Interzicerea torturii şi supunerea la rele tratamente sub aspectul

supunerii la tratament medical

de siguranţă. Adiţional, ei au enunţat că unicul scop întotdeauna a fost cel terapeutic, iar măsurile au
fost întrerupte din moment ce starea pacientului a permis acest lucru.
Deşi Curtea a observat că poziţia de inferioritate şi de lipsă de putere, tipică pacienţilor din
spitalele psihiatrice, necesita o diligenţă sporită a examinării respectării Convenţiei, ea a respins
evaluarea Comisiei. Curtea şi-a exprimat ingrijorarea pentru durata de timp a utilizării cătuşelor şi a
patului de siguranţă; oricum, ea a determinat că probele care i-au fost prezentate nu sunt sufi ciente
pentru a contrazice argumentul guvernului, conform căruia principiile psihiatrice în general acceptate
la acel moment, necesitatea ingrijirii medicale justifi ca tratamentul respectiv.
Cu toate acestea, standardele tratamentului acceptat pentru pacienţii cu defi cienţe psihice sunt
de asemenea in dezvoltare.
Trebuie acordată o diligenţă deosebită recurgerii la instrumentele de constrangere fi zică –
precum ar fi cătuşele menţionate mai sus sau curelele, cămăşile de forţă, etc. Acestea ar trebui justifi
cate doar foarte rar, iar un sistem de drept care permite utilizarea regulată a unor asemenea tehnici sau
dacă o asemenea utilizare nu este direct cerută de un medic sau nu este adusă imediat la cunoştinţa
medicului pentru aprobarea acestuia, atunci pot apărea probleme care nu sunt in conformitate cu
Convenţia.
Dacă, in mod excepţional, se recurge la utilizarea instrumentelor de constrangere fizică,
acestea ar trebui inlăturate intr-un caz oportun. Prelungirea aplicării acestor măsuri va determina o
incălcare a articolului 3. Adiţional, asemenea instrumente sau folosirea lor indelungată, nu trebuie
niciodată să fi e aplicate ca pedeapsă. Dacă scopul sau obiectivul utilizării lor este pedeapsa, atunci
este foarte probabilă o incălcare a articolului 3.
CPT1 a enunţat clar în mod public că nu poate fi găsită o justificare terapeutică pentru

1 CONVENŢIA EUROPEANĂ PENTRU PREVENIREA TORTURII ŞI A PEDEPSELOR SAU TRATAMENTELOR

INUMANE SAU DEGRADANTE, Adoptată la Strasbourg în 26 noiembrie 1987. A intrat în vigoare la 1 februarie 1989.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 285 din 7
octombrie 1994. Vizitele pot fi efectuate în orice loc “unde persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică”.
Astfel, mandatul CPT-ului se extinde peste zona penitenciarelor şi a secţiilor de poliţie pentru a cuprinde, spre exemplu,
clinici de psihiatrie, zonele de detenţie ale cazarmelor militare, căminele pentru azilanţi sau alte categorii de străini şi locurile
în care tinerii pot fi privaţi de libertate prin decizie judiciară sau administrativă. Rolul Comitetului nu este de a
condamna statele, ci de a le asista în prevenirea relelor tratamente asupra persoanelor private de libertate. După
fiecare vizită, CPT-ul întocmeşte un raport în care expune faptele constatate şi include, dacă este necesar,
recomandări şi alte sfaturi pe baza cărora se dezvoltă un dialog cu statul implicat. Raportul vizitei Comitetului
este, în principiu, confidenţial. Totuşi, aproape toate statele au ales să renunţe la regula de confidenţialitate şi să
publice raportul.

1
aplicarea instrumentelor de constrangere fizică asupra pacienţilor cu deficienţe psihice pentru o
perioadă de cateva zile şi că după părerea sa, un astfel de tratament constituie o maltratare2.
Practica de izolare (adică izolarea într-o cameră) a pacienţilor violenţi sau cu un
comportament „necontrolat” reprezintă de asemenea un aspect de îngrijorare pentru respectarea
articolului 3. CPT a stabilit că în cazul pacienţilor cu deficienţe psihice, izolarea nu trebuie niciodată
să fi e folosită ca pedeapsă3.
Acolo unde izolarea este folosită pentru alte scopuri decat pedeapsa, CPT recomandă ca acest
aspect să fi e subiectul elaborării unor politici detaliate, în special asupra: tipurilor de cazuri în care
poate fi utilizată; obiectivele urmărite; durata şi necesitatea unor revizuiri regulate; existenţa unui
contact uman adecvat; şi necesitatea unei atenţii deosebite din partea personalului. În lumina evoluţiei
unei tendinţe moderne în practică psihiatrică în favoarea evitării izolării pacienţilor şi în lumina
rezervelor în privinţa efectului terapeutic al izolării, lipsa unor condiţii clare ar putea genera întrebarea
respectării articolului 3.

Într-o speţă4, Curtea a considerat că nu există suficiente elemente pentru a ajunge la concluzia
existenţei unui tratament, care să îndeplinească condiţia minimului de gravitate pentru a putea fi
considerat inuman în cazul unei persoane bolnave de SIDA. Elementele care au stat la baza acestei
decizii sunt următoarele: boala reclamantului de peste 20 de ani, faptul că acesta a refuzat de mai
multe ori să urmeze tratamentul prescris, nu există rapoarte medicale certe care să concluzioneze în
sensul unei îngrijiri mai bune în afara penitenciarului. Curtea a considerat, de asemenea, că dacă
starea sa de sănătate se va agrava, dreptul intern îi va permite reclamantului să formuleze o cerere de
suspendare a executării pedepsei. În consecinţă, nu există o violare a art. 3.
Atunci cand o persoana se afla sub controlul statului, acesta are obligatia de a-i asigura
tratamentele medicale necesare. In acest sens, in cauza Serban c. Moldova (Hotărârea 3456/05 din
4 octombie 2005, secţia IV), Curtea a constatat încălcarea articolului 3, arătând că în ciuda stării
precare de sănătate a reclamantului, acesta nu a beneficiat de tratament medical pe perioada în care a
fost deţinut, fiind examinat medical o singură dată. În plus, nu i s-a permis să primească sprijin
medical din exterior decât după comunicarea plângerii către CEDO. În consecinţă, Curtea a constatat
că reclamantul a suferit un tratament degradant, în condiţiile în care a trăit permanent cu angoasa că
orice eventuală criză ar putea să-i fie fatală, în lipsa posibilităţii de a obţine tratament medical.
De asemenea, Curtea consideră că tratamentul aplicat unei persoane ce suferă de boli mentale
poate fi contrar art.3, chiar daca nu se pot defini cu precizie efectele sale nefaste (Keenan c. Marea
Britanie-hotărârea 27229/95 din 3 aprilie 2001, Secţia a III a). Curtea remarcă faptul că, “absenţa
oricărei menţiuni în dosarul medical al victimei în ultimele zece zile de viaţă ale acesteia indică faptul

2 Al 8-lea Raport General al CPT, aliniatul 48;

3 Al 8-lea Raport General al CPT, aliniatul 49;
4 CEDO, Hotărârea Gelfmann.

2
că autorităţile nu s-au străduit să ţină un dosar exhaustiv şi detaliat asupra stării mentale a deţinutului
şi au compromis eficacitatea măsurilor de control sau de supraveghere. Această lacună se adaugă
faptului că nu s-a recurs la un psihiatru stă mărturie unor serioase deficienţe în îngrijirea medicală
oferită unui bolnav mintal cu tendinţe suicidale.”
Într-o altă speţă, în opinia Curţii, s-a arătat că detenţia unei persoane grav handicapate poate
constitui un tratament degradant, interzis de art.3 din Convenţie (Price c. Marea Britanie-hotărârea
33394/96 din 10 iulie 2001, secţia III). Curtea a constatat că “dosarul medical al reclamantei pe
perioada detenţiei sale cuprinde nelinişte medicului pentru probleme pe care le poate ridica strarea de
detenţie, mai ales cu privire la accesul în pat, la toaletă, la instanlaţiile sanitare, cu privire la absorbţia
de lichide şi cu privire la problemele de deplasare, dacă bateria scaunului rulant s-ar fi
descărcat”.Totuşi, Curtea a considerat că „detenţia unei persoane grav handicapate în condiţii în care
aceasta suferă în mod serios de frig, riscă să aibă dureri din cauza imposibilităţii de a utiliza patul şi
poate să se spele sau să folosească toaleta decât cu mari difictăţi, constituie un tratament degradant,
interzis de art.3 din Conveţie”.
Astfel, în cauza McGlichey c. Marea Britanie (hotărârea 50390/99 din 29 aprilie 2003,
secţia a II a) cu privire la tratamentul pentru sevraj de care a benficiat victima, Curtea a constatat că,
deşi starea sa a fost permanent supravegheată în primele 6 zile de detenţie şi că au fost luate anumite
măsuri de ordin medical, victima a vomat în permanenţă în acest interval de timp şi a pierdut sever din
greutate. În plus, deşi starea sa s-a degradat continuu, ea nu a mai fost examintă în următoarele două
zile întrucât medicul nu lucra în weekend. Starea de sănătate în care a ajuns victima a produs riscuri
grave pentru aceasta. Curtea a considerat că, ţinând cont de obligaţia autorităţilor penitenciare de a
furniza tratament medical adecvat oricărui deţinut, există a violare a art.3, victima fiind supusă unor
tratamente inumane şi degradante.

4. HOTĂRÂRI RECENTE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În speţă, reclamantul Marian Flămânzeanu este un cetăţean român născut în România. El

execută în acest moment o pedeapsă cu închisoarea pentru tâlhărie. Invocând art. 3, el s-a plans de
condiţiile de detenţie improprii din penitenciarele Rahova, Giurgiu şi Jilava, şi mai ales de
suprapopularea celulelor, dar mai ales de deficienţele în administrarea îngrijirilor medicale- pentru
traumatismul vertebral şi pentru tulburările urologice de care acesta suferă. În această speţă, Curtea de
la Strasbourg a decis că există o încălcare a art.3 din Convenţie şi anume: supunerea reclamantului la
un real tratament inuman şi degradant. Statul român va trebui să achite reclamantului- deţinut
Flămânzeanu suma de 10 000 de euro cu titlu de daune morale5.

5 Adrian Constantin şi Flămânzeanu c. României, 12 aprilie 2011 ;

3
 Într-o altă cauză (Tănase c. României)6, reclamantul susţine incompatibilitatea stării sale
de sănătate cu condiţiile de detenţie şi lipsa unui tratament medical adecvat în detenţie pentru cancerul
şi diabetul de care suferă. Acesta prezintă condiţiile în care a fost transferat la spital şi faptul că a fost
legat cu cătuşe de pat în timpul spitalizării sale. El consideră acest lucru o încălcare a art. 3 din
Convenţie, formulat după cum urmează:„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante.”
Guvernul contestă acest argument.
Curtea constată că, astfel cum a formulat reclamantul şi cum se observă în circumstanţele
speţei, acest capăt de cerere impune o examinare la faţa locului a art. 3 doar sub aspectul părţilor sale
care vizează incompatibilitatea stării de sănătate a persoanei în cauză cu detenţia şi condiţiile
spitalizării sale, în special faptul că a fost legat cu cătuşe de pat.
În ceea ce priveşte condiţiile de transfer ale reclamantului la spitalul „Sfântu Ioan”, Guvernul
afirmă că nu este în măsură să ofere informaţii, deoarece documentele privind acest transfer au fost
arhivate în 2002, iar termenul de păstrare era de doi ani.
Motivarea Curţii:
Curtea afirmă că, conform jurisprudenţei sale, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele
tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă în esenţă şi
depinde de toate datele cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele fizice şi mentale,
precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei [hotărârile Kudła împotriva Poloniei
(GC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI, şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO
2001 III]. În cazul în care este necesar să se ţină seama de chestiunea dacă scopul tratamentului era de
a umili sau de a denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude în mod definitiv
constatarea încălcării art. 3 (hotărârea Peers, citată anterior, pct. 74).
Convenţia nu include nici o dispoziţie specifică privind situaţia persoanelor private de
libertate, a fortiori bolnave, dar nu este exclus ca detenţia unei persoane bolnave să poată pune
probleme din perspectiva art. 3 din Convenţie (Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, pct. 38,
CEDO 2002 IX). În cazul în care nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut din
motive de sănătate, art. 3 din Convenţie impune, în orice caz, statului să protejeze integritatea fizică a
persoanelor private de libertate, în special prin asigurarea îngrijirilor medicale necesare (Rivičre
împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 62, 11 iulie 2006). Curtea a mai afirmat dreptul oricărui prizonier
de a beneficia de condiţii de detenţie conforme cu respectarea demnităţii umane astfel încât să se
asigure că modalităţile de executare a măsurilor luate nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau
unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei;
aceasta a adăugat că, în afară de sănătatea prizonierului, trebuie asigurat şi confortul acestuia în mod

6
http://jurisprudentacedo.com/Tanase-c.-Romaniei-Incompatibilitatea-starii-de-sanatate-cu-regimul-de-detentie.-Rele-
tratamente.html

4
corespunzător având în vedere cerinţele practice de detenţie [Vincent împotriva Franţei, nr. 6253/03,
pct. 98, 24 octombrie 2006 şi Paladi împotriva Moldovei (GC), nr. 39806/05, pct. 71, 10 martie 2009].
61. Astfel, neacordarea de îngrijiri medicale corespunzătoare şi, în general, detenţia unei persoane
bolnave în condiţii inadecvate pot reprezenta, în principiu, un tratament contrar art. 3.
De asemenea, Curtea reaminteşte că a subliniat în mai multe rânduri importanţa dispozitivului
procedural instituit de dreptul intern în materie de punere în libertate din motive medicale. Aceasta a
considerat că respectivele proceduri reprezintă garanţii pentru a asigura protecţia sănătăţii şi a
confortului prizonierului, pe care statele trebuie să le concilieze cu cerinţele legitime ale unei pedepse
privative de libertate (Mouisel, citată anterior, pct. 45-46; Tekin Yıldız împotriva Turciei, nr.
22913/04, pct. 72, 10 noiembrie 2005). În acest context, interdicţia generală enunţată la art. 3 şi
obligaţiile specifice pe care acest articol le impune statelor în materie de executare a măsurilor
privative de libertate sunt lipsite de conţinut din cauza existenţei în dreptul intern a unui astfel de
dispozitiv şi în absenţa unui control al Curţii privind eficienţa acestui dispozitiv într-un caz concret.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.

Probabil una dintre cele mai impresionante cauze este cea din cazul Pantea. În speţă,
reclamantul a fost pus sub urmărire şi a fost arestat din 1993 până în 1995. Reclamantul afirmă că, la
cererea personalului din penitenciar din Olanda, a fost bătut cu sălbăticie de către codeţinuţi, apoi
legat de pat timp de 48 de ore. Suferind mai multe fracturi, a fost transportat la Spitalul- penitenciar
Jilava cu trenul. Transportul a durat câteva zile, în cursul cărora reclamantul nu a primit deloc îngrijiri
medicale şi nu s-a putut aşeza, din cauza numărului mare de deţinuţi care se aflau în acel vagon. Cu
privire la realitatea şi gravitatea tratamentelor suportate de către reclamant, Curtea de la Strasbourg a
constatat că nimeni nu a contestat că reclamantul a suferit leziuni extrem de grave în timp ce se afla în
stare de detenţie, sub controlul gardienilor, şi al conducerii penitenciarului. Mai multe rapoarte
medicale demonstrează multitudinea şi intensitatea loviturilor pe care le-a suferit. Curtea a considerat
că există întemeiate circumstanţe agravante care să conducă la acceptarea acestei concluzii. Pe de o
parte, Curtea a cobservat că, la crerea conducerii penitenciarului, reclamantul a fost încătuşat în
propria-i celulă, fără nici o justificare. Pe de altă parte, reclamantul a fost transportat, în condiţii
neadecvate, având fracturi, timp de câteva zile cu trenul, în condiţii pe care statul nu le contestă. În
fine, Curtea aminteşte că, exceptând timpul în care a fost spitalizat, reclamantul nu a primit nici un fel
de îngrijiri medicale. Cu privire la imputabilitatea acestor acte, Curtea consideră că autorităţile
penitenciare sunt culpabile măcar pentru faptul că nu au exercitat o supraveghere specială a
deţinutului, cu atât mai mult cu cât el a fost ţinut în celulă cu persoane condamnate definitiv, desi era

5
doar arestat, ceea ce este total neobişnuit 7 . În plus, autorităţile aveau obligaţia de a asigura o
supraveghere specială, cât timp celula respectivă era cunoscută ca fiind o ʺcelulă de deţinuţi

7Într-o altă speţă, Curtea a decis că, chiar dacă statul nu a oferit nici o explicaţie pentru deţinerea reclamantului alături de
persoane condamnate definitiv, o astfel de practică nu este prin sine contrară art. 3 (CEDO, dec. Caetano);