arbitraj, vor suspenda, afară de
cazul cînd exista motive grave, judecata asupra competentei arbitrului pînă
la pronunțarea sentinței arbitrale.
4. Cererea de măsuri provizorii sau conservatorii adresată unei
autorități judiciare nu trebuie sa fie considerată ca incompatibilă cu
convenția de arbitraj, și nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce
privește fondul sau, instanței judecătorești.
ART. 7
Legea aplicabilă
1. Părțile sînt libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa o
aplice fondului litigiului. În lipsa indicarii de către părți a legii
aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuala pe
care ei o vor considera potrivita în speta. În amindoua cazurile, arbitrii
vor tine seama de stipulațiile contractului și de uzanțele comerciale.
2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili*), dacă aceasta este
vointa părților și dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest
lucru.
-----------------
*) ("en amiables compositeurs").

ART. 8
Motivarea sentinței
Se considera ca părțile s-au înțeles ca sentinta arbitrală sa fie
motivată, afară de cazul cînd:

74
a) părțile au declarat în mod expres ca sentinta nu trebuie sa fie
motivată; sau
b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este
obiceiul de a se motiva sentinta și în măsura în care, în acest caz,
părțile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea
dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea
sentinței, ca sentinta sa fie motivată.
ART. 9
Anularea sentinței arbitrale
1. Anularea într-unul din Statele Contractante a unei sentințe
arbitrale ce cade sub prevederile prezentei Convenții nu va constitui un
motiv de refuz de recunoaștere sau de executare într-un alt Stat
Contractant decît dacă aceasta anulare a fost pronunțată în Statul în care,
sau după legea căruia, sentinta a fost data și aceasta pentru unul din
următoarele motive:
a) părțile la convenția de arbitraj erau, conform legii care le este
aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenție nu este valabilă
potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în lipsa indicațiilor în
aceasta privinta, potrivit legii tarii unde sentinta a fost pronunțată; sau
b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre
desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost
imposibil dintr-un alt motiv sa-și susțină cauza; sau
c) sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis sau care
nu intra în prevederile clauzei compromisorii; sau conține hotărîri care
depășesc termenii compromisului sau ai clauzei compromisorii; totuși, dacă
dispozițiile sentinței care se referă la probleme supuse arbitrajului pot
fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului,
primele vor putea sa nu fie anulate; sau
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a
fost conformă cu convenția părților sau, în lipsa convenției, cu
dispozițiile articolului IV din prezenta Convenție.
2. În raporturile între Statele Contractante care sînt Părți și la
Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale străine, paragraful 1 din prezentul
articol are drept efect de a limita numai la cauzele de anulare pe care el
le enumera, aplicarea articolului V, paragraful 1 lit. e din Convenția de
la New York.
ART. 10
Dispoziții finale
1. Prezenta Convenție este deschisă pentru semnare sau aderare țărilor
membre ale Comisiei Economice pentru Europa și țărilor admise la Comisie cu
titlu consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei Comisii.
2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei
Economice pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei
Comisii, pot deveni Părți Contractante la prezenta Convenție prin aderare
după intrarea ei în vigoare.
3. Convenția va fi deschisă pentru semnare pînă la 31 decembrie 1961
inclusiv. După aceasta data, ea va rămîne deschisă pentru aderare.
4. Prezenta Convenție este supusă ratificării.
5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la Secretarul
General al Organizației Națiunilor Unite.
6. La semnarea prezentei Convenții, la ratificarea ei sau la aderare,
Părțile Contractante vor comunica Secretarului General al Organizației
Națiunilor Unite lista Camerelor de Comerț sau a altor instituții din țara
lor ale căror Presedinti își asuma funcțiile încredințate de articolul IV
din prezenta Convenție președinților Camerelor de Comerț competente.

75
7. Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingere valabilității
acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi
încheiate de către Statele Contractante în materie de arbitraj.
8. Prezenta Convenție va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci
din țările menționate la paragraful 1 din prezentul articol vor depune
instrumentele lor de ratificare sau aderare. Pentru fiecare țara care va
ratifica sau adera ulterior, prezenta Convenție va intra în vigoare în a
90-a zi după depunerea instrumentului de ratificare sau aderare a acestei
tari.
9. Fiecare Parte Contractantă va putea sa denunțe prezenta Convenție
printr-o notificare adresată Secretarului General al Organizației
Națiunilor Unite. Denunțarea își va produce efectul la 12 luni după data la
care Secretarul General a primit notificarea.
10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenții, numărul
Părților Contractante va fi, ca urmare a denuntarilor, redus la mai puțin
de cinci, prezenta Convenție va inceta de a fi în vigoare începînd de la
data la care ultima din aceste denuntari își va produce efectul.
11. Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite va notifica
țărilor prevăzute la paragraful 1, ca și țărilor devenite Părți
Contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul articol:
a) declarațiile făcute în baza paragrafului 2 din articolul II;
b) ratificarile și aderarile în baza paragrafului 1 și 2 din prezentul
articol;
c) comunicările primite conform paragrafului 6 din prezentul articol;
d) datele la care prezenta Convenție va intra în vigoare conform
paragrafului 8 din prezentul articol;
e) denuntarile în baza paragrafului 9 din prezentul articol;
f) abrogarea prezentei Convenții conform paragrafului 10 din prezentul
articol.
12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenții va fi depus
la Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite, care va transmite
copii certificate fiecărei tari prevăzute de paragraful 1 și 2 din
prezentul articol.
Drept care subsemnații, autorizați în cuvenită forma, au semnat
prezenta Convenție.
Facuta la Geneva, la douazecisiunu aprilie 1961, într-un singur
exemplar, în limbile franceza, engleza și rusa, toate trei textele avînd
aceeași valabilitate.

ANEXA 1

Compunerea și modul de funcționare a Comitetului Special prevăzut de


articolul IV al Convenției*)

*) Traducere din limba franceza.

1. Comitetul Special prevăzut de articolul IV al Convenției va fi


compus din doi membri titulari și dintr-un Președinte. Unul din membrii
titulari va fi ales de către Camerele de Comerț sau alte instituții
desemnate, conform articolului X paragraful 6 al Convenției, de către
Statele în care, în momentul deschiderii pentru semnare a Convenției,
exista Comitete naționale ale Camerei de Comerț Internaționale și care, în
momentul alegerii, vor fi Părți la Convenție. Celălalt membru va fi ales de
către Camerele de Comerț sau alte instituții desemnate, conform articolului
X paragraful 6 al Convenției, de către Statele în care, în momentul
deschiderii pentru semnare a Convenției, nu exista Comitete naționale ale

76
Camerei de Comerț Internaționale și care, în momentul alegerii, vor fi
părți la Convenție.
2. Persoanele chemate sa exercite, în condițiile prevăzute de
paragraful 7 de mai jos, funcțiile de Președinte al Comitetului Special vor
fi de asemenea alese de către Camerele de Comerț sau alte instituții, asa
cum este prevăzut la paragraful 1 din prezenta anexa.
3. Camerele de Comerț sau celelalte instituții prevăzute la paragraful
1 din prezenta anexa vor alege, în același timp și în aceleași condiții ca
și pe Președinții și membrii titulari, supleanți pentru cazurile de
împiedicare temporară a Președinților sau a membrilor titulari mentionati.
În caz de împiedicare permanenta sau de demisie a unui Președinte sau a
unui membru titular, supleantul ales pentru a-l înlocui devine, după caz,
Președinte sau membru titular și grupul de Camere de Comerț sau de alte
instituții care alesese pe supleantul devenit Președinte sau membru
titular, va proceda la alegerea unui nou supleant.
4. Primele alegeri ale Comitetului vor avea loc în timp de 90 de zile
de la depunerea celui de-al cincilea instrument de ratificare sau aderare.
Vor putea de asemenea participa la aceste alegeri Camerele de Comerț sau
alte instituții desemnate de către Statele care, fiind semnatare, nu sînt
încă Părți la Convenție. Dacă nu este posibil sa se procedeze la alegeri în
termenul indicat, aplicarea paragrafelor 3-7 din articolul IV al Convenției
va fi suspendată pînă cînd se va proceda la alegeri în condițiile prevăzute
mai sus.
5. Sub rezerva prevederilor paragrafului 7 de mai jos, membrii
Comitetului Special vor fi aleși pentru o perioada de patru ani. Noi
alegeri vor trebui sa aibă loc în primele șase luni ale celui de-al
patrulea an de la alegerile precedente. Dacă o noua procedura de alegere a
membrilor Comitetului Special nu a dat rezultate, membrii aleși în
alegerile precedente vor continua sa-și exercite funcțiile pînă la alegerea
noilor membri.
6. Rezultatele alegerilor membrilor Comitetului Special vor fi
comunicate Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite care le va
notifica Statelor prevăzute în paragraful 1 al articolului X al prezentei
Convenții, ca și Statelor devenite Părți Contractante în baza paragrafului
2 al articolului X. Secretarul General va notifica de asemenea acelorași
State eventuala suspendare și punerea în aplicare a paragrafelor 3-7 ale
articolului IV din Convenție, în baza paragrafului 4 din prezenta anexa.
7. Persoanele alese cu titlu de Președinte își vor exercita funcțiile
pe rind, fiecare timp de doi ani. Atribuirea funcției de Președinte uneia
din aceste doua persoane în timpul primei perioade de doi ani după intrarea
în vigoare a Convenției, va fi hotarita prin tragere la sorți. Președinția
va fi după aceea atribuită de fiecare data, pentru o noua perioada de doi
ani, persoanei aleasă ca Președinte de către grupul de tari altul decît
acela care l-a ales pe Președintele care și-a exercitat funcțiile în
perioada de doi ani imediat precedenta.
8. Cererile către Comitetul Special prevăzute în paragrafele 3-7 ale
articolului IV al Convenției vor fi adresate Secretarului Executiv al
Comisiei Economice pentru Europa. Secretarul Executiv va sesiza mai întîi
pe membrul Comitetului Special ales de către grupul de tari altul decît cel
care a ales pe Președintele în exercițiu în momentul introducerii cererii.
Soluția propusă de către membrul sesizat în primul rind va fi transmisă de
către Secretarul Executiv celuilalt membru al Comitetului și, dacă acesta o
accepta, aceasta soluție va fi considerată ca o hotărîre a Comitetului și
comunicată, ca atare, de către Secretarul Executiv reclamantului.
9. Dacă cei doi membri ai Comitetului Special, sesizati de către
Secretarul Executiv, nu se înțeleg asupra unei soluții pe cale de

77
corespondenta, Secretarul Executiv va convoca o reuniune a Comitetului
Special la Geneva spre a incerca sa se ajungă la o hotărîre unanima asupra
cererii. În lipsa unanimitatii, hotărîrea Comitetului va fi luată cu
majoritate de voturi și comunicată de către Secretarul Executiv
reclamantului.
10. Cheltuielile legate de intervenția Comitetului Special într-un
litigiu supus prezentei Convenții vor fi efectuate de către reclamant și
considerate drept cheltuieli de procedura.
---------

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ din 1 iulie 2010 (**republicat**)(*actualizat*)


(Legea nr. 134/2010 republicată**)
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 247 din 10 aprilie 2015
Data intrării în vigoare : 10 aprilie 2015

Forma actualizată valabilă la data de : 20 ianuarie 2017


Prezenta formă actualizată este valabilă de la 15 decembrie 2016 până la
data selectată
…………………………………………………………………………………………………………

CARTEA a IV-a
Despre arbitraj

TITLUL I
Dispoziții generale

ART. 541
Noțiune
(1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat.
(2) În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și
tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii
de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare
ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.
ART. 542
Obiectul arbitrajului
(1) Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să
soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea
care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea
succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora
părțile nu pot să dispună.
(2) Statul și autoritățile publice au facultatea de a încheia convenții
arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții
internaționale la care România este parte.
(3) Persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de
activitate și activități economice au facultatea de a încheia convenții
arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor de înființare sau
de organizare prevede altfel.
ART. 543
Tribunalul arbitral
Arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau
mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea
convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și

78
obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiți
constituie, în sensul dispozițiilor prezentei cărți, tribunalul arbitral.
ART. 544
Organizarea arbitrajului de către părți
(1) Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției
arbitrale, încheiată conform dispozițiilor titlului II din prezenta carte.
(2) Sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri,
precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin
convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu
odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire
la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind
constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea
arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care
tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv
eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea
între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme
privind buna desfășurare a arbitrajului.
(3) În lipsa regulilor prevăzute la alin. (2), tribunalul arbitral va
putea stabili procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit.
(4) Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor
aplica dispozițiile ce urmează.
ART. 545
Organizarea arbitrajului de un terț
Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție
permanentă de arbitraj, potrivit titlului VII din prezenta carte, sau de o
altă entitate ori de o persoană fizică. În aceste cazuri, soluționarea
litigiului este încredințată unor arbitri, numiți ori acceptați de părți
potrivit convenției arbitrale sau regulilor instituției permanente de
arbitraj.
ART. 546
Reprezentarea părților
(1) În litigiile arbitrale, părțile pot formula cereri și își pot
exercita drepturile procesuale personal sau prin reprezentant. Aceștia pot
fi asistați de alți specialiști.
(2) În procedura arbitrală, împuternicirea dată avocaților, potrivit
legii, valorează alegerea domiciliului sau, după caz, a sediului procesual
la avocat, dacă în cuprinsul acesteia nu se prevede altfel, și cuprinde
dreptul avocatului de a exercita opțiunile cu privire la caducitatea
arbitrajului potrivit art. 568, precum și de a solicita ori de a accepta
prelungirea termenului arbitrajului, prevăzut la art. 567.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în
cazul reprezentării părții prin consilier juridic.
ART. 547
Intervenția instanței
(1) Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și
desfășurarea arbitrajului, precum și pentru îndeplinirea altor atribuții ce
revin instanței judecătorești în arbitraj, partea interesată poate sesiza
tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul. Tribunalul va
soluționa cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă
instanță.
(2) Instanța va soluționa aceste cereri de urgență și cu precădere,
prin procedura ordonanței președințiale, hotărârea nefiind supusă niciunei
căi de atac.

TITLUL II
Convenția arbitrală

79
ART. 548
Forma scrisă
(1) Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității.
Condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la
arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma
acesteia, sau schimb de acte procedurale.
(2) În cazul în care convenția arbitrală se referă la un litigiu legat
de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real
asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în formă autentică
notarială, sub sancțiunea nulității absolute.
ART. 549
Felurile convenției arbitrale
(1) Convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze
compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o
convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub
forma compromisului.
(2) Existenta convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea
scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.
ART. 550
Clauza compromisorie
(1) Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor
naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să
fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea
nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului
instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de
procedură ale instituției care organizează arbitrajul.
(2) Validitatea clauzei compromisorii este independentă de
valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
(3) În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul
că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din
raportul juridic la care ea se referă.
ART. 551
Compromisul
(1) Prin compromis părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să
fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea
nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de
desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În cazul arbitrajului
instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit
modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor
de procedură ale respectivei instituții arbitrale.
(2) Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între
părți este deja pe rolul unei alte instanțe.
ART. 552
Eficacitatea clauzei compromisorii
Încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunțarea unei hotărâri
asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacității convenției arbitrale,
sub forma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne valabilă și va servi
drept temei pentru orice nouă procedură arbitrală care ar fi declanșată în
temeiul acesteia pentru soluționarea oricărui litigiu apărut între părți
derivând din contractul principal.
ART. 553
Excluderea competenței instanței
Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face
obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
ART. 554

80
Verificarea competenței instanței
(1) Instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a
încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va
declara necompetentă numai dacă părțile sau una dintre ele solicită
aceasta, invocând convenția arbitrală. În acest caz, instanța își va
declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care
funcționează arbitrajul instituționalizat, care, în temeiul hotărârii de
declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului
arbitral. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca
nefiind de competența instanței judecătorești.
(2) Instanța va reține spre soluționare procesul dacă:
a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă
întemeiată pe convenția arbitrală;
b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit
imputabile pârâtului în arbitraj.
(3) Conflictul de competență dintre tribunalul arbitral și o instanță
judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic
superioară celei aflate în conflict.

TITLUL III
Tribunalul arbitral

ART. 555
Arbitrii
Poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de
exercițiu.
ART. 556
Numărul arbitrilor
(1) Părțile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de
mai mulți arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar.
(2) Dacă părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă
de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea -
supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri.
(3) Dacă există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, părțile care
au interese comune vor numi un singur arbitru.
ART. 557
Nulitatea parțială
Este nulă clauza din convenția arbitrală care conferă uneia dintre
părți un privilegiu cu privire la desemnarea arbitrilor ori care prevede
dreptul uneia dintre părți de a numi arbitrul în locul celeilalte părți sau
de a avea mai mulți arbitri decât cealaltă parte.
ART. 558
Numirea arbitrilor
(1) Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției
arbitrale.
(2) Când arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiți prin
convenția arbitrală și nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea
care vrea să recurgă la arbitraj va comunica celeilalte părți, în scris, să
procedeze la numirea lor potrivit art. 556 alin. (2) și (3).
(3) În comunicare se arată numele, domiciliul și, pe cât posibil,
datele personale și profesionale ale arbitrului unic propus sau ale
arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă la arbitraj, precum și
enunțarea succintă a pretențiilor și a temeiului lor.
(4) Partea căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, la
rândul său, în termen de 10 zile de la primirea acesteia, răspunsul la

81
propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, numele, prenumele,
domiciliul și, pe cât posibil, datele personale și profesionale ale
arbitrului desemnat de aceasta.
(5) Când propun arbitrii, fie prin convenția arbitrală, fie în
condițiile alin. (2)-(4), părțile vor propune și câte un supleant, pentru
cazul în care arbitrul principal ar fi sau ar ajunge în situația să nu își
poată îndeplini însărcinarea.
ART. 559
Acceptarea sarcinii de arbitru
Acceptarea însărcinării de arbitru trebuie să fie făcută în scris și va
fi comunicată părților, în termen de 5 zile de la data primirii propunerii
de numire, prin poștă, telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce
asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
ART. 560
Numirea supraarbitrului
Cei 2 arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului și a unui supleant
al acestuia, în termen de 10 zile de la ultima acceptare. Supraarbitrul se
va conforma prevederilor art. 559.
ART. 561
Numirea arbitrilor de către instanță
(1) În caz de neînțelegere între părți cu privire la numirea arbitrului
unic sau dacă o parte nu numește arbitrul ori dacă cei 2 arbitri nu cad de
acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la
arbitraj poate cere tribunalului prevăzut la art. 547 alin. (1) să
procedeze la numirea arbitrului ori, după caz, a supraarbitrului.
(2) Tribunalul se pronunță în termen de 10 zile de la sesizare, cu
citarea părților, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
ART. 562
Incompatibilitatea arbitrilor
(1) În afară de cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru
judecători, arbitrul poate fi recuzat și pentru următoarele motive, care
pun la îndoială independența și imparțialitatea sa:
a) neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții
privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală;
b) când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei
organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;
c) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau
legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată
de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta;
d) dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat
sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre
fazele precedente ale litigiului.
(2) O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decât pentru cauze
survenite sau de care a luat cunoștință după numire.
(3) Persoana care știe că în privința sa există o cauză de recuzare
este obligată să înștiințeze părțile și pe ceilalți arbitri mai înainte de
a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după
acceptare, de îndată ce le-a cunoscut.
(4) Această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât
dacă părțile, înștiințate potrivit alin. (3), comunică în scris că înțeleg
să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abțină de
la judecarea litigiului, fără ca abținerea să însemne recunoașterea cauzei
de recuzare.
(5) Abținerea produce efecte pe data formulării ei, fără nicio altă
formalitate.
ART. 563

82
Cererea de recuzare
(1) Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancțiunea decăderii, în
termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea
arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare.
(2) Cererea de recuzare se soluționează de tribunalul prevăzut la art.
547 alin. (1) prin încheiere, pronunțată cu citarea părților și a
arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare. Încheierea nu este
supusă niciunei căi de atac.
(3) Dispozițiile prezentului cod privind recuzarea judecătorilor se
aplică în mod corespunzător.
ART. 564
Înlocuirea arbitrilor
În caz de recuzare, revocare, abținere, renunțare, deces, precum și în
orice alt caz în care arbitrul este împiedicat să își îndeplinească sarcina
și dacă supleantul, la rândul său, este împiedicat să își exercite
însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului potrivit dispozițiilor
stabilite pentru numirea lui.
ART. 565
Răspunderea arbitrilor
Arbitrii răspund, în condițiile legii, pentru prejudiciul cauzat, dacă:
a) după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor;
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu
pronunță hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau
divulgând date de care iau cunoștință în calitate de arbitri, fără a avea
autorizarea părților;
d) încalcă cu rea-credință sau gravă neglijență alte îndatoriri ce le
revin.
ART. 566
Constituirea tribunalului arbitral
(1) Tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării
însărcinării de arbitru unic sau, după caz, a ultimei acceptări a
însărcinării de arbitru ori de supraarbitru.
(2) Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute la art.
559.
ART. 567
Termenul arbitrajului
(1) Dacă părțile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să
pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii
sale, sub sancțiunea caducității arbitrajului.
(2) Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare
sau a oricărei alte cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art.
547.
(3) În cadrul termenului prevăzut la alin. (1), părțile pot consimți în
scris la prelungirea termenului arbitrajului.
(4) Tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice,
prelungirea termenului, o singură dată, cu cel mult 3 luni.
(5) Termenul se prelungește de drept cu 3 luni în cazul decesului uneia
dintre părți.
ART. 568
Caducitatea arbitrajului
(1) La primul termen de judecată la care au fost legal citate, părțile
sunt obligate să declare în scris, sub sancțiunea decăderii, dacă înțeleg
să invoce caducitatea arbitrajului.
(2) Când cel puțin una dintre părți a formulat declarația prevăzută la
alin. (1), tribunalul arbitral, la expirarea termenului prevăzut la art.

83
567, va pronunța o hotărâre prin care va constata că arbitrajul a devenit
caduc, cu excepția situației în care părțile declară în mod expres că
renunță la caducitate, caz în care va continua judecata.
(3) Probele administrate în cadrul procedurii devenite caducă vor putea
fi utilizate, dacă este cazul, într-un nou arbitraj, în măsura în care se
socotește că nu este necesară refacerea lor.
ART. 569
Locul arbitrajului
Părțile stabilesc locul arbitrajului. În lipsa unei asemenea prevederi,
locul arbitrajului se stabilește de tribunalul arbitral.
ART. 570
Limba arbitrajului
(1) Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în
această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba
contractului din care s-a născut litigiul ori, dacă părțile nu se înțeleg,
într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral.
(2) Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la
cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui
traducător.
(3) Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.

TITLUL IV
Procedura arbitrală

CAP. I
Sesizarea tribunalului arbitral

ART. 571
Cererea de arbitrare
(1) Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere
scrisă, care va cuprinde:
a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru
persoanele juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, cererea va
cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în
registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și
contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt
cunoscute de reclamant. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta
și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul;
b) numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în
litigiu, când este cazul anexându-se dovada calității;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul
în care este inserată, iar dacă a fost consemnată într-un înscris separat
ori s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns
la determinarea acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se
întemeiază cererea;
f) numele, prenumele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
(2) Cererea se poate face printr-un proces-verbal încheiat în fața
tribunalului arbitral și semnat de părți sau numai de reclamant, precum și
de arbitri.
ART. 572

84
Comunicarea cererii arbitrale
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru copie de
pe cererea de arbitrare și de pe înscrisurile anexate.
ART. 573
Întâmpinarea
(1) În termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de
arbitrare, pârâtul va face întâmpinare cuprinzând excepțiile privind
cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la această cerere,
probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, celelalte
mențiuni prevăzute la art. 571 pentru cererea de arbitrare.
(2) Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate
prin întâmpinare, trebuie invocate, sub sancțiunea decăderii, cel mai
târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.
(3) Dacă tribunalul arbitral apreciază că nedepunerea întâmpinării
justifică amânarea soluționării litigiului, pârâtul va putea fi obligat la
plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amânare.
(4) Dispozițiile art. 572 se aplică în mod corespunzător.
ART. 574
Cererea reconvențională
(1) Dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, derivând din
același raport juridic, el poate face cerere reconvențională.
(2) Cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului pentru
depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de judecată
la care pârâtul a fost legal citat și trebuie să îndeplinească aceleași
condiții ca și cererea principală.

CAP. II
Judecata

ART. 575
Dispoziții generale
(1) Judecata arbitrală se desfășoară potrivit regulilor procedurale
stabilite la art. 576.
(2) Cu toate acestea, principiile fundamentale ale procesului civil
prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 19-21, art. 22
alin. (1), (2), (4), (5) și (6) și la art. 23 sunt aplicabile în mod
corespunzător și în procedura arbitrală.
ART. 576
Reguli de procedură aplicabile
(1) Părțile pot stabili, în convenția arbitrală, regulile de procedură
aplicabile arbitrajului sau îi pot împuternici pe arbitri să stabilească
aceste reguli. Aceste reguli se completează, dacă este cazul, cu
prevederile prezentei cărți.
(2) Când părțile recurg la arbitrajul instituționalizat, se aplică
dispozițiile art. 619 alin. (3).
(3) În toate celelalte cazuri, procedura arbitrală este cea stabilită
de prezenta carte.
ART. 577
Comunicarea actelor de procedură
(1) Comunicarea între părți sau către părți a înscrisurilor litigiului,
a citațiilor, hotărârilor arbitrale și încheierilor de ședință se face prin
scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire.
Înștiințarea părților cu privire la alte măsuri luate de tribunalul
arbitral poate fi făcută și prin telefax, poștă electronică sau prin alte
mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii
acestuia.

85
(2) Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură.
(3) Dovezile de comunicare se depun la dosar.
ART. 578
Verificarea dosarului
(1) Îndată după expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării,
tribunalul arbitral verifică stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere
și, dacă va socoti necesar, va dispune măsurile corespunzătoare pentru
completarea dosarului.
(2) După această verificare și, dacă este cazul, după completarea
dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și
dispune citarea părților.
ART. 579
Verificarea competenței
(1) La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită,
tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa
litigiul.
(2) Dacă tribunalul arbitral hotărăște că este competent, consemnează
acest lucru într-o încheiere, care se poate desființa numai prin acțiunea
în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 608.
(3) Dacă tribunalul arbitral hotărăște că nu este competent să
soluționeze litigiul cu care a fost sesizat, își declină competența printr-
o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula acțiunea în anulare,
prevăzută la art. 608.
ART. 580
Termenul de citare
Între data primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să existe
un interval de timp de cel puțin 15 zile.
ART. 581
Participarea terților
(1) Terții pot participa la procedura arbitrală în condițiile art. 61-
77, dar numai cu acordul lor și al tuturor părților. Cu toate acestea,
intervenția accesorie este admisibilă și fără îndeplinirea acestei
condiții.
(2) Dispozițiile art. 580 se aplică în mod corespunzător.
ART. 582
Absența unei părți
Neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului,
afară numai dacă partea lipsă nu va cere, cel mai târziu cu 3 zile înainte
de data pentru care a fost stabilită dezbaterea, amânarea acesteia pentru
motive temeinice, încunoștințând în același termen și cealaltă parte,
precum și arbitrii. Aprecierea temeiniciei motivelor absenței uneia dintre
părți, precum și a motivelor pentru care absența justifică amânarea
dezbaterii este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea
acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.
ART. 583
Solicitarea judecării în lipsă
Oricare dintre părți poate cere în scris ca soluționarea litigiului să
se facă în lipsa sa, pe baza probelor aflate la dosar. Dispozițiile art.
580 se aplică în mod corespunzător.
ART. 584
Absența ambelor părți
(1) Dacă ambele părți, deși legal citate, nu se prezintă la termen,
tribunalul arbitral va soluționa litigiul, în afară de cazul în care s-a
cerut amânarea pentru motive temeinice. Aprecierea temeiniciei motivelor
amânării este de competența exclusivă a tribunalului arbitral, hotărârea
acestuia nefiind supusă niciunei căi de atac.

86
(2) Chiar dacă părțile nu solicită amânarea soluționării litigiului,
tribunalul arbitral poate să amâne judecarea acestuia, citând părțile, dacă
apreciază că prezența lor la dezbatere este necesară, sau acordând un
termen pentru ca părțile să își poată formula concluziile în scris.
ART. 585
Măsuri asigurătorii
(1) Înaintea sau în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate
cere tribunalului prevăzut la art. 547 să încuviințeze măsuri asigurătorii
și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate
anumite împrejurări de fapt.
(2) La această cerere se vor anexa, în copie, cererea de arbitrare sau,
în lipsă, dovada comunicării prevăzute la art. 558 alin. (2), precum și
convenția arbitrală.
(3) Încuviințarea acestor măsuri va fi adusă la cunoștința tribunalului
arbitral de către partea care le-a cerut.
(4) În cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii și măsurile
provizorii, precum și constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi
încuviințate și de tribunalul arbitral. În caz de împotrivire, executarea
acestor măsuri se dispune de către instanța judecătorească, potrivit
prevederilor alin. (1).
ART. 586
Sarcina probei
(1) Fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își
întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea.
(2) În vederea soluționării litigiului, tribunalul arbitral poate cere
părților explicații scrise cu privire la obiectul cererii și faptele
litigiului și poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de lege.
ART. 587
Propunerea probelor
(1) Probele care nu au fost cerute prin cererea de arbitrare sau prin
întâmpinare nu vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului, în afară
de cazurile prevăzute la art. 254 alin. (2).
(2) Tribunalul arbitral are competența exclusivă de a decide asupra
utilității, pertinenței și concludenței probelor propuse de părți. Cu
consultarea părților, tribunalul arbitral poate fixa termene-limită pentru
administrarea probelor încuviințate. După expirarea acestor termene,
administrarea probei nu mai poate avea loc decât dacă tribunalul arbitral
apreciază că aceasta este esențială pentru soluționarea corectă a
litigiului.
ART. 588
Administrarea probelor
(1) Administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului
arbitral. Acesta poate dispune ca administrarea probelor să fie efectuată
în fața supraarbitrului sau, cu acordul părților, în fața unui arbitru din
compunerea tribunalului arbitral.
(2) Dacă una dintre părți deține un mijloc de probă, tribunalul
arbitral poate ordona înfățișarea lui.
ART. 589
Audierea martorilor și a experților
(1) Martorii și experții sunt audiați fără prestare de jurământ.
(2) Audierea martorilor și a experților poate fi făcută, la cererea sau
cu consimțământul acestora, și la locuința ori la locul unde își desfășoară
activitatea. De asemenea, tribunalul arbitral le cere să răspundă în scris
întrebărilor puse, acordând un termen în acest scop.

87
(3) Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere
și nici să aplice sancțiuni martorilor sau experților. Pentru luarea
acestor măsuri părțile se pot adresa tribunalului prevăzut la art. 547.
ART. 590
Informații deținute de autoritățile publice
(1) Tribunalul arbitral poate solicita informații scrise autorităților
publice în legătură cu actele și acțiunile acestora, care sunt necesare
pentru soluționarea cauzei.
(2) Dacă autoritatea publică refuză transmiterea informațiilor, deși nu
sunt îndeplinite condițiile art. 298 alin. (2), părțile sau arbitrii pot
sesiza tribunalul prevăzut la art. 547, care va lua măsurile prevăzute de
art. 298 alin. (1)
ART. 591
Aprecierea probelor
Aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor
convingeri.
ART. 592
Cereri și excepții
(1) Orice excepție privind existența și validitatea convenției
arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării
arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la
care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii,
cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt.
(2) Orice cereri și orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până
la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.
Dispozițiile art. 587 se aplică în mod corespunzător.
(3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă nu a fost
invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit
la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori
legal citat după producerea neregularității și înainte de a se pune
concluzii în fond.
ART. 593
Încheierea de ședință
(1) Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate în încheierea de ședință.
(2) Orice dispoziție a tribunalului arbitral va fi consemnată în
încheiere și va fi motivată.
(3) Încheierea de ședință va cuprinde, pe lângă mențiunile prevăzute la
art. 603 alin. (1) lit. a) și b), și următoarele mențiuni:
a) o scurtă descriere a desfășurării ședinței;
b) cererile și susținerile părților;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 602 alin.
(3).
(4) Dispozițiile art. 603 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(5) Părțile au dreptul să ia cunoștință de conținutul încheierilor și
de actele dosarului. La cererea părților sau din oficiu, tribunalul
arbitral poate îndrepta sau completa încheierea de ședință printr-o altă
încheiere. Părților li se comunică, la cerere, copie de pe încheierea de
ședință.
ART. 594
Atacarea separată a încheierilor de ședință
(1) Pot fi atacate separat cu acțiunea în anulare prevăzută la art. 608
încheierile tribunalului arbitral prin care s-au luat următoarele măsuri:
a) a fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 și 413;
b) au fost luate măsuri asigurătorii sau provizorii, potrivit art. 585;

88
c) a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții
Constituționale privind constituționalitatea unei dispoziții legale.
(2) Dispozițiile art. 608-613 se aplică în mod corespunzător, în măsura
în care prezentul articol nu prevede altfel.
(3) În afara motivelor prevăzute la art. 608, în acțiunea în anulare se
poate invoca și lipsa condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor
dispuse prin încheiere.
(4) Acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de 5 zile de la
comunicare, cu excepția cazului prevăzut la alin. (1) lit. a), când poate
fi formulată cât timp durează suspendarea.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), acțiunea în
anulare nu suspendă cursul arbitrajului.
(6) Soluționând acțiunea în anulare, curtea de apel poate, după caz, să
mențină, să modifice sau să desființeze măsurile dispuse de tribunalul
arbitral prin încheiere. Hotărârea curții de apel este definitivă.

CAP. III
Cheltuielile arbitrale

ART. 595
Cheltuielile arbitrale
(1) Cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului,
precum și onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor,
cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor se
suportă potrivit înțelegerii dintre părți.
(2) În lipsa unei asemenea înțelegeri, cheltuielile arbitrale se
suportă de partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea de
arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s-a
acordat, dacă cererea este admisă în parte.
ART. 596
Onorariul arbitrilor
(1) Tribunalul arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul
onorariilor arbitrilor și poate obliga părțile să consemneze, potrivit
dispozițiilor sale, suma respectivă prin contribuție egală.
(2) Părțile pot fi obligate solidar la plată.
(3) Dacă pârâtul nu își îndeplinește obligația care îi revine potrivit
alin. (1), în termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va
consemna întreaga sumă, urmând ca prin hotărârea arbitrală să se
stabilească cuantumul final al onorariilor cuvenite arbitrilor, precum și
modul de suportare de către părți.
ART. 597
Plata anticipată a cheltuielilor
(1) Tribunalul arbitral poate obliga părțile sau pe fiecare dintre ele
la avansarea oricăror cheltuieli necesare pentru organizarea și
desfășurarea arbitrajului.
(2) Tribunalul arbitral poate să nu dea curs arbitrajului până la
consemnarea, avansarea sau plata sumelor prevăzute în prezentul capitol.
ART. 598
Verificarea cheltuielilor
La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul prevăzut la art. 547 va
examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul arbitral și va stabili,
prin încheiere executorie și care nu este supusă niciunei căi de atac,
cuantumul onorariilor arbitrilor și al celorlalte cheltuieli arbitrale,
precum și modalitățile de consemnare, de avansare sau de plată.
ART. 599
Plata onorariilor

89
(1) Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către
părți a hotărârii arbitrale.
(2) Dacă arbitrajul se întrerupe fără a se pronunța o hotărâre,
onorariile arbitrilor pentru activitatea depusă se reduc în mod
corespunzător.
ART. 600
Regularizarea cheltuielilor
Orice diferență în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se
regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală și se plătește până
la comunicarea hotărârii către părți. Hotărârea nu se va comunica, dacă
este cazul, până la plata diferenței.

CAP. IV
Hotărârea arbitrală

ART. 601
Soluționarea litigiului
(1) Tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului
principal și al normelor de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art.
5.
(2) Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate
soluționa litigiul în echitate.
ART. 602
Deliberarea și pronunțarea
(1) În toate cazurile, pronunțarea trebuie să fie precedată de
deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenția
arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral.
(2) Pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiția
încadrării în termenul arbitrajului, stabilit potrivit art. 567.
(3) Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi.
(4) După deliberare, se va întocmi o minută, care va cuprinde pe scurt
conținutul dispozitivului hotărârii și în care se va arăta, când este
cazul, opinia minoritară.
ART. 603
Hotărârea arbitrală
(1) Hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă:
a) componența nominală a tribunalului arbitral, locul și data
pronunțării hotărârii;
b) numele și prenumele părților, domiciliul ori reședința lor sau, după
caz, denumirea și sediul, numele și prenumele reprezentanților părților,
precum și ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului;
c) menționarea convenției arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la
arbitraj;
d) obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
e) motivele de fapt și de drept ale hotărârii, iar în cazul
arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază
soluția;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 602 alin. (3), și,
dacă este cazul, semnătura asistentului arbitral.
(2) Arbitrul care a avut o altă părere va redacta și va semna opinia
separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină. Această
regulă se aplică în mod corespunzător și în cazul în care există opinie
concurentă.

90
(3) În cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat
de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept
real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanței
judecătorești ori notarului public pentru a obține o hotărâre
judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de
către instanța judecătorească ori de către notarul public a respectării
condițiilor și după îndeplinirea procedurilor impuse de lege și achitarea
de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate,
se va proceda la înregistrarea în cartea funciară și se va realiza
transferul de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra
bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit,
verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către
instanță, în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite.
----------
Alin. (3) al art. 603 a fost modificat de pct. 1 al art. I din
ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 1 din 3 februarie 2016, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 85 din 4 februarie 2016.

ART. 604
Lămurirea, completarea și îndreptarea hotărârii
(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde
dispoziții potrivnice, oricare dintre părți poate cere tribunalului
arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile
potrivnice.
(2) Dacă prin hotărârea pronunțată tribunalul arbitral a omis să se
pronunțe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau
incidentale, oricare dintre părți poate solicita completarea ei.
(3) Cererea de lămurire sau de completare se formulează, potrivit alin.
(1), respectiv alin. (2), în termen de 10 zile de la data primirii
hotărârii și se soluționează de tribunalul arbitral, prin hotărâre
separată, cu citarea părților.
(4) Greșelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greșeli
evidente care nu schimbă fondul soluției, precum și greșelile de calcul pot
fi îndreptate, prin încheiere, la cererea oricăreia dintre părți, formulată
în termenul prevăzut de alin. (3), sau din oficiu. Părțile vor fi citate
dacă tribunalul arbitral apreciază că este necesar.
(5) Hotărârea de lămurire sau de completare ori încheierea de
îndreptare se pronunță de îndată și face parte integrantă din hotărârea
arbitrală.
(6) Părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de
lămurirea, completarea sau îndreptarea hotărârii.
ART. 605
Comunicarea hotărârii
(1) Hotărârea arbitrală va fi comunicată părților în termen de cel mult
o lună de la data pronunțării ei.
(2) La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral îi va
elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii, în condițiile alin. (1).
ART. 606
Efectele hotărârii arbitrale
Hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie.
ART. 607
Păstrarea dosarului
În termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data
lămuririi, completării ori îndreptării ei, potrivit art. 604, tribunalul

91
arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul prevăzut la art. 547,
atașând și dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale.

TITLUL V
Desființarea hotărârii arbitrale

ART. 608
Acțiunea în anulare
(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în
anulare pentru unul dintre următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție
arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu
convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului
prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că
înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu
continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);
f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată
data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori
dispoziții imperative ale legii;
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională
s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând
neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-
o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din
actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de
prevederile menționate în sesizare.
(2) Nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii
arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin.
(1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea prevăzută la art. 604.
(3) Pentru dovedirea motivelor de anulare nu pot fi aduse ca probe noi
decât înscrisuri.
ART. 609
Renunțarea la acțiunea în anulare
(1) Părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a
introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.
(2) Renunțarea la acest drept se poate face numai după pronunțarea
hotărârii arbitrale.
ART. 610
Instanța competentă
Competența de a judeca acțiunea în anulare revine curții de apel în
circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
ART. 611
Termen de exercitare
(1) Acțiunea în anulare va fi introdusă la curtea de apel în termen de
o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Dacă s-a formulat o
cerere potrivit art. 604, termenul curge de la data comunicării hotărârii
sau, după caz, a încheierii prin care a fost soluționată cererea.

92
(2) Pentru motivul prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. i), termenul
este de 3 luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
ART. 612
Suspendarea executării
Curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale
împotriva căreia a fost introdusă acțiunea în anulare. Dispozițiile art.
484 alin. (2)-(5) și (7) se aplică în mod corespunzător.
ART. 613
Judecarea acțiunii în anulare
(1) Curtea de apel va judeca acțiunea în anulare în completul prevăzut
de lege pentru judecata în primă instanță.
(2) Întâmpinarea este obligatorie. Dispozițiile art. 205-208 sunt
aplicabile în mod corespunzător.
(3) Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și:
a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va
trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit
legii;
b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite
cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre
părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în
stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele
convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de
noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest
din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după
administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au
convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral
în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate.
(4) Hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt
supuse recursului.

TITLUL VI
Executarea hotărârii arbitrale

ART. 614
Executarea de bunăvoie
Hotărârea arbitrală se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea
împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în termenul arătat în
cuprinsul acesteia.
ART. 615
Executarea silită
Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit
întocmai ca o hotărâre judecătorească.
----------
Art. 615 a fost modificat de pct. 2 al art. I din ORDONANŢA DE URGENŢĂ
nr. 1 din 3 februarie 2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 85 din 4
februarie 2016.

TITLUL VII
Arbitrajul instituționalizat

ART. 616
Noțiune
(1) Arbitrajul instituționalizat este acea formă de jurisdicție
arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o
organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație

93
neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii,
pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor
supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea
arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește
obținerea de profit.
(2) În reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale,
arbitrajul instituționalizat este autonom în raport cu instituția care l-a
înființat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea
autonomiei.
ART. 617
Alegerea arbitrajului instituționalizat
(1) Părțile, prin convenția arbitrală, pot supune soluționarea
litigiilor dintre ele unei anumite instanțe arbitrale aparținând
arbitrajului instituționalizat.
(2) În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul
arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala
convenția arbitrală.
ART. 618
Arbitrii
(1) Arbitrajul instituționalizat poate întocmi liste facultative cu
persoane care pot fi arbitri sau supraarbitri. Aceste liste nu au caracter
obligatoriu.
(2) În cazul în care părțile nu se înțeleg asupra arbitrului unic ori
când o parte nu numește arbitrul sau când cei 2 arbitri nu cad de acord
asupra persoanei supraarbitrului, autoritatea de desemnare este
președintele arbitrajului instituționalizat, afară numai dacă regulile de
procedură ale acestuia sau părțile însele nu dispun altfel.
(3) Organizațiile cu caracter asociativ sau cele constituite pentru
apărarea intereselor unei categorii profesionale nu pot să numească arbitri
dintre membrii lor, în cazurile în care acestea sunt în litigiu cu terții.
ART. 619
Regulile arbitrale
(1) Regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat se adoptă
de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcționare
stabilite prin actul de înființare.
(2) Prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat ca fiind
competent în soluționarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părțile
optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură. Orice
derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă, ținând seama
de condițiile speței și de conținutul regulilor de procedură indicate de
părți ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituționalizat
competent decide că pot fi aplicate și regulile alese de părți, stabilind
dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin analogie.
(3) Dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de
procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul
sesizării acestuia.
(4) Dreptul la apărare al părților în litigiu și contradictorialitatea
dezbaterilor sunt garantate.
(5) În cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, dosarul
se păstrează la acea instituție.
ART. 620
Cheltuielile arbitrale
În cazul arbitrajului organizat de o instituție permanentă, taxele
pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum și celelalte
cheltuieli arbitrale se stabilesc și se plătesc conform regulamentului
acelei instituții.

94
ART. 621
Refuzul soluționării litigiului
Dacă organizația sau instituția prevăzută la art. 616 refuză să
organizeze arbitrajul, convenția arbitrală rămâne valabilă, iar litigiul
dintre părți va fi soluționat potrivit prevederilor prezentei cărți.
…………………………………………………………………….

TITLUL IV
Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine

CAP. I
Procesul arbitral internațional

ART. 1.111
Calificare și domeniu de aplicare
(1) În sensul prezentului titlu, un litigiu arbitral care se desfășoară
în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de
drept privat cu element de extraneitate.
(2) Dispozițiile prezentului capitol se aplică oricărui arbitraj
internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel
puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale
domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă
părțile nu au exclus prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii
acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
(3) Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de
instituția de arbitraj desemnată de acestea, iar în lipsă, de către
arbitri.
ART. 1.112
Arbitrabilitatea litigiului
(1) Orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului
dacă ea privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar
legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența
exclusivă instanțelor judecătorești.
(2) Dacă una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o
întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte
nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui
litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
ART. 1.113
Convenția arbitrală
(1) Convenția arbitrală se încheie valabil în formă scrisă, prin
înscris, telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt
mijloc de comunicare permițând a-i stabili proba printr-un text.
(2) Cu privire la cerințele de fond, convenția arbitrală este valabilă
dacă îndeplinește condițiile impuse de una dintre legile următoare:
a) legea stabilită de părți;
b) legea care guvernează obiectul litigiului;
c) legea aplicabilă contractului ce conține clauza compromisorie;
d) legea română.
(3) Validitatea convenției arbitrale nu poate fi contestată pe motivul
nevalabilității contractului principal sau pentru că ar viza un litigiu
care nu există încă.
ART. 1.114

95
Tribunalul arbitral
(1) Numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor se realizează conform
convenției arbitrale sau celor stabilite de părți ulterior încheierii
acesteia, iar în lipsă, partea interesată poate solicita tribunalului de la
sediul arbitrajului să facă acest lucru, dispozițiile cărții a IV-a
aplicându-se prin analogie.
(2) Arbitrul poate fi recuzat:
a) când nu are calificarea stabilită de părți;
b) când există o cauză de recuzare dintre cele prevăzute de regulile de
procedură arbitrală adoptate de părți sau, în lipsă, de arbitri;
c) când împrejurările induc o îndoială legitimă cu privire la
independența și imparțialitatea sa.
(3) O parte nu poate recuza un arbitru pe care l-a desemnat sau la a
cărui numire a contribuit decât pentru o cauză de care a luat cunoștință
după această numire. Tribunalul arbitral și cealaltă parte trebuie
înștiințate fără întârziere despre motivul de recuzare.
(4) Dacă părțile nu au stabilit procedura de recuzare, tribunalul de la
sediul arbitrajului se pronunță asupra recuzării prin hotărâre definitivă.
ART. 1.115
Procedura arbitrală
(1) Părțile pot stabili procedura arbitrală direct sau prin referire la
regulamentul unei instituții de arbitraj ori o pot supune unei legi
procedurale la alegerea lor.
(2) Dacă părțile nu au procedat conform celor prevăzute la alin. (1),
tribunalul arbitral stabilește procedura pe calea uneia dintre modalitățile
prevăzute la alin. (1).
(3) Oricare ar fi procedura arbitrală stabilită, tribunalul arbitral
trebuie să garanteze egalitatea părților și dreptul lor de a fi ascultate
în procedură contradictorie.
(4) În arbitrajul internațional, durata termenelor stabilite în cartea
a IV-a se dublează.
ART. 1.116
Limba în care se desfășoară procedura
(1) Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în
limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în
această privință ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba
contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație
internațională stabilită de tribunalul arbitral.
(2) Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la
cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui
traducător.
(3) Părțile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.
ART. 1.117
Măsuri provizorii și conservatorii
(1) Tribunalul arbitral poate dispune măsuri provizorii sau
conservatorii la cererea uneia dintre părți, dacă nu este stipulat
contrariul în convenția arbitrală.
(2) Dacă partea vizată nu se supune voluntar măsurilor dispuse,
tribunalul arbitral poate cere concursul tribunalului competent, care
aplică propria lege. Dispunerea de măsuri provizorii sau conservatorii
poate fi subordonată de arbitru sau judecător dării unei cauțiuni adecvate.
ART. 1.118
Administrarea probelor
(1) Administrarea probelor se face de către tribunalul arbitral.
(2) Dacă pentru administrarea probelor este necesar concursul
instanțelor judecătorești, tribunalul arbitral sau părțile, de acord cu

96
tribunalul arbitral, pot solicita concursul tribunalului de la sediul
arbitrajului, care aplică legea proprie.
ART. 1.119
Competența tribunalului arbitral
(1) Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe.
(2) Tribunalul arbitral statuează asupra propriei competențe fără a lua
în considerare o cerere având același obiect, deja pendinte între aceleași
părți în fața unui tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive
temeinice impun suspendarea procedurii.
(3) Excepția de necompetență trebuie ridicată prealabil oricărei
apărări pe fond.
ART. 1.120
Drept aplicabil
(1) Tribunalul arbitral aplică litigiului legea stabilită de părți, iar
dacă părțile nu au desemnat dreptul aplicabil, legea pe care o consideră
adecvată, în toate situațiile ținând seama de uzanțe și reguli
profesionale.
(2) Tribunalul arbitral poate statua în echitate numai cu autorizarea
expresă a părților.
ART. 1.121
Hotărârea arbitrală
(1) Hotărârea arbitrală este dată cu procedura convenită de părți. În
lipsa unor asemenea prevederi în convenția arbitrală, hotărârea se pronunță
cu votul majorității arbitrilor, iar în caz de paritate a voturilor
prevalează soluția care se raliază votului supraarbitrului.
(2) Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de
toți arbitrii.
(3) Hotărârea arbitrală este executorie și obligatorie de la
comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare
pentru motivele și în regimul stabilite în cartea a IV-a, care se aplică în
mod corespunzător.
(4) Tribunalul arbitral poate pronunța hotărâri parțiale, în lipsă de
stipulație contrară în convenția arbitrală.
ART. 1.122
Cheltuieli arbitrale
În afară de cazul în care părțile convin altfel, onorariile arbitrilor
și cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a
numit; în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli
se suportă de părți în cote egale.
ART. 1.123
Reguli de aplicare subsidiară
Orice aspecte privind constituirea tribunalului arbitral, procedura,
hotărârea arbitrală, completarea, comunicarea și efectele acesteia,
nereglementate de părți prin convenția arbitrală și neîncredințate de
acestea rezolvării de către tribunalul arbitral, vor fi soluționate prin
aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor cărții a IV-a.

CAP. II
Efectele hotărârilor arbitrale străine

ART. 1.124
Calificare
Sunt hotărâri arbitrale străine orice sentințe arbitrale de arbitraj
intern sau internațional pronunțate într-un stat străin și care nu sunt
considerate hotărâri naționale în România.
ART. 1.125

97
Eficacitate
Orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1.124 este
recunoscută și poate fi executată în România dacă diferendul formând
obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă
hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept
internațional privat român.
ART. 1.126
Instanța competentă
(1) Solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale
străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripția
căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune
respectiva hotărâre arbitrală.
(2) În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la
alin. (1), competența aparține Tribunalului București.
ART. 1.127
Cererea
(1) Cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală străină poate
solicita numai recunoașterea acesteia pentru a invoca autoritatea de lucru
judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar,
încuviințarea executării silite pe teritoriul României.
(2) Recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută și pe
cale incidentală.
(3) Dispozițiile art. 1.101 se aplică în mod corespunzător.
ART. 1.128
Documente atașate la cerere
(1) Cererea trebuie însoțită de hotărârea arbitrală și convenția de
arbitraj, în original sau în copie, care sunt supuse supra legalizării în
condițiile prevăzute la art. 1.093.
(2) Dacă documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt redactate în limba
română, solicitantul trebuie să prezinte și traducerea acestora în limba
română, certificată de conformitate.
ART. 1.129
Motivele de refuz al recunoașterii sau executării
Recunoașterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă
de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează
existența uneia dintre următoarele împrejurări:
a) părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală
conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde
hotărârea a fost pronunțată;
b) convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au
supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în
care hotărârea arbitrală a fost pronunțată;
c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit
informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura
arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-și valorifica propria apărare
în procesul arbitral;
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost
conformă convenției părților ori, în lipsa unui acord al acestora, legii
locului unde a avut loc arbitrajul;
e) hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau
în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează
termenilor convenției arbitrale. Totuși, dacă dispozițiile din hotărâre
care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind
chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute și
declarate executorii;

98
f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părți sau a
fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care
sau după legea căruia a fost pronunțată.
ART. 1.130
Suspendarea judecății
(1) Tribunalul poate suspenda judecarea recunoașterii și executării
hotărârii arbitrale străine dacă anularea ori suspendarea acesteia este
solicitată autorității competente din statul unde a fost pronunțată sau din
statul după legea căruia a fost pronunțată.
(2) În situația prevăzută la alin. (1) tribunalul poate, la cererea
părții care solicită recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale
străine, să dispună depunerea unei cauțiuni de către cealaltă parte.
ART. 1.131
Judecata
(1) Cererea de recunoaștere sau de executare a hotărârii arbitrale
străine se soluționează prin hotărâre dată cu citarea părților și care
poate fi atacată numai cu apel.
(2) Cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă din
hotărâre rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.
ART. 1.132
Forța probantă
Hotărârile arbitrale străine pronunțate de un tribunal arbitral
competent beneficiază în România de forță probantă cu privire la situațiile
de fapt pe care le constată.
ART. 1.133
Examinarea fondului cauzei
Tribunalul nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului.

EXCEPŢIA DE ARBITRAJ

Excepţiile de necompetenţă generală sancţionează lipsa totală de jurisdicţie a instanţelor


judecătoreşti în anumite domenii. Una din situaţiile în care instanţele nu sunt competente să
soluţioneze litigiul este cea în care părţile au înţeles să stabilească printr-o clauză compromisorie
înscrisă într-un contract, sau printr-o convenţie separată denumită compromis, competenţa de
judecată în favoarea unor tribunale arbitrale.
Noul cod de procedură civilă vine cu reglementări suplimentare față de vechea procedură atât
în ceea ce privește arbitrajul intern, cât și arbitrajul internațional. Pentru prima dată este legiferată
excepția de arbitraj în cadrul arbitrajului internațional, precum și o serie de alte instituții
nereglementate în codul anterior.
Cu toate acestea, noul cod menține sub aceeași formă, câteva texte care au născut polemici în
doctrină și practică, fără a le consacra o soluție legislativă. Mai jos vom evidenția aceste instituții.

Dacă instanţele judecătoreşti sunt sesizate cu un litigiu pentru care există stabilită o clauză
compromisorie sau un compromis, părţile au posibilitatea de a invoca excepţia de arbitraj. Prin

99
această excepţie se învederează instanţei existenţa convenţiei arbitrale şi se solicită verificarea
competenţei generale a instanţei judecătoreşti în soluţionarea litigiul.
În materia litigiilor cu element de extraneitate, art. 1069 NCPC reglementează pentru prima
dată excepţia de arbitraj, ce se ridică în procesul civil internaţional. Distincţia faţă de arbitrajul
reglementat în Cartea a IV-a a Codului de procedură este legată de elementul de extraneitate care
conferă procesului un caracter internaţional.
Excepţia de arbitraj, deşi este o formă a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor,
prezintă anumite particularităţi care au determinat legiuitorul să o reglementeze diferit de celelalte
excepţii de necompetenţă generală. Ea este prezentă sub această denumire doar în art. 1069
NCPC, prin care se reglementează competenţa arbitrală în cazul litigiilor de drept internaţional. Cu
toate acestea, posibilitatea invocării excepţiei de arbitraj este prevăzută şi în art. art. 554 NCPC.

Scopul excepţiei de arbitraj este acelaşi cu cel al excepţiilor de necompetenţă generală a


instanţelor, căci art. 553 NCPC arată că încheierea convenţiei arbitrale exclude pentru litigiul care
face obiectul ei competenţa instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea, excepţia de arbitraj se
distinge de celelalte excepţii de necompetenţă generală prin următoarele caracteristici:
i) excepţia de arbitraj poate fi invocată doar de către părţi, nu şi de instanţă din oficiu. Această
regulă reiese din prevederile art. 554 NCPC, care arată că instanţa îşi verifică competenţa, însă nu
se va putea declara necompetentă decât dacă una dintre părţi solicită acest lucru. Această regulă
este contrară regimului juridic al excepţiei de necompetenţă generală, care, raportat la art. 130
NCPC, poate fi invocată şi de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului. Este adevărat că
art.131 NCPC instituie obligaţia judecătorului ca din oficiu, la primul termen de judecată, să îşi
verifice competenţa generală de a soluţiona cauza, însă în materia excepţiei de arbitraj se vor
aplica prevederile speciale, şi nu cele generale, conform principiului specialia generalibus
derogant.
Astfel, dacă cu ocazia verificărilor obligatorii efectuate în cadrul primului termen de judecată
instanţa constată existenţa clauzei arbitrale, nu îşi va putea declina competenţa decât dacă una
dintre părţi o cere. De altfel, legiuitorul a fost atent la această posibilă inadvertenţă şi a menţinut în
textul art. 554 NCPC obligaţia instanţei de a-şi verifica competenţa, însă a precizat că nu va putea
să se declare necompetentă decât dacă una din părţi o solicită.

ii) excepţia de arbitraj are un caracter relativ, şi nu absolut, precum celelalte excepţii de
necompetenţă generală. Din interpretarea art.246 NCPC am fi tentați la prima vedere sa apreciem
caracterul absolut al excepției de arbitraj, întrucât exceptiile absolute sunt cele prin care se invoca
încălcarea unor norme de ordine publică, iar art.129 ali.2 pct.1 NCPC stabilește că necompetența
generală a instanțelor este de ordine publică.
S-a susținut că, pe lângă faptul că nu poate fi invocată din oficiu, excepția are un caracter
relativ și datorită limitării temporare a posibilității invocării, respectiv in limine litis, doar în faţa
primei instanţe, odată sau înainte de formularea apărărilor de fond 1. Această regulă ar rezulta din
prevederile art. 554 alin. (2) lit. a) NCPC, conform cărora, dacă pârâtul şi-a formulat apărările în

1
Clauza compromisorie care exprimă voinţa părţilor de a supune arbitrajului eventualele litigii, nefiind o excepţie de ordine publică, trebuie
invocată de pârât la judecarea în fond a cauzei, şi nu în faza căilor de atac. (CSJ, s. com., dec. nr. 1117/1995; în acelaşi sens, C.Ap. Bucureşti, s. com.,
dec. nr. 423/1995, citate în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 699)

100
fond, fără a invoca convenţia arbitrală, instanţa nu îşi va mai declina competenţa, considerându-se
că pârâtul a acceptat jurisdicţia statală.
În ceea ce ne priveşte, deşi suntem de acord cu natura relativă a excepţiei, avem rezerve
asupra argumentului arătat. Este adevărat că instanţa nu îşi va mai declina competenţa dacă
pârâtul îşi formulează apărările pe fond, însă acesta este un motiv pentru respingerea
excepţiei de arbitraj, şi nu pentru decăderea din dreptul de a o invoca. Pârâtul poate să nu facă
niciun fel de apărare în faţa primei instanţe, ci doar în căile de atac. În acest caz, nu s-ar mai putea
reţine că nu are dreptul de a invoca excepţia în căile de atac, întrucât în faţa primei instanţe nu a
formulat apărări de niciun fel. Ar fi absurd să legăm caracterul excepţiei de atitudinea procesuală a
pârâtului, astfel ea să fie considerată relativă dacă pârâtul formulează apărări în faţa primei instanţe
sau absolută dacă nu se apără decât în căile de atac.
Natura relativă a excepţiei arbitrajului este confirmată în primul rând prin Tratatele
internaţionale la care România este parte. Convenţia de la Geneva din 1961 în privinţa arbitrajului
comercial internaţional1 prevede, în art. VI, par. 1, că excepţia întemeiată pe existenţa unei
convenţii de arbitraj şi prezentată în faţa unei instanţe judecătoreşti sesizate de către una din părţi
trebuie să fie ridicată de pârât, sub pedeapsa decăderii, înainte sau în momentul prezentării
apărărilor sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate consideră excepţia de
necompetenţă o chestiune de procedură sau de fond. Excepţia de arbitraj în procesul civil
internaţional are aşadar reglementată natura relativă, astfel că nu ar exista niciun motiv pentru care
în litigiile interne ea să aibă o natură absolută. Diferenţa între modalitatea de reglementare a
excepţiei arbitrajului în procesul internaţional (art. 1069 NCPC) şi cel naţional (art. 554 NCPC)
constă doar în specificarea momentului până la care pârâtul trebuie să invoce excepţia. În arti-
colul privind litigiile naţionale, nu se specifică că pârâtul trebuie să invoce excepţia de
arbitraj până la primul termen la care a fost legal citat, însă trebuie totuşi să o invoce
odată cu apărările de fond.
În al doilea rând, spre deosebire de normele de competenţă generală, ce au un caracter de
ordine publică, protejând interesul general al organizării judiciare şi separaţiei puterilor în stat,
arbitrajul are un caracter privat, convenţional, fiind instituit prin acordul părţilor, şi nu prin norme
imperative ale legiuitorului. Caracterul privat face ca părţile să poată renunţa la competenţa
arbitrală, prin confirmarea expresă sau tacită a jurisdicţiei statale. Art. 1280 NCC consacră
relativitatea efectelor contractului, ceea ce înseamnă că şi clauza arbitrală poate fi opusă doar de
către părţi, în lipsa invocării nefiind opozabilă instanţei, care este terţ faţă de contract. Art. 1281
NCC arată că terţii nu au dreptul de a cere executarea clauzelor contractului.
În doctrină2 s-a arătat că ori de câte ori temeiul competenţei are la bază voinţa părţilor, şi nu
dispoziţii legale, normele care o guvernează încetează să mai aibă caracter absolut, fiind de natură
relativă.

iii) motivele pentru care excepţia arbitrajului poate fi respinsă nu ţin doar de faptul că instanţa
constată că nu există competenţa arbitrală, ci şi ca urmare a unei prorogări legale de
1
Ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25 iunie 1963 privind ratificarea Convenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961, publicat în B. Of. nr. 12 din 25 iunie 1963.
2
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1985, p.
228.

101
competenţă. Prorogarea legală de competenţă a instanţelor operează atunci când pârâtul nu
invocă odată cu apărările de fond excepţia, când convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este
inoperantă sau dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din motive vădit imputabile pârâtului.
Art. 554 NCPC prevede că, în aceste cazuri, instanţa nu îşi va declina competenţa, ci va reţine
cauza spre soluţionare. Bineînţeles că pot exista o serie de alte motive pentru care instanţa mai
poate respinge excepţia (inexistenţa clauzei arbitrale, clauza nu conţine menţiunile obligatorii etc.).
În cazul litigiilor internaţionale, art. 1068 arată, de asemenea, că instanţa poate respinge
excepţia de arbitraj dacă constată că respectiva convenţie de arbitraj este caducă sau inoperantă,
ori tribunalul arbitral nu poate fi constituit, ori arbitrul unic nu poate fi desemnat din motive vădit
imputabile pârâtului. Singura distincţie faţă de litigiile interne constă în folosirea de legiuitor a
instituţiei caducităţii pentru convenţia de arbitraj, în loc de cea a nulităţii.

În prima situaţie, dacă pârâtul nu a formulat opoziție referitor la existenţa convenţiei arbitrale,
înseamnă că aceasta a renunţat la beneficiul contractual privind alegerea unui tribunal arbitral,
ceea ce echivalează cu o renunțare prin acordul părţilor a clauzei arbitrale. Acordul reclamantului
este prezumat, atâta timp cât el este cel care a introdus acțiunea în fața instanței de judecată.
Renunțarea operează ex nunc, doar pentru viitor, sau și ex tunc? Întrebarea are relevanță în ceea
ce privește actele procedurale prealabile efectuate de instanță, anterior momentului la care
pârâtul depune întâmpinarea sau anterior primului termen de judecată, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie. Avem în vederea faza preliminară de verificare și regularizare a cererii de chemare în
judecată, în care instanța ia anumite măsuri procedurale fără a cunoaște poziția pârâtului.
Apreciem că renunțarea are efecte doar pentru viitor, iar măsurile prealabile luate de instanță,
datorită caracterului administrativ, vor fi confirmate implicit, ca operațiuni accesorii activității
jurisdicționale.

Se observă că pentru a respinge excepţia de arbitraj, instanţa va trebui să constate


nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj. Pentru a constata nulitatea sau caducitatea
convenţiei, ea trebuie invocată sub formă de excepţie, fie din oficiu de către instanţă, fie de către
părţi. Invocarea nulităţii din oficiu se face în baza art. 1247 alin. (3) NCC conform căruia instanţa
este obligată să invoce din oficiu excepţia de nulitate absolută a convenţiei. Aceasta este însă o
apărare de fond, o excepţie de drept material, şi nu procesual. Raportat la art. 248 NCPC, instanţa
trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond, care fac inutilă
cercetarea în fond a cauzei. Or, excepţia de arbitraj este o excepţie de procedură , care
trebuie soluţionată mai înainte de excepţia de nulitate, care este o excepţie de drept material, o
apărare de fond. S-ar crea se pare, un impas în soluţionarea excepţiei de arbitraj, întrucât
dezlegarea ei ţine de excepţia de nulitate, care trebuie soluţionată ulterior. Mai mult, dacă în urma
analizării excepţiei de nulitate instanţa constată valabilitatea clauzei arbitrale şi se declară
necompetentă, nu suntem în situaţia pronunţării unei instanţe necompetente? Ce valoare are
dezlegarea dată de instanţă asupra excepţiei de nulitate a clauzei arbitrale, dacă ea este
necompetentă să se pronunţe?
În speţă nu se poate pune problema unirii excepţiei de arbitraj cu fondul, pentru a se pronunţa
deodată asupra ambelor excepţii, şi cea de procedură, şi cea de drept material, întrucât nu se trece
la soluţionarea fondului, ci doar la constatarea validităţii clauzei arbitrale. Mai mult, asupra excepţiei
102
de nulitate instanţa nu se pronunţă prin hotărâre, în sensul anulării clauzei arbitrale, ci doar
constată prin considerente nulitatea sau caducitatea, iar la pronunţarea hotărârii va ţine cont de
cele constatate1.

Singura variantă în care instanţa se poate pronunţa asupra excepţiei de arbitraj este de a
considera verificările instanţei privind nulitatea sau caducitatea clauzei arbitrale chestiuni
prejudiciale excepţiei de arbitraj, inerente stabilirii competenţei. Ele au o natură legală,
obligatorie şi derogă de la regimul juridic al excepţiilor de nulitate a unei convenţii de drept material.
Natura mixtă a arbitrajului, atât contractuală, cât şi jurisdicţională2, este justificarea unei astfel de
măsuri procesuale. Verificarea legalităţii sau operabilităţii clauzei arbitrale nu poate fi nici doar o
excepţie de drept material, întrucât arbitrajul are o componentă jurisdicţională, şi nici o excepţie de
procedură, întrucât se verifică o convenţie dintre părţi.
Aceeaşi natură o au şi verificările pe care instanţa le întreprinde în vederea stabilirii
competenţei şi referitor la posibilitatea constituirii arbitrajului sau a cauzelor pentru care nu poate fi
constituit.

Dacă se invocă existenţa unei clauze compromisorii sau a unui compromis în care este
determinat un tribunal arbitral competent, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea organului
arbitral3. În literatura de specialitate4 s-a exprimat şi opinia că nici instanţa şi nici tribunalul
arbitral nu îşi pot declina reciproc competenţa. Tribunalul arbitral nu are această prerogativă
întrucât Codul de procedură nu prevede această posibilitate, ci doar aceea de a închide dosarul ca
urmare a constatării necompetenţei. Instanţele judecătoreşti, deşi au prevăzută posibilitatea de a-şi
declina competenţa în favoarea unui organ jurisdicţional, nu pot să îşi decline competenţa în
favoarea tribunalului arbitral întrucât la momentul declarării necompetenţei instanţei, tribunalul
arbitral nu este încă constituit.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că atât tribunalul arbitral poate să îşi decline competenţa unei
instanţe judecătoreşti precum şi viceversa. În privinţa tribunalului arbitral, art. 579 alin.(3) NCPC
prevede expres posibilitatea acestuia de a-şi declina competenţa. Legiuitorul a înţeles să aplice
astfel principiul simetriei, respectiv dacă instanţele statale au posibilitatea declinării de competenţă
în favoarea tribunalelor arbitrale, aceeaşi prerogativă trebuie recunoscută şi în sens invers.
Jurisprudența I.C.C.J a statuat că împotriva hotărârii prin care tribunalul arbitral își declină
competența este inadmisibilă cererea în anulare.5
În ceea ce priveşte declinarea competenţei de către instanţă, considerăm că doar dacă părţile
au optat pentru un arbitraj ad-hoc, instanţa sesizată nu va putea să îşi decline competenţa, întrucât
există premisa ca tribunalul respectiv să nu fie constituit. În această situaţie, suntem de părere că
1
A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă comentat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 241.
2
Asupra naturii juridice a arbitrajului, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Declinarea competenţei între instanţele judecătoreşti şi tribunalele
arbitrale, în actuala reglementare şi în perspectiva Noului Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 3/2009, p. 213.
3
Dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (3) C. pr. civ. Constituie, în adevăr, soluţia procedurală a declinărilor de competenţă aplicabile în cazul
când instanţele judecătoreşti se declară necompetente. Se admite că necompetenţa, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor, are
drept consecinţă declinarea competenţei în favoarea altei instanţe sau în favoarea unui organ cu activitate jurisdicţională atunci când raportul litigios
este în legătură cu o convenţie arbitrală valabilă. Nu este mai puţin adevărat că în acest caz dispoziţiile citate nu fac nicio distincţie între organele cu
activitate jurisdicţională competente care pot fi organe ale statului sau private şi, ca urmare, în practică dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. pr. civ. au
constituit fundamentul declinărilor de competenţă de la instanţa statală care s-a dezînvestit către arbitraje care sunt organe jurisdicţionale cu un
caracter privat. (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1201 din 21 martie 2008, în acelaşi sens, decizia nr. 1058 din 13 martie 2008, în www.scj.ro)
4
I. Deleanu, S. Deleanu, Declinarea competenţei între instanţele judecătoreşti şi tribunalele arbitrale, în actuala reglementare şi din perspectiva
noului Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 3/2009, p. 209.
5
ICCJ, secţia comercială, Decizia nr. 1110 din 15 martie 2011, www.scj.ro

103
instanţa va trebui doar să se declare necompetentă şi să se dezînvestească, respingând acţiunea
ca inadmisibilă, urmând ca părţile să se ocupe de constituirea tribunalului arbitral, conform regulilor
alese.
Dacă părţile au ales însă jurisdicţia unui arbitraj instituţionalizat, instanţa va putea să-şi decline
competenţa, întrucât instituţia care organizează arbitrajul (spre exemplu Curtea de arbitraj) are o
structură permanentă, are posibilitatea de a înregistra dosarul primit de instanţă şi de a se ocupa
de constituirea tribunalului după regulile proprii de procedură.

Atunci când un compromis este încheiat pe parcursul judecării unui litigiu în fața instanţelor
judecătorești, conform art. 551 alin. 2 NCPC, excepția de arbitraj devine incidentă. Nu se arată însă
în cod până în ce fază a litigiului poate fi încheiat compromisul . Suntem de părere că el poate
produce efecte doar dacă se încheie în fața primei instanțe, nu și în căile de atac. Odată ce s-a
pronunțat o hotărâre judecătorească, apreciem ca nu se mai poate încheia compromisul și excepția
arbitrală nu mai poate fi primită, întrucât s-ar încălca efectele jurisdicționale ale unei hotărâri
judecătorești, care nu poate fi invalidată decât prin căile legale de atac.
Apreciem că în caz de declinare a competenței, tribunalul arbitral va putea uza de dispozițiile
art.137 NCPC, respectiv se va putea folosi de probele deja administrate in fața instanței înainte
de a-și declina competența. Deși textul face referire la declinarea competenței între instanțele
judecătorești, nu vedem nici un motiv pentru care sa nu se aplice și tribunalului arbitral. Doar în
situația în care o probă nu ar fi compatibilă cu regulile de procedură ale tribunalului arbitral, nu ar
putea fi aplicate dispozițiile art.137 NCPC.

În situaţia în care părţile se adresează cu acelaşi litigiu atât unui tribunal arbitral, cât şi
instanţelor judecătoreşti, iar în faţa instanţelor părţile nu invocă excepţia de arbitraj, ajungem în
situaţia de litispendenţă între o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitral. Având în vedere că
excepţia de litispendenţă nu există decât între instanţele judecătoreşti, apreciem că incidentul poate
fi rezolvat doar prin apelarea la regulatorul de competenţă, conform art. 554 NCPC.

Dacă părţile s-au adresat numai tribunalului arbitral, acesta este obligat să îşi verifice
competenţa conform art. 579 NCPC, iar dacă se declară competent, va trece la judecarea cauzei.
Este posibil ca în faţa tribunalului arbitral să se invoce necompetenţa tribunalului pentru
soluţionarea cauzei, părţile apreciind ca fiind competentă instanţa judecătorească. De data aceasta
nu mai suntem în faţa excepţiei de arbitraj, întrucât se urmăreşte exact viceversa, respectiv
atragerea jurisdicţiei statale.
Excepţia de necompetenţă a tribunalului arbitral urmează regimul juridic al excepţiilor
prevăzut de art. 592 NCPC, urmând a fi invocată sub sancţiunea decăderii până la primul termen
de judecată. Excepţia va putea fi invocată şi în calea de atac, cu condiţia ca ea să fi fost respinsă
de tribunalul arbitral, ea constituind de altfel primul motiv al acţiunii în anulare împotriva hotărârii
arbitrale, prevăzute de art. 608 NCPC.
Într-un articol recent1 s-a susținut că atunci când excepţia prezintă caracter de ordine publică,
ea nu poate fi respinsă ca tardivă. Este cazul în care, spre exemplu, se invocă nulitatea convenţiei

1
A.Dobre, Efectele conventiei arbitrale, publicat in 14 septembrie 2011 pe www.juridice.ro

104
arbitrale pentru motivul că obiectul ei priveşte un litigiu nearbitrabil. Decăderea operează
necondiţionat numai referitor la excepţiile lăsate la facultatea exclusivă a părţilor.
Nu putem fi de acord cu un asemenea punct de vedere din mai multe considerente:
- În primul rând, art.592 NCPC limitează la primul termen de judecată dreptul de a invoca
excepții, inclusiv referitoare la existența și validitatea convenției arbitrale. Aici sunt incluse
toate motivele de nulitate ale convenției arbitrale, inclusiv cele de ordine publică legate de
nearbitrabilitatea litigiului.
- În al doilea rând, necompetența tribunalului arbitral este strâns legată de validitatea
convenției arbitrale. Validitatea convenției arbitrale se invocă pe calea unei apărări de fond,
excepția de nulitate a unei convenții nefiind o excepție procesuală, ci un mijloc de apărare.
Deși art.592 NCPC nu face referire la excepțiile privind competența tribunalului arbitral,
apreciem că noțiunea de excepție din art.592 al.1 NCPC trebuie interpretat în sensul ei larg, de
excepție procesuală și excepție de drept material, fiindcă doar astfel poate fi cercetată validitatea
unei convenții arbitrale.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a statuat, prin


Hotărârea nr. 6/20051, că modificarea clauzei compromisorii în sensul că părţile, prin voinţa lor,
decid să excludă arbitrajul ca mijloc de soluţionare a litigiului, îndreptăţeşte tribunalul arbitral să
reţină inexistenţa unei clauze compromisorii valide. Competenţa tribunalului arbitral nu poate fi
dedusă din împrejurarea că părţile şi-au desemnat arbitrii, din moment ce s-a solicitat Curţii de
Arbitraj să refuze organizarea arbitrajului. În speţa de faţă, s-ar fi putut reţine cauza spre
soluţionare numai dacă, după desemnarea arbitrilor, ar fi fost formulată o declaraţie expresă în
sensul că se acceptă soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral.
Și în această situație intervine aceeași problemă expusă anterior, respectiv competența
instanței arbitrale de a analiza validitatea clauzei compromisorii în cazul în care se declară ulterior
necompetentă. Pe marginea acestei teme există deja bine întipărit principiul preluat din arbitrajul
internațional Kompetenz-Kompetenz care recunoaște arbitrilor competența de a statua asupra
propriei lor competență. Ar fi fost un exemplu fericit din partea legiuitorul sa explice în mod clar în
textele noului cod aplicarea acestui principiu, care deroga de la normele uzuale de procedura civilă.

1
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa arbitrală nr.
6/19.01.2005, în „Arbitrajul comercial – Soluţia de succes în litigiile comerciale” nr. 1/2009, pp. 67-68

105