SOCIOLOGIA EDUCATIEI

1. Educatia ca fapt social

Spre deosebire de faptele organice si de cele psihice, faptele sociale sunt exterioare individului si
exercita o anumita putere de constrangere asupra lui. Privite in acest fel, faptele sociale nu sunt altceva
decat lucruri, nu in sensul curent al cuvantului, ci lucruri sociale; si aceasta este si prima regula
sociologica: faptele sociale trebuie considerate ca lucruri. Faptele sociale au ca substrat pe individ, dar
il depasesc pe acesta, sunt transindividuale si de aceea ele sunt ale socialului; acesta nu se poate
sustrage lor si din acest motiv societatea apare ca superioara individului.

Pentru Durkheim, individul nu este opus societatii ,,caci el traieste in ea ca in mediul sau natural si
este imbibat de ea“. Deci societatea este o forta naturala dominanta si ea nu deriva dintr-o alcatuire
conventionala, adaugata de vointa omeneasca la realitate, deci individul si societatea sunt dati de la
inceput intr-o conexiune naturala. Dominanta societatii asupra individului deriva din insasi natura
societatii care de fapt este o forta morala sau un sistem de forte morale. Rezulta de aici ca de fapt
sociologia propusa de Durkheim este un program social educativ, o pedagogie sociologica care se
intemeiaza pe ideea ca educatia este un lucru cu deosebire social. In fiecare om sunt doua fiinte: una
individuala si una sociala, iar „scopul educatiei nu este altul decat a constitui in fiecare din noi aceasta
fiinta sociala“. Educatiei ii revine nobila misiune de a-l transforma pe om dintr-o fiinta egoista si asocial
intr-o fiinta noua si sociala. Asadar educatia este societatea adaugata omului. Intr-unul din cursurile
sale Durkheim spunea ca tot ce omul are mai caracteristic rezulta din istorie si din viata comuna. Omul
este produs al istoriei si deci al unei deveniri. Deci nu e nimic in el dat. Judecatile de valoare, de
exemplu, sunt opera societatii.

Cu ocazia transformarii in 1887, la Sorbona, a catedrei sale in catedra de stiinta educatiei, Durkheim
a spus ca educatia este ceva eminamente social, prin originile sale ca si prin functiile sale si ca, prin
urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult decat orice alta stiinta.

Potrivit opiniilor unor exegeti ai lui Durkheim, acesta ar opune realitatii obiective a faptelor sociale
realitatea subiectiva a individului si ar afirma primatul societatii asupra indivizilor; „numai ca nu este
vorba de un primat ontologic, ci de unul epistemologic si mai ales, unul metodologic“ .

Faptele sociale – si deci si educatia – au un caracter obiectiv, ele sunt simultan si realitate data,
observabila si independenta de orice vointa individuala, altfel ele nu s-ar putea distinge de cele psihice
si deci sociologia s-ar ,,topi“ in psihologie (ca la G. Tarde sau la G. le Bon).

De asemenea ele au o dubla natura: ele sunt atat fapte materiale (morfologic vorbind), cat si fapte
de constiinta, sunt fapte individuale in manifestarile lor concrete si fapte colective in esenta si prin
originea lor, ele au o origine colectiva si se petrec intre constiintele sociale si prin aceasta ele au un
caracter general. Durkheim este adeptul nu numai al unei ordini sociale date, ci si al constructivismului
sociologic, ordinea sociala, inteleasa ca ansamblu organizat, coerent, stabil, de comportamente
umane, este produsul istoriei comune a membrilor unei colectivitati, ea este ,,o constructie“ in dublul
 sens al termenului ,,lucru“, o imbinare procesuala a unui ,,datum“ si ,,factum“. Prin aceasta, sociologiei
i se asigura un caracter prospectiv, de program si terapie sociala care urmareste o ,,noua ordine sociala
pozitiva“, bazata pe stiinta si cunoastere.

Astfel, educatia, este tema centrala a sociologiei, este cea care creeaza in individ o serie de structuri
subiective, altele decat cele genetice, dar pe acest teren. Aceste structuri reprezinta forma interiorizata
a constrangerilor exterioare exercitate asupra individului in cursul experientei sale sociale. De
exemplu, o importanta deosebita o au constrangerile in procesul educarii si formarii copilului ca adult.

Educatia creeaza un OM NOU, un om cu comportamente normale pentru membrii unei colectivitati

in consens cu a celorlalti, repetabile, relativ stabile si previzibile. Nucleul acestui comportament (care
este si el un fapt social) este unul moral, are un continut moral, asadar fiinta sociala este o fiinta morala,
centrul acestei moralitati este datoria morala (fata de ceilalti, fata de divinitate, respectul fata de
norme etc.). In fine, datoria se identifica cu binele moral. Comportamentele moralei moderne ar fi in
viziunea lui Durkheim: spiritul de disciplina, atasamentul fata de grup, autonomia vointei (dar nu in
sensul apriorismului kantian, ci in cadrul evolutiei sociale).

Educatia este o FUNCTIE SOCIALA. Functiile educatiei sunt consecintele sociale ale activitatii de
formare-dezvoltare a personalitatii angajate la nivel de sistem „indiferent daca acestea sunt sau nu
sunt intentionate in calitate de finalitati pedagogice macro si microstructurale sau/si de influente
pedagogice provenite din directia campului psihosocial“.

2. Functiile educatiei

❖ Functia centrala a educatiei este formarea-dezvoltarea personalitatii in vederea integrarii sociale

optime, permanente a acesteia;

❖ Functiile principale ale educatiei sunt:

o functia culturala a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin
intermediul valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile
cunoasterii umane in raport cu particularitatile fiecarei varste scolare si
psihologice;
o functia politica a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin mijlocirea
valorilor civice care reglementeaza raporturile acesteia cu lumea si cu sine in
conditiile specifice fiecarei varste scolare si psihologice;
o functia economica a educatiei: formarea-dezvoltarea personalitatii prin
intermediul valorilor economice care vizeaza crearea capacitatii acesteia de
realizare a unor activitati socialmente utile in diferite contexte sociale.

Aceste functii sunt implicate direct in asigurarea functiei centrale a educatiei, prioritate in
acest cadru o are desigur functia culturala in proiectarea functiilor principale ale educatiei (culturala-
politica-economica) si in implicarea acestora in realizarea functiilor derivate.

❖ Functiile derivate ale educatiei sunt urmatoarele:

o functia de informare, functia de culturalizare, functia de asistenta pedagogica;
 o functia de protectie sociala, functia de propaganda/ ideologizare (subordonata
functiei politice);
o functia de specializare, functia de profesionalizare (subordonata functiei
economice).

Educatia este, inainte de toate, mijlocul prin care societatea isi reinnoieste neincetat conditiile
propriei sale existente. Omul pe care trebuie sa-l realizeze educatia – spunea Durkheim – nu este omul
asa cum l-a creat natura, ci omul pe care il vrea societatea, iar ea il vrea asa cum il

cere structura sa interioara. Rezulta deci ca fiecarui tip de structura sociala ii corespunde un tip (mediu,
normal, generic) de personalitate care face posibil consensul social – conditie indispensabila existentei
oricarei societati.

Desi unii specialisti apreciaza ca sociologia educatiei ,,ramane in spatiul stiintific romanesc si
universitar ruda saraca a altor stiinte ale educatiei (a pedagogiei si a psihologiei mai ales), dar si a altor
ramuri ale sociologiei“, ea totusi a depasit un secol de existenta. Debutul ei ca stiinta s-a produs in anul
1895 o data cu aparitia lucrarii lui Durkheim ,,Regulile metodei sociologice“. Ca disciplina universitara
ea a inceput sa fie predata in Franta, la Sorbona inca din 1883, iar din 1887 aici a aparut prima catedra
de sociologia educatiei din lume al carei sef era Durkheim.

Intre 1907-1918 ea va functiona sub denumirea de catedra de sociologia si stiinta educatiei.

Stiintele educatiei/pedagogice formeaza un sistem si studiaza nucleul structural-functional al activitatii
de formare-dezvoltare a personalitatii printr-o metodologie specifica, conform unor principii si legitati
specifice. Ele valorifica rezultatele cercetarii din unele domenii ale stiintelor socio-umane si anume:
filosofia, psihologia, sociologia, logica, antropologia etc.

3. Fenomene studiate de sociologia educatiei

Panoplia actuala a stiintelor educatiei cuprinde trei mari grupe de stiinte, aranjate dupa criterii
specifice, astfel:

I. Dupa gradul de generalitate, stiintele educatiei cuprind:

1. Stiinte pedagogice fundamentale, cuprinzand:

o teoria educatiei;
o teoria instruirii;
o teoria curriculum-ului.

2. Stiinte pedagogice aplicative care cuprind:

o pedagogii speciale: defectologie, pedagogia ocrotirii, pedagogia aptitudinilor

speciale;
o pedagogia sociala (a familiei, a muncii, a mass-media etc.);
o pedagogia scolara (prescolara, scolara, preuniversitara, universitara);
o pedagogia adultilor;
 o pedagogia artei;
o pedagogia sportului;
o pedagogia militara;
o pedagogia medicala;
o didactici: a invatarii limbii materne, a limbilor straine, a predarii filosofiei,
matematicii.

II. Dupa criteriul metodologiei de cercetare predominant:

o istoria pedagogiei;
o pedagogia comparata;
o pedagogia experimentala;
o pedagogia cibernetica;
o planificarea educatiei;
o politici educationale;
o teoria instruirii;
o managementul educatiei.

III. Dupa criteriul tipului de interdisciplinaritate promovat:

o pedagogia psihologica;
o pedagogia sociologica (sau sociologia educatiei);
o pedagogia filosofica (filosofia educatiei);
o logica educatiei;
o pedagogia antropologica;
o pedagogia politica etc.

Sociologia educatiei este deci o stiinta a educatiei prioritar sociologica si care studiaza
fenomenele educationale cuprinse in aria pedagogiei ca stiinta si arta practica. Ea studiaza:

✓ procesele educationale, relatiile lor cu fenomenele sociale si culturale concret-

istorice;
✓ criteriile de sistematizare in domeniu (cronologic, macro, micro);
✓ functiile sociale ale educatiei (de integrare sociala, de transmitere a culturii, de
selectare profesionala, de conservare sociala etc.);
✓ scoala si functiile sale (din mai multe perspective);
✓ metodologii de cercetare (observatia, studiul de caz, interviul etc.).

In ultimii ani sociologia educatiei analizeaza fenomene de mare complexitate ca:

➢ egalitatea (inegalitatea) sanselor in educatie;

➢ abordarea sociala a reusitei si a esecului scolar;
➢ interactiunea dintre societate si actorii sociali;
➢ definirea socio-structurala si socio-fenomenologica a curriculumului;
➢ criza ,,paradigmelor hegemonice“ (functionalismul, structuralismul,
marxismul);
➢ relatia dintre sistemul educatiei si diviziunea muncii;
➢ rolul educatiei permanente;
➢ abordarea etnografica a scolii, comunitatii clasei de elevi;
➢ abordarea organizationala a scolii;
➢ abordarea etnometodologica a rolurilor actorilor in educatie etc.