Juste la fin du monde

Jean-Luc Lagarce

PERSONAJE:
ANTOINE: Claudiu Vrabie
CATHERINE: Ștefi Sandu
LOUIS: Dorian Leonte
MAMA: Laura Bilic
SUZANNE: Mălina Lazăr
PROLOG
LOUIS
Aveam aproape 30 de ani atunci când am murit.
TOȚI
Anul următor
LOUIS
Erau multe luni deja de când așteptam fără să fac nimic
Fără să mint, să uit...
Erau multe luni de când așteptam să se termine.
TOȚI
Anul următor
LOUIS
Uneori, în fața unui pericol extrem abia îndrăznești să te miști, de frică să nu
scoți vreun zgomot sau să faci un gest prea violent care ar trezi dușmanul și te-ar
distruge pe loc

TOȚI
Anul următor
LOUIS
Frica
Mă hotărâsem să mă întorc să-i văd, să revin, să mă întorc să-i anunț...
Încet, calm, așezat - și n-am fost eu oare întotdeauna pentru alții, dar mai
ales pentru ei, n-am fost eu oare întotdeauna un om așezat? -
Voiam să anunț, să spun, doar să spun despre moartea mea apropiată și
iremediabilă.
Voiam să le spun eu însumi -mă rog, poate c-am vrut...poate că n-am vrut...
Poate c-am vrut întotdeauna să hotărăsc...să-mi dau și să le dau și altora și
lor, mai ales lor și ei...pe care n-o cunosc
Să-mi dau și să dau altora pentru ultima dată impresia că sunt repsonsabil de
mine până la capăt, că sunt propriul meu stăpân.
PARTEA ÎNTÂI
Scena 1

SUZANNE
E Catherine. Ea e Catherine. Catherine, e Louis. Catherine.

ANTOINE
Suzanne, te rog, îl lași să intre? Lasă-l să intre.

CATHERINE
Se bucură.
ANTOINE
O cață, nu alta…
MAMA
Nu-mi spune asta. E adevărat? Uitasem…Nu-mi spune că nu se cunosc.
Louis, n-o cunoști pe Catherine? Hai, nu spune..nu vă cunoașteți, nu v-ați întâlnit
niciodată, niciodată?
ANTOINE
Ce-ai acum? Știi foarte bine.
LOUIS
Încântat.
CATHERINE
Da și eu..desigur, și eu. Catherine.
SUZANNE
Îi strângi mâna?
LOUIS
Louis. Cum a spus și Suzanne.., doar ce-a spus.
SUZANNE
Tu îi strângi mâna lui și el îți strange mâna ție. N-ai de gând să-i strângi
totuși mâna? Niște străini am putea spune. El nu s-a schimbat. Tu nu te-ai schimbat
deloc, Louis. Serios. Ea e Catherine, o să vă mai întâlniți pe-aici. Sigur. O să vă-
ntâlniți fără probleme. Da`, ce faci, îi strângi mâna? Pu-o pe obraz. Catherine…hai.
ANTOINE
Suzanne, se văd pentru prima data!
LOUIS
Are dreptate…pot să, pardon, îmi dați voie?
SUZANNE
Ce spuneam, trebuie să li se spună…
MAMA
De alminteri, cine mi-a băgat o asemenea idee in cap? Știam…Doar că,
niciodată n-aș fi putut să-mi imaginez că nu se cunosc, (că nu vă cunoașteți), că
soția fiului meu nu-l cunoaște pe celălalt fiu al meu. Nu credeam că e posibil. Trăiți
într-un fel foarte ciudat.
CATHERINE
Când ne-am căsătorit el n-a venit și de atunci nu s-au mai ivit ocazii.
ANTOINE
Știe și el asta.
MAMA
Da, nu-mi explicați, e o prostie, nu știu de ce-am întrebat. Știu asta foarte
bine, dar uitasem, (am uitat toți ceilalți ani).
SUZANNE
A venit cu taxiul. Eram în spatele casei și-am auzit o mașină. M-am gândit
că și-ai cumpărat mașină, mi se părea logic. Când am auzit taxiul am știu c-ai
venit. Ai venit cu taxiul de la gară. De ce? Aș fi putut să vin să te iau. Am mașina
mea. Puteai să mă suni și-aș fi venit să te iau. Nu trebuia decât să-mi spui și să mă
aștepți într-o cafenea. Da știam c-o să faci așa. Le-am spus și lor că vei lua un taxi,
dar ei s-au gândit că știi tum ai bine ce-ai de făcut.
MAMA
Ai călătorit bine, nu te-am întrebat?
LOUIS
Sunt bine. Tu ce mai faci?
ANTOINE
Bine…tu?
LOUIS
 Sunt bine. N-a fost o călătorie foarte lungă, oricum.
SUZANNE
Vezi, Catherine. Ce-ți spuneam. Așa e Louis. Nu sărută niciodată pe nimeni.
Propriul lui frate și nu-l sărută.
ANTOINE
Suzanne, mai lasă-ne-n pace!
SUZANNE
Ce-am spus? N-am spus nimic, ție chiar nu ți-am spus nimic. Vorbeam
cumva cu tine? Mamă!

Scena 2

CATHERINE
Sunt la cealaltă bunică. N-aveam de unde să știm că veniți
LOUIS
Că vii...
CATHERINE
Da.., scuze. Nu știam că vii și când am aflat, era târziu. S-ar fi bucurat să te
cunoască. Și eu și Antoine la fel. Nici nu știu cum arăți. Cea mare are 5 ani.
Se spune, eu nu-mi dau seama, dar...toată lumea spune că seamănă cu
Antoine, că e leită Antoine, dar fată. Se tot spun lucruri de-astea despre copii, nu
știu.
MAMA
Același caracter, au același caracter murdar și urât, sunt amândoi la fel.
Amândoi dintr-o bucată și încăpățânați. Când o să crească o să fie fix ca el.
CATHERINE
Ne-ai trimis câteva cuvinte, mi-ai scris și mie, doar câteva, și flori, îmi aduc
aminte.
Era, a fost, era...o atenție. Foarte amabil. Am fost mișcată, dar, de fapt, n-ai
văzut-o niciodată. Îi povestesc eu. Ți-am trimis o fotografie - e foarte mică, foarte
subțirică, un bebe, prostii de-astea! - În fotografie, nu seamănă cu Antoine, deloc,
nu seamănă cu nimeni, când ești așa de mic nu semeni cu nimeni, nu știu dacă ai
primit-o. Astăzi e foarte diferită, a crescut și are părul lung. Păcat.

ANTOINE
Lasă asta, îl plictisești.
LOUIS
Deloc, nu mai spune asta.
CATHERINE
Te plictisesc.
LOUIS
Deloc, de ce spui asta?

CATHERINE
Nu, așa e...plictisesc pe toată lumea cu chestiile astea despre copii...
LOUIS
Nu știu de ce-a spus asta, n-am înțeles. E o răutate...adică nu răutate, dar e
neplăcut. Nu mă plictisesc deloc chestiile astea...finii.

ANTOINE
Nepoții...
LOUIS
Nepoții, nu sunt finii mei, nepoții, nepoatele, nepoata, mă interesează. E și
un băiețel, nu? Are același nume ca mine. Louis.

ANTIUNE
Louis al XIV lea.

CATHERINE
Ascultă, Antoine, ascultă-mă, nu mai spun nimic, nu contează, povestește tu
în locul meu!

ANTOINE
Glumeam...

MAMA
Glumește...e o glumă veche. Spune.
CATHERINE
Da, îmi cer scuze.
LOUIS
A nu, îmi face plăcere, sunt mișcat, am fost mișcat.
CATHERINE
E un băiețel, da. Are 3 ani acum. 3 ani..nu știu, sunt 2 ani diferență. Îi separă
2 ani.
ANTOINE
Ce-i? N-am spus nimic, nu te uita așa la mine! Nu vezi cum se uită (ea) la
mine? Ce-am spus? N-am spus nimic să te tulbure. Uite, e tulburată; abia te
cunoaște și e tulburată, așa e Catherine. Catherine? El te-ascultă uite, îi pasă de
copiii mei, ai tăi...Îl pasionează această descriere a progeniturilor noastre, se pare.
Iubește subiectul. Am spus asta probabil fără să mă gândesc.

CATHERINE
Da, nu, nu mă gândeam la asta.
LOUIS
Sunt stânjenit…scuze, scuză-mă, uite, nu sunt supărat, dar m-ai făcut să mă
simt stânjenit…și acum, acum sunt stânjenit.

ANTOINE
Greșeala mea…o zi atât de bună…

MAMA
Vorbea despre Louis. Catherine, vorbeai despre Louis, micuțul Louis. Lasă-l
știi cum e.

CATHERINE
Da, scuze, ce spuneam. Are același nume ca tine, adică…

ANTOINE
Îmi cer scuze. Asta e acum, scuze. Să spunem că n-am spus nimic. Nu te mai
uita așa la mine.

CATHERINE
 Are prenumele tatălui vostru, cred că e bine, nu-mi displace acest prenume.
Și apoi, pentru că nu o să ai un fiu, Antoine spune asta, că n-o să ai copii, tu spui
asta, tu ai spus asta, Antoine spune că n-o să ai, mă rog, pentru că ești…asta nu
înseamnă că hotărăște cineva pentru viața ta, dar cred că nu greșește. Oricum, ne-
am spus să-l numim Louis, ca pe tatăl tău, ca pe tine, de fapt. Cred că asta i-a
plăcut și mamei voastre.

MAMA
Chiar e păcat că nu poți să-l vezi. Și dacă la rândul tău…

LOUIS
Și pentru copilul ăsta n-am trimis câteva cuvinte?
ANTOINE:
Căcat, nu despre asta vorbea ea!
CATHERINE:
Antoine!

Scena 3
SUZANNE:
Când ai plecat, n-am știut că pleci pentru atâta timp și n-am dat atenție.
-nu-mi amintesc de tine- m-am trezit fără nimic. Uitam destul de repede,
eram mică, așa mi s-a spus, că eram mică.
Nu e bine c-ai plecat. Nici pentru mine și nici pentru ea. (ea n-o să-ți spună)
Și într-un fel nici, pentru Antoine și Catherine. Mă rog și...nu cred că mă înșel, nu
trebuie să fie, să fi fost bine nici pentru tine. Tre să fi avut uneori, chiar dacă n-o s-
o spui niciodată, chiar dacă nu spui -deși exact despre asta-i vorba- Uneori, tre să fi
avut și tu (așa cred eu). Cred c-ai avut uneori nevoie de noi și să fi regretat că nu
ne-o poți spune.
Uneori ne trimiteai, adică ne trimiți scrisori. De fapt nici măcar nu sunt
scrisori. Câteva cuvinte, una, 2 fraze, cum se spune? Scrisori eliptice.
Cânderam mică și nu te-ai mai întors acasă, credeam că meseria ta era să
scrii (și ne încerca pe toți, asta știi, nu se poate să nu știi, un fel de admirație,
pentru asta...). Dar niciodată în ce ne privește, niciodată nu te-ai folosit de această
posibilitate, de acest dar, așa îi spune. Niciodată nu te-ai folosit de această calitate
pe care o ai pentru noi. Nu ne socotești demni. Scrisul tău a fost întotdeauna
(despre alții), pentru alții. Frazele astea eliptice sunt întotdeauna scrise pe dosul
unor ilustrate (avem astăzi o colecție de invidiat), ca și cum ai vrea să pari tot
timpul în vacanță, nu știu...eu credeam asta...și era ca și cum din start, voiai să
reduci locul pe care ni-l consacrai și să lași la îndemâna oricui mesaje fără
importanță pe care să ni le adredsezi. - sunt bine și sper că și voi sunteți la fel -
Chiar și pentru o zi ca asta, pentru o veste ca asta, ai lăsat doar câteva indicații
rapide despre zi și oră pe spatele unei ilustrate cumpărată dintr-o benzinărie. Sunt
sigură.
Ea, mama ta, mama mea, spune că ai făcut și faci mereu, (chiar și după
moartea lui) că ai făcut și faci mereu ce ai de făcut. Repetă asta, iar dacă noi
insinuăm, doar din întâmplare, dacă îndrăznim să insinuăm că poate tu n-ai fost
până într-atât de prezent, ea răspunde că ai făcut și faci mereu ce ai de făcut și noi
tăcem. Ce știm noi, nu te cunoaștem. Ce cred eu, totuși, e că tu nu uiți niciodată
datele esențiale din viețile noastre, aniversările oricare ar fi ele.Cred că ai rămas
mereu alături de mama într-un fel anume și că noi nu avem niciun drept să-ți
reproșăm absența. Asta crede și Antoine, să știi... Mi-a confirmat-o când a crezut
că am ajuns la vârsta la care să pot înțelege. Straniu.
Voiam să fiu fericită când te întorci. M-am pregătit, așa se spune, că te
pregătești spiritual...Iar eu îți fac reproșuri și tu mă assculți. Adică pari să mă
asculți pentru că nu mă întrerupi.
Locuiesc aici cu ea. Antoine și Catherine și copiii au o căsuță la câțiva
kilometri de noi. Iei autobuzul 9 și pe urmă 62 și pe urmă trebuie să mergi puțin pe
jos. Ei bine, nu-mi place, nu merg niciodată acolo, dar lor le e bine.
Nu știu de ce vorbesc despre asta și aproape că-mi vine să plâng. Nu-i bine.
E un cartier mai degrabă urât. Îl renovează acum, dar...locul ăla nu poate fi reparat
și e departe, nu-mi place. Ei vin mereu aici și noi nu mergem niciodată acolo.
Și ilustratele alea, puteai să le alegi mai bine, nu știu, le-aș fi lipit pe perete,
aș fi putut să le arăt altor fete! Mă rog, n-are nimic.
Aș vrea să plec, dar știu că e imposibil. Nu știu cum s-o spun, așa că mai
bine tac. Antoine îmi zice mereu că am tot timpul, că nu stau rău și într-adevăr,
dacă te gândești.. (eu mă gândesc la asta și-mi vine să râd). Într-adevăr nu stau rău,
doar că...
Mă rog, nu plec, rămân. Poate că viața mea o să fie tot timpul așa. Uneori
trebuie să te resemnezi, bun. Mai sunt oameni ca mine și nu puțini. Sunt toameni
care trăiesc toată viața acolo unde s-au născut și unde s-au născut înaintea lor
părinții lor. Ei nu sunt nefericitți, sau cel puțin nu sunt nefericiți din cauza asta.
Trebuie să te mulțumești cu cât ai. Și poate că e și soarta mea. Destinul. Ce
cuvânt...poate că e viața mea. Am camera mea și pe-a lui Antoine și pe-a ta dacă
vreau, (dar cu ea nu facem nimic). E ca debara, nu-s răutăcioasă, dar punem în ea
vechiturile pe care nu le mai folosim, dar pe care nu ne îndurăm să le-aruncăm. Și
poate că-i mai bine așa.
Asta spun toți când sar cu gura pe mine. Asta-i mult mai bine decât ce-aș
putea să închiriez cu banii pe care-i câștig dac-aș pleca, dar nu plec. Dar asta nu e
casa mea, e casa părinților mei, nu e același lucru. Tu probabil că înțelegi asta.
Pare că vorbesc prea mult. Dar nu-i adevărat. Vorbesc mult când e cineva,
dar în restul timpului sunt foarte tăcută.
Ce voiam să-ți spun e că totul merge bine și că ar fi greșit, de fapt, șă-ți faci
griji.

Scena 4
LOUIS
M-am trezit și mi-am spus că aș veni să-i văd, să le fac o vizită și apoi zilele
următoare, în ciuda filmelor pe care mi le-am făcut în cap, nu mi-am mai schimbat
părerea. Eram în patul meu și m-am trezit, calm, liniștit – e mult de-atunci, acum
un an (am mai spus asta). Mă trezeam în fiecare dimineață cu ideea morții mele
apropiate care mi se învârte-n cap. Iar atunci m-am trezit calm, liniștit, cu acest
gând ciudat și limpede, că părinții mei și apoi oamenii, toți ceilalti, oamenii cei mai
apropiați mie și tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte), mama mea, fratele meu, sora mea,
că toată lumea după ce și-a făcut o anumită părere despre mine, mai devreme sau
mai târziu a încetat să mă iubească. -asta vreau să zic- la urma urmei, din
descurajare, din dezgust față de mine, mă abandonau mereu, pentru că eu cer
abandonul.
Aveam impresia asta (nu-mi găsesc cuvintele) când mă trezeam -pentru
câteva secunde când te trezești din somn, totul pare limpede, crezi că înțelegi, apoi
dispare imediat-.
Credeam că mă abandonau mereu, puțin câte puțin, mie însumi, singurătății
mele în mijlocul celorlalți, pentru că n-ar fi știut să mă ajungă, să mă atingă și că
trebuie să renunțe.
Și renunță la mine toți într-un anume fel, după ce au încercat atâta să mă țină
lângă ei și să mi-o spună. Renunță pentru că i-am descurajat și pentru că vor să
înțeleagă că lăsându-mă în pace, făcându-se că nu-și mai fac griji pentru mine,
înseamnă să mă iubească și mai mult.
Am înțeles că această absență a dragostei de care mă plâng și care a fost
întotdeauna cel mai mare motiv al temerilor mele, îi făcea întotdeauna pe alții să
sufere mai mult decât pe mine. M-am trezit cu ideea disperată că eram iubit de viu
așa cum mi-aș fi dorit să fiu iubit de mort și că ei n-ar fi putut niciodată să mi-o
spună.

Scena 5
LOUIS
Nu spui nimic?
CATHERINE
Pardon, nu, nu știu, ce-ar trebui să spun?
LOUIS
Îmi pare rău pentru incident, adineauri, voiam doar să știi. Nu știu de ce-a
spus asta, n-am înțeles. Antoine. Mereu vrea să nu mă intereseze, probabil că te-a
prevenit în ceea ce mă privește.
CATHERINE
A, nu mă mai gândeam la asta...n-a fost important.
Și de ce-ai spus că probabil m-a prevenit în legătură cu tine? Ar fi trebuit?
Mi se pare o idee ciudată. Vorbește despre tine cum trebuie și oricum n-o face des.
Aproape niciodată. Crede (și eu cred) că viața lui nu contează pentru tine. Ai idee
ce lucrează fratele tău? Nu e un reproș și mi-ar părea rău s-o iei așa. Nici eu nu știu
exact ce face, dar lucrează într-o uzină mică de utilaje, pe-aici. Uneori merg și-l
aștept. Mergeam, mă rog. Probabil că face unelte, cred... Nici eu nu știu exact.
A ajuns la concluzia că ceea ce face nu e interesant pentru tine. Și nu tre` să
fii rău să te gândești că nu se înșeală prea tare, nu crezi? Sau n-am dreptate? Mă
înșel?
LOUIS
Da...și pe de-o parte e oarecum așa. Dar eu...adică mi-aș dori foarte mult să
pot...
CATHERINE
Gata! Eu cred că n-ar trebui să-mi spui toate lucrurile astea mie. Chiar nu
înțeleg ce te-mpiedică să vorbești cu el. Eu, eu nu contez și n-o să-i spun nimic, așa
sunt eu, nu e treaba mea sau nu în felul ăsta. Iată-te la rândul tău, cum ai spus?
Prevenit în ce mă privește.
LOUIS
N-am nimic de spus sau de nespus, nu-mi dau seama.
CATHERINE
Perfect.
LOUIS
Catherine!

Scena 6

SUZANNE
Fata asta, nu prea-ți vine să crezi, prima dată când o vezi ai impresia că-i
fragilă și pierdută, tuberculoasă sau orfană de cinci generații, dar te înșeli.Nu tre să
te bazezi pe asta. Știe să aleagă și e hotărâtă. E simplă, clară și precisă.
LOUIS
Și tu, Suzanne ești mereu așa?
SUZANNE
Eu?
LOUIS
Da, îți dai mereu cu părerea?
SUZANNE
Nu, de fapt, tot mai puțin. Azi o mai fac uneori, dar aproape deloc. Voiam
doar să-ți stârnesc regrete.
LOUIS
Cum?
SUZANNE
În general Antoine în astfel de momente îmi spune ”Gura, Suzanne!”
LOUIS
Oh, scuze, nu știam, ”Gura, Suzanne!”

Scena 7
MAMA
Nu mă privește...mă bag și eu în seamă, așa am fost mereu, nu mă schimb.
Vor să vorbească cu tine, atât. I-am auzit vorbind îi și cunosc, știu, cum să
nu știu. Și dacă nu îi auzeam tot mi-aș fi dat seama. Vor să-ți vorbească. Au știu că
te întorci și s-au gândit că ți-ar putea vorbi. Au o grămadă de lucruri să-ți spună de
mult timp și s-a ivit în sfârșit ocazia.
Ei ar vrea să-ți explice, dar or s-o facă prost, pentru că nu te cunosc...nu
destul.
Suzanne săraca nici măcar nu știe cine ești. La ea nu-i cu a ști e cu a
imagina. Își imaginează tot timpul și habar n-are de viața reală. Și el, Antoine.
Antoine e diferit....Își face o idee și după nu i-o mai scoți din cap.
Ei vor să-ți explice și probabil o vor face, dar prost. Le e frică de timpul
scurt pe care li-l dai, de cât de puțin veți petrece împreună. Adevărul e că nici eu
nu-mi fac iluzii c-ai să rămâi prea mult cu noi.
Te-am văzut când ai venit. Abia ai intrat și-ai început să te gândești c-ai
făcut o mare greșeală. Nici n-ai intrat bine și voiai să pleci. Nu mă contrazice.
Le va fi frică (e vorba și de frică aici) și or să fie stângaci, or să-ți spună prea
repede ce au de spus, uneori cu brutalitate, așa cum au fost și ei dintotdeauna și nu
încetează să fie. Ăsta-i felul lor și tu n-ai cum să înțelegi.
Deja văd cum se va întâmpla. Abia o să le răspunzi cu 2,3, cuvinte și-ai să
rămâi calm, cum ai învățat tu singur să fii (eu și tatăl tău n-avem nicio legătură cu
asta), sau le vei zâmbi, iar mai târziu ei nu-și vor aminti decât acest zâmbet. E
singurul răspuns pe care vor să-l păstreze de la tine. Iar zâmbetul ăsta îl vor repeta
iar și iar și va face lucrurile și mai rele între voi. Va fi ca un semn de dispreț, cea
mai rea dintre răni.
Pe Suzanne o s-o întristeze acest zâmbet, iar pe Antoine îl va face și mai dur,
iar când mai târziu se va vorbi despre tine, el va refuza să deschidă gura.
 Suzanne vrea să plece. Ți-a spus, nu? Vrea să plece departe și să trăiască
altă viața, (așa crede ea). Vrea să trăiască într-o altă lume, povești de-astea. Dacă e
să fim sinceri, nu e cu nimic mai diferită decât tine, când erai și mai tânăr decât ea,
și cu nimic mai grav. Același abandon. Iar Antoine vrea mai multă libertate, asta
spune când e furios. N-ai prea crede văzându-l dar e adesea foarte furios. Și-ar dori
să nu mai fie dator. Cui și ce datorează nu știu, dar e un lucru pe care-l spune
mereu. Mă rog, eu îl ascult și tac.
Și poate că tu-ți spui că nu le datorezi nimic, iar ei nu-ți datorează nimic ție.
Îți spui asta să te protejezi, să te simți mai puțin vinovat. Poate că ai dreptate. A
trecut foarte mult timp (toate se trag de-aici), iar tu oricum n-ai vrut niciodată să fii
responsabil, iar noi n-am știut să te obligăm. Poate-ți spui și tu că eu inventez toate
astea și că, de fapt, ei n-au nevoie de nimic de la tine. Iar ziua se va termina exact
așa cum a început fără vreo importanță. Bine...Poate.
Ce vor ei e să-i încurajezi poate, (cred că au dus întotdeauna lipsă de asta).
Să le interzici cutare sau cutare lucru. Să le spui, uite, să-i spui Suzannei, de
exemplu (chiar dacă nu-i adevărat), să-i spui să vină uneori, de 2, 3 ori pe an să te
viziteze. Că ea ar putea dacă ar vrea să vină acolo unde locuiești tu. Că poate să
călătorească și că pe tine te interesează, nu c-ar putea să te intereseze, ci că îți pasă,
că-ți faci griji. Să-i dai lui Antoine sentimentul că nu e responsabil pentru noi, nici
de mine, nici de sora ta. (el n-a fost niciodată, dar a trăit cu impresia asta, cu
povara asta). Asta i se pare cea mai mare datorie din viața lui și-l doare, pentru că
simte în același timp că fură un rol care nu-i aparține. Dă-i măcar iluzia că la un
moment dat ar putea și el să mă abandoneze, să fie liber, așa cum ai făcut tu. Dă-i
senzație că e în stare. N-o s-o facă, o să găsească tot timpul alte piedici, dar și-ar
dori atât de mult să creadă asta. E un băiat bun, dar cu atât de puțină imaginație, iar
asta mă face să sufăr.
Ar vrea amândoi să fii mai mult pe-aici. Să fii mai prezent, să vă întâlniți tot
timpul, să vă certați, iar apoi să vă împăcați. Ei ce zici, un mic zâmbet, nu? Sau
poate două, trei cuvinte...

LOUIS
Nu. Doar un mic zâmbet, ascultam.
MAMA
Asta e părerea mea. Câți ani ai?
LOUIS
 Eu? Mă întrebi? Am 29 de ani.
MAMA
Și pentru mine sunt tot 29 de ani, nu-mi dau seama, e mult timp?

Scena 8
MAMA
Duminica...

ANTOINE
Mamă!

MAMA
N-am spus nimic, îi povesteam lui Catherine. Duminica...

ANTOINE
Știe asta pe de rost.

CATHERINE
Las-o să vorbească, nu vrei să lași pe nimeni să vorbească. Începuse să vorbească.

MAMA
Îl deranjează asta.
Lucram, tatăl lor lucra, eu lucram, și duminica -povestesc, n-asculta- duminica,
pentru că în timpul săptămânii n-aveam prea mult timp, mergeam să ne plimbăm.
Întotdeauna și sistematic.

CATHERINE
Unde te duci, ce faci?

ANTOINE
Nicăieri, nu mă duc nicăieri, unde vrei să mă duc? Nu mă mișc, ascultam.
Duminica...

LOUIS
Rămâi cu noi, de ce nu? E trist.

MAMA
Ce spuneam, nu-l mai cunoști? Același caracter urât. E limitat. De când era mic
copil a fost așa. Și-o face destul de des din plăcere. Fix cum îl vezi acum, așa a fost
dintotdeauna.
Duminica -ce spuneam? A, duminica mergeam să ne plimbăm. Era ca un ritual, un
obicei al nostru. Era imposibil să scapi.

SUZANNE
Asta se întâmpla când eram foarte mică, sau nici nu existam încă.

MAMA
Bun. Luam mașina, astăzi voi n-ați face asta, luam mașina -nu eram extraordinar
de bogați, nu, dar aveam mașină și nu cred că a existat vreun moment în care tatăl
lor să nu fi avut mașină.- Chiar înainte să fim căsătoriți...de căsătorie, înainte de
căsătorie. Avea o mașină veche și gălăgioasă. -îl priveam- dar era bine că avea o
mașină.

ANTOINE
Avem încredere în ce spui.

MAMA
După aceea mașina noastră, mai târziu, dar ei nu cred că-și amintesc. Mașina
noastră era lungă, -aerodinamică- și neagră, fiindcă negrul, vorba lui, negrul ar fi
mai șic. Mai degrabă cred că pentru că nu găsise alta. Roșie, îl cunosc bine, roșie i-
ar fi plăcut.
Dimineața o spăla, o lustruia ca un maniac, iar după amiaza, după ce mâncam,
plecam. Întotdeauna a fost așa, nu știu, ca o tradiție. Că ningea, că ploua, că bătea
vântul, îi plăcea să spună asta -că ninge, că plouă, că bate vântul- în toate
duminicile mergeam să ne plimbăm.
-spuneam că plecâm în concediu, caxonam, iar seara când ajungeam, spuneam că
pân la urmă și la coadă ne simțim mai bine-acasă.-
Fleacuri.
Și iarăși, cu puțin înainte de începutul școlii, mereu aceleași povești, ce încerc eu
să spun, mergeam la restaurant, mereu la aceleași restaurante, nu foarte departe și
patronii ne cunoșteau și mâncam mereu aceleași lucruri. Specialitățile casei și
feluri de sezon, crap prăjit și pui de baltă cu smântână, dar lor nu le plăceau.
După, când au îmlinit 13, 14 ani, Suzanne era mică, nu se iubeau prea tare, se
ciondăneau mereu, asta îl înfuria pe tatăl lor, alea au fost ultimele dăți, dar nimic
nu mai era la fel.
Nu știu de ce povestesc asta. Tac.
După, nu e o răutate ce spun, ăștia doi au crescut prea mari, nu mai știu, putem ști
cum dispare totul? N-au mai vrut să vină cu noi. Rămăseserăm doar noi cu
Suzanne. Nu mai merita.

ANTOINE
E vina noastră.

SUZANNE
Sau a mea.

MAMA
E după amiză, mereu a fost așa. Prânzul durează mai mult, ne întindem
picioarele.
CATHERINE
Mai doriți cafea?
SUZANNE
Ai să-i vorbești cu dumneavoastră toată viața?
ANTOINE
Suzanne, fac cum vor!
SUZANNE
Iar tu n-ai decât să te duci dracu pân la urmă! Nici măcar nu vorbeam cu
tine, ce vorbeam cu tine cumva? Încetează să te mai ocupi de mine tot timpul, nu-ți
cer nimic, ce-am spus?
ANTOINE
Nu-ți permit să-mi vorbești așa. Vrea să se dea mare fiindcă e Louis aici,
fiindcă ești tu aici.
SUZANNE
 Ce legătură are Louis cu asta? Nu fiindcă e Louis aici, ci fiindcă ești tu
prost! Ai înțeles, ai auzit, te-ai prins?
MAMA
Suzanne! N-o lăsa să plece. Hai, du-te după ea!
ANTOINE
O să se întoarcă.
LOUIS
Da, aș vrea puțină cafea, chiar aș vrea!
ANTOINE
”Da, aș vrea puțină cafea, chiar aș vrea!”
CATHERINE
Antoine!
ANTOINE
Ce?
LOUIS
Încercai să faci mișto de mine.
ANTOINE
Sunteți toți fix la fel! Suzanne!
CATHERINE
Antoine, unde te duci?
MAMA
Se vor întoarce, se întorc întotdeauna. Unde te duci, Louis?
Sunt mulțumită, asta n-am apucat să spun, dar sunt mulțumită că ne-am
adunat cu toții aici.

Scena 9
LOUIS
 La început -eu așa am crezut- Îmi repetam, speram că restul lumii va
dispărea cu mine. Pleacă toți cu mine, mă însoțesc și nu mai revin niciodată. Îmi
repet că-i iau cu mine și că nu sunt singur. După aceea am visat că-i văd pe toți
după moarte și că-i judec. Mi-i imaginez la paradă, îi privesc. Sunt ai mei acum.
Mă uit la ei și nu-mi plac prea tare..nu-i iubesc. E o regulă, să nu-i iubești.. Dac-aș
face-o m-aș întrista prea tare. Mă amuză. Îi organizez, fac și refac rostul vieții lor.
Îi privesc dintre nori, ca în cărțile pentru copii, -nu știu, e o idee pe care-o am- Ce-
or să facă din mine când n-am să mai fiu aici?
Ai vrea să-i comanzi, să reacționezi, să profiți puțin de tulburarea lor și să-i
mai conduci un pic. Ai vrea să-i auzi, eu nu-i aud. Să-i faci să spună prostii uriașe
și să știi în sfârșit ce gândesc.
Plângi.
Ești bine.
Sunt bine.
Uneori e ca o tresărire, dar alte ori mă agăț din nou de viață, de ei și devin
dușmănos.
Îmi aduc aminte.
Mușc, mi se întâmplă adesea să mușc.
Mă enervez din nou pentru lucruri pe care le iertasem.
Un înecat care și-ar omorâ salvatorii, vreau să-i țin cu capul în râu.
TOȚI
Vorbești de rău.
LOUIS
Sunt în pat, e noapte și nu pot să adorm din cauza fricii. Vomit ură. Mă
apasă și mă epuizează și această epuizare mă va lăsa să dispar în sfârșit. Vă omor
unii după alții, iar voi n-aveți habar. Sunt singurul supraviețuitor! Voi muri ultimul.
Sunt un ucigaș și ucigașii nu mor. Va trebui să mă răpuneți.
TOȚI
Gândești de rău.
LOUIS
Nu iubesc pe nimeni. Nu v-am iubit niciodată, astea erau minciuni, nu iubesc
pe nimeni și sunt singur, iar singur nu risc nimic.
TOȚI
Hotărăști totul.
LOUIS
Moartea este decizia mea!
TOȚI
Asta e ceea ce facem, trăim de frică să nu-i distrugem pe cei care ne iubesc.
LOUIS
Și murind vă distrug și chiar asta îmi doresc. Mor de ciudă, mor din răutate.

TOȚI
Te sacrifici.
LOUIS
Pe dracu. Veți suferi mai mult și mai tare decât mine, iar eu am să vă văd și-
am să râd de voi și voi urî durerile voastre. De ce ar trebui să te facă moartea un
om mai bun? Singura mea grijă acum e ce veți face cu mine și cu toate lucrurile
care-mi aparțineau. Ce spun acum poate că nu e frumos, dar așa voi fi mai puțin
regretat.
Acum câteva luni, înainte să mor, am fugit.
Vizitez lumea, vreau să devin călător. Toți muribunzii au astfel de pretenții,
să-și spargă capul de geamurile camerei.
-să dea din aripi mari și tâmpite
-să hoinărească, deși s-au pierdut deja
-să creadă că dispar
-să fugă din calea Morții, să pretindă că au lăsat-o în urmă
Acum nu mai sunt acolo unde-am fost toată viața
Vizitez.
TOȚI
Înainte să mori
LOUIS
Ar fi trebui să mă vedeți cu secretul meu, în sălile de așteptare din aeroport,
eram convingător. Moartea mea apropiată și cu mine. Ne luăm rămas bun, ne
plimbăm, mergem noaptea pe străzile pustii, devenim prieteni. Suntem eleganți și
dezinvolți, suntem destul de misterioși, nu lăsăm să se ghicească nimic și
recepționerii, noaptea, simt respect față de noi, am putea să-i seducem. Nu facem
nimic.
TOȚI
 Îți aduci aminte.
LOUIS
Voi sta liniștit acum, promit. Nu mai fac caz din asta. Stau demn și tăcut,
uite două cuvinte pe care oamenii le folosesc des.
TOȚI
Pierzi.
LOUIS
Am pierdut.
Vin aici în vizită, încerc să trag concluzii, să fiu calm. Nu mai gesticulez, nu
judec, fără subînțelesuri gratuite. Mă complac.
A, și mi se mai întâmpla uneori să-mi zâmbesc mie însumi ca pentru o
fotografie viitoare. Degetele voastre trec peste ea având grijă să nu o murdărească.
TOȚI
Era exact așa.
LOUIS
Și e atât de fals, dacă v-ați gândi o clipă ați înțelege că mă prefăceam că.

Scena 10
LOUIS
N-am venit în dimineața asta, am călătorit toată noaptea. Am plecat ieri
seară și voiam să vin mai devreme, dar am rneunțat pe drum. Asta voiam să spun.
Și eram în gară în dimineața asta, încă de pe la 3,4 și așteptam o oră decentă să vin
aici.
ANTOINE
De ce-mi spui asta?
LOUIS
Nu, nu știu, îți spun așa, voiam să știi. E adevărat și voiam s-o spun.
ANTOINE
Nu începe.
LOUIS
Ce?
ANTOINE
Știi tu. Nu începe. Ai vrea să-mi vii cu povești. Erai la gară, așteptai...Bun ai
călătorit toată noaptea, era bine? Cum era?

LOUIS
Nu, spuneam așa, n-are importanță. Da, era bine. Nu știu, era o călătorie
banașă, parcă vreți întotdeauna să credeți că locuiesc la mii la sute de mii de
kilometri distanșă. Am călătorit, asta-i tot. Nu spun nimic.
ANTOINE
Nu asta-i problema, n-am spus nimic, te-ascult. Da? Gara?...
LOUIS
Nu spun nimic oricum, nimic esențial. Mă gândeam că poate ai fi fost fericit,
bun, nu fericit, mulțumit, că poate ți-ar fi plăcut să știi. Eram la bufetul gării, nu
știu la ce oră am ajuns, spre 4 poate, eram acolo și așteptam, nu puteam să vin
direct aici. Să lipsești atâția ani și să apari brusc. Nici nu cred că mi-ar fi deschis. O
și vedeam pe Suzanne întâmpinându-mă cu o carabină. Mă rog, voiam să-ți spun
asta doar ție, probabil ei s-ar supăra. Asta era...voiam să-ți spun c-am ajuns mai
devreme, dar am tras puțin de timp...
ANTOINE
Mda, asta ziceam și eu. Povești...și n-o să aflu niciodată ce e adevărat și ce
nu, pentru că așa faci tu. Dacă e un lucru pe care nu l-am uitat despre tine e ăsta.
N-ai spus nimic important. Da, era dimineață și-ți beai cafeaua. Bun. Ți îți era rău,
pentru că tu nu fumezi și în genul ăla de locuri pute-a fum. Știu asta mai bine decât
tine. Oh și citeai ziarul, pentru că probabil ai devenit genul de om care citește
ziarele. Ziare pe care eu nu le citesc niciodată. Uneori văd oameni care citesc ziarul
și mă gândesc la tine și-mi zic, iată- genul ăsta de ziare tre să citească și fratele
meu, oamenii ăștia ar putea fi ca fratele meu...Oricum, stăteai acolo cu toți puștii
ăia beți în jur, ajunși de la nu știu ce petrecere și nici măcar nu puteai să te
concentrezi pe ce citești.nȘi adevărul e că regretai.Regretai c-ai făcut tot drumul
ăsta. Tu nici măcar nu știi pentru ce-ai venit. Cred că nici ei. Nici eu nu știu de ce-
ai venit...De ce-ai venit, Louis? Nimeni nu înțelege. Și vrei să regreți că nu știm, că
nu înțelegem. Pentru că dacă noi am ști, lucrurile ar fi mult mai ușoare pentru tine,
nu-i așa?
Ai venit pentru că așa ai hotărât tu. Căcat, cred că te gândeai de mult la asta.
De când ai plecat te gândeai să te întorci, pentru că așa faci tu. Regreți tot, tot
timpul și nu ești niciodată mulțumit! Cred că-ți spuneai în fiecare zi că ar trebui să
te întorci să ne revezi, dar de ce ne-am trezit acum cu tine la ușă jur că nu știu.
Crezi că e important pentru mine? Nu e, mă doare-n cur că te-ai întors.
Și nu-ți spuneai nimic, nu voiai să-mi spui absolut nimic! M-ai văzut acum
și-ai inventat toate astea ca să vorbești cu mine! N-aveai ce să-ți spui pentru că nu
mă cunoști! Tu nici măcar n-ai idee cine sunt, cine suntem. Crezi că mă cunoști
doar pentru că sunt fratele tău? Asta-i o tâmpenie. Și știi ceva, nici eu nu te cunosc,
dar eu nici nu pretind asta. Și nu-i vina ta, nici vina mea, dar nu ne cunoaștem (hai
să facem cunoștință). Și nu-ți imaginezi că-i spui lucruri unui om pe care nu-l
cunoști.
Ce voiai tu de fapt era să mă iei cumva. ”Trebuie să știi cum să-l iei” Asta se
spune despre un om rău brutal și despre mine adesea. Voiai să începi conversația,
știi bine s-o faci, dar pe mine nu mă interesează. Nu vreaă să știu de ce ești aici, dar
ai dreptul. Și să pleci de-aici e tot dreptul tău. Asta știu. Poți s-o faci oricând, să vii
și să pleci. Nu-i problema mea...Șă știi că nu-i totul extraordinar/special în viața ta.
E și ea o viață măruntă. N-ai decât să încerci să faci totul să pară extraordinar, dar
să știi că n-ar fi adevărat.
LOUIS
Unde te duci?
ANTOINE
N-am chef să te-aud vorbind acum. Asta ai de gând să faci, iar eu va trebui
să te ascult. Întotdeauna îmi spuneți totul. Oamenii au impresia că dacă ești tăcut
ești și dispus să-i asculți...nu știu, poate tăceam așa să-ți dau un exemplu.
Catherine!

INTERLUDIU
Scena 1
LOUIS
E ca noaptea, doar că în plină zi, nu se vede nimic, aud doar zgomote, ascult,
m-am pierdut și nu găsesc pe nimeni.
MAMA
Ce-ai spus? N-am auzit, repetă, unde ești? Louis!

Scena 2
SUZANNE
Tu și cu mine.
ANTOINE
Ce-i?
SUZANNE
Te auzeam, strigai. Vă certați.
ANTOINE
Ne-am enervat. Nu era așa. Nu credeam că va fi așa. Adică nu știu, nu eram
așa.
SUZANNE
Nu, nu mereu. În celelalte zile, mergeam fiecare în treaba noastră.
ANTOINE
Ne înțelegem.
SUZANNE
...

Scena 3
LOUIS
Și după aia, în visul meu toate camerele casei erau departe unele de altele și
nu puteam să ajung niceăieri. Mergeam ore și nu recunoșteam nimic.
MAMA
Louis!
LOUIS
Și ca să nu-mi fie teamă, ca atunci când ești copil și mergi noaptea, trebuia
să mă întorc foarte repede. Și-mi repet, mai degrabă îmi fredonez ca să-mi aud
vocea ”că cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla de-acum încolo ar fi să fiu
îndrăgostit. Ăsta ar fi cel mai rău lucru, deși aș vrea puțin să mi se întâmple.

Scena 4
SUZANNE
Ce nu înțeleg eu.
ANTOINE
Nici eu.
SUZANNE
Râzi? Nu te văd niciodată râzând.
ANTOINE
Ce nu înțelegem noi...
CATHERINE (voce)
Antoine!
SUZANNE strigând
Da?
Ce nu înțeleg eu și n-am înțeles niciodată.
ANTOINE
Și e puțin probabil să înțeleg vreodată.
SUZANNE
Probabil...să nu înțeleg niciodată.
MAMA (voce)
Louis!
SUZANNE strigând
Da, suntem aici!
ANTOINE
 Oke, ce nu înțelegi tu.
SUZANNE
Nu era așa departe, ar fi putut să vină să ne vadă mai des. Și nu era nimic așa
de tragic, nu tu drame, trădări, asta nu pot eu să înțeleg...
ANTOINE
”Uite-așa” Nu există nicio explicație. Mereu a fost așa, dorit. Nici nu știu
dacă are sens, a fost dorit și departe. Distant. A fost plecat și nu cred că ne-a simțit
vreodată lipsa.

Scena 5
-simultan-
CATHERINE
Unde sunt?
LOUIS
Cine?
CATHERINE
Ei, ceilalți. Nu mai aud pe nimeni...vă certați, tu și Antoine. Nu, nu, sunt
sigură. S-a enervat Antoine, iar acum e ca și cum toata lumea ar fi plecat, iar noi
ne-am fi pierdut.
LOUIS
Nu știu, trebuie să fie pe-aici.
CATHERINE
Unde pleci? Antoine!
SUZANNE (voce)
Da?

Scena 6
SUZANNE
Și să fiu nefericită?
ANTOINE
 Dar nu ești...și nici n-ai fost vreodată. El e, Omul nefericit, cel care nu te-a
mai văzut de atâția ani. Azi poate aveai impresia că ești nefericită, dar nu.
Semănați voi doi. Mă rog...și eu sunt la fel. Doar că ție ți-a intrat în cap că ești
nefericită, că trebuie să fii, tu ai vrut să crezi asta. Ai vrut să fii nefericită pentru că
el e departe, dar ăsta nu-i un motiv bun. Nu poți să dai vina pe el pentru asta. E
doar o formulă.

Scena 7
MAMA
Vă căutam.
CATHERINE
Nu v-am auzit.
MAMA
Era Louis., ascultam, era el?
CATHERINE
A plecat pe-acolo
MAMA
Louis!
SUZANNE (voce)
Da? Aici suntem!

Scena 8
SUZANNE
De ce nu răspunzi niciodată când ești strigat? Te-a strigat și Ctherine, te-am
strigat și noi. Tu niciodată nu răspunzi și trebuie să te căutăm.
ANTOINE
Și ce, m-ați pierdut vreodată? Uite, sunt aici, poți să mă atingi cu măna.
SUZANNE
 Poți să încerci să mă faci și mai tristă, sau rea, dar n-o să meargă...Să știi că
și tu ai formule, ai impresia că nu știu?
ANTOINE
Ce spuneam...

SUZANNE
Ce? Nu înțeleg, ești răutăcios, ce-ai spus? Întoarce-te!
ANTOINE
Gura, Suzanne!
-suzanne râde singură-

Scena 9
MAMA
Louis! Nu m-ai auzit? Te-am strigat.
LOUIS
Eram aici, ce e?
MAMA
Nu știu, nu e nimic, credeam c-ai plecat.

PARTEA A DOUA

Scena 1
LOUIS
După amiază, fără să le fi spus nimic din ce aveam pe inimă. -n-am îndrăznit
să le fac acest rău- În după amiaza aia am plecat. Le-am spus să vină cu mine la
gară pentru că voi pleca. Le-am promis că mă voi întoarce mult mai devreme decât
data trecută, le-am promis că voi fi acolo din nou, curând. Minciuni, vorbe de-
astea. Săptămânile, poate lunile care-au urmat i-am sunat, le-am dat tot felul de
vești, i-am ascultat cu greu când îmi povesteau de-ale lor. De fiecare dată îmi
spuneam că va fi ultima dată, dar nu las asta să se vadă.
Înainte să plec mama m-a mângâiat o singură dată pe obraz, de parcă m-ar fi
iertat pentru cine știe ce crime. Și toate crimele astea pe care nu le știu am ajuns să
le regret. Antoine era în pragul ușii, zdrăngănea cheile de la mașină spunând că nu
vrea să mă preseze, în niciun caz. El nu-și dorește să plec, nu m-ar alunga
niciodată, doar că era ora plecării. În ciuda a ceea ce spune, îmi dă senzația că vrea
să plec. Nu i-am spus-o niciodată, dar l-am acuzat puțin pentru asta. Și cred că m-
am răzbunat pentru asta.
Într-o zi, mi-am acordat toate drepturile.

Scena 2
ANTOINE
Îl duc eu. Te duc eu la gară, e mai practic așa. Ce-am putea face? Te
conducem. Și oricum, e în drum, pe șosea.
SUZANNE
Aș putea să ac și eu asta. Îl conduc eu și mă întorc imediat. De fapt, ar putea
să rămână cu noi la cină. O să ia alt tren, nu-i mare lucru. Spune ceva.
MAMA
Fac cum vor.
LOUIS
De fapt, și mai bine, dorm aici și plec abia măine dimineață. Sau mai bine,
iau micul dejun acasă. A, sau nu mai lucrez niciodată, mă însor cu sor-mea și trăim
foarte fericiți.
ANTOINE
Suzanne, am spus că merg eu cu el. E imposibilă. Totul e aranjat și se
trezește ea că vrea să schimbe tot. Ești imposibilă. El vrea să plece în seara asta, nu
vezi? Și tu tot repeți același lucru. Dacă vrea să plece lasă-l. Îl duc eu, îl lăsăm la
gară, n-o să ne încurce.

LOUIS
Asta îmbină utilul cu plăcutul.
ANTOINE
Exact.

SUZANNE
Cât poți să fii de nesuferit, nu înțeleg, ești idiot, cum îi vorbești așa?
ANTOINE
Eu? De mine zici? Eu sunt idiot?
SUZANNE
Și nici măcar nu-ți dai seama, ești nesuferit, dacă te-ai auzi...mi-ai da
dreptate.
ANTOINE
Ce mai e și asta? E imposibilă azi, jur! Nu știu ce-are cu mine? Ce-ai cu
mine? Ești o ciudată! Poate e din cauza lui Louis, de când e el aici...Catherine, nu
știu. Nu spuneam nimic. Catherine, ajută-mă, nu mai înțeleg nimic. Îl ajut pe Louis
să plece, îl conduc. Vrea să plece. El vrea să plece. Ce-am spus greșit? Louis, tu
crezi asta, am spus ceva? Nu vă mai uitați la mine cu toții!
CATHERINE
Nu-ți spune cu răutate...ești puțin agresiv. Uneori. Ea vrea doar să te facă să-
ți dai seama.
ANTOINE
Eu sunt puțin agresiv? Nu. De ce spui asta? Voi sunteți...vă purtați îngrozitor
cu mine.
LOUIS
N-a fost agresiv, nu înțeleg ce vreți să spuneți.
ANTOINE
Oh...a vorbit și Maica Domnului...-idee
CATHERINE
Antoine!
ANTOINE
N-am spus nimic, ia mâna de pe mine! Faceți cum vreți, dar nu voiam să fac
nimic rău. Întotdeauna eu fac ceva greșit. Credeam că ajut, voiam să ajut, ce? Tu,
nu mă atinge, nici tu! Spuneam doar că-l duc eu la gară, iar acum vă uitați la mine
ca la un animal ciudat. Încetați să mă mai tratați ca pe-un tâmpit. N-are decât să
facă borș! Voiam să-i fac un serviciu. El spune că vrea să plece, iar dacă pleacă tot
vina mea e? Nu se poate să fie întotdeauna așa. Spuneam doar...voiam să spun,
spuneam...
LOUIS
Nu plânge.
ANTOINE
Dacă pui mâna pe mine, te omor.
MAMA
Lasă-l, Louis.
CATHERINE
Louis, aș vrea să pleci, îmi pare rău, chiar nu vă vreau răul, dar cred c-ar
trebui să plecați.
LOUIS
Bună idee.
SUZANNE
Antoine, uită-te la mine! Antoine, nu voiam să te supăr.
ANTOINE
N-am nimic, îmi pare rău. Sunt obosit...nu știu de ce, dar sunt mereu obosit.
Am devenit un om obosit. Și nu e munca. Meeu când ești obosit spui de muncă sau
bani, de griji. Dar nu e asta...Nu voiam să fiu rău. Cum spui tu, agresiv. Nu sunt un
om agresiv. Voi trăiți cu impresia că mă doare-n cur de voi și-atunci spuneți că
sunt agresiv și brutal, dar nu e adevărat, niciodată n-am fost. Vă purtați toți de
parcă am fost agresiv cu el, cu Louis, dar nu e adevărat.Și cu Suzanne, și cu toată
lumea, nu-i drept.
Când eram mici, țin minte, Louis, sigur tu îți amintești. Când eram mici ne
băteam tot timpul și eu câștigam mereu. Poate pentru că eram mai puternic, dar mi-
am dat seama că nu era asta. De fiecare dată Luis mă lăsa să-l bat. Făcea el pe ăla
bun. Nu știu...azi mi-e indiferent, dar nu eram agresiv nici atunci, nici acum nu
sunt, făceam asta doar să mp apăr, nu-i corect să mă acuzați de asta.
Nu-i spuneți să plece. Pân la urmă face cum vrea, e la el acasă, are tot
dreptul.
Sunt bine.
Eu și Suzanne -îmi vine să râd, râzi cu mine, îmi vine să râd- nu sta așa,
Suzanne? N-am să mă pun să-l bat, n-are de ce să-ți fie frică, s-a terminat. E
simplu, Eu și Suzanne ar trebui să fim mereu împreună, ar trebui să strângem
legăturile, umăr la umăr, să ne înțelegem ca frații, nu așa se spune? Ar trebui să fim
amândoi contra lui..Azo, toată ziua ai ținut cu el, nu-l cunoști...nu e rău, nu, nu
vreau să spun asta și totuși te înșeli, pentru că nici el nu e atât de bun pe cât ți se
pare-acum, nu-i perfect și e o tâmpenie să faceți fron comun contra mea.
MAMA
Nimeni nu e contra ta.
ANTOINE
Da...sigur, poate.

Scena 3

SUZANNE
Puțin mai târziu.
MAMA
Aproape că nu ne mai mișcăm, stăm toate 3 ca și cum n-am fi, iar ei se uită
la noi. Liniște,
ANTOINE
Tu spui că nu te iubim. Te-am auzit tot timpul spunând-o. Nu-mi aduc
aminte ca tu vreodată să nu fi spus asta. -cred că asta-i concluzia ta când te simți
atacat- Asta crezi, că nu te iubim, că n-am făcut-o, că nimeni n-a făcut-o niciodată
și că de-asta suferi tu. Îmi aintesc de tine. Erai copil și spuneai că nimeni nu te
iubește. Și totuși, n-am nicio dovadă, dar cred...Ce vreau să spun și n-ai cum să mă
contrazici e că nu duceai lipsă de nimic și n-aveai nicio problemă care să te facă
nefericit. Tu n-ai cunoscut nedreptatea și urâțenia și lipsurile care vin odată cu ea.
Ai fost ferit de ele. Și dintotdeauna ce spuneai tu mă făcea să mă simt puțin vinovat
și nefericit la rândul meu, dar nu pentru ce spuneai că ți se întâmplă, ci pentru că
fără să o spun totuși nimănui, nu te credeam. Uneori îi auzeam pe părinții noștri
vorbind despre asta, o făceau de față cu mine. Probabil i-ai făcut și pe apropiați ție
acum, iubiții tăi, i-ai făcut să creadă același lucru, din moment ce o repetai atât de
des. Aveam impresia că nu te iubeam destul, sau că nu știam să-ți spunem asta. Nu
știam să spunem asta, e adevărat, aici nimic nu se spune ușor, dar erau gesturile
mici, atențiile din care ar fi trebui să-ți dai seama că te iubeam mai mult decât ți-ai
fi putut imagina tu vreodată.
Și-apoi a trebui să renunțăm încet la tot. Trebuia să facem mai puțin zgomot,
să te protejăm, să nu te deranjăm, nu puteam să te supăr și mă bucuram în tăcere de
spectacolul supraviețuirii tale ușor prelungite.
Păream cu toții responsabil de această așa zisă nefericire a ta, dar nu e
adevărat, ăsta a fost întotdeauna doar felul tău de-a fi. Azi nici dac-ai vrea n-ai mai
putea să te schimbi. Pe tine nu te atinge niciodată nimic și-am avut nevoie de ani să
înțeleg asta, tu nu te simți rău, pentru că dacă te-ai simți rău cu adevărat, n-ai
spune-o, am învățat asta pe pielea mea. Toată nefericirea ta nu-i decât un fel de-a
refuza să-i lași pe ceilalți să se apropie.
Și cum lucrurile nu puteai fi decât așa. Ceilalți își provocau nefericire ție și
niciodată invers, au început să caute vinovați, iar la un moment dat au crezut că e
vina mea. Din moment ce pe tine nu te iubeau destul, pesemne că pe mine mă
iubeau prea mult. Așa c-au început să-mi ia ceea ce nu mi-au dat niciodată și nu mi
s-a mai dat nimic și stăteam acolo fără să am voie să mă plâng vreodată. Trebuia să
zâmbesc și să mp joc și să fiu mulțumit, în timp ce tu, în ciudat tuturor eforturilor
noastre nu puteai fi salvat de nefericirea ta.
Iar când ai plecat, când ne-ai abandonat, când ne-ai părăsit, nu mai știu ce
cuvânt categoric ne-ai trântit, dar a trebuit inevitabil să fie tot vina mea.
Eu sunt cel mai fericit om de pe pământ. Mie nu mi se întâmplă niciodată
nimic, dar acele câteva dăți, care se adună acum cu sutele în capul meu, acele
singure dăți când aș fi putut să mă întind pe jos și să nu mp mai mișc, n-am știut să
o spun, să fac caz din asta.E ca și cum mie nu mi s-a întâmplat nimic niciodată. Și
poate e chiar adevărat.
Ești aici în fața mea și mă acuzi deși nu scoți un cuvânt. Mi-e milă de tine și
mi-e frică și sunt neliniștit, pentru că în ciuda nervilor îmi fac griji pentru tine și
deja regret răul pe care ți-l ac azi, deși n-ai plecat încă.
Ești aici și mă copleșești, ne copleșești. Te văd și mi-e și mai frică de tine
acum, decât atunci când eram copil și-mi spun că sunt un neghiob nepriceput care a
dat greș lamentându-se, în timp ce tu, atât de tăcut și de plin de bunătate, aștepți,
gândindu-te la durerea ta, din care eu nu mi-aș putea închipui nici măcar începutul.
Nu sutn nimic și n-am niciun drept, iar când ai să ne părăsești iarăși, voi regreta
toate frazele pe care tocmai ți le-am spus și mă voi simți și mai mic. Louis?

LOUIS
Da?
 ANTOINE
Am terminat. N-am să mai spun nimic. Doar tâmpiții sau cei cărora le e frică
ar putea să râdă de asta.
LOUIS
N-am auzit.

EPILOG

LOUIS
Și după plec și nu mp mai întorc niciodată. Mor câteva luni mai târziu.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc.
E vară, unul dintre anii în care sunt plecat de-acasă, sunt în sudul Franței și
m-am pierdut. Pentru că e noapte, în munți merg pe o cale ferată. E o scurtătură și
e foarte aproape de casă. Noaptea nu trece niciun tren pe-aici. La un moment dat
sunt la intrarea într-un viaduct imens.
Și mă gândesc -asta voiam să spun, de fapt- Mă gândesc ce-ar fi sp strig
acum, un strigăt care m-ar fi făcut fericit. Ce-ar fi să-mi ofer bucuria asta...Dar n-
am făcut-o și încep din nou să merg, chiar dacă aud doar sunetul pașilor mei pe
pietriș.
Sunt tot felul de lucruri de genul ăsta pe care le voi regreta.