Veskan Daniel Attila

Clasa a X-a

Simbolismul

Prin Macedonski si simbolistii lui, literele romane privesc spre un viitor imediat ,care
avea sa fie extraordinar de bogat si de stralucitor, desi indeanjuns de scurt, dar oricum greu in
consecinte, cunoscut sub numele de <<literatura dintre cele doua razboaie>>.
Este un curent literar care a aparut in Franta, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o reactie
impotriva romanticilor, a impersonalitatii reci a poetilor parnasieni.
Precursor al simbolismului in Franta este considerat Charles Baudelaire - prin volumele
de versuri Corespunderi, Florile Raului, ia rin literatura romana Mihai Eminescu, mai ales prin
muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolista (Dintre sute de catarge, Melancolie, Se bate
miezul noptii).
Numele curentului a fost dat in 1886 de Jean Moreas, care a scris articolul manifest Le
Symbolisme. Tot acum se formeaza gruparea cu acelasi nume condusa de Stephan Mallarme. In
acelasi an, Rene Ghil infiinteaza scoala simbolist-armonista devenita apoi filosofico-
instumentalista. Exista poeti simbolisti - Srthur Rimbaud, Jules Laforgue, Jean Corbiere - care il
considera sef de scoala pe Paul Verlaine si care isi iau numele de decadenti.
In literatura franceza, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, apare parnasianismul, ca
o reactie la romantism, care duce versul la perfectiune formala, golindu-l insa de emotie.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut sensibilitatea poeziei, apeland la
simbol, aluzie si la un limbaj inedit, cultiva sinteza.
In ceea ce priveste simbolismul romanesc, acesta se contureaza la sfarsitul secolului
trecut si este un produs al orasului. Reprezentanti : Ion Minulescu, George Bacovia, Stefan
Petica, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, M. Saulescu, Elena Farago si altii.
Asa cum remarca Lidia Bote, acest curent literar parcurge mai multe etape : in 1860
incepe etapa estetica-teoretica si este reprezentata prin Alexandru Macedonski; ce de-a doua,
cuprinsa intre 1892-1908, este o perioada de experiente si cautari; urmeaza o alta de plenitudine
(1098-1914) iar ultima marcheaza declinul (1914-1920).
 Simbolismul apare ca reactie antipozitivista si antirationalista.
Poetii simbolisti se dovedesc foarte sensibili la toate noutatile din muzica, pictura, stiinta,
preiaiu idei filosofice din Fiche, Schelling, Schopenhauer, Hegel, manifesta interes pentru opera
lui Novalis, Poe sau Whitman, dar si pentru arta orientala.
O caracteristica fundamentala a caracterismului romanesc, care il deosebeste de cel
francez, este aceea ca isi asimileaza parnasianismul.
De asemenea, introduce in poezie cateva elemente noi. Scriitorii care apartin acestui
curent literar opereza foarte mult cu simboluri, ele avand menirea sa inlocuiasca expresiile
directe, iar raportul dintre simbol si realitatea sufleteasca nu este dezvaluit, ci numai sugerat.
Simbolismul romanesc a inceput la Literatorul, revista legata de marile traditii ale
literaturii romane, de „pasoptismul” romantic si ancorata, cu adanca responsabilitate, in
problemele sociale si politice. In acelasi timp, a fost o publicatie preocupata de pedagogia
clasicista a fauririi versurilor frumoase, a „artelor poetice” ilustrate de nume mari – Aristotel,
Horatiu, Boileau, de didactica aspiratilor ideale in care Arta, Frumosul, Poetul se scriu cu
majuscule.
Felul in care a debutat acest curent literar, simbolismul, a determinat in buna masura
dezvoltarea lui ulterioara cat si pe cea a poeziei moderne, de dupa el. Simbolismul romanesc s-a
aflat, mereu, la raspantie de tendinte si orientari, incrucisandu-si caile cu cele ale altor scoli
novatoare – parnasianismul, naturalismul – si cu cele ale unor directii mai vechi : efervescenta
culturala, gustul popularizarilor si mesianismul social al momentului „’48”, mitologismul
directiei vechi clasiciste, latinismul umanistilor, iubirea de natura, simtamantul contopirii cu ea
in sens romantic, si inca – aspect specific romanesc – dragostea de sat si de taranime – ideeforta
o poporanismului si a samanatorismului dar si o constanta a poeziei romanesti.
Sincroni si, in anumite chestiuni chiar predecesori, scriitorii simbolisti romani, grupati
mai intai in jurul gruparii Literatorul si al unor reviste satelit, treptat dar perseverent, discret dar
si metodic, au adus in poezie o sensibilitate noua, diferita in buna masura de cea romantica, ori
cea neoclasica si o noua retorica. Mai degraba romantici („neoromantici”) si adesea permeabili la
motive si modalitati parnasiene pe care si le-au asimilat, simbolistii au avut un drum al lor,
specific, croit cu talent si inteligenta proprie dar cunoscand si experienta marilor poeti de
circulatie universala.
 Sa nu uitam ca incercarea lui Macedonski de a creea o „scoala de poezie” cu accentuat
caracter social si cu noi reguli si performante prozodice se inscrie in traditia pasoptista; ca efortul
de a forma un public receptiv la poezia noua tine de etapa luminista si clasicista a unei culturi, in
latura ei pedagogica. Ideea ca exista un limbaj al poeziei ce poate fi si trebuie sa fie invatat, este
fireasca in perioadele de inceput ale culturilor.
Numai dorinta de a inalta literatura romaneasca l-a facut pe Macedonski sa duca o lupta
pentru inoiri prozodice, insa interesul pentru versificatie fusese inca al anilor 1830-1840 si se
afla in legatura cu dorinta patriotica de a creste nivelul cultural al cititorilor. Dar, mai presus de
orice, primii simbolisti au crezut in talent, iar Macedonski a sperat toata viata sa descopere genii
: „Toti nastem poeti, dar poeti sunt aceia pe cari ii formeaza studiul, zice Macedonski in prefata
poeziilor sale publicate in urma. (...) Gustul, facilitatea sau arta de a scrie nu constituie geniul,
geniul se naste. Mecanismul versului si al ritmului nu face pe poet, el se naste.” In Prefata sau
Regulile la Gramatica poeziei ca si in Pentru stil, Heliade aratase ca stilul individual ca si cel
national se datoresc unor calitati innascute, dar si instructiunii atent dirijate. Cu cincizeci de ani
mai tarziu, intr-un alt moment social-istoric, Macedonski, continuand traditia Curierului, va
urma aceleasi principii novatoare si pedagogice in viata literara. Exercitiile formale de
versificatie fusesera si inainte in gustul poetilor munteni preocupati de sonoritatea versului si, pe
aceasta linie, Macedonski e inca foarte aproape de Iancu Vacarescu si de Bolintineanu. Inainte de
a fi simbolisti, poetii grupati in jurul lui Macedonski au scris poezie romantica iar mai apoi,
textele elaborate de ei s-au situat, nu o data, la granita stilistica dintre simbolism si parnasianism.
Citind poeziile vremii observam cum, mai ales dupa 1890, sensibilitatea romanticului
pare a se hipertrofia, lexicul poetiilor se imbogateste cu neologisme pentru a numi stari noi :
nevroze, fiori, senzitive, extaze. Cel care va atrage intai atentia asupra acestor stari va fi
Macedonski “poet hipnotizat zadarnic de cerul larg si policrom”. Noua sensibilitate, “noul
frison” poetic se insinueaza treptat si se pot recunoaste unele titluri ori cuvinte cheie : Nevrozare,
Nevroze, Fioruri, Senzitiva. Se accentueaza atractia romantica spre tenebros si bizar, se reia
mirajul evului de mijloc cu castele solitare, turnuri teribile, cavouri, copaci scheletici frecventati
cu corbi sinistri, cobitori.
S-a vorbit despre “impuritatea” curentelor si genurilor in literatura noastra, despre
amestecul lor, uneori stanjenitor ori “nepermis” de accentuat. Sa observam ca arta antica - obiect
de inspiratie pentru parnasieni, in tablouri statice, descriptive, obiective “inghetate” - i-a fascinat
pe scriitorii romani din toate timpurile, de la Conachi pana la Eminescu sau Cosbuc si mai
departe inca, daca ar fi sa numim un poet de prima marime, reprezentativ pentru o epoca literara
: Lucian Blaga.
In istoria noastra literara a existat tendinta de a vorbi despre poetii simbolisti si despre
aceia in opera carora se observa puternice elemente simboliste, ca despre adepti ai
parnasianismului. Dar nimic mai strain de imaginea impasibila, obiectiva a artistului parnasian,
ca figura poetului “senzitiv” prototip al simbolismului romanesc. Ion Pillat a vazut chiar in
simbolism un protest impotriva “sfarsitului” antiliric, “stiintific” al artei europene in anii 1860-
1880.
Cu Hinov (1878), il putem considera pe Macedonski parintele versului liber. S-a renuntat
la versificatia clasica in favoarea versului liber, care ar trebui sa exprime mai adecvat, mai suplu,
libera si imprevizibila miscare psihica sau pentru folosirea acelor forme poetice fixe, care, prin
laitmotive, prim repetitii felurite (si acesta e cazul rondelului) sa produca efecte muzicale.
Simbolismul romanesc a crescut pe traditia autohtona “contaminat” de de eminescianism,
parasind formulele din plin experimentate, “traditionale” si orientandu-se cu curaj considerat, nu
o data, donquijotesc, cu o maxima exprisivitate modernista spre ce e nou pana la chiar bizar.
Macedonski intelegea prin simbolism “numele modului de a se exprima prin imagini,
spre a da nastere, cu ajutorul lor, ideii, caci poezia e datoare sa destepte cugetarea si nu sa devina
ea insasi cugetare”. Termenii de simbol si simbolism au continuat sa inspire numeroase eseuri in
nazuinta limpezirii acestor concepte.
“Contaminat” uneori de parnasianism, “adversarul” cu care lupta, avand in comun motive
literare de mai larga circulatie in epoca, simbolismul a fost chiar confundat cu parnasianismul. Se
uita prea usor ca seninii, majestuosii parnasienii nu au putut ierta simbolistilor doua mari inovatii
: gandirea analogica si versul liber. Si nu o data s-au auzit glasuri, chiar dintre simbolisti, care au
declarat ca miscarea lor nu e alteceva decat “traditionalul” romantism. Insa Macedonski a inovat.
El a fost initiatorul versului liber inainte de Kahn si Laforgue si teoreticianul versului liber
inainte de R. Ghil in Traite du verbe, 1885.
Marii maestrii ai discursului logic care au fost neoclasicii au fost contrariati de acele
“descrieri” ori notatii si de acele “sugestii” ale unor senzatii consecutive, neordonate in tiparele
logicii aristotelice, adica de gandirea analogica. Doar analiza concreta a raporturilor dintre
poeziile parnasiene si simboliste pe aceeasi tema ofera concluzii cu importante consecinte pentru
poezia romaneasca, in care ambele curente convietuiesc si se intrepatrund strans.
Culoarea va fi pentru acesti poeti un element constitutiv al atmosferei febrile, nelinistite,
visatoare, bizare sau vagi - specific simboliste, un prilej de a nota sinestezii. Nu doar “nuantele”,
cum ceruse Verlaine, ci chiar culorile, pestrite ori violete, de balci, in gustul lui Rimbaud, vor fi
utilizate de simbolistii romani. Dar mai ales muzica versului - obtinuta printr-o multitudine de
mijloace (evocarea unor instrumente muzicale si a notelor muzicale, arminii imitaitive, asonante,
“ritmuri instinctive”, prin stimularea “melodiilor” subconstientului “halucinatiile” auditive) - iata
marea descoperire a simbolistilor. Si sa nu uitam corespondentele care exista intre parfumuri,
sunete si culori, sinestezia care il face pa Macedonski sa-si scrie manuscrisele cu cerneala diferit
colorata.
Simbolismul a insemnat, in literatura universala, o “revolutie” care a dus la impunerea
uni nou statut al poeziei. O resurectie care in tara noastra s-a desfasurat in “etape”, simbolismul
mergand, indelunga vreme, alaturi de romantismul vechilor pasoptisti si intalnind in drum, cum
spuneam, un alt curent modern, pe care l-am si numit - parnasianismul, de orientare opusa,
neoclasic, rationalist, scientist, pozitivist.
Treptat s-a alcatuit densa atmosfera simbolista, in care sufletul omenesc incepe a-si
intelege lumea unde traieste, dincoace si dincolo de parametrii cu care s-a obisnuit, in cotidian.
De subliniat este convingerea unora dintre poetii sai reprezentativi, ca simbolismul, pe cat
a fost de novator, de revolutionar, pe atat a fost, in Romania, legat de traditiile poeziei clasicilor.
Nicolae Davidescu observa ca simbolismul nu este “o generatie spontanee” ci reprezinta o
evolutie fireasca a poeziei. B. Fundoianu mergea chiar pana la exagerarea de a sustine ca
simbolismul nu inseamna “nimic foarte nou, nimic nespus inca”.
Mai aproape de adevar este Pompiliu Constantinescu atunci cand sustine ca simbolismul
este, de fapt, o accentuare, o subliniere expresiva a lirismului si a muzicalitatii ce a caracterizat,
dintotdeauna, “poezia pura” asa cum a definit-o Paul Valery.
Pentru Macedonski, poezia este un fapt care rezulta in chip necesar din “misiunea
sfanta” a Poetului. Aceasta se lasa in voia credintei ca este investit, cu harul de “a canta”, ca si
cum ar fi un instrument fara de initiative proprii.
Sa observam ca Noaptea de decembrie (La muza) a aparut in Literatorul in luna
octombrie a anului 1880, in timp ce Curs de analiza critica II. Despre logica poeziei, in iulie-
august din acelasi an. Macedonski isi incepea acum sirul definitiilor poeziei intr-un stil modern
dar care, ca orice modernitate, isi infigea radacinile in idei ce si-au avut circulatia lor in timpuri
mai vechi : poezia este “muzica sufletului”, “scanteie a divinitatii”, cu o logica a ei, si se refuza
oricaror definitii incadrabile in conceptele curente. Ea are “o putere suverana, tainica si
neschimbata” in toti “timpii” si in toate “inimile”, lucrand “fara ca cineva sa-si poata da seama
de modul ei de inraurire”, iar “cand voiesti sa te opresti si sa-ti dai seama de cauze, printr-o
stricta analiza, ramai uimit in fata golului aproape total pe care ti-l da ca rezultat”.
Prea retorica si explicita pentru a depasi granitele romantismului, Noaptea de septembrie
se inscrie totusi printreprimele lucrari in versuri ce vadesc germenii poeziei noi : nu s-a observat,
dar cu aceasta poezie ne aflam, acum, in fata celei mai nete cu putinta reactii antipozitiviste si,
intr-un fel, chiar “antiintelectuliste”, in chiar “cuibul” unde se zamisleste intuitionismul
simbolist, pornind dintr-o directie “anti-saintbeuviana” avant la lettre si oricum, anteproustiana.
Limbajul emotiv se opune limbajului intelectual si, asa cum spunea Mallarme, “poezia nu se
scrie cu ideei, ci cu cuvinte”. G. Bachelard in L’air et les Songes a observat si el ca “ceea ce
aveai sa spui e atat de repede depasit de ceea ce te surprinzi scriind, incat iti dai prea bine seama
ca limbajul scris isi creeaza propriul univers. Un univers de fraze ia loc, in ordine, pe foaia alba.”
Arta poetica a lui D. Anghel este chiar abandonul poeziei, este un imn inchinat
suprematiei altor valori decat cele ale artei si mai intai a frumusetii in sine a naturii.
Poezia inseamna “sunete, culori si forme” patrunse insa de “focul divin” - harul poetului
al carui “pas” trece prin “umbra albastra” (semn al interiorizarii si al idealului), sunand cadentat
ca “ritmul unui vers alexandrin”. Sa nu uitam ca simbolistii romani s-au intors mereu, cu pietate,
la prozodia clasica. A facut-o mai intai “parintele” lor - Macedonski...
Limbajul poetic are in sine ceva sacral; el trebuie sa fie mereu altfel, “felurit”, “modelul”
sau fiind gradina:

“Dar, cine poate, invesmante-si gandirile-n odajdii sfinte,

Ca florile de felurite sa-i fie-a graiului vestminte.”
Inaltand un imn cuvintelor (volumul Fantezii, 1909), Anghel face o profesiune de
credinta asemanatoare cu aceea a lui Macedonski in Rondelul cupei de Murano. E vorba de
marele crez in “arta pura, fara fraze”, in poezia fara “literatura”. El crede in cuvintele cu putere
evocatoare, in “imparechieri ciudate de slove”, in puterea lor sacra, orfica (“rasunati prin gura si
harfa lui Orfeu”), cuvintele par a fi, in intelegerea lui, “giuvaiere” - pretioase in sine.
Stefan Petica ne lasa o foarte ciudata arta poetica; el face elogiul cantecului ce nu se
canta, al aceluia ce n-a fost “spus”. Suntem in pur simbolism, cand “literatura” este devinitiv
invinsa iar poetul isi pune problema unei “cantari” de dincolo de cuvinte. Asa cum personajul
eminescian Miron iubea o “frumoasa fara trup”, portul canta acum viorile ce tac sau, mai
adevarat, momentul cand “vioarele tacura” : este muzica de dincolo de sunete, poezia de dincolo
de cuvinte, este revelatia unui spatiu sufletesc nu gol, ci liber, dispus sa primeasca din exterior
sugestii semnificativeiar nu sa le creeze si sa le comunice el. In acelasi timp, este totusi vorba de
intuitia existentei unui cant, tainic dar revelabil : “cantarea fara nume” este “ascunsa-n negrele
vioare” unde “plang albe vise moarte-n floare” :

“Tristetea lor neprihanita

Atat e de chinuitoare
Ca pune-n suflete patate
O mistica infiorare”.

Nu despre poezie pur si simplu e vorba acum, ci despre “suprema poezie”, iscata de
tortura ce o provoaca, “o zdrobitoare nostalgie”, “chemare” indefinibila dar devoratoare:

“Si o chemare zace-n ele

De-o zdrobitoare nostalgie
Tortura ei necunoscuta
Este suprema poezie”.
Ars poetica aceasta, care proclama existenta acelei poezii “supreme”, definite nu doar
prin negare cuvantului, ci si prin negarea oricarui sunet, instaurate atunci cand viorile “tac”,
depaseste cadrul gandirii strict literare si indeplineste intr-adevar menirea ultima a crezului
simbolist pentru care poezia nu este decat o cale spre intelegerea totului, prin cunoasterea
corespondentelor universale. Ca si Macedonski in Noapte de mai, Petica pretinde ca poezia nu e
decat o “vraja” sub care, odata cazut, intelegi universul uranic in sincronia sa cu cel chtonic.
 “Sub vraja cantului de-argint s-aprind pe culmile albastre,
Surazatoare si senine, bland scanteierile de astre
Faclii ce ard din vesnicie in sfantul templu inchinat
C-un gest de veche adorare, stralucitorului pacat”.

Dusa pana la ultimele consecinte, arta poetica simbolista - Cand vioarele tacura -
vorbeste nu atat despre “regulile” poeziei intelese, fireste, muical cat despre moartea cantecului.
Poemul difan, “construit” mental e situat mai mult in zona metaforicului : “Poeme dulci de vise,
poeme de petale / Ce mor in tremurare, in mintea-ne pribeaga”.
Cu poetul clipei “cand viorile tacura” asistam la ruinarea poeziei ca literatura, pe cand ea
se instituie ca muzica si concomitent, ca inaltare a uniu edificiu filozofic, mai mult fantomatic, e
adevarat, dar suficient de consistent ca sa intretina macar iluzia de comunicare sufleteasca intre
om si cosmos.
Minulescu a ramas pana azi in constiinta mojoritatii cititorilor, dupa numeroase exegeze
interesante, in fond, asa cum l-a inteles Lovinescu - un paradoxal “stegar al miscarii simboliste”,
“de un simbolism mai mult exterior si mecanic”, care a dat “o poezie superficiala si
declamatoare, de o cuceritoare muzicalitate externa”, prea usor si repede inteleasa de
contemporani, desi a mizat pe comprehesiunea celor de “mai tarziu”, “cu mistere usor de ghicit,
colorata, laudaroasa, voluntar perversa si, mai presus de toate, retorica”.
Asa incat Romanta noului venit, in care poetul isi marturisea mahnirea pentru ca “poarta
a ramas inchisa la glasul artei viitoare” prezicand ca “Era prin anul una mie noua sute si opt”,
adica atunci cand aparea volumul Romante pentru mai tarziu, a parut atat un fel de jelanie fara de
pricina cat si o aluzie ironica deoarece popularitatea autorului ar fi dovedit ca poezia sa a fost
perfect inteleasa.
Poetul

Multa vreme, chiar in versurile scriitorilor neoromantici, s-a pastrat ipostaza clasica a
poetului care “canta” la “harfa” sau “lira”. Imaginea acestor instrumente muzicale a circulat si la
inaintasi, o gasim si la Eminescu dar este emblematica si decorativa, sugerand mai ales stari
depresive. Primii simbolisti (inca romantici dar si sensibili la influentele parnasiene) se mai
imaginau inspirati de muze si erau departe de fenomenul de saturatie in raport cu imaginile
mitologice, pe care contemporanii lor din alte tari il manifestau. Pana spre sfarsitul veacului,
poetul aparea, chiar in versurile unora dintre cei mai obscuri colaboratori ai revistelor de
orientare simbolista, ca un inspirat ce atinge, in delir, strunele lirei. O anumita poza parnasiana
(poetul pul, “porte-lyre”) nu era straina de romantism o figura nobila, ades deznadajduita, cu
ochi “in lacrimi inecati”, “o umbra”, “un vis”, “o cugetare”. Exista poetul-inspirat, cel
vizionar,titanul. Sa observam ca exista si poetul-profet, luptator-aparator al Ideii ori al
Frumosului, de o autoputernicie demiurgica in lumea cuvintelor. Si mai ales sa aintim de poetul
blestemat, imagine neoromantica, inadaptatul hulit (“nebunul”), “albatrosul” diform cand,
coborand din inaltimea idealurilor, se afla in mijlocul contemporanilor.
Acestea ar fi doar cateva ipostaze. Poetii, gandind despre conditia lor, au stiut sa
gaseasca, fiecare, imagini originale.
Nu este tocmai simplu sa reliefezi imaginea poetului simbolist din versurile lui
Macedonski. Nici nu se poate vorbi de un profil “pur” al simbolismului, caci la Literatorul a
existat o viziune complexa (uneori de-a dreptul confuza) in ceea ce priveste artistul : insumandu-
se romantismul, neoclasicismul si neoromantismul, predomina totusi, la sfarsitul veacului, silueta
clsica a poetului, mangaind “harpa” sau “lira”. In Literatorul nr.2 din anul aparitiei, Macedonski
publica La harpa - poezie optimista, de elevatie si nu mai putin o ars poetica. Ne amintim ca
Eminescu vorbea si el de “harfe zdrobite” - matafora a “epigonilor”, a poetilor deceptionati,
pesimisti sau, tot printr-un simbol, de momentul golului psihic dezesperand in poezie : “Sa fac, o,
suflet ce din nou sa tremuri / Cu mana mea in van pe lira lunec” (Trecut-au anii...). Iar pe
Sihleanu il numea “lira de argint”.
Prototipul macedonskian al poetului apare in Noapte de decembrie : mort din punctul de
vedere al realitatii imediate in masura in care el este un prebacovian sarman intr-o camera
sordida si rece, inconjurata de nameti de zapada si ingetand sub crivat (“E moarta odaia si mort e
poetul”), el reanvie sub puterea “focului sacru”, a “flacarii vii”.
Cu Dimitrie Anghel, poetul apare ca un copil maturizat prin forte potrivnice lui,
continuand sa gandeasca si sa priveasca lumea intr-un chip infantil, in care retraiesc “dorurile”
altor generatii in numele carora el va “inmladia”, “cantecul”, adica poezia. Poetul plange -
aceasta este ipostaza sa cea mai frecventa dar si cea mai fecunda. Resimte acut trecerea timpului,
pierderea inexorabila a unui trecut admirabil, armonios, tihnit. Intrebuintand cuvinte ce evoca
gingasie si suavitate (“lumini de curcubie”, “murmurul fantanii”), el nu spune altceva decat
ambitiosu-i crez de a ridica un monument mai durabil decat bronzul.
S-a scris mult despre Minulescu dar nu s-a observat cum contureaza el imaginea
Poetului, in cateva variante. Il vedem ca mesager al Lumii poeziei sau, in orice caz, al unor
tinuturi definibile prin stari de constiinta tulburi, agasante
La Bacovia, Poetul este umil, bolnav sau in pragul imbolnavirii. Este atacat sau crede c-
ar fi atacat - de ftizie, e “palid” si se “pierde / Prin targul salbatic, sever”. Uneori se asteapta de la
el gesturi specifice unui om ce are aceasta meserie (Poveste). Scrie versuri melancolice sau de-a
dreptul satanice, “serenade” “blestemate”. Se plimba afara de oras, dincolo de liniile ferate, prin
zavoaie, pe langa ape vinete, creionand sau inganand versuri. Isi cultiva atitudini excentrice. Stie
ca este dispretuit, ca a cazut in deriziunea “burghezului hidos”, ca pentru unii a “devenit nauc”
dar, oricu, exista pentru el si sansa de a fi admirat si iubit. Privita sau nu irnic, figura “fecioarei”
indragostite de un poet “damnat”, “blestemat”, este frecventa in versurile lui Bacovia mai des
decat s-a observat :
“Duduia vesnic citeste
Stie clavirul, picteaza-
Si nopti de-a randul vegheaza
Si poate, de-aceea slabeste

Se crede si unia spun

Dar totul ramane secret
Duduia viseaza-un poet,
Bizar, singuratic, nebun”
(Unei fecioare)
Oricum, iubita poetului bacovian nu este o fata sarman, ci o tanara cu salon in care
troneaza fotolii antice si impodobit cu oglinzi venetiene si clavir :
“Hai sa valsam, iubito, prin salon
Dupa al toamnei bocet mortuar
Auzi cum muzica rasuna clar
In pasul jalnic, antic si solemn”.
(Vals de toamna)