PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RǍDǍCINOASE

CARTOFUL
Importanţă. Biologie. Ecologie
Importanţă

Cartoful prezintă o deosebită importanţa în alimentaţia oamenilor, în furajarea

animalelor şi pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă
de produse uscate şi semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o
mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi a valorii nutritive ridicate
preparatele din cartof satisfac exigenţele alimentare ale tuturor categoriilor
populaţiei, acesta fiind consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate,
piureuri substituind de multe ori pâinea şi fiind de neînlocuit ca aliment dietetic.
Valoarea energetică a cartofului este ridicatǎ, datorită conţinutului mare de amidon,
precum şi altor substanţe cum ar fi: proteine, grăsimi vitamine (în special vitamina C).
Consumul anual direct de cartofi pe locuitor oscilează în diferite ţări ale lumii
între 44 şi 140 kg: Irlanda - 140 kg, Olanda - 138 kg, Germania - 130 kg. Spania - 120
kg, Belgia - 118 kg, Franţa 108 kg, Anglia - 95 kg, Elveţia - 87 kg, Italia - 65 kg etc.
În România consumul anual pe locuitor este de circa 100 kg tuberculi.
În furajarea animalelor cartoful este valoros, în primul rând pentru porcine şi
bovine dar poate fi utilizat şi la alte specii de animale. Se folosesc mai ales tuberculii
răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici reziduurile rămase de la industrializarea
cartofului dar şi vrejurile (tulpinile) verzi, sau muraţi. Se impune o oarecare prudenţă,
deoarece în tuberculii de cartof se acumulează o serie de alcaloizi care formează
solanina, imprimând hranei gust amar, dar care poate produce şi deranjamente ale
tubului digestiv la animale (cartofii nu se folosesc la animalele gestante).
Cartoful se utilizează în industria alimentară, obţinându-se produse uscate:
faină, fulgi, deshidratat, gris, produse prăjite: cips (felii subţiri prăjite in ulei,
crocante); „pommes frittes” (cartofi semiprăjiţi şi congelaţi), cartofi pai. În industria
amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 100 kg
dextrină respectiv 95 l alcool : de asemenea se pot obţine 15 -17 kg cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agrofitotehnic cartoful este o plantă care valorifică
solurile uşoare, nisipo-lutoase (chiar nisipoase la cartoful destinat consumului
timpuriu) din zonele mai umede şi răcoroase, acolo unde cerealele nu reuşesc în
cultură. La nivelul producţiilor realizate în America de Nord, cartoful produce
substanţă uscată la unitatea de suprafaţă care depăşeşte grâul de 3 ori, orzul de 2,7 ori
şi porumbul de 1,1 ori, iar la conţinutul în proteină de 2 ori, de 1,3 ori şi, respectiv, 2
ori. În anii secetoşi şi la noi în ţară cartoful realizează substanţă uscată în cantitate mai
mare, comparativ cu cerealele.
Având numeroase soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită, recoltându-se de la
sfârşitul lunii mai până în octombrie, cartoful favorizează eşalonarea lucrărilor
agricole, fiind folosit şi ca plantă premergătoare a grâului de toamnă (după cartof
terenul rămâne afânat, curat de buruieni, într-o bună stare de fertilitate). Foloseşte
rentabil îngrăşămintele organice, chimice şi apa de irigaţie. Potenţialul de producţie
teoretic al cartofului a fost estimat de ZĂAG VAN DER, 1984, la 134 t/ha, potenţial
care se poate realiza.
În cultura cartofului se întâlnesc şi o serie de inconveniente, cum ar fi:
- tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiţi periodic, altfel producţia

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
scade datorită fenomenului de degenerare. Calitatea materialului de plantare
influenţează producţia cu 40 - 60%;
- bolile şi dăunătorii (în special mana - Phytophthora infestam) produc
pagube mari, dacă nu se iau măsuri riguroase de combatere. Prin tuberculi se
transmit bacterioze şi viroze care nu pot fi combătute pe cale chimică;
- se foloseşte o cantitate mare de tuberculi la plantare (25 - 40% din
valoarea cheltuielilor);
- este sensibil la variaţia condiţiilor climatice din timpul vegetaţiei şi
foarte pretenţios la soi, cu repercusiuni asupra păstrării tuberculilor şi biologiei
lor;
- tuberculii se conservă cu dificultate şi numai în limite stricte de
temperatură şi umiditate;
- datorită sensibilităţii tuberculilor la lovire şi temperaturi scăzute,
transportul se face cu dificultate;
- mecanizarea integrală a culturii este posibilă numai pe soluri nisipo-
lutoase, luto-nisipoase şi lutoase.
Având în vedere importanţa acestei plante pentru ţara noastră, trebuie relansată
producţia, luând în consideraţie următoarele:
- respectarea zonării cartofului, în vederea valorificării condiţiilor
naturale şi evitării transporturilor neraţionale dintr-o regiune în alta;
- introducerea în cultură a noi soiuri autohtone şi de import productive, de
calitate superioară, cu rezistenţă sporită la boli, dăunători şi la variaţiile factorilor de
vegetaţie;
- producerea de material pentru plantare liber de viroze, cu preţuri
rezonabile, subvenţionat de stat, asigurându-se necesarul anual atât pentru ferme
specializate, cât şi pentru populaţie;
- asigurarea îngrăşămintelor chimice, insecto-fungicidelor, erbicidelor la
preţuri mai reduse şi extinderea irigaţiei şi mecanizării;
- construirea de depozite moderne de preluare, sortare, păstrare şi
ambalare a cartofilor, folosindu-se pe scară largă mecanizarea proceselor
tehnologice.
Toate aceste măsuri pot contribui la obţinerea unor producţii suficiente pentru
consum alimentar, industrializare, furajarea animalelor şi chiar disponibilităţi pentru
export.

Compoziţie chimică

Tuberculii de cartof sunt organe suculente, cu un conţinut mediu de 25%

substanţă uscată şi 75% apă. în substanţa uscată predomină amidonul, urmat de
proteine şi săruri minerale (tab. 7.1).
Raportate la substanţa uscată, substanţele extractive neazotate reprezintă 72,5 -
79,15% (după SLUŞANSCHI) şi 61,0 - 79,89% (după SCHICK), compoziţia chimică
a soiurilor de cartof cultivate în România fiind apropiată celor cultivate în alte ţări.
Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15 - 25%) şi
amilopectină (75 - 85%). Amilopectina asigură o mai bună consistenţă tuberculilor la
fierbere. Soiurile bogate în amilopectină se pretează la obţinerea cleiurilor industriale.
Fosforul în cantitate mai mare determină îmbogăţirea tuberculilor în amilopectină.
Conţinutul tuberculilor în amidon este influenţat de factori interni (soi, etc.) şi
factori externi (climă, sol, tehnologie de cultivare). Soiurile timpurii au un conţinut
mai redus în amidon, ca şi cele cultivate în condiţii de umiditate abundentă şi

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
nebulozitate mare. Soiurile tardive au un conţinut mat ridicat în amidon, iar
grăunciorii de amidon sunt mai mari, pretându-se la industrializare (obţinerea de
amidon şi alcool).
Conţinutul în proteină brută este, în medie, de 2% din substanţa proaspătă, iar
aminoacizii esenţiali, precum şi raportul echilibrat între aceştia, dau cartofului o mare
valoare alimentară. Soiul cultivat şi condiţiile climatice influenţează conţinutul în
proteine (scade în anii mai ploioşi sau în condiţii de irigare).
Tabelul 7.1.
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof
După H. Sluşanschi După Schick (1966)
Compuşii chimici (1969)
% din substanţa % din substanţa
proaspătă proaspătă
Apă 66,1 -88,0 63,2 - 86,9
Substanţă uscată 12,0-33,9 13,1 -36.8
Substanţe extractive neazotate 8,7 - 26,2 8,0 - 29,4
Proteină brută 0,8 - 4,9 0,7 - 4,6
Grăsimi brute 0,04-1,0 0,04 - 1,0
Celuloză 0,2 - 2,5 0,2-3,5
Cenuşă 0,1 - 1,9 0,4- 1,9

Cartoful este şi o sursă de vitamine pentru organism (B1, B6, PP, C) şi de

elemente minerale (potasiu, fosfor, sodiu, calciu, fier).
În plantele de cartof se găseşte şi un complex de alcaloizi (solanină,
demissină, chaconină, solacaulină) numit solanină. Solanină imprimă tuberculilor gust
amar, provoacă deranjamente ale aparatului digestiv la animale. Proporţia de solanină
creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în timpul încolţirii acestora, concentrându-se în
jurul ochilor.
Normele în vigoare în ţara noastră acceptă un maxim de 1% tuberculi înverziţi
pe 1/8 din suprafaţa totală (bogaţi în solanină). Solanină este toxică în cantitate de 0,1
g la l kg corp (O. POPA, 1963).
Distribuţia substanţelor nutritive în tuberculul de cartof este neuniformă,
„partea coronară” (apicală) fiind mai bogată atât în amidon, cât şi în substanţe
proteice, decât „partea ombilicală”.
Pentru consum alimentar, în stare proaspătă, cele mai valoroase soiuri sunt
cele care conţin mai puţin amidon (12,5 - 17,0%), având, eventual, un conţinut mai
ridicat în proteine. Soiurile mai bogate în amidon au o durată de fierbere mai redusă,
însuşire apreciată în prelucrări industriale.
Pentru salate, cele mai bune soiuri sunt: Desiree, Suceviţa, Ostara, Semenic.
După pretabilitatea la diferite preparate culinare, ordinea descrescândă a valorii
soiurilor este: Desiree, Mureşan, Corona, Ostara, Eba.
Pentru prelucrări industriale, cele mai indicate sunt soiurile cu peste 18%
amidon, din grupe diferite de precocitate, pentru a permite eşalonarea procesului de
fabricaţie, rezistente la mană, la bolile de putrezire şi la păstrare.
În prezent există soiuri româneşti şi străine care se pretează la obţinerea de
produse alimentare de cea mai bună calitate.
Mărimea şi forma tuberculilor asigură un randament bun la prelucrare, pentru

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
chips se preferă tuberculi de formă sferică sau rotund-ovală, cu diametrul de 40 - 55
mm. Pentru pommes-frittes, sunt de dorit tuberculii de formă lung ovală, mai lungi de
55 mm.
Zahărul reducător trebuie să fie sub 0,2% pentru chips şi 0,5% pentru
pommes-frittes, iar conţinutul în substanţă uscată cât mai mare.
Calitatea produselor prăjite este determinată de culoare, textură şi gust, toate
fiind în strânsă legătură cu soiul cultivat, uleiul utilizat şi modul de prăjire.
Pentru industria chipsului se recomandă soiurile Ostara, Desiree, etc.

Răspândire

Cartoful este o plantă originară din „lumea nouă”, fiind considerat printre cele
mai valoroase achiziţii pentru omenire.
Datele arheologice furnizate de PATTERSON şi LANNING (1984) arată că
băştinaşii din zona centrală a Perului consumau tuberculi de cartof cu circa 4.000 de
ani în urmă. în mormintele din nordul Perului s-au găsit vase de lut în formă de
tubercul de cartof. HAWKES apreciază că în secolele IV - VI e.n. cartoful se cultiva
în Peru.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud de către
spanioli (1525 - 1543) pe două căi: prin Spania şi prin Anglia.
Iniţial, cartoful a fost cunoscut ca plantă rară, fiind cultivat sporadic pe
suprafeţe restrânse.
În secolul al 18-lea, din cauza foametei care a cuprins Europa de Vest (1769)
cartoful s-a extins treptat, devenind unul din alimentele bază, substituind pâinea în
mare măsură. Astăzi, după grâu, cartoful este cea mai importantă plantă pentru
europeni.
Puţinele date precise de introducere a cartofului în România stabilesc pentru
Ţara Românească, Moldova şi Transilvania începutul secolului al XTX-lea. Deoarece
majoritatea denumirilor cartofului derivă din cele germane, se consideră că a fost adus
de coloniştii germani veniţi pe meleagurile noastre la sfârşitul sec. XVIII.
Soiurile de cartof omologate şi autorizate în România, cuprinse în Lista
oficială a soiurilor pentru anul 2000 se grupează astfel: soiuri timpurii: Catellyna.
Fresco, Claustar, Latona, Nikita, Roclas, Runica, Rubinia, Agata, Ostara; soiuri
semitimpurii: Rustic, Teo, Bran, Cibin, Rene, Semenic, Suceviţa, Bârsa, Bartina,
Escort, Kondor, Romano, Rozana; soiuri semitârzii: Ago, Caşin, Sante „N”, Super,
Mureşan, Desiree, Carmine, Provento, Siculus, Superstar; soiuri târzii: Titus.
Caracteristicile soiurilor sunt date în tabelul 7,3.
Ţinând seama de modul de utilizare, soiurile de cartof se grupează în:
- soiuri de masă, cu un conţinut mai redus în amidon (14 - 17%),
periderma fină, netedă, ochi superficiali şi gust plăcut;
- soiuri industriale, foarte productive, cu un conţinut ridicat în amidon
(20-25%);
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteine;
- soiuri mixte, care pot fi folosite în scop culinar, furajer şi" pentru
prelucrări industriale.
Pentru a fi valoros, un soi de cartof trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii principale:
- să aibă productivitate ridicată;
- stolonii să fie scurţi (tuberculi apropiaţi în cuib), cu tuberculi rezistenţi
la acţiuni mecanice, în vederea recoltării mecanizate;

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 - tuberculi rotunzi-ovali, plini, cu ochii superficiali, care se curăţă uşor
cu mijloace mecanizate şi cu pierderi minime;
- să fie rezistent la boli (râie, mană, viroze) şi, în măsura posibilului, la
gândacul din Colorado;
- repausul germinai (vegetativ) să fie lung, pentru o păstrare îndelungată
şi fără pierderi;
- soiul destinat consumului sa aibă conţinut ridicat de amidon, proteine
şi vitamine în tuberculi, să nu se sfărâme la fiert şi să fie gustos.

Fig. 7.1. - Morfologia cartofului şi ciclul-său de vegetaţie

Cerinţe faţa de climă şi sol

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în

privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol, deoarece
s-a format la mare altitudine, în climat ecuatorial-tropical cu precipitaţii de circa 2.000
mm anual, cu temperaturi medii de 20°C şi cu durata de iluminare de 12 ore pe zi.
Răspândit astăzi în întreaga lume, până la aproape 70° latitudine nordică,
cartoful se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, adaptate la diferite condiţii
de climă şi sol (mare plasticitate ecologică).
Cerinţele faţă de căldură. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se
găsesc între 40 şi 60° latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 şi 900 m în
climatul temperat şi 300 - 600 m în climatul nordic. Cartoful este considerat o plantă a
climatului temperat, dar care se diferenţiază mult faţă de zona de origine.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof realizează
producţii normale oscilează între 1.500 - 3.000°C (BRETIGNIERE, 1931), fapt ce
scoate în evidenţă încă o dată plasticitatea ecologică a acestei plante.
Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 zile de la plantare cu o
sumă a temperaturilor medii de l .000.- l .300°C. Necesarul de căldură este diferit de-a
lungul perioadei de vegetaţie. Astfel, temperatura minimă pentru germinarea
tuberculilor este de circa 7°C, cea optimă pentru răsărire de 12 - 15°C. Temperatura
solului influenţează mult asupra duratei dintre plantare şi răsărire. La temperatura
medie a solului de 10 - 14°C, răsărirea plantelor are loc după 30 de zile de la plantare;
la temperaturi cuprinse între 14 - 18°C, răsărirea are loc în 25-30 zile iar la
temperatura de 18°C, în mai puţin de 25 zile (BERINDEI, 1960). Rădăcinile
cartofului cresc şi la temperaturi de 4 - 5°C, realizându-se întotdeauna un puternic
sistem radicular când cartoful se plantează de timpuriu şi încolţit cu „puncte
radiculare” deja formate (la baza lăstarilor sau colţilor).
Temperatura minimă de creştere a tulpinilor (vrejurilor) este de 7°C, optimă de
19 - 21°C, iar maxima de 42°C. Când este temperatura optimă în timpul creşterii
tulpinilor, se formează internodii scurte, bine acoperite cu frunze, cu foliole mari. La
temperaturi prea ridicate tulpinile cresc lungi, cu suprafaţa foliară redusă, ce are
repercusiuni negative asupra producţiei de tuberculi. De aceea, este mai bine ca
tulpinile să crească la temperaturi mai degrabă sub cele optime decât peste acestea,
ceea ce se poate rezolva prin epoca de plantat (se plantează mai devreme).
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de circa
17°C (16 - 18°C cu pragul inferior 2°C şi superior de 29°C), de unde decurge
recomandarea ca, în special în zonele de câmpie, plantare cartofului să se facă
devreme, planta beneficiind de o perioadă mai lungă cu condiţii prielnice pentru
formarea recoltei. Temperaturile negative care distrug planta sunt de -0,5°C pentru
frunze, de -0,8°C pentru germeni (colţi), de -1°C pentru tuberculi, de -2°C pentru
plantele tinere în general şi de -3°C pentru plantele mature.
Prin irigarea culturii temperatura solului scade cu 8 - 12°C, apa fiind un
regulator termic care creează condiţii favorabile şi pentru cartoful cultivat la pragul
superior al temperaturii (de 35°C).
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 -7°C
(după unii cercetători la 12 - 15°C), deoarece, sub aceste valori, tuberculii sunt foarte
sensibili la vătămare, din care cauză nu se pot păstra în mod corespunzător. In zonele
în care temperaturile scăzute survin mai timpuriu, este bine sa se cultive soiuri
semitardive în locul celor tardive, pentru o recoltare mai timpurie. Temperaturile
scăzute din ultima parte a vegetaţiei sunt şi mai dăunătoare, dacă se asociază cu
umiditate excesivă; tuberculii au periderma subţire, rugoasă, aspect comercial
neplăcut, gustul se înrăutăţeşte, conservarea de lungă durată nu este posibilă.
Dăunătoare sunt şi temperaturile prea ridicate. La 25°C nu se formează
tuberculi, iar la 29°C creşterea lor încetează. Tulpinile rezista până la 42°C, dar pe
măsură ce temperatura este mai ridicată (peste 21 - 23°) ele se alungesc şi cad, ceea ce
nu permite întreţinerea mecanizată a culturilor; frunzele sunt mai mici, suprafaţa
foliară mai redusă şi producţia scade.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de
iluminare. La temperaturi de 16 - 18°C formarea tuberculilor are loc şi Ia zi scurtă (de
12 ore) şi la durată ceva mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile sunt de 20 -
22°C, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi scurtă, rezultând necesitatea
plantării cartofului în climat temperat de timpuriu, pentru a determina o formare
abundentă a tuberculilor într-un timp scurt, ceea ce înseamnă producţii mai mari şi

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
tuberculi mai omogeni ca mărime.
Cerinţele faţă de umiditate, între producţia de cartof şi umiditatea solului
există o corelaţie pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el
chiar temporar au repercusiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului
producţiei şi calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în
funcţie de faza de vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 - 30 de zile) cartoful este mai puţin
pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază. de la răsărire
la tuberizare (10-35 zile, în funcţie de soi).
Lipsa apei. Acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă pentru
dezvoltarea normală, ulterioară, a plantelor de cartof. Insuficienţa apei în perioada de
formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini
tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi păstrare şi
diminuarea recoltei.
Seceta, în perioada creşterii concomitente a tulpinilor şi tuberculilor (25 -45
zile după tuberizare) micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind perioada critică
pentru apă a plantei. Stagnarea în creştere a tuberculilor, ca urmare a insuficienţei
umidităţii, provoacă deranjamente mari în biochimismul plantelor, astfel încât
coeficientul de utilizare a apei este mai redus în perioada următoare, chiar dacă
umiditatea devine optimă (BERINDEI, 1961). Neefectuarea la timp a unei udări, în
condiţii de irigare, reduce eficienţa udărilor ulterioare în cultura cartofului.
Seceta temporară provoacă „puirea” tuberculilor în cuib, încolţirea lor, ceea ce
depreciază calitatea acestora şi reduce rezistenţa la păstrare. Seceta asociată cu
temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice (fiziologice) a cartofului. In
timpul secetelor îndelungate şi persistente o parte din apa pe care o conţin tuberculii
în creştere trece în frunze. Mor în primul rând stolonii, apoi tuberculii cei mai mici,
apoi se usucă frunzele inferioare şi cele superioare. Dacă seceta survine în perioada
formării tuberculilor, numărul acestora la cuib va fi mai mic (PĂTZOLD, 1964).
Seceta care survine între răsărirea plantelor şi îmbobocire prelungeşte perioada de
formare a tuberculilor, reducându-se producţia şi procentul tuberculilor comerciali
(BERINDEI, 1960). Alternarea umidităţii ridicate cu umiditatea scăzută în timpul
tuberizării favorizează formarea unui număr mare de tuberculi la cuib (PĂTZOLD,
1964).
Excesul de apă este la fel de dăunător, deoarece provoacă înrăutăţirea
condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa oxigenului în cazul
excesului de apă, opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi,
determinând scăderea aspectului lor comercial, lenticelele din peridermă se măresc,
dând acestora un aspect neplăcut reducându-se şi rezistenţa Ia păstrare. Scade, de
asemenea, conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C (KADDOCK, 1961).
Consecinţele excesului temporar de umiditate nu pot fi înlăturate prin măsuri
agrofitotehnice şi, ca atare, cultivarea cartofului în asemenea condiţii este neraţională
(BRETAN, 1972).
Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659, în funcţie de soi
condiţiile climatice, cartoful fiind considerat ca plantă de umiditate moderată. Dacă
rezervele de apă în primăvară sunt la nivelul capacităţii de câmp, însumarea în timpul
perioadei de vegetaţie a 250 - 550 mm precipitaţii este suficientă pe solurile luto-
nisipoase şi nisipo-lutoase.
Uniformitatea repartizării precipitaţiilor are o importanţă majoră, comparativ
cu cantităţile înregistrate în cursul anului în timpul perioadei de vegetaţie (SCURTU,
1973). Pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate determină ploile din lunile mai

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
şi iunie; pentru soiurile semitimpurii şi semitardive, cele din iunie şi iulie, iar pentru
soiurile tardive, ploile din lunile iunie, iulie şi august, în fiecare din aceste luni trebuie
să cadă 90 - 130 mm precipitaţii, pe solurile nisipoase fiind necesar un plus de 80 -
250 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie, cu repartizare corespunzătoare, astfel
punându-se în evidentă potenţialul productiv al fiecărui soi.
Rezultă, din cercetările mai recente cu privire la cerinţele cartofului faţă de
umiditate, disponibilitatea lui pentru umiditate moderată, dar permanentă a solului.
Umiditatea relativă a aerului (optimă) este de 75%, nefiind o corelaţie
semnificativă între producţia de tuberculi şi umiditatea relativă (BERINDEI, 1962).
Cerinţele faţă de lumină. Importanţă deosebită pentru cartof o are lumina, în
special inducţia fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producătoare de sămânţă, este de zi
lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă (KOPETZ, 1954;
HRUŞKA, 1965). S-a stabilit (DIGBY, 1973) că ziua scurtă determină o lungime mai
redusă a tulpinilor şi a fiecărui internod în parte, dar prelungeşte perioada de creştere a
internod ii lor, plantele au tulpini mai scurte, fără sa se diminueze suprafaţa foliară,
permiţând mecanizarea lucrărilor de îngrijire (la zi lungă tulpinile cad şi se împiedică
mecanizarea lucrărilor). Formarea şi creşterea tuberculilor de cartof sunt determinate
genetic, dar manifestarea fenotipică a lor depinde de condiţiile de mediu şi, îndeosebi,
de lumină.
Formarea tuberculilor, respectiv transformarea stolonilor în tuberculi, are loc
în condiţii de zi scurtă; creşterea maximă a tulpinilor are loc în condiţii fotoperiodice
medii, iar creşterea tuberculilor, în condiţii fotoperiodice lungi. Lungimea zilei de 10 -
12 ore este socotită ca optimă pentru formarea tuberculilor; când durata zilei
depăşeşte 14 ore, stolonii se transformă în lăstari. Prin urmare, numărul de tuberculi şi
durata perioadei de tuberizare depind, în primul rând, de lungimea zilei şi cu cât
perioada de tuberizare este mai scurta, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime
(SKABLOVA, 1964).
În privinţa inducţiei fotoperiodice sunt diferenţieri mari între grupele de soiuri,
mai ales în privinţa creşterii tuberculilor. In condiţii optime, creşterea maximă a
tuberculilor se realizează la soiurile timpurii în condiţii de zi lungă; la soiurile
semitârzii în condiţii de zi lungă spre zi scurtă, iar la soiurile târzii în condiţii de zi
scurtă. Acest lucru este important în organizarea de bazine specializate în cultura
cartofului, pentru fiecare scop al culturii. Prin epoca de plantare şi încolţire şi prin
aplicarea altor măsuri cultura cartofului poate fi dirijată mai uşor, comparativ cu alte
culturi agricole.
Cartoful realizează cele mai mari producţii la lumină intensă şi dacă solul este
bine aprovizionat cu apă. In ţara noastră, în zona depresiunilor intramontane şi
extramontane lumina este uneori insuficientă, iar în zonele de câmpie lumina poate
deveni, uneori, dăunătoare, dacă apa este insuficientă.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol,
deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab
dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să
prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora, indiferent de gradul de umiditate şi să
pună la dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare în perioadele de mare
consum; de asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu humus, azot, fosfor, potasiu,
precum şi cu microelemente, el participând cu 77% la producţia de cartof când toţi
ceilalţi factori tehnologici sunt optimi (rezultate obţinute la I.C.P.C. Braşov).
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă şi
lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil aceste soluri asigură condiţii bune
pentru cartof. Pe asemenea soluri tuberculii au gust plăcut, formă specifică -

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
nedeformată, fără pământ aderent, cu rezistenţă foarte bună la păstrare. Pe solurile
uşoare, nisipoase, se obţin rezultate foarte bune în primul rând la culturile
extratimpurii, cu condiţia irigării şi fertilizării corespunzătoare.
Producţia de tuberculi scade odată cu creşterea conţinutului solului în argilă. Argila
din sol, dacă depăşeşte 20%, duce la scăderea înălţimii plantelor, a masei tulpinii,
frunze şi rădăcini, la micşorarea conţinutului tuberculilor în amidon, proteine şi
vitamine, scade rezistenţa la fierbere, iar tuberculii se pătează la tăiere (BERINDEI,
1974). Ideale sunt solurile care au 10 - 12% argilă, dar se obţin producţii mari şi de
calitate până la 24% argilă (MAXIM, 1972). Extinderea suprafeţelor cultivate cu
cartof în zonele de câmpie pe cernoziomuri, aluviuni soluri aluviale se datorează, în
mare măsură, evitării amplasării cartofului în zonele favorabil din punct de vedere
climatic, dar necorespunzătoare sub aspectul texturii solului.
Cartoful este pretenţios şi faţă de profunzimea solului, valorificând bine
terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat şi permeabil pentru apă unde
rădăcinile explorează un volum mare de pământ, pătrund adânc şi se ramifică mai
mult.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 - 7,5 (pH optim 6 - 6,5). în concluzie calitatea şi
producţia cartofului, sunt influenţate de temperatura aerului şi solului, de cantitatea şi
repartizarea precipitaţiilor, de lungimea zilei, de intensitatea luminii şi tipul de sol.
în cadrul unei anumite localităţi, calitatea tuberculilor este influenţată de epoca
plantării, folosirea îngrăşămintelor şi erbicidelor, momentul şi calitatea lucrărilor de
îngrijire, irigare şi momentul recoltării, etc.

Zone ecologice de cultură a cartofului

Ţinând seama de condiţiile de climă şi sol, teritoriul României se împarte în

zone de favorabilitate pentru cultura cartofului fig. 7.7.).

Fig. 7.7. - Zonarea culturii cartofului

Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra- şi extramontane unde

temperaturile mai mari de 25°C sunt extrem de rare, temperaturile medii în perioada
de vegetaţie (mai-septembrie) sunt sub 18 - 20°C, precipitaţiile depăşesc 650 mm
anual şi au o bună repartizare înregistrându-se minimum 80 -100 mm în fiecare din

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
lunile iulie şi august;
Zona favorabilă se găseşte în partea deluroasă a ţării din vecinătatea lanţului
muntos, cu temperaturi mai ridicate şi cu precipitaţii în cantitate mai redusă în lunile
iulie şi august (50 - 60 mm).
Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de
câmpie şi coline joase unde începând de la sfârşitul lunii iunie, temperaturile depăşesc
frecvent 25°C, iar precipitaţiile sunt reduse, cu secete de lungă durată în perioada
iulie-septembrie. în aceste condiţii se cultivă soiuri ce se recoltează până la l - 10 iunie
(extratimpurii) sau până la l iulie (timpurii).
Ţinând seama de faptul că în zonele climatice foarte favorabile şi favorabile
cartoful nu reuşeşte (mai ales în condiţii de mecanizare integrală) decât pe soluri
mijlocii şi uşoare, care reprezintă o proporţie redusă în ansamblul suprafeţei totale a
acestor zone, s-a impus delimitarea de bazine specializate în cultura cartofului, luând
în considerare şi însuşirile solului. Introducerea irigaţiei în zona de câmpie, prin care
se compensează deficitul de precipitaţii şi se corectează temperaturile prea ridicate,
mai ales din sol, permite extinderea suprafeţelor cultivate cu cartof, inclusiv pentru
consumul de vară şi toamnă-iarnă în aceste zone. S-au delimitat bazine pentru cultura
cartofului de consum toamnă-iarnă, bazine pentru industria amidonului, şi consum
toamnă-iarnă, bazine pentru consum toamnă-iarnă cu posibilităţi pentru consumul
timpuriu de vară, bazine pentru consum de toamnu-iarnă, numai în condiţii de irigare.
Toate aceste bazine sunt specializate pentru cultura soiurilor de cartof care asigură
consumul în lunile octombrie-mai şi materie primă pentru industria amidonului. Sunt
delimitate apoi bazine specializate pentru consum timpuriu, extratimpuriu şi pentru
toamnă-iarnă numai în condiţii de irigare şi bazine specializate pentru consum
extratimpuriu şi timpuriu, în aceste bazine se asigură cartoful necesar pentru
consumul extratimpuriu, timpuriu şi de vară (mai, iunie, iulie august), bazine situate
în sudul ţării în condiţii de irigare (fig.7.8).

Tehnologia de cultivare a cartofului

Rotaţia

Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu

posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi
amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în
apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru
mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9
- 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.
Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea
asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.
Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric
echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără
pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi
de irigare în zonele secetoase.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Fig. 7.8. - Delimitarea bazinelor pentru cultura cartofului: 1 - cartof consum
toamnǎ-iarna; 2 - consum toamnă-iarnă şi pentru industria amidonului;
3 - consum toamnă-iarnă şi posibil cartof timpuriu; 4 - consum toamnă-iarnă
irigat; 5 - consum extratimpuriu, timpuriu şi de toamnă irigat; 6 - consum
extratimpuriu; 7 - zone închise pentru material de plantare; 8 - întreprinderi
specializate pentru cartof de sămânţă
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient
teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate,
este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de
Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin
după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul
roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după
cereale păioase (grâu, secară, orzoaica, orz), porumb-siloz (cultură succesivă sau
cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante
dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot fi
transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă
premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al
erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante
succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză de
toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune la grâu,
secară, orz de toamnă, triticale, răpită.

Lucrări de îngrijire

Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare Ia

răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18-25 zile). In acest
interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile
grele şi cu vreme ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când
lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută ia 10 - 14 zile
după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă,

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 - 7
km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe
intervalul dintre biloane. După l - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu
cultivatorul echipat cu piese tip rărită. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre
biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa
de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-plasă şi cultivatorul cu piese tip rărită, de
refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de
2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu
este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul
rămâne „plan”, îngrijirea culturii se face prin 2-3 treceri cu grapa cu colţi reglabili
care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea,
diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o
praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -10 cm, cu zonă
de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4-5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful
extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta
normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9
cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta),
înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare, în final trebuie să
rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie
să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea
buruienilor şi scurgerea apei pe talazurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona
cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon.
Daca solul este tasat, înaintea pieselor tip rărită se vor monta cuţite săgeată, care să
lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării
cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două
lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a
bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de
distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de
vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se
face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând
biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a
solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea
buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece
primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi
iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile
produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul unor
lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa
tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la
gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă, în
prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică
combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice,
chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment
diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,
cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi
modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj care
poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR,
1999).
Combaterea buruienilor anuale mono - şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria
sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus
sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga
sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp,, Thlaspi
sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp., Lamium sp., Portulaca sp.,
Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din tabelul 7.7.
Erbicidele simple ca; Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin,
Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi
până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3-4 zile înainte de răsărire), în zonele
unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de
după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.
Erbicidele asociate: Codai sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon,
Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau
plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate
anuale.
Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără
riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime.
Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate
buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică
în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6 frunze adevărate.

Buruienile problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul

erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone din
Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu Agropyron
repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul (Sorghum
halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide selective
postemergente (tab. 7.8).

Tabelul 7.8.
Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs comercial)
Erbicide (substanţă activă) Sorghum halepense Agropyron repens
(costrei) (pir)
Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butil)
Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy-ethyil) 2,0 - 3,0 4,0 - 6,0

Targa (10,1% quizalofop-ethyl)

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de

creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar cele de
pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă şi specia
Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicide

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab.7.7).
Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu, după
care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.
Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului, înainte
de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -400 m 3 apă la
hectar.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută l
-2 lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a
bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului
realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o
rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa
solului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de
cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea
cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni care
produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea
bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora -putregaiul umed; Rizoctonia
solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana; Fusarium sp. - putregaiul uscat;
Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium sepedonicum - putregaiul inelar;
Synchytrium endobioticum - raia neagră; Streptomyces scabies - raia comună, iar
dintre dăunători: gândacul din Colorado Leptinotarsa decemlineata. Momentul
aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare, întârzierea cu 4 - 5 zile
a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea
protejării foliajului la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă.
Doza de fungicid este de 5 kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45,
Vondozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridornil plus,
Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha Ia Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid
si a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin
calibrarea corectă a echipamentelor de stropit.
Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis
2,5 EC - 0,3 kg/ha; Vectenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25
EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 -
1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se
utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un
singur tratament. Se fac 4-8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente
pentru combaterea gândacului din Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de
cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul.
Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai
mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi gândacul de
Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele recomandate fiind
compatibile.

Regimul de irigare la cartof

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au

evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la
maturitate. In anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de
aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea
pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de
nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă Ia cartofore valori de 3.500 - 7.000 m3/ha, 60 - 70% din acest
consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie,
iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu
trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul
umidităţii active) pe adâncimea de 40 - 70 cm. Sintetizarea regimului de irigare la
cartof este prezentată în tabelul 7.9.

SFECLA PENTRU ZAHĂR

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Sfecla pentru zahăr este utilizată în primul rând ca materie primă în industria
zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială de zahăr.
La o producţie medie de rădăcini de 40 t/ha rezultă ca produse secundare 15 -
30 t colete şi frunze (1.800 - 4.000 unităţi nutritive furajere) 16 t melasă, 16 t tăiţei
(1.000 unităţi nutritive furajere). Totalul unităţilor nutritive echivalează cu o producţie
de peste 5.000 kg/ha de porumb sau orz (V. BÂRNAURE, 1986).
Melasa reprezintă 4 - 5% din greutatea sfeclei prelucrate şi conţine circa 50%
zaharoză; este valorificată în industria alimentară şi a produselor alcoolice.
„Nămolul” rezultat de la filtrele prese, având un conţinut mediu de 92,50%
CaCO3, şi 2,15% Mg(OH)2, din substanţa uscată, este folosit cu bune rezultate pentru
corectarea reacţiei solurilor acide.
Având în vedere că zahărul este şi o materie primă din care se pot obţine
carburanţi alcooli, glicerina, acizi (citric, glutamic), acetonă, dextran lactopren etc., se
întrevede că şi în viitor producţia mondială de zahăr va creşte în continuare.
Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, foarte rentabilă, care valorifică
eficient fertilizarea organică şi minerală, apa de irigaţie, sistema de tractoare şi maşini
agricole din dotare, fiind şi o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor
agricole, contribuind la distrugerea buruienilor şi la structurarea solului.

Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a sfeclei pentru zahăr este mult influenţată de soi,

condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultivare.
Soiurile zonate în prezent conţin la maturitatea tehnologică din primul an circa
75% apă şi 25% s.u., în componenţa căreia 17,5% revin zaharozei şi 7,5%
substanţelor nezaharoase (celuloză şi hemiceluloză 3,5%, substanţe pectice 2,4%,
substanţe azotate 1,25% şi cenuşă 0,1 - 1%).
Sub denumirea de „marc” sunt cuprinse substanţele nezaharoase insolubile
care nu trec în suc (la presiunea standard), reprezentând circa 5% din greutatea sfeclei
şi sunt formate din: celuloză, lignină şi o parte din substanţele pectice şi minerale
insolubile.
Zaharoza este un dizaharid format din glucoza şi fructoză, care se extrag prin
procedee tehnologice speciale, obţinându-se zahărul cristalizat. Conţinutul de zahăr

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
variază între 14 - 23%. Repartizarea zahărului în „corpul sfeclei” este neomogenă (fig.
7.13), în secţiune longitudinală conţinutul de zahăr scade de la mijloc spre
extremitate, iar în plan transversal scade de la zona inelară mijlocie spre treimea
centrală şi treimea exterioară.
Substanţele azotoase reprezintă circa 1,25% din greutatea sfeclei şi sunt
alcătuite din: substanţe proteice 0,71%, aminoacizi 0,2%, amide 0,15% betaină
0,15%. Acest grup de substanţe influenţează negativ coeficientul de puritate al
zemurilor de difuzie, contribuind la creşterea conţinutului de melasă.

Fig. 7.13. Repartizarea zahărului în rădăcina sfeclei pentru zahăr, pe profil şi

transversal şi longitudinal

Azotul „vătămător” reprezintă diferenţa între azotul total (N t) şi azotul proteic

(Npr), amoniacal (Na) şi amidic (Nam) existent în stare solubilă în zeama de difuzie, de
unde trece în melasă antrenând cu el 20 - 30 părţi de zaharoză.
Azotul vătămător (Nv) se poate exprima prin formula:
Nv = Nt- (Npr + Na + Nam)
Aceste pierderi se determină prin înmulţirea cantităţii de azot vătămător cu 25,
cifră ce reprezintă coeficientul melasigen al azotului vătămător.
Dintre compuşii azotului vătămător, circa 30% revin betainei.
Conţinutul de azot vătămător creşte în cazul fertilizării cu azot, în anii secetoşi
şi în condiţii de exces de apă.
Cenuşa se găseşte în procent scăzut, conţinutul variind la soiurile actuale între
0,4 - 1% din greutatea rădăcinii. Oxizii de potasiu şi sodiu din cenuşă (circa 60 - 70%
din total) sunt melasigeni, pentru fiecare parte de cenuşă rămânând neextrase 5-6 părţi
de zaharoză. Cantitatea de cenuşă este mai ridicată la sfeclele provenite din culturi cu
multe goluri sau cu densitate mică.
Aceiaşi factori care favorizează acumularea de substanţe dăunătoare determină
şi diminuarea conţinutului de zahăr şi reducerea coeficientului de puritate al sucului
(Q) sau al zemei purificate, indicator important al calităţii tehnologice de fabricaţie:
Z
Q =100 x
SU
în care Z este zahărul din suc în %, iar SU este substanţa uscată din suc, în %).
Coeficientul de puritate se consideră foarte bun când are valori peste 88% şi
bun când are valori între 80 - 88 %.
Randamentul de extracţie (ZE) se poate calcula după relaţia:

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 ZE = D - (5C + 25 Nv)
în care: D este % de zahăr din suc; C - conţinutul de cenuşă (%) şi Nv -
conţinutul de azot vătămător (%).
GH. BÎLTEANU (1993) citează următoarea compoziţie chimică, considerată
standard pentru sfecla din ţara noastră (fîg, 7.14), la care se asigură prelucrarea
eficientă (după A. STROIA, 1988).

Răspândire

Sfecla pentru zahăr s-a cultivat în lume pe aproape 5,97 mii. ha, întreaga
suprafaţă fiind cantonată în perimetrul climatului continental, în timp ce trestia pentru
zahăr (Saccharum officinarum L.), specie din fam. Gramineae, se cultivă în zonele cu
temperaturi medii anuale mai mari de 16°C, unde ocupă circa 13 mii, ha(fig. 7.15).
Ţări mari cultivatoare de sfeclă pentru zahăr sunt: Federaţia Rusă (peste 781 mii ha),
Germania (449 mii ha) Franţa (428 mii ha), Polonia (317 mii ha).

Fig.7.14. - Compoziţia chimicǎ a sfeclei pentru zahǎr

Fig. 7.15. - Aria de răspândire a sfeclei pentru zahǎr şi a trestiei de zahǎr

În România suprafaţa cultivată cu sfeclă pentru zahăr în perioada 1934 -1938 a

fost, în medie, de 25,6 mii ha. In anul 1985 suprafaţa a ajuns la 275,5 mii ha, după
care s-a diminuat în anul 1998 fiind de 117,8 mii ha, iar în 2001 39 mii ha.
O suprafaţă de 250 mii hectare, cu o producţie medie de 30 t/ha şi cu un
randament de extracţie a zahărului de numai 10%, ar însemna o producţie totală de
zahăr în România de 750 mii tone (30 kg pe locuitor pe an) ceea ce ar acoperi integral
cerinţele de zahăr ale României (GH. BÎLTEANU, 1993).
În ultimul deceniu, producţia medie a oscilat în ţara noastră între 16.098 kg/ha
(1992), 20.045 kg/ha (1998) şi 21,448 kg/ha în 2001.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 În viitor se impune ca fabricile de zahăr să-şi găsească căile cele mai bune de
stimulare a cultivatorilor, astfel încât să crească interesul pentru această valoroasă
plantă.

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică, Sfecla aparţine familiei Cheonopodiaceae, genul Beta, care

cuprinde numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale şi perene.
În cultură se găseşte numai specia B. vulgaris, care cuprinde patru varietăţi: B. v, var.
saccharifera L., din care fac parte soiurile cultivate pentru zahăr; B.v, var. crassa Alef,
căreia îi aparţin soiurile furajere; B.v. var. cruenta L, şi B.v. var, cycla L., care cuprind
formele legumicole.
Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri (fig. 7,16) după greutatea
corpului sfeclei (rădăcina) şi procentul de zahăr, astfel:
- tipul E (de la „Ertragreich” - sfecla productivă) cuprinde soiurile cu
rădăcina mare şi conţinut de zahăr sub 18%. Aceste soiuri au perioada lungă de
vegetaţie şi sunt pretenţioase la umiditate;
- tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr cu circa 0,5% cu
rădăcina mai mică, dar care realizează producţii mari la ha fiind considerat tipul
etalon;
- tipul Z („Zuckerreich” Róüben - sfecla bogată în zahăr) cuprinde soiuri
cu rădăcini conice, alungite şi cu un conţinut de zahăr cu 0,8 - 1,6% mai mare
decât tipul N. Sunt soiuri mai precoce, lăstăresc mai puternic în anul I de cultură, sunt
adaptate zonelor mai reci şi sunt foarte pretenţioase faţă de sol;
- tipul ZZ („Zuckerreichste” Róüben - foarte bogat în zahăr) grupează
soiurile cu rădăcini conice alungite, subţiri, cu 0,6- 1,1% mai mult zahăr decât
tipul Z. Sunt foarte pretenţioase faţă de sol şi asigură producţii mici la ha.
Clasificarea este destul de imprecisă, graniţele dintre cele patru tipuri nefiind
strict delimitate, cu atât mai mult cu cât variază şi sub incidenţa condiţiilor
agroecologice.

Fig. 7.16. - Aspect exterior al rădăcinilor sfeclei pentru zahăr din cele patru
tipuri: A - tipul E; B-tipul N; C-tipul Z; D-tipul ZZ

Soiurile de sfeclă pentru zahăr cultivate, actualmente, la noi sunt prezentate în

tabelul 7.10. In cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide şi tetraploide.
După numărul de fructe în glomerul, atât soiurile diploide, cât şi cele poliploide, pot fi
monogerme genetic (glomerulo cu un singur fruct, respectiv o singură sămânţă) sau
plurigerme (glomerule cu rnai multe fructe, respectiv seminţe).

Particularităţi biologice

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Sfecla cultivată este o plantă bienală, în primul an de vegetaţie se formează
„corpul sfeclei”, rezultat din dezvoltarea puternică a părţii superioare a rădăcinii,
hipocotilului şi, epicotilului, cât şi a frunzelor, în anul al doilea se formează ramurile
florifere care fructifică. Apariţia de lăstari floriferi în primul an este un fenomen
nedorit determinat de cauze complexe, dintre care Z. STĂNESCU (1976)
menţionează ca principală trecerea rapidă de la faza vegetativă la faza germinativă, în
condiţiile când temperaturile după răsărire sunt scăzute (3° - 4°C), asociate cu durata
mai lungă de iluminare.
Corpul sfeclei care se recoltează în primul an de vegetaţie (rizocarp sau,
convenţional, "rădăcină"), în greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g. este
format din: epicotil, hipocotil şi rădăcină propriu-zisă (fig. 7.17).
Epicotilul (capul sau coletul) este partea superioară care creşte afară din
pământ, pe care, în primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al doilea an
tulpinile florifere. Este delimitat în partea inferioară de locul de inserţie al frunzei
inferioare şi reprezintă circa 18% din greutatea corpului sfeclei şi, respectiv, circa 4 -
8% din lungimea sa.
Hipocotilul este porţiunea cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă,
respectiv între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi partea superioară de inserţie a
radicelelor. Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5 -10% din
lungimea corpului sfeclei şi circa 28% din greutatea acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil şi „coadă” adică zona unde
diametrul scade sub l cm. Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei şi,
respectiv, 55 - 60% din greutatea acestuia. De-a lungul rădăcinii se găsesc două
şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale subţiri, care se ramifică mult şi pătrund
în sol până la 150 - 200 cm, iar lateral pe o rază de 50 - 60 cm.
Structura anatomică, (fig. 7.18) în faza cotiledonală rădăcina este formată
din scoarţă primară şi cilindru central.
Scoarţa primară este formată din: exoderm (rizoderm) la exterior, format
dintr-un singur strat de celule strâns lipite şi uşor suberificate, pentru protecţia
rădăcinii; parenchim, format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă cu
pereţi subţiri; endoderm, stratul intern al scoarţei, format din celule mai rotunjite.

Cilindrul central este alcătuit din: periciclu, format dintr-un singur rând de
celule; ţesutul conducător reprezentat prin xilemul primar dispus biradiar şi floemul
primar dispus sub formă semilunară. între vasele conducătoare se găsesc fâşii de
parenchim.
Diferenţierea secundară începe o dată cu apariţia primelor frunze adevărate. In
ţesutul parenchimatic, sub floemul primar apar două arcuri cambiale care, împreună
cu-porţiunile de periciclu cuprinse între ele, formează un inel din care, prin diviziunea
celulelor, rezultă xilemul şi floemul secundar. Prin diviziunea celulelor periciclice se
formează un nou ţesut parenchimatic care presează scoarţa primară, provocând
fisurarea şi exfolierea acesteia („năpârlirea”).
După exfolierea scoarţei primare începe îngroşarea rădăcinii superioare şi a

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
hipocotilului, ca urmare a apariţiei de noi zone generatoare concretizate prin formarea
de noi inele libero-lemnoase despărţite prin parenchim, care constituie elementele
structurii terţiare.
Aceste modificări se repetă până la formarea a 8 -12 inele cambiale la sfecla
pentru zahăr. Ca rezultat al activităţii inelelor cambiale se formează „rădăcina
tuberizată”, în parenchimul căreia se depozitează substanţele de rezervă.

Fig. 7.17. - Corpul sfeclei de zahǎr

În concluzie, structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se prezintă

astfel:
- periderma formată din suber, felogen şi feloderm;
- parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de
forme şi mărimi diferite;
- fasciculele libero-lemnoase, dispuse pe 8 - 12 inele concentrice mai dese la
periferie şi mai rare spre centru.

Fig. 7.18. - Secţiune transversală prin rădăcina de sfeclă: A - faza tânără;

r -rizodermă; s - scoarţă; e - endoderm; p - periciclu; f - floem primar; f’- xilem
primar; B - faza matură; s - suber; f’- felogen; fd - feloderm; l - liber; lm 1 - lemn
primar; lm 2 - lemn secundar; p -periciclu; c – cambiu;

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Frunzele. Primele două frunze cotiledonale îndeplinesc funcţia de asimilaţie
timp de circa 20 de zile, până la apariţia celei de a patra frunze adevărate. Acestea
apar succesiv, numărul lor este variabil, frecvent 30 - 40 dar pot să ajungă la 80 - 90,
în funcţie de condiţiile agroecologice şi soi. Durata de viaţă a frunzelor este de 30 - 70
zile. Frunzele sunt lung peţiolate, limbul este oval-alungit cu suprafaţa netedă sau
gofrată. Portul frunzelor poate fi erect, semierect sau culcat, în prezent interesând
soiurile cu frunzele erecte care se pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire.
Suprafaţa foliară maximă se atinge la 120 - 130 de zile de la semănat şi variază
între 6.000 - 14.000 cm2. La începutul lunii iulie planta ajunge la un indice foliar de 4
- 5; creşterea frunzelor continuă şi atinge indicele foliar maxim de (6 - 8 la începutul
lunii august, după care urmează uscarea lor treptată.
GH. BÎLTEANU (1993) menţionează existenţa unei corelaţii pozitive între
vigoarea aparatului foliar al sfeclei, producţia de rădăcini şi conţinutul în zahăr.
Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie din muguri de
epicotil. Lăstarii principali au înălţimea de 80 - 200 cm. Frecvent lăstarii principali
ramifică, mai dens sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine (II, III şi IV). De-a
lungul ramurilor sunt inserate frunze mai mici, scurt-peţiolate, cu limb alungit.
Floarea. Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5 (P sA5Gi).
Florile pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10.000 -
20.000 pe o plantă, înflorirea are un pronunţat fenomen de protandrie care
accentuează alogamia plantei, înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit în
mugurele central spre lăstarii proveniţi din mugurii de la bază spre vârf. înflorirea
unei plante durează 3-4 săptămâni, cu influenţe directe în maturizarea eşalonată a
seminţelor.
Polenizarea este alogamă, anemofilă şi entomofilă; pe stigmatul florii care îşi
menţine viabilitatea circa 2-3 zile, se depun 300 - 400 grăunciori de polen.
Fructul. La soiurile plurigerme fructul este un glomerul provenit din
concreşterea carpetelor cu axul inflorescenţei, cuprinzând 2-5 fructe simple (nucule),
în flecare lojă seminală se găseşte câte o singură nuculă, care nu se poate disemina
decât după îndepărtarea unui căpăcel (tip pixidă). Soiurile monogerme au glomerule
cu câte o singură nuculă.
Masa a 1.000 de glomerule este de 20 - 30 g la glomerulele plurigerme şi de
15 - 20 g la cele monogerme. fiind mult influenţată de poziţia glomerulelor pe lăstar,
vârsta lor, condiţiile agrometeorologice. Masa hectolitrică este de 20 -25 kg.
Sămânţa, în cadrul glomerulelor plurigerme seminţele sunt de mărimi şi
greutăţi diferite (2-6 mg) cea mai mare fiind cea provenită din prima floare deschisă.
Forma seminţei este elipsoidală, rostrată, cu embrionul în formă de seceră, care
înconjoară perispermul, constituind ţesutul de rezervă de tip amidonos. Embrionul
este format din două cotiledoane mari, muguraş şi radiculă.
Creşterea plantelor, în anul întâi creşterea durează 160 - 200 zile, în funcţie
de soi şi condiţiile climatice. Soiurile actuale cultivate în ţara noastră au durata de
vegetaţie de 180 - 200 zile. În creşterea sa, sfecla pentru zahăr parcurge următoarele
faze de vegetaţie:
1. De la semănat la răsărit este necesară o sumă de 120 - 130°C, care se poate
realiza la temperaturi de 7 - 10°C în 12 - 15 zile, în condiţiile asigurării necesarului
de umiditate pentru încolţire de 120 - 150% din greutatea glomerulelor
(fig. 7.19 şi 7.20).

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Fig. 7.19. - Reprezentare schematică a germinării unei seminţe de sfeclă pentru
zahăr: A - embrion; B, C, D - faze succesive de germinare; E -plantulă cu
frunzuliţe cotiledonale desfăcute

Fig. 7.20. - Plantulă de sfeclă pentru zahăr: a - frunză; b - epicotil; c - hipocotil;

d - rădăcină;

2. De la răsărit la începutul îngroşării puternice a rădăcinii. Faza

necesită 60 - 75 zile până la începutul lunii iulie, în acest interval se formează
rozeta de frunze (indicele foliar la finele fazei ajunge la 4 - 5), rădăcina creşte în
lungime, pivotul ajunge la adâncimea de 100 - 110 cm, iar rădăcinile laterale se întind
pe un diametru de până la l m (V. BÎRNAURE, 1979).
3. Faza de îngroşare a rădăcinii se desfăşoară în lunile iulie - august
(circa 60 - 70 zile). Faza se caracterizează prin creşterea intensă a rădăcinii în
greutate şi grosime, astfel că la finele fazei greutatea corpului rădăcinii depăşeşte 500
g. Indicele foliar la începutul lunii august atinge valori de 6 - 7 după care se reduce
treptat.
4. Faza de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârşitul lunii august
şi continuă până la 15 - 20 octombrie, pe o durată de 35 - 50 zile. În acest interval
creşterea rădăcinilor este redusă, scade conţinutul de substanţe cu azot şi cenuşă şi se
intensifică acumularea zaharozei. Aparatul foliar se reduce treptat, astfel că la
recoltare frunzele reprezintă sub 30% din greutatea totală a plantei (GH.
BÎLTEANU, 1974).
Raportul dintre masa de rădăcini şi cea a frunzelor la recoltare este dependent
de regimul pluviometric din a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. Astfel din

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
determinările efectuate de Z. STĂNESCU şi GH. RIZESCU (1976) rezultă că în
sudul ţării unde secetele din lunile de vară determină pierderea unui număr
neînsemnat de frunze, valoarea raportului este de 2:3 în favoarea producţiei de
rădăcini, în timp ce în zona umedă din Transilvania valoarea raportului este
aproximativ de 1:1.
Pentru producerea de sămânţă sfeclele transplantate în al doilea an de vegetaţie
emit rădăcini care pătrund în sol la adâncimi de circa 2 m iar lateral pe o rază de 50 -
60 cm. în acelaşi timp se formează o rozetă de frunze şi apoi una sau mai multe
ramuri florifere. Ritmul de creştere a ramurilor florifere este foarte intens, atingând 7
cm pe zi.
Înflorirea are loc după circa 50 de zile şi durează la o plantă între 20 - 40 de
zile, în funcţie de temperatură.
Dezvoltarea completă a seminţelor durează 23 - 24 zile.
Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

Rotaţia

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul
devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării
organo-minerale. în aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol, combaterea
buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale
şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei
de Zahăr şi a Substanţelor Dulci - Fundulea recomandă atât pentru condiţii de
neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:
- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu
următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de
toamnă;
- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu
următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaica cu trifoi în cultură ascunsă;
trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr;
orzoaica cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.
V, POPESCU şi colab. (1985) au obţinut sporuri de producţie de 51%, în
rotaţie de 5 ani comparativ cu monocultura, când planta premergătoare a fost floarea-
soarelui şi de 70% când planta premergătoare a fost grâul. Cerealele de toamnă sunt
indicate ca premergătoare şi în Franţa (D. SOLTNER), Germania (A. SIHELBE),
Ucraina (S. BUJOR) etc.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din
cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza
consumului mare de apă şi potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice, sorgul şi
iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi
succesive.
Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu
nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul
infestării puternice (A. VASILIU, 1959).
La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaica, orz, grâu, porumb
şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Fertilizare

Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o

producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 165 kg
azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.
Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH.
BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 -5,0; P - 1,7 -
2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.
GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind
necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) ia apariţia perechii a doua şt a
treia de frunze; 2) Ia începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada
tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).
În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru
formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică
asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza şi
acumularea zahărului.
Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul
maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul
necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare, la l kg N s.a. se
asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot
frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea
conţinutului de azot vătămător.
Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra
germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la
creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH.
BÎLTEANU, 1974).
Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie,
consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.
Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în ceea ce
priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, l kg fosfor
asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER, 1970).
Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie
verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea
conţinutului de zahăr.
Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea,
influenţând negativ producţia.
Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi- migrarea
zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o buna rezistenţă la secetă şi boli.
Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor
prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul
producţiei de rădăcini.
Sporul de producţie realizat de l kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini
respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).
Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul, Carenţa
de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea „inimii
sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale
cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se realizează
prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea de bază

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 (CR. HERA şi Z. BORD AN, 1975).
Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri
de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului
coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei. Sporurile medii
de producţie obţinute în experienţele cu gunoi pe diferite tipuri de sol sunt prezentate
în tabelul 7.11.
Rezultă că dozele economice sunt de 20 - 30 t/ha, cu excepţia solului aluvial
de la Târgu Mureş, unde apare mai economică doza de 40 t ha. Coeficientul de
folosire de către sfeclă a principalelor elemente nutritive din gunoiul de grajd de bună
calitate este de 40,9% la azot, 41,9% la fosfor şi 47,5% la potasiu.
Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în
sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de
îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P 2O5, şi 2,5 kg/ha K2O, când
îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P 2O5,
şi l kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare.
Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor
climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.
Tabelul 7.11.
Efectul gunoiului de grajd asupra producţiei de rădăcini şi zahăr pe diferite
tipuri de sol (spor q/ha)
Doza de gunoi şi sporurile de producţie (q/ha)
Localitatea Tipul de sol 20 t 30 t 40 t
Rădăcini Zahǎr Rădăcini zahǎr Rădăcini Zahăr
Cluj Brun de pădure 90,0 25,6 99,0 27,3 121,0 33,3
Braşov Aluvial lăcoviştit 59,7 12,7 73,2 15,5 79,3 17,1
Ig. Mureş Aluvionar 34,0 6,6 55,0 11,8 90,0 17,8
Lovrin Cernoziom ciocolatiu 56,4 8,2 43,8 8,2 76,2 13,9
Fundulea Cernoziom levigat 92.2 - - - 114,4 -
Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone
pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de rădăcini
şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).
Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul
recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în
cartarea agrochimică. în funcţie de aceste două elemente, în tabelul 7.12 sunt
prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de
îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează
N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115K60-110.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu
efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.
Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică
fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul
vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT -5,4 cu
fertilizatoare.
Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se
folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor
nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor de
fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare cu îngrăşăminte
simple.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr
constituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără
a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte
sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor, putând fi
aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze
de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

Lucrări de îngrijire

Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat

până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul tară crustă şi o
stare fitosanitară corespunzătoare.
Prăşitul. Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul de
îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.
Prima praşilă mecanică se execută după 8-10 zile de la însămânţare, deci înainte de
răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o
zonă de proiecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire. Lucrarea
se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau
CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la o viteză de
lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 -6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3-4 praşile mecanice, care
încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14 zile, în
funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.
Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşilă I, 8 - 10 cm la praşilă a 11-a,
10 - 12 cm la praşilă a 111-a şi 12 - 15 cm la praşilă a IV-a (GH. CLOŢAN şi colab.,
1979).
Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h fa
praşilă a doua şi circa 7-8 km/h la ultimele două lucrări.
La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a
rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se
scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale (fig. 7.24).
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care
frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2-3
praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie,
acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.
Răritul. Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit. Lucrarea începe
atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale de vegetaţie şi la
patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau întârzierea
efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producţie (tabelul 7.17).

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Fig. 7.24. - Echiparea cultivatorului pentru prima praşilă cu cuţite-săgeată
şi discuri de protecţie

Tabelul 7.17.
Influenţa fazei de executare a răritului asupra producţiei sfeclei de zahăr.
Faza executării răritului Producţia relativă (%)
La prima pereche de frunze 97,0
La două perechi de frunze 100,0 Mt
La trei perechi de frunze 92,0
La patru perechi de frunze 88,4
La cinci perechi de frunze 71,8

Executarea răritului se face manual, la distanţa între plante pe rând la 18 -22

cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm.
Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt
sporadice şi cu maşina de semănat, când rămân porţiuni de rânduri nesemănate.
Productivitatea muncii la rărit poate fi mărită de 1,3 - 2,5 ori prin buchetarea
prealabilă cu cultivatorul şi corectarea manuală în cadrul „buchetelor” (I. POPOVICI
şi GH. CLOŢAN, 1985).
Agricultura modernă dă ca soluţie, pentru realizarea densităţii dorite,
semănatul sfeclei la distanţă definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri monogerme
genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiţia protejării perfecte a culturii
împotriva buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol hotărâtor în
combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru combaterea buruienilor
se vor folosi erbicide antigraminee asociate cu erbicide antidicotiledonate (tab. 7.18).

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte de
semănatul sfeclei şi se încorporează prin două lucrări cu combinatoruL la 6 - 7 cm
adâncime.
Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează
superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.
Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-au fost bine
combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după răsărirea sfeclei, când
buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze.
În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se foloseşte
unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5-2 l/ha. Dacă
cultura este infectată şi cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele menţionate se
măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele de costrei au 15 -
35 cm înălţime.
Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de
asemenea, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Institutul de Cercetare şi Producţie
pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează, la
această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai

frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de
irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la
producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse:
Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha;
Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză
de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha;
Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.
Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).
Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris
linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin tratamente la sămânţă
şi în vegetaţie prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).
Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în
vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1
l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha),
Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 i/ha) şi Dursban 4 EC (l,5 l/ha).
Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel
că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului,
se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-
35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Fig. 7.25. - Moduri de decoletare: a - decoletarea orizontală; b - decoletarea
conică; c - decoletare corespunzătoare; d, d' - decoletare necorespunzătoare

Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele

măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore;
transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp a
sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa 1.000 kg
acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.
Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.
Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne
în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi
vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.
Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar
extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în
bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi).
Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât mai mari şi,
dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 +
MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-
2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.
Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra în
condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri
drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la
prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor
cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanţa între plante pe rând
sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm,
la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate
normală; producţia să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de decoletat să înceapă după ce se
ridică rouă; înainte de decoletare se deschid drumuri cu dislocatorul şi se extrag
rădăcinile normal, după care se eliberează terenul; la ambele capete ale parcelei, pe
distanta de 18 - 20 m, plantele se recoltează manual, pentru a asigura zona de
întoarcere pentru agregate.
După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp,
deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă fa organizarea
în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.
În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile
zonale în prezent se pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de frunze
şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 CICOAREA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă

Cicoarea se cultivă pentru rădăcinile tuberizate bogate în inulină (7 -

16%), utilizate pentru prepararea surogatului de cafea, aliment cu acţiune favorabilă
asupra digestiei, tonic şi calmant al durerilor abdominale. Cercetări mai recente au pus
în evidenţă şi o uşoară acţiune hipoglicemiantă şi antitiroidiană (F. CRĂCIUN şi
colab., 1977).
Frunzele sunt consumate de către animale, însă nu trebuie date în cantitate
prea mare, deoarece pot produce indigestii şi imprimă gust amar laptelui.
Compoziţia chimică

După E. SPALDON (1982), citat de GH. BÎLTEANU (1993), rădăcina de

cicoare conţine 26% (22 - 28%) substanţă uscată şi, 79% (72 - 78%) apă. Din
substanţa uscată 22 unităţi sunt reprezentate prin extractive neazotate, din acestea 14
-16 unităţi revenind inulinei (57 - 63% din substanţa uscată).

Răspândire

Cicoarea ocupă, pe glob, peste 120.000 ha, din care peste 30% se cultivă în
Europa. Ţările cu cele mai mari suprafeţe sunt Cehia şi Slovacia (circa 70 mii ha),
C.S.l. (circa 20 mii ha), Germania şi Belgia câte 9 mii ha fiecare, iar S.U.A. cultivă
circa 3.000 ha.
În ţara noastră cicoarea se cultivă pe circa 2.000 ha, întreaga producţie fiind
concentrată în depresiunea Bârsei, fabrica de prelucrare fiind la Braşov.

Sistematică

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Cicoarea aparţine familiei Compositae, genului Cichorium. Specia cultivată,
Cichorium inthybus L., cuprinde trei varietăţi: C. inthybus, var. saliva, cultivată pentru
rădăcină, C. inthybus var. foliosus, cultivată pentru frunze şi C. inthybus var. silvestre,
spontană.
În prezent, în ţara noastră se cultivă soiul românesc Transilvania,
omologat în 1991 şi soiul Rubis din Franţa.

Particularităţi biologice

Cicoarea este o plantă bienală (fig. 7.28): în primul an formează o rădăcină

pivotantă, îngroşată pe o lungime de 20 - 30 cm (tuberizată) şi o rozetă bogată de
frunze; în anul al doilea se formează tulpina floriferă, înaltă de 100 -150 cm.
Rădăcina tuberizată, în greutate de 100 - 500 g, are trei părţi distincte:
- epicotilul, mai mic decât la sfeclă, cu muguri foliari dispuşi numai pe
partea superioară;
- hipocotilul foarte scurt şi puţin distinct faţă de rădăcină; rădăcina
propriu-zisă, tuberizată, cu rădăcinile secundare grupate în smocuri.
Frunzele de rozetă sunt scurt peţiolate, cu limbul oval-lanceolat, lung
de 20 - 25 cm, glabre sau pubescente, Frunzele tulpi-nale sunt sesile, mai mult sau
mai puţin fidate, iar cele superioare sunt amplexicaule, întregi sau sectate.
Florile sunt ligulate hermafrodite, grupate în capitule, dispuse terminal sau
axilar, de culoare albastră, mai rar roz sau albe. Polenizarea este alogamă -entomofilă.
Fructul este o achenă tronconică cu 3 - 5 coaste, lungă de 2 - 3 mm, cu un
papus auriu în vârf, MMB - 1,5 - 2 g.

Fig.7.28. - Cicoarea: A - inflorescenţǎ; B - frunze; C - rǎdǎcini tuberizate

. Cerinţe faţă de climă şi sol

Durata de vegetaţie în primul an este de circa 120 zile, necesitând 2.150

-2.300°C. în al doilea an de vegetaţie, constanta termică este de l.700
- l.900°C.
Temperatura. Cicoarea germinează la temperatura de 4 - 5°C. Germenii sunt
sensibili la frig, imediat în timpul răsăririi, însă după creşterea cotiledoanelor rezistă
la temperaturi de -6 - -8°C.
Umiditatea. Faţă de umiditate cicoarea are aceleaşi cerinţe ca sfecla pentru
zahăr; producţii mari şi cu conţinut ridicat de inulină se obţin însă în zonele mai
umede.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
 Solul. Faţă de sol cicoarea este pretenţioasă; cultura reuşeşte pe soluri cu
textura mijlocie, bogate în humus, profunde, cu reacţie neutră. Pe solurile grele
rădăcinile ramifică, iar pe solurile prea umede ritmul de creştere este lent.

Tehnologia de cultivare a cicoarei

Rotaţie

Bune premergătoare pentru cicoare sunt cerealele păioase şi cartoful, în

asolamentele cu sfeclă cicoarea se încadrează bine, mai ales când terenul este infestat
cu nematode, deoarece viermii sunt atraşi spre rădăcinile ei datorită inulinei şi apoi
pier. După cicoare sunt recomandate plante prăsitoare sau culturi furajere care se
recoltează prin cosiri, deoarece resturile de rădăcini care rămân neextrase produc
tulpini florifere. In monocultură se autosuportă.

Fertilizarea

Cicoarea este pretenţioasă la aplicarea îngrăşămintelor. Consumul specific

pentru o tonă de rădăcini şi frunzele aferente este de 4 - 4,5 kg azot, 1,3 -1,5 kg fosfor,
4,5 - 4,8 kg potasiu (V. VELICAN, 1965). Valorifică eficient efectul remanent al
gunoiului administrat plantei premergătoare sau aplicat direct toamna, în doze
moderate de 20 - 25 t/ha bine fermentat. Urina administrată primăvara în mustul
zăpezii sau în cursul vegetaţiei este bine valorificată de către cicoare.
Îngrăşămintele chimice se aplică în doze de 100 - 120 kg/ha N, 40 - 60 kg/ha P
şi 90 - 100 kg/ha K (A. ŞTEFĂNESCU şi I. POPOVICI, 1965) în Franţa se
administrează 120 - 140 kg/ha N, 80 - 90 kg/ha P, şi 180 - 200 kg/ha K, 50 kg/ha Mg
şi l - 4 stropiri foliare cu bor („Grandes Cullures”, 1992).

Lucrările solului

La cicoare solul se pregăteşte ca şi pentru sfeclă. Concomitent cu pregătirea

solului cu combinatorul se aplică şi erbicidele.

Sămânţa şi semănatul

Deoarece maturarea seminţelor de cicoare are loc eşalonat, facultatea lor

germinativă adeseori scade sub 70%.
Sămânţa. Drajarea seminţelor prezintă o deosebită importanţă pentru
repartizarea egală pe rând, eliminându-se răritul
Momentul optim pentru semănat este atunci când temperatura solului, la 5 cm
adâncime, ajunge Ia 8 - 9°C. Aceasta corespunde, calendaristic, cu intervalul 10-20
aprilie, însămânţând mai devreme, se obţin în cultură o proporţie ridicată (65 - 70%)
de plante cu tulpini florifere, ceea ce reduce şi depreciază producţia.
Distanţa între rânduri este de 45 cm, iar adâncimea de semănat, l - 2 cm.
Cantitatea de sămânţă este de 4 - 6 kg/ha pe solurile uşoare şi de 6 - 8 kg/ha pe
terenurile cu tendinţă de formare a crustei, tulpina cicoarei având putere slabă de

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III
străbatere.
Semănatul se execută cu semănătorile universale reglate corespunzător.
Semănatul seminţelor drajate se execută cu semănătorile de precizie de tip
SPC.
La Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Sfeclei de Zahăr Braşov,
pentru a înlătura răritul, s-a experimentat semănatul la distanţa finală a cicorii,
folosind sămânţa drajată de la Staţiunea de Ia Roman, după o reţetă românească.
Semănatul s-a executat cu SPC-6.
Rezultatele cele mai bune s-au obţinut prin semănat la 11 cm între seminţe
drajate pe rând, variantă în care s-au obţinut 46% din rădăcini cu greutate de 300 g şi
9% din rădăcini cu greutate de peste 400 g. (A..ŞTEFĂNESCU şi I. POPOVICI,
1985).

Lucrări de îngrijire

Imediat după semănat se execută tăvălugitul. în perioada de vegetaţie se

execută 4-5 praşile mecanice şi 2 - 3 praşile manuale.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele Venzar 0,5 -2,5
kg/ha, împreună cu Olticarb 5-10 l/ha sau Dual 5 l/ha, încorporat ia pregătirea patului
germinativ. N. ŞARPE, (1987) menţionează că la Staţiunea Braşov, erbicidele Ro-
Neet, Betanal AM, Lontrel - 300 şi Fusilade super au fost bine tolerate de plantele de
cicoare.
Răritul se execută când plantele au 3 - 4 frunze. Se recomandă mai întâi să se
execute buchetatul cu săpăliga la 10 cm şi apoi răritul manual la 10 - 12 cm între
plante, asigurând o densitate de 200 - 220 mii plante la hectar.
Pe parcursul vegetaţiei vor fi înlăturate plantele care emit lăstari flori feri.

Recoltare

Cicoarea se recoltează la maturitatea tehnică a rădăcinilor, când frunzele sau

îngălbenit, iar din rădăcinile secţionate se prelinge un suc lăptos.
În zona de cultivare a cicoarei, maturitatea tehnică se realizează la jumătatea
lunii octombrie, recoltarea trebuind încheiată înaintea venirii îngheţurilor.
Scosul rădăcinilor este mai dificil decât la sfeclă, deoarece acestea sunt mai
alungite în sol iar prin rupere se pierde mult latex, depreciindu-le valoarea. Porţiunile
rupte rămase în sol pornesc în vegetaţie în al doilea an şi îmburuienează culturile.
Recoltarea se realizează cu aceleaşi agregate ca şi la sfeclă.
Dislocarea plantelor se execută au dislocatorul; rădăcinile se adună în grămezi,
se curăţă de pământ, se decoletează razant şi se acoperă cu frunzele decoletate.
Transportul la fabrici trebuie efectuat în cel mai scurt timp, deoarece pierderile
prin deshidratare sunt mat mari decât la sfeclă, putând ajunge la 15 -20% în primele 5
zile de la recoltare. Frunzele rezultate, proaspete uscate sau semifermentate, sunt
utilizate în hrana vacilor lactante, raţia zilnică fiind sub 10 kg, deoarece imprimă gust
amar laptelui.
Producţiile de rădăcini oscilează între 200 - 400 q/ha. Frunzele decoletate
reprezintă 50 - 60% din producţia de rădăcini.

Todica Florin
IMPA-IFR
Anul III